CÂND SE ÎNGENUNCHEAZĂ ÎN BISERICĂ?

Nu de putine ori ne-a fost dat sa vedem ca in cadrul slujbelor din biserica sunt momente cand persoanele ingenuncheaza si altele in care stau in pozitie verticala, in picioare. Alteori, in anumite perioade din cursul unui an bisericesc, observam ca nu se mai ingenuncheaza nici in momentele pe care le cunosteam a fi insotite de acest gest.

Pentru a intelege cand trebuie sa ingenunchem, se cuvine sa facem cateva precizari. Ingenuncherea este o pozitie de rugaciune. Credinciosul prin plecarea trupului infatiseaza starea cazuta a omului care a pierdut din cauza pacatului functia de mijlocitor intre cer si pamant (simbolizata de starea dreapta, in picioare). Ingenuncherea este semn al pocaintei si al supunerii depline. Omul ingenuncheat isi asuma starea nefireasca in care a ajuns din cauza pacatului, isi plange aceasta stare, ca sa redobandeasca starea de dinainte de pacat. In vechime, ingenuncherea in pridvorul bisericii era una din cele patru trepte de canonisire pentru pacatele grave.

Starea dreapta, verticala este si chipul bucuriei. In textul de la Faptele Apostolilor VII, 56 se spune ca Sfantul Arhidiacon Stefan inainte de a fi omorat cu pietre a zis: "Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu". (Fapte, VII, 56) Facem mentiunea ca "a sedea” nu este acelasi lucru cu "a sta”. "A sedea” inseamna a te afla asezat pe ceva, in vreme ce "a sta”, se traduce prin a se tine in picioare, vertical. Din nefericire, sunt persoane care folosesc gresit cele doua verbe, si ajung sa spuna pleonastic sezi jos sau stai in picioare.

Textul de la Fapte, 55-56, ne descopera cum il primeste Hristos pe Stefan: stand de-a dreapta Tatalui, semn al bucuriei. Dar aceasta pozitie a lui Hristos exprima si faptul ca firea omeneasca pe care El a asumat-o a fost restaurata, este o pozitie a chipului veacului ce va sa vina.

Aceasta pozitie este adoptata si de noi in perioada dintre praznuirea Sfintelor Pasti si Cincizecime ca perioada pascala. Este perioada cand, datorita bucuriei ca Hristos a inviat, nu se mai ingenuncheaza.

Avand in vedere ca Duminica este ziua Invierii, noi nu trebuie sa ingenunchem in aceasta zi.

Canonul al 5-lea de la Sinodul local de la Neocezareea (319) exclude ingenuncherea in momentele legate de Invierea Domnului, iar Canonul 90 al Sinodului Trulan precizeaza: "Am primit in mod canonic, de la de Dumnezeu purtatorii Parintii nostri, sa nu plecam genunchii in dumineci, cinstind Invierea lui Hristos..."

Sfantul Vasile cel Mare ne spune: "Este necesar ca Biserica sa predea tuturor celor care se gasesc in sanul ei sa-si faca rugaciunile stand in picioare, pentru ca prin amintirea neincetata a vietii vesnice sa nu nesocotim mijloacele prin care putem atinge acest tel” (Canonul 91).

Desi avem aceste canoane, Duminica, dupa invocarea Sfantului Duh, preotul si diaconul ingenuncheaza in timpul Liturghiei. Potrivit randuielilor din Liturghier, exista o singura data cand preotul si diaconul ingenuncheaza in timpul Liturghiei. Liturghierul precizeaza ca dupa invocarea Duhului Sfant si inceperea rugaciunii de mijlocire si inainte de pomenirea Maicii Domnului: "Preotul si diaconul cad in genunchi, cautand spre dumnezeiescul Trup si Sange al Domnului“ (Liturghia Sfantului Ioan Hrisostom) si: "Pana la terminarea imnului Pe Tine Te Laudam... preotul si diaconul se aseaza in genunchi in fata Sfintei Mese“ (Liturghia Sfantului Vasile cel Mare) (Liturghier, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2000, p. 165 si 234).

Arhimandritul Grigorios D. Papathomas, profesor de Drept Canonic la Institutul de Teologie Saint Serge din Paris, a afirmat ca:

Perioadele de "ne-ingenunchere canonica" in biserica sunt:

- Toate duminicile (52) anului liturgic (de la vecernia de sambata dupa-amiaza la vecernia de duminica dupa-amiaza);
- De la Paste la Cincizecime (de la Dumnezeiasca Liturghie pascala pana la Vecernia din Duminica Cincizecimii);
- In cele 12 zile de la Craciun la Boboteaza;
- In timpul unei hirotonii de diacon, preot sau episcop (in afara de candidatul la hirotonie, si aceasta numai incepand cu secolul al XVII-lea);
- In timpul tuturor Sfintelor Liturghii zilnice, fie ca se savarseste Dumnezeiasca Liturghie a Sfantului Vasile cel Mare, a Sfantului Ioan Gura de Aur, sau a Sfintilor Iacob si Marcu.

Iar perioadele de "ingenunchere canonica" in biserica sunt:

- Ingenuncherea este poruncita de Biserica atunci cand episcopul, preotul sau diaconul ne invita sa ingenunchem: "Plecand genunchii nostri, Domnului sa ne rugam!”.
- In timpul Dumnezeiestii Liturghii a Darurilor mai-inainte-sfintite;
- In timpul slujbelor din Postul Mare (in afara de sambata si duminica);
- In timpul slujbei Paraclisului Nascatoarei de Dumnezeu din luna august (in afara de sambata si duminica);
- In timpul tainei sfintei spovedanii (in afara de sambata si duminica);
- Incepand cu Vecernia Cincizecimii (duminica dupa-amiaza);
- Acasa, se ingenuncheaza in acelasi fel ca si in biserica (in afara de sambata si duminica).

Asadar, tinuta noastra in biserica exprima cat de bine cunoastem viata din ea. 

ICOANA MAICII DOMNULUI ” SPORIREA MINȚII”

Sporirea Mintii este o icoana a Maicii Domnului, mult iubita de cei ravnitori de invatatura, insa neputinciosi in a intelege si retine cele studiate. Intotdeauna Dumnezeu, prin rugaciunile mijlocitoare ale Maicii Domnului si ale tuturor Sfintilor Sai, intareste pe cele slabe si plineste pe cele neputincioase. Cunoastem cuvantul Scripturii, care zice: "Ceea ce la om este cu neputinta, la Dumnezeu este cu putinta."

Icoana Maicii Domnului Sporirea Mintii a fost descoperita in Rusia, in Catedrala Schimbarea la Fata - Spaso Preobrajensk - din orasul Ribinsk, gubernia Iaroslavului. Aparitia acestei icoane se datoreaza credintei ortodocsilor in darul Maicii Domnului de a fi mijlocitoare in fata Fiului ei si Dumnezeu, pentru a darui oamenilor binefaceri duhovnicesti si trupesti, printre care luminarea mintii si a inimii cu adevarul dumnezeiesc.

Maica Domnului Sporirea mintii - icoana celor ce nu pot invata

Oamenii obisnuiesc sa se roage la aceasta icoana pentru luminarea mintii la scoala, pentru reusita si spor la invatatura si la examene. Parintii care descopera la copiii lor o slabiciune a mintii in deprinderea stiintei de carte si a invataturii incepatoare a credintei alearga la aceasta icoana, pentru a se ruga Preasfintei Nascatoare si dumnezeiescul sau Fiu, Iisus Hristos, pentru inteleptirea, dreapta socotinta si sporirea mintii copiilor lor.

Maica Domnului Sporirea mintii - icoana celor ce nu pot invata Maica Domnului Sporirea mintii - icoana celor ce nu pot invata

Maica Domnului si Pruncul Iisus sunt zugraviti in picioare, avnd trupurile in intregime infasurate sub aceeasi mantie, pe fundalul unui cer de noapte instelat. Capetele lor, acoperite cu coroane de aur, ies din partea de sus a unui trunchi de con, reprezenand mantia care-i infasoara laolalta. Aceasta este decorata cu diverse ornamente, sub forma de cruce, de floare; pe ea pot fi cusute broderii si aplicate pietre pretioase si perle. Pruncul Iisus face gestul binecuvntarii cu mna dreapta.

Pe partile laterale sunt zugraviti cate doi ingeri stand in picioare sau ingenunchiati pe nori, care tin in maini cate o lumnare aprinsa. Deasupra capetelor Maicii Domnului si a Pruncului Iisus sunt zugraviti trei heruvimi, iar sub picioarele lor, adica sub partea de jos a mantiei, un heruvim cu aripile larg deschise.

VIAȚA MONAHALĂ- ÎNTRE TRADIȚIE ȘI ACTUALITATE

Am petrecut în pace, cu bucurie sfântă, veleatul ce s-a sfârşit, iar acum toarcem din caierul vremii anul abia început, încercând să-i desluşim tainele, dorindu-ni-l an al mântuirii noastre. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat 2015 drept „Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi“ şi „Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii“. De ce? Spre a se reliefa valoarea ori misiunea marilor duhovnici (ierarhi, preoţi, călugări) care, prin slujirea sau activitatea lor, au contribuit la susţinerea, la consolidarea vieţii, a misiunii parohiei şi mănăstirii, îndeosebi în contextul actual, când lumea tinde a trăi tot mai mult în însingurare, depărtându-se de Dumnezeu.

Ca unul ce aparţin cinului monahal, mi-am propus să aştern câteva gânduri despre importanţa monahismului în dobândirea mântuirii, prin dedicarea supremă a omului slujirii lui Dumnezeu, mai ales în contemporaneitate, când decizia de a te călugări este privită uneori cu scepticism.

Într-o aşa perioadă, în care valorile spirituale ale Sfintei noastre Biserici sunt contestate de cei incapabili să înţeleagă că Ortodoxia nu reprezintă o ideologie, un sistem filosofic, ci un mod de viaţă, monahismul, ca opţiune de vieţuire şi mântuire, are de înfruntat numeroase prejudecăţi, ba chiar, uneori, atitudini duşmănoase, dispreţuitoare.

Monahul, jertfă bineprimită adusă lui Dumnezeu

Dacă tradiţia monahală românească a rodit de-a lungul istoriei atâţia călugări şi călugăriţe cu viaţă aleasă, demne de filele Patericului, o sumedenie dintre ei ocupând binemeritate locuri în sinaxare, dacă, pe parcursul existenţei bimilenare a poporului român, monahismul a constituit unul din „plămânii“ Bisericii neamului, avându-şi originea încă din vremea daco-romană, cunoscând atât perioade de prosperitate, cât şi de îngrădiri, astăzi, el trebuie să facă faţă valului de secularizare căruia, din păcate, i se resimte prezenţa accentuat şi în societatea românească. Îmi amintesc că, în urmă cu vreo doi ani, a sosit la mănăstire un ofiţer de poliţie întrebându-ne dacă am închinoviat recent vreun vieţuitor. El căuta un tânăr plecat de acasă, dar „suspectat“ de părinţi că ar fi mers la mănăstire. Am rămas profund mâhnit de situaţie, mai ales că respectivul trecuse de majorat, vârstă de la care putea să-şi decidă singur soarta. Am întrezărit atunci adversitatea omului modern faţă de mănăstire, faţă de viaţa călugărească, bănuind, la rândul meu, pe unii semeni că nu înţeleg de ce noi, călugării, am decis să alegem o altă cale spre mântuire.

De aceea trebuie să lămurim un lucru esenţial: de ce ar alege un creştin călugăria în vederea dobândirii mântuirii? O face fiindcă nesocoteşte ori tăgăduieşte lumea, societatea în general, valoarea ei, ca bun plăsmuit de Dumnezeu? Răspunsul este, categoric, nu! Monahul se retrage din lume cu scopul ca, de acolo, din viaţa cenobitică, să o sfinţească prin rugăciune neîncetată, s-o ajute să se lumineze prin prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în ea. Sfinţindu-se pe sine, călugărul sfinţeşte natura umană, se roagă pentru ea, dorind a o închina complet lui Dumnezeu. Într-o lume jertfită morţii, monahul se jertfeşte Învierii, fapt adeverit de o rugăciune din slujba de călugărie: „Doamne, Dumnezeul nostru, primeşte pe robul Tău, care a lăsat poftele cele lumeşti şi pe sine s-a adus Ţie jertfă bineprimită“. Astfel, omul îşi redescoperă menirea sacerdotală: adică de a dărui totul, chiar pe sine, lui Dumnezeu, Care nu poate rămâne indiferent, ci va răspunde prin a-i oferi o viaţă nouă, descoperindu-i taina comuniunii cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi, fapt arătat şi în slujba sus menţionată: „Întru tot înduratul şi milostivul Dumnezeu… să te primească, să te îmbrăţişeze, să te apere, veselind inima ta cu mângâierea Sfântului Duh; învrednicindu-te pe tine a fi părtaş cu sfinţii şi cuvioşii, împreună cu care să moşteneşti Împărăţia Cerurilor“.

Faţă de acest aspect, umanitatea desacralizată devine adesea contrariată, încercând câteodată unele evidenţieri sau incriminări, alteori având cuvinte de apreciere. Din păcate, mulţi nu înţeleg rostul călugăriei într-o societate diriguită de ideologii materialiste, secularizante. Chiar eu am simţit această tristă realitate.

Alegerea monahismului, semnul binecuvântării unui neam

Mi-amintesc că, atunci când am hotărât să mă călugăresc, având 19 ani, deşi părinţii, la început, s-au opus deciziei mele, într-un final mi-au acceptat alegerea, fapt pentru care Îi mulţumesc lui Dumnezeu că i-a luminat să înţeleagă. M-am confruntat însă cu reticenţa unor rude, profesori, colegi, prieteni, care nu au reuşit să accepte noua mea existenţă, considerând monahismul o lume ciudată, un refugiu. De ce persistă în mintea unora eronata concepţie că la mănăstire merg doar cei incapabili de a-şi stabili un alt rost? Dar oare scopul suprem al vieţii pământene nu este de a ajunge cât mai aproape de Dumnezeu? Or, existenţa călugărului în mănăstire tocmai asta urmăreşte: petrecerea unei vieţi cât mai aproape de Prototip. În rânduiala tunderii în monahism, una din rugăciuni îndeamnă pe cel călugărit: „… te povăţuiesc la viaţa cea mai desăvârşită să ajungi, fiindcă ai ales să te apropii şi să slujeşti Domnului“. Există o dureroasă discrepanţă între ceea ce se petrecea în urmă cu ceva timp şi ceea ce se întâmplă în prezent: îmi povesteau monahii în vârstă, fie de aici, de la Vovidenie, fie din marea lavră nemţeană, că părinţii îi sfătuiseră să aleagă mănăstirea. Când o familie avea mai mulţi copii, pătrunşi de sentimentul binecuvântării aduse în neam de un călugăr sau călugăriţă, părinţii îndemnau pe una din odrasle să se gândească la călugărie. Astăzi, adeseori se întâmplă invers: rudele, colegii, apropiaţii pun piedici unui tânăr dornic să îmbrăţişeze viaţa monahală, invocând tocmai asemenea greşite concepţii: călugărul este un inadaptat, incapabil să-şi întemeieze o familie, să-şi asume responsabilităţi sociale, profesionale.

Vocaţia de a face pământul cer

Îi respectăm şi preţuim pe cei din lume, ne rugăm pentru ei, nu tăgăduim frumuseţea lucrării lor în vederea mântuirii, nici vieţuirea în familie, dar trebuie să le spunem nehotărâţilor şi scepticilor că monahismul nu înseamnă o izolare de lume, ci o rugă neîncetată pentru ea; că monahul nu se însingurează, nu fuge de responsabilităţi, ci, dimpotrivă, stabileşte priorităţi ce privesc Cereasca Împărăţie, iar prin rugăciune se află în comuniune cu toţi. Din această perspectivă, rostul monahismului este de a aduce printre semeni bucuria prezenţei lui Dumnezeu. Monahii au aceeaşi vocaţie ca sfinţii de odinioară: de a face pământul cer, iar nicidecum cerul pământ. Aşadar, monahismul nu trebuie să se înscrie în trăsăturile traiului cotidian, ci în viaţa lui Dumnezeu. Chiar dacă nu-şi întemeiază o familie proprie, călugărul aparţine familiei celei mari a Bisericii, trupul tainic al lui Hristos. El are datoria de a-L arăta pe Dumnezeu lumii. Pentru aceasta trebuie să împlinească o condiţie sine qua non, anume: să trăiască el mai întâi cu şi în Dumnezeu, căci, aşa cum spunea Sfântul Ioan Scărarul, „îngerii sunt lumină monahilor, iar vieţuirea monastică este lumina tuturor oamenilor“.

SURSA: http://www.ziarullumina.ro/repere-si-idei/viata-monahala-intre-traditie-si-actualitate

SFÂNTA CUVIOASĂ ISIDORA- CEA NEBUNĂ PENTRU HRISTOS

Troparul cuvioasei

Intru tine maica, cu osardie s-a mantuit cel dupa chip; ca luand crucea ai urmat lui Hristos; si lucrand ai invatat sa nu se uite la trup, ca este trecator; ci sa poarte grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu ingerii impreuna se bucura, cuvioasa maica Isidora, duhul tau.

Paladie, scriitor bisericesc, povesteşte istoria sfintei Isidora, cea care se făcea pe sine nebună pentru Hristos (prăznuită la 1 mai), într-o mănăstire din Egipt, în secolul al VI-lea:

În Tavenia este o mănăstire de maici ca de patru sute, de cealaltă parte a bărbaţilor, în care era o fecioară, care pentru Hristos să prefăcea că este nebună, anume Isidora, smerindu-se şi defăimându-se. Pentru aceasta într-atât se îngreţoşau toate surorile încât nici măcar nu mâncau cu dânsa. Şi acest lucru cu bucurie l-a primit fecioara. Şi era fapta cea bună a ei în mănăstire foarte folositoare căci toată slujba o făcea; tuturor ca o roabă supunându-le, la toată biruinţa lor şi cu toată blândeţea. Aşadar, era fecioara ca un burete al soborului, precum Dumnezeu a zis: cel ce voieşte să fie mare, să fie tuturor slugă (Mat. 20, 27 ; Marcu 10, 44). Şi oricui i se pare că este înţelept, nebun să se facă (I Corinteni 3, 18).Chipul călugăresc al celorlalte era tunderea, fiindcă avea culionul pe cap. Iar aceasta cu o cârpă legându-şi capul făcea slujba. Dar nici una din cele patru sute, nu a văzut-o mâncând vreodată, nici bucăţică de pâine luând, ci fărîmiturile meselor cu buretele adunându-le şi oalele spălându-le, cu acestea se îndestula, niciodată încălţându-se. N-a ocărît niciodată pe nimeni, n-a cârtit, n-a grăit grai mic sau mare, măcar că era ocărâtă şi îmboldită şi blesteme primea şi multora le era urâtă. Pentru această prea cuvioasă a venit un înger la sfântul Pitirun, bărbat preaiscusit şi pustnic îmbunătăţit şi i-a zis: de ce cugeţi înalt pentru isprăvile tale, ca un cucernic şi care şezi într-acest loc? Vrei să vezi femeie mai cucernică decât tine? Du-te la mănăstirea de maici a tavenisioţilor şi vei afla acolo fecioară, care are diademă pe cap! Aceea este mai bună decât tine. Căci cu atâta gloată luptându-se şi în felurite chinuri tuturor robind, niciodată nu şi-a lăsat mintea ca să se depărteze de Dumnezeu, măcar că toate se îngreţoşează de dânsa. Iar tu şezând aici, cetăţile cu mintea le năluceşti, cel ce niciodată n-ai văzut lume. Deci sculându-se marele Pitirun, a venit la Tavene şi se ruga părinţilor să treacă la mănăstirea maicilor. Deci, ca pe unul ce era părinte cinstit şi în nevoinţă îmbătrânit, cu îndrăzneală l-au băgat înăuntru, după ce a trecut râul. Şi după ce s-au rugat ei lui Dumnezeu, a cerut marele Pitirun să vadă la faţă toate fecioarele. Toate venind la mijloc, aceea nu se arăta. Le-a zis lor Pitirun: aduceţi-mi-le pe toate! Iar ele zicând că au venit toate, le-a zis lor: lipseşte una, pe care mi-a arătat-o îngerul. I-au zis lui: una avem la bucătărie şi este nebună. Zis-a marele Pitirun: aduceţi-o şi pe aceea şi lăsaţi-o să o văd! Iar ea nu s-a supus, simţind pricina. (Că poate i s-a descoperit şi ei). Deci o târau cu de-a sila, ducând-o şi zicând: sfântul Pitirun voieşte să te vadă, (că era renumit acesta). După ce au adus-o, a văzut marele Pitirun faţa ei şi cârpa care era pe cap şi pe frunte. Şi căzând la picioarele ei, i-a zis: blagosloveşte-mă, maică! Căzând şi ea la picioarele lui, zicea: blagosloveşte-mă, tu, bunul meu părinte! Şi văzând aceasta, toate s-au spăimântat, zicînd lui: avvo, nu te face de ocară, că este nebună. Le-a zis lor tuturor sfântul: voi sunteţi nebune; iar aceasta este mai bună şi decât mine. Este Amma, adică maică duhovnicească. Şi mă rog lui Dumnezeu, să mă aflu vrednic cu dânsa în ziua judecăţii. Acestea auzind, au căzut la dânsul toate plângând şi mărturisindu-se, cu ce feluri de chinuri o mâhneau pe sfânta aceasta. Şi una zicea: eu de-a pururea o ocăram. Alta: eu de chipul ei cel smerit râdeam. Şi alta: eu lăturile străchinilor de multe ori deasupra ei le vărsam. Alta iarăşi: eu am bătut-o. Şi alta: eu pumni i-am dat. Alta: eu muştar de multe ori în nas i-am pus. În scurt, toate felurile de ocări le-au vestit că au făcut asupra ei. Deci, primind mărturisirea lor sfântul Pitirun şi rugându-se pentru dânsele împreună cu ea şi mult rugând pe cinstita lui Hristos roabă, să se roage pentru dânsul, aşa a ieşit. Iar acea cinstită de Dumnezeu şi cuvioasă, de toate fiind foarte respectată şi slăvită, nesuferind slava şi cinstea cea de la toată frăţimea şi îndreptările fiecăreia, peste puţine zile a ieşit din mănăstire. Dar unde s-a dus, sau unde s-a ascuns, sau unde s-a săvârşit, nimeni nu a cunoscut. Sfanta Isidora se presupune ca s-a mutat la Domnul in jurul anului 365.

Cu ale ei sfinte rugaciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne si ne mantuieste pre noi. Amin

Putem sa o imitam pe Sfanta Isidora?

Asa trebuie sa gandeasca fiecare crestin. Sa fie gata sa accepte ceea ce ingaduie Dumnezeu. Dumnezeu va ingadui fiecaruia dupa dupa masura lui. Dar toti trebuie sa avem aceeasi smerenie. Daca ai smerenie, nici complexe nu poti avea, nici altceva. Sfanta Isisdora nu a avut complexe de inferioritate. Ea venise sa se nevoiasca.

Sa nu-mi spuneti : “Ei, parinte, putem face noi cum a facut Sfanta Isidora?” Nu faceti, dar fiecare om trebuie sa treaca prin astea. Cand va lua lucrurile astfel, sentimentele de inferioritate vor pleca de la el, iar defectele lui vor fi harisme si-l vor ajuta. Unii dintre mucenici doreau mult sa muceniceasca si iconomia lui Dumnezeu ii conducea repede la mucenicie. Asa si omul. Trebuie sa se bucure de defectele lui si sa-I multumeasca lui Dumnezeu pentru ca acestea sunt margaritarele pe care le detine.

Sufletul meu, Temnita mea (Arhim. Simeon Kraiopoulos)

sursa: doarortodox

CANDELA APRINSĂ

Biserica Ortodoxă foloseşte în cultul divin alături de lumânări şi candele, cu una, două sau mai multe lumini. Candela reprezintă, ca şi lumânarea, aceeaşi jertfă de lumină ce se degajă din "untdelemnul bucuriei".
Sfânta Scriptură ne învaţă că lumina este un semn al prezenţei lui Dumnezeu. Lumina candelei este un omagiu, un semn de cinstire adus sfântului zugrăvit în icoană, este şi o jertfă adusă lui Dumnezeu prin arderea untdelemnului. Candelele se aprind atât în biserică şi la icoanele din casele credincioşilor, precum şi în cimitire, la mormintele celor dragi.
Aprinzând lumânări şi candele, ne arătăm fii ai Învierii, care aşteaptă venirea Mirelui pentru a doua oară, când El va fi Judecător şi Împărat al tuturor. Lumânarea, ca şi candela aprinsă, sunt şi daruri ale omului către Dumnezeu, din ce e mai pur pe pământ.

În pilda celor zece fecioare, Hristos vorbeşte de cele cinci fecioare înţelepte, care au ieşit înaintea Mirelui cu candelele înfrumuseţate cu untdelemn. Aceste candele reprezintă sufletele creştine care au strâns untdelemnul sfinţeniei, al nădejdii, credinţei şi dragostei. Când aprindem o candelă în casă, ne arătăm credinţa în Dumnezeu, Lumina noastră veşnică, nădejdea că Dumnezeu ne scoate din întunericul propriilor păcate, dar şi dragostea de lumină, dorinţa de a fi permanent fii ai luminii.
În fiecare casă trebuie să existe cel puţin o candelă, cu ulei şi fitil. Nu este potrivit să se folosească beculeţe, sau leduri, pentru că adevărata candelă, ca şi lumânarea, trebuie să folosească spre ardere ulei curat sau ceară curată. Beculeţul este de frumuseţe. Candela nu este pentru frumuseţe, ci pentru lucrare. Candela este lumina de veghere, de priveghere, pe care ar trebui să o ţinem tot timpul aprinsă în casă. Arderea continuă a candelei este răspunsul creştinului la îndemnul Mântuitorului: "Privegheaţi că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului" (Mt. 25, 13).

Creştinul aprinde lumânarea sau candela ori de câte ori, în vreun fel anume, merge să se întâlnească cu Dumnezeu. Candela aprinsă este semn al nădejdii pe care noi ne-o punem în Dumnezeu, ca El să fie ocrotitorul nostru şi al casei noastre. Cine nu poate păstra candela mereu aprinsă, este bine să o aprindă seara, sau ori de câte ori se roagă. De asemenea, aprindem candela în zilele de sărbătoare, începând de seara din ajunul sărbătorii respective. Bătrânii, mai ales, ţin candela aprinsă, pentru ca nu cumva să le vină ceasul sfârşitului pe neaşteptate şi să moară fără lumină, să meargă la Hristos fără lumină. Lumina este semn al alegerii noastre pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia luminii. Alegem lumina pentru că lumina este semnul că vrem să ajungem la Dumnezeu.
Se mai obişnuieşte să se pună o candelă în bucătărie, acolo unde gospodina îşi petrece foarte mult timp şi chiar familia întreagă. Această însoţire a luminii candelei în jurul nostru este foarte frumoasă şi ne păstrează sau ne duce gândul la Dumnezeu, aducându-ne aminte de rugăciune.

VIAȚA SFÂNTULUI IERARH IGNATIE BRIANCIANINOV

(rezumata de arhiepiscopul Averchie Tausev)

“La Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse consacrat mileniului de la creştinarea Rusiei (iunie 1988, Lavra Serghiev Posad), Sfântul Ierarh Ignatie a fost alăturat la ceata sfinţilor. De la această dată moaştele sale odihnesc în biserica Mântuitorului din mănăstirea Tolgsk-Vedenski din oraşul Iaroslavl.

“Flaut duhovnicesc” a fost numit el în troparul închinat lui. Viaţa sa aminteşte istoria vechilor Paterice. S-a născut la 6 februarie 1807 în satul Pokrovskoie, gubernia Vologda, în familia unui demnitar înstărit. Din copilărie îi plăcea să citească cărţi duhovniceşti. De la vârsta de 15 ani începe să viseze la viaţa monahicească şi la intrarea în mănăstire, dar este trimis de către tatăl său la Şcoala superioară de inginerie militară de la Sankt-Petersburg. La examen era de faţă şi viitorul împărat, marele cneaz Nicolai Pavlovici. Înfăţişarea nobilă a tânărului şi cunoştinţele sale strălucite l-au interesat pe marele cneaz, care l-a invitat la palatul Anicikov, reşedinţa sa. Din acest timp Brianceaninov devine pensionarul marelui cneaz.

Era primul la toate ştiinţele. Puţini însă erau cei care bănuiau ce se petrece în tainiţele sufletului viitorului inginer militar. “Au trecut aproape doi ani de preocupaţii lumeşti – îşi amintea el – în sufletul meu s-a născut şi a crescut o pustietate îngrozitoare, a apărut foamea şi dorul neostenit după Dumnezeu. Am început să deplâng nepăsarea mea, acea uitare şi delăsare a credinţei la care ajunsesem, pacea fericită pe care o pierdusem, acea deşertăciune ce mă cotropise şi care mă apăsa, mă înfricoşa, mă umplea de sentimentul părăsirii, al lipsei de viaţă!“

Era tânguirea sufletului ce se îndepărtase de adevărata sa viaţă – Dumnezeu.

Cugetările la ştiinţele studiate de el cu asiduitate în şcoală l-au adus în pragul deznădejdii: “Întrebam ştiinţele: “Ce bunuri îi daţi voi omului? Omul este veşnic, şi bunurile sale se cuvine să fie veşnice. Arătaţi-mi acele bunuri veşnice, acea bogăţie veritabilă, pe care aş putea s-o iau în cealaltă lume! Până acum am văzut numai cunoştinţe, ca să zic aşa, împrumutate, la nivel terestru, ne mai fiind bune la nimic după despărţirea sufletului de trup… Ştiinţelor! Daţi-mi, dacă sunteţi în stare, ceva veşnic, pozitiv, daţi-mi ceva inalienabil şi adevărat, ceva vrednic de a fi numit proprietate a omului!” – Ştiinţele tăceau.

În această perioadă Brianceaninov frecventa casa prezidentului Academiei de Arte, Alexei Olenin, unde, conform tradiţiei, se adunau dintotdeauna scriitorii, artiştii, savanţii.

Aici el se întâlnea cu Puşkin, Gnedici, Krîlov, îşi citea compoziţiile sale rămase nouă necunoscute. Dar slava unui scriitor nu-l interesa. Literatura laică ce prospera în societatea cultivată, voit sau ne voit era în opoziţie cu Biserica. Gogol a afirmat că literatura ar trebui să fie “o treaptă nevăzută spre creştinism” – dar în ansamblu literatura rusă n-a mers pe această cale.

Dacă în “artistism”, după cum socoteau Sfinţii Părinţi, aproape negreşit se ascunde păcătoşenia, de aceasta se fac vinovate falsele tradiţii multiseculare. Ştiinţa pătrundea în lume, literatura în suflet, şi dacă el (sufletul) nu era temeinic apărat de credinţa în adevăratul Dumnezeu, atunci el se degrada şi pierea. Pierea de “frumuseţurile” neobişnuite şi de rezultatele extraordinare.

Literatura şi ştiinţa slujeau aceleiaşi tendinţe de respingere a omului de la Hristos, a fărâmiţării sufletului, a împrăştierii şi distrugerii tuturor puterilor sufleteşti ale omului, în loc de a le reuni laolaltă. După cum observa Sfântul Ierarh Ignatie “talentul omenesc în toată puterea şi frumuseţea sa nefericită s-a dezvoltat mai ales în direcţia reprezentării răului; în reprezentarea binelui el apare îndeobşte slab, palid, nefiresc.”

Pentru ca scriitorul să poată deosebi “lumina” de “întuneric”, Sfântul Ierarh Ignatie îl îndruma să-i citească pe Sfinţii Părinţi. “Optsprezece veacuri în glasul lor – scria el în eseul autobiografic “Plângerea mea” (1847) – mărturisesc unanim unicitatea învăţăturii dumnezeieşti!”

Împreună cu colegul său Mihail Cihacev, viitorul ierarh lua parte la slujbele de la catedrala Kazanskaia şi vizita adesea metocul mănăstirii Valaam. În căutările lor duhovniceşti ei au fost ajutaţi foarte mult şi de călugării de la Lavra Sfântului Alexandrii Nevski. “Dimitrie Brianceaninov – scrie biograful său – devenise în suflet un adevărat ascet, înconjurându-se de scrierile Sfinţilor Părinţi, pe care le recitea cu pasiune.”

După terminarea şcolii a început lupta pentru demisie. Împotriva lui s-a ridicat întreaga conducere împreună cu marele cneaz şi cu împăratul Nicolai Pavlovici (era în 1826). A fost chemat la palatul Mihailovski, unde i s-a propus orice slujbă şi orice post în regimentul de gardă, Brianceaninov însă o ţinea una şi bună, zicând că el voieşte să se ducă la mănăstire.

“Mai onorabil e să-ţi salvezi sufletul, rămânând în lume” – a remarcat marele cneaz. “A rămâne în lume şi a dori să te mântuieşti – răspundea tânărul ofiţer – e totuna cu a nimeri în foc şi a dori să nu arzi“. A fost trimis totuşi să slujească în cetatea Dinaburg. Aici el îşi petrecea timpul în singurătate, bolind şi corespondând cu ieromonahul Leonid (Nagolkin), viitorul stareţ de la Optino, cu care făcuse cunoştinţă în Lavră. După convorbirea cu el, Brianceaninov scria: “Părintele Leonid mi-a smuls inima… îl voi urma pe stareţ şi mă voi preda lui cu tot sufletul”.

În cele din urmă sănătatea lui s-a înrăutăţit într-atât încât în 1827 demisia i-a fost acceptată. Asta s-a întâmplat fără ştirea părinţilor, care, aflând vestea, au încetat de a-i mai trimite vreun ajutor bănesc şi au rupt orice relaţie cu el.

Rămânând fără mijloace financiare, a sosit la Petersburg în straie ţărăneşti şi de acolo s-a îndreptat spre mănăstirea Sfântul Alexandru Svirski, aflată pe malul lacului Ladoga. Acolo vieţuia pe atunci părintele Leonid. În 1829 s-a aflat un timp la Pustia Optino.

În 1831 Brianceaninov a primit schima mică în catedrala învierii din Vologda, luând numele de Ignatie în cinstea Sfântului Mucenic Ignatie Purtătorul de Dumnezeu.

La data de 4 iulie, în acelaşi an, a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. În 1832 a fost numit egumen al mănăstirii Lopotov. La l ianuarie 1834, din dispoziţia Sinodului egumenul Ignatie a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi trimis din ordinul împăratului la Pustia Serghievo, nu departe de Sankt – Petersburg. Aici a petrecut 23 de ani.

Împovărat de nenumărate sarcini gospodăreşti, Brianceaninov a găsit totuşi timp să se ocupe şi de scris. Aici, în Pustia Serghievo au fost create majoritatea operelor sale, inclusiv monumentalul “Patericon”.

Exprimarea în scris era pentru el o necesitate duhovnicească. “Scrierile lui purtau pecetea harului divin. El scria atunci când slovele dumnezeieşti se atingeau de urechea lui fină, când în inima lui răsăreau cuvintele trimise de Dumnezeu” – stă scris în Viaţa compusă la canonizarea lui.

În articolul “Păstorul creştin şi artistul creştin” Sfântul Ierarh Ignatie scrie: “Când talentul îşi însuşeşte caracterul evanghelic, acest proces fiind la început însoţit de trudă şi luptă lăuntrică, atunci artistul este iluminat de sus, numai atunci el poate să grăiască cu sfinţenie, să psalmodieze cu sfinţenie, să picteze cu sfinţenie.”

Ale sale “Experienţe ascetice” au fost primite cu dragoste în cele mai austere şi îmbunătăţite mănăstiri – în Pustia Sarovului, Pustia Optino, în Lavra Sfânta Treime de la Serghiev Posad ş.a.

La sfântul Munte Athos, scrierile Episcopului Ignatie au trezit o admiraţie plină de evlavie faţă de autorul lor. În scurt timp ele au fost recunoscute în toate eparhiile ca unul din cele mai bune îndreptare pentru viaţa duhovnicească, în afară de asta scrisorile lui se îndreptau către toate colţurile Rusiei – multe din ele fiind scrise cu o adevărată măiestrie.

Sfântul Ierarh Ignatie era cu totul lipsit de conştiinţa trufaşă că este scriitor. Scrierile sale el le considera ca aparţinând patrimoniului Bisericii.

Ca urmare a climei neprielnice, Sfântul Ierarh Ignatie era mereu bolnav. Iarna anului 1847 şi-a petrecut-o în chilie, dar aproape in fiecare zi era văzut la masa de scris. În primăvară a cerut să fie slobozit din funcţia de egumen, dar nu i s-a acordat decât un concediu de un an. În 1847 soseşte la mănăstirea Nicolo-Babaievski de pe Volga, unde, în mijlocul unei naturi minunate şi-a mai întărit sănătatea. În 1856 vine la Pustia Optino, intenţionând să-şi clădească o chilie la schit pentru a se închide în tăcere pentru tot restul vieţii. Din nou n-a fost lăsat la odihnă, în data de 27 octombrie 1857 arhimandritul Ignatie este sfinţit episcop al Kaukazului. În noiembrie este chemat de către împărăteasa Alexandra Fedorovna, care i-a înmânat o panaghie împodobită cu briliante şi rubine în amintirea împăratului defunct. Noul episcop părăseşte Pustia Serghievo neavând nici măcar bani de drum – nu agonisise nimic. A fost nevoit să se împrumute de la o persoană particulară.

În ianuarie 1858 soseşte la Stavropol. Eparhia s-a dovedit a fi într-o stare deplorabilă. A trebuit să ia fotul de la început.

În 1861 se îmbolnăveşte grav şi devine clar că trebuie sa părăsească definitiv tărâmul de activitate pastorală. Se mută cu traiul în mănăstirea Nicolo-Babaievski.

Văzând că mănăstirea este săracă – în casa de bani erau doar 60 de ruble – el îşi vinde panaghia, cadoul împărătesei, cu 30 de mii de ruble, donând aceşti bani pentru nevoile mănăstireşti. În ultimii săi ani Sfântul Ierarh Ignatie se ocupa, de lecuirea propriilor boale, cât şi a ţăranilor suferinzi veniţi din tot ţinutul; renovează, şi în exterior şi în interior, chinovia modestă şi tihnită, care începuse pe vremea lui să primească tot mai mulţi pelerini; pregăteşte pentru tipar Patericul şi scrie câteva lucrări noi.

Articolele, tratatele, predicile şi scrisorile sale din ultima perioadă conţin o uimitoare bogăţie a gândirii, iluminată dinăuntru de un sentiment viu al iubirii duhovniceşti.

Episcopul Ignatie a adormit în linişte şi pace, la ceasul rugăciunii, în data de 30 aprilie 1867.

Cu toate că majoritatea scrierilor sale este destinată monahilor, în general însă ele sunt adresate, după cum arată el însuşi în prefaţa la volumul IV – “tuturor creştinilor pravoslavnici, dornici să se familiarizeze cu viaţa ascetică după cugetul Sfinţilor Părinţi, după cugetul Bisericii”. El a găsit de cuviinţă “să înfăţişeze societăţii creştine un rezumat al viziunii sale asupra Pământului Făgăduinţei”, adică a mănăstirii veşnice a sufletului.

În veacul de acum lumea sortită pieirii şi fizic şi duhovniceşte, literalmente imploră mântuirea.

Toată lumea cunoaşte actuala criză ecologică, care este urmarea crizei spirituale a omenirii ajunsă la apogeul prăbuşirii sale sufleteşti. După cum spunea ieromonahul Serafim Rose în 1982: “Vizitatorul din orice ţară a secolului al XIX-lea, uitându-se la programele noastre de televiziune, la atracţioanele, reclamele, filmele şi muzica noastră – aproape la fiece aspect al culturii noastre moderne – ar crede că a nimerit în ţara unor smintiţi, care au pierdut orice contact cu realitatea cotidiană.” De multe secole, forţele întunericului ce pregătesc venirea Antihristului se folosesc cu abilitate de slăbiciunile naturii omeneşti, convingându-ne că în aceasta lume e bine sa trăim lejer, necugetat, “frumos” şi “fericit”. Şi cum ar trebui de fapt să trăim? Răspunsurile au fost date demult în scrierile unor astfel de scriitori ca Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov. Această literatură trebuie să fie citită anume astăzi.”

(Arhiepiscopul Averchie Tausev, “Marea apostazie”)

CUVIOSUL ANTONIE- CTITORUL LAVREI PEȘTERILOR

În anii de domnie pe pământul rusesc a marelui şi evlaviosului domnitor Vladimir1 (Vladimir I cel Mare (aprox. 956-1015), sfânt, întocmai cu apostolii, «Constantin cel Mare al Rusiei», a fost domnitor de Novgorod (970) şi de Kiev (980–1015). Era fiul lui Sviatoslav şi nepot al Sfintei celei întocmai cu apostolii Olga. A unit sub conducerea sa cea mai mare parte a teritoriilor ruseşti. A fost creatorul slăvitei Rusii a Kievului şi constituie figura istorică centrală, lăudată de legendele şi doinele populare. În anul 988 s-a botezat la creştinism, alegând Ortodoxia şi a cerut întregului său popor să se boteze. El a pus astfel bazele Rusiei Pravoslavnice, Ortodoxe, fiind trecut în rândul sfinţilor şi al marilor protectori ai pământului rus. În anul 989 s-a căsătorit cu prinţesa Ana, sora împăratului bizantin Vasile al II-lea (976–1025), întărind astfel legăturile duhovniceşti culturale şi politice dintre cele două imperii. Este prăznuit la 15 Iunie.), a binevoit Dumnezeu să ne dăruiască un luminător al Bisericii Sale şi un dascăl al monahilor, anume pe cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Antonie.
Cuviosul Antonie, după numele său lumesc Antipa, s-a născut în comuna Liubeţ, patruzeci de verste2 (Unitate de măsură rusească, o verstă echivalează cu 1067 metri.) depărtare de Cernigov, în anul 983.
A fost crescut de către evlavioşii săi părinţi în frica de Dumnezeu şi de aceea, încă de la o vârstă fragedă, a simţit în sine o puternică atracţie către viaţa monahală3 (Exista încă de atunci monahism în Rusia. Deja de la 1037 domnitorul Iaroslav întemeiase mănăstirile Sfântului Gheorghe şi a Sfintei Irina. Cu toate acestea nu se poate stabili acest moment cronologic, ca fiind începutul monahismului rusesc. Şi aceasta deoarece pe vremea respectivă domnitorii înfiinţau mănăstiri pe cheltuiala lor, aduceau în acestea – de multe ori cu forţa – monahi pe care îi recrutau chiar din armata lor, şi pe care adeseori îi puneau să se ocupe mai mult de războaie decât de rugăciune. În aceste mănăstiri aceşti domnitori îşi găseau refugiul la vremuri de restrişte, fiind protejaţi de către soldaţii – monahi. Alţii construiau mănăstiri numai de dragul de a ajunge stareţi. Din aceste motive nici una dintre aceste mănăstiri şi nici toate la un loc nu pot fi considerate ca fiind începutul monahismului rus. Toţi scriitori bisericeşti sunt de acord asupra faptului că începutul monahismului rus trebuie considerat din 1051, anul în care a sosit la Kiev cuviosul Antonie, aducând cu sine din Athos modelul ascetic aghiorit.). Dumnezeu l-a luminat să-şi ducă la îndeplinire această dorinţă, mergând în pământul binecuvântat al Greciei.Fără întârziere, a plecat din patria sa şi a venit mai întâi la Constantinopol. De acolo a plecat mai departe spre Sfântul Munte Athos. A trecut pe la mai multe mănăstiri şi a întâlnit mulţi monahi, următori ai vieţii celei îngereşti. Atunci s-a aprins în inima sa şi mai mult dragostea pentru Hristos. A ajuns la mănăstirea Esfigmenul şi l-a implorat pe stareţul acesteia să-l tundă în monahism. Stareţul Teoctist, un mare trăitor, ce se învrednicise de darul vederii înainte, a putut deosebi calităţile sufleteşti ale tânărului din faţa sa şi a prevăzut în acelaşi timp viitorul plin de sfinţenie al vieţii sale. A acceptat deci rugămintea sa şi l-a tuns în monahism, după ce mai întâi l-a învăţat toate cele necesare începutului acestei noi vieţi îngereşti.
Din acel moment sfântul s-a străduit din răsputeri să facă cele plăcute lui Dumnezeu. S-a smerit pe sine prin mari eforturi ascetice, în ascultare desăvârşită şi în răbdare, devenind foarte curând un model demn de urmat pentru toţi fraţii săi monahi.

După ce a trecut destul de multă vreme, şi iată i s-a dat stareţului său, în chip minunat, porunca dumnezeiască de a-l trimite pe monahul Antonie din nou în Rusia. L-a chemat deci şi i-a spus:
– Antonie, du-te în Rusia, şi să devii acolo exemplu şi stâlp duhovnicesc al poporului. Binecuvântarea Sfântului Munte să fie totdeauna cu tine!
Cuviosul Antonie a acceptat porunca primită de la stareţul său ca şi cum aceasta ar fi venit din chiar gura lui Dumnezeu. A plecat deci spre Rusia şi a ajuns în oraşul Kiev cam pe la anul 1013. Căutând un loc în care să se aşeze să locuiască, a vizitat mănăstirile ce se aflau prin împrejurimi fără să rămână însă la nici una dintre ele. Aşa a dorit Dumnezeu. A căutat apoi prin munţii din apropiere, prin locuri izolate şi nelocuite şi a găsit în cele din urmă o peşteră săpată mai demult de varanghi4 (Varanghii sau Variaghii era un trib de origine scandinavă, care pe la 862 d. Hr. sub conducerea lui Ruric au venit în Rusia şi s-au aşezat în regiunea Novgorodului. Aici au înfiinţat un mic stat condus de dinastia Rurikizilor.). S-a rugat lui Dumnezeu să-l lumineze şi s-a aşezat în aceasta, ducând o viaţă aspră, în cumpătare şi asceză.

După moartea evlaviosului domnitor Vladimir, în 1015, pe tronul Kievului s-a urcat primul său fiu, necredinciosul Sviatopolk. Acesta, pentru a păstra doar pentru sine puterea tronului şi moştenirea tatălui său, şi-a ucis cu sânge rece fraţii mai mici, Boris şi Gleb ce au fost mai apoi cinstiţi ca martiri. Mai mult, a început o sângeroasă prigoană împotriva Bisericii şi a bărbaţilor ei sfinţi.
Din cauza acestei prigoane Sfântul Antonie a fost nevoit să plece din nou către Sfântul Munte şi să se întoarcă la sfântul său părinte duhovnicesc, Teoctist. Acum însă nu va rămâne pentru mult timp în obştea mănăstirii Esfigmenul. Învăţat deja cu dulceaţa duhovnicească a sfintei isihii (liniştea din pustie), a cerut binecuvântarea stareţului său şi s-a retras către vârful numit al Samariei, ce se află la mică depărtare, mai sus de mănăstire. Acolo unde s-a nevoit există astăzi o biserică, ridicată în cinstea sa.
Între timp, în 1019, binecredinciosul domnitor Iaroslav cel Înţelept5 (Fiu al Sfântului Vladimir, s-a dovedit a fi un domnitor capabil şi puternic (1019–1054). A întărit şi consacrat definitiv creştinismul în Rusia. La Kiev a construit celebra catedrală mitropolitană a Sfintei Sofia. În anii săi de domnie, statul Kievului a ajuns la cea mai înaltă perioadă de înflorire.) l-a învins în război pe Sviatopolk, a cucerit Kievul şi s-a urcat triumfător pe tronul de domnie. Sviatopolk a reuşit să fugă dar a murit în acelaşi an, pribegind prin stepele Boemiei.

În anii de domnie a înţeleptului Iaroslav strălucea prin evlavia sa, prin viaţa sa ascetică şi prin buna cunoaştere a Sfintei Scripturi un oarecare preot Ilarion. Nu ştim foarte multe despre viaţa lui, ci doar că pe la anul 1040 era preot slujitor în satul Biristovo. De acolo a venit pe malul râului Nipru, pe colina unde mai târziu avea să se întemeieze mănăstirea Peşterilor. Acest loc era pe vremea aceea acoperit de o pădure foarte deasă.

Aici preotul Ilarion şi-a săpat o mică peşteră în stâncă, cam de patru metri adâncime şi a început să ducă o aspră viaţă ascetică susţinută prin post, cântări din psaltire şi rugăciunea minţii.
În aceeaşi perioadă Dumnezeu l-a luminat din nou pe stareţul Teoctist, spre a-l trimite a doua oară pe cuviosul Antonie în Rusia. L-a chemat deci şi i-a spus:
– Antonie, este iarăşi voia lui Dumnezeu să te duci din nou în ţara ta. Binecuvântarea Sfântului Munte să fie mereu cu tine! Ai binecuvântarea mea să pleci. Mergi în pace! Şi află că mulţi se vor învrednici să primească din mâinile tale sfânta tundere în monahism.
Primind astfel binecuvântarea duhovnicului său, cuviosul Antonie a pornit din nou de la Sfântul Munte şi a ajuns la Kiev.
Dumnezeu i-a condus paşii către colina unde se nevoise preotul Ilarion. Peştera era însă acum pustie şi nelocuită, deoarece preotul Ilarion fusese învrednicit de Dumnezeu să ajungă în 1051 mitropolit de Kiev.
Cuviosul Antonie a simţit în sine o mare pace sufletească în clipa în care s-a găsit în acel loc. Îi aducea aminte de iubitul său Sfânt Munte, aşa cum era acel loc abrupt şi pustiu, străjuit de râu şi de pădurea cea deasă şi greu accesibilă.
A îngenunchiat şi s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu zicând:
– Doamne, fă să fie acoperit acest loc cu binecuvântarea Sfântului Munte şi a bunului meu duhovnic. Întăreşte-mă cu harul Tău, pentru a putea rămâne şi a mă nevoi aici.
A rămas deci de atunci Sfântul Antonie în acea peşteră. A început o aspră viaţă ascetică, având ca permanentă lucrare rugăciunea inimii. Hrana sa era doar un pic de pâine uscată şi apă, pe care le lua o dată la două, trei zile. Câteodată, cufundat în contemplaţie, nu mânca nimic câte o săptămână întreagă.
Oamenii de prin împrejurimi, care au aflat cu timpul despre viaţa sa sfântă, veneau din când în când spre a-i cere binecuvântarea şi-i aduceau cele necesare traiului său atât de modest. Unii dintre aceştia au dorit chiar să-i devină ucenici, să rămână în preajma sa şi să se nevoiască îndrumaţi de experienţa sa duhovnicească. Printre ei s-a aflat şi fericitul preot Nikon, împreună cu cuviosul Teodosie.

În 1054 binecredinciosul domnitor Iaroslav a murit şi pe tronul Kievului s-a urcat fiul său cel mai mare Iziaslav.
Pe vremea aceea faima duhovnicească a cuviosului Antonie se răspândise pe întregul pământ rus, ca oarecând faima celui al cărui nume îl purta, a Sfântului Antonie cel Mare, în pământul Egiptului. Ea a ajuns curând şi la urechea domnitorului Iziaslav, care s-a minunat de viaţa sfântă a monahului Antonie al Peşterii, căci sub acest nume era cunoscut. Atunci domnitorul a hotărât să meargă însoţit de suita sa de la curte spre a cere binecuvântarea sfântului. Aceasta era, pentru vremea aceea, un semn de mare cinstire acordat cuviosului.
De atunci faima sa s-a răspândit tot mai mult şi din ce în ce mai mulţi tineri veneau la dânsul spre a-i deveni ucenici, spre a-i conduce spre viaţa cea îngerească.

Cam prin anul 1060 au venit la cuviosul Antonie fericitul Varlaam, fiul boierului Ioan şi iubitorul de Dumnezeu Efrem, unul dintre cei mai îndrăgiţi sfetnici ai domnitorului, dorind să-şi dedice viaţa lui Hristos. Cuviosul a dat poruncă preotului Nikon să-i tundă în monahism.
Prin îngăduinţa lui Dumnezeu însă cuviosul Antonie şi întreaga sa obşte aveau să pătimească multe necazuri din cauza acceptării acestor doi tineri în cinul monahal.
Boierul Ioan, împreună cu mai mulţi ostaşi şi supuşi ai săi, a venit înfuriat la mănăstirea Peşterilor şi i-a prigonit cu sălbăticie pe ucenicii cuviosului Antonie, risipindu-i care încotro. Pe fiul său l-a scos apoi cu forţa din peştera în care intrase, i-a rupt cu furie hainele monahale, l-a îmbrăcat forţat cu hainele boiereşti strălucitoare şi l-a condus legat către palatele sale.
Dar şi domnitorul Iziaslav s-a supărat pe cuviosul Antonie pentru pierderea sfetnicului Efrem. A dat ordin să fie arestat preotul Nikon, cel ce făcuse tunderile în monahism şi i-a ameninţat pe toţi că îi va închide în închisoare şi va da foc mănăstirii.
Văzând atâta duşmănie din partea domnitorului, cuviosul Antonie s-a hotărât să părăsească peştera unde stătea şi să plece în alt loc mai îndepărtat. A plecat deci, şi ucenicii săi s-au răspândit şi ei în diverse regiuni.
Când însă soţia lui Iziaslav a aflat despre plecarea cuviosului, s-a întristat foarte tare şi l-a implorat pe soţul său să nu-i mai prigonească pe monahi, pentru a nu aduce asupra familiei lor mânia lui Dumnezeu. Această înţeleaptă femeie i-a adus aminte lui Iziaslav despre evenimentele tragice petrecute nu demult în patria sa de origine, Polonia. Tatăl ei, împăratul Bolieslav, prigonise şi alungase din împărăţia sa pe toţi monahii, fiind furios pe cuviosul Moise Ungarul. După această faptă îngrozitoare împăratul a murit brusc de o moarte cumplită. În acelaşi timp poporul s-a revoltat împotriva tuturor boierilor şi a avut loc multă vărsare de sânge. L-a sfătuit aşadar pe soţul ei Iziaslav să-şi potolească mânia şi să înceteze prigoana, spre a nu primi şi el aceeaşi pedeapsă de la Dumnezeu.
Împăratul s-a înfricoşat, auzind aceste cuvinte. A trimis de îndată mai mulţi soli către Sfântul Antonie, rugându-l să-l ierte şi să se întoarcă împreună cu toţi ucenicii săi la locurile din care au plecat. Solii trimişi l-au căutat pe cuvios vreme de trei zile. Când în sfârşit l-au găsit, au îngenuncheat în faţa sa şi l-au rugat să se întoarcă la mănăstirea sa. Cuviosul i-a ascultat şi s-a întors din nou la peştera sa mult îndrăgită. Aici s-a rugat neîncetat lui Dumnezeu să-i aducă înapoi oile cele risipite ale turmei sale cele sfinte şi să le dăruiască putere, spre a putea să înfrunte pe mai departe ispitele vrăjmaşului. Iubitorul de oameni Dumnezeu a ascultat rugăciunile sale şi a adunat din nou împreună pe toţi ucenicii risipiţi de prigoana domnitorului.
Pe lângă aceasta şi încă mulţi alţi bărbaţi, însetaţi de mântuire, au început să vină la mănăstirea Peşterilor, rugându-l pe cuvios să-i lumineze, să-i izbăvească de legăturile păcatului şi să-i conducă pe calea care duce spre Împărăţia Cerurilor. Cuviosul i-a primit pe toţi cu dragoste, i-a învăţat tainele monahismului şi după perioada de încercare le-a îngăduit intrarea în cinul monahal. Astfel a crescut numărul obştii, ajungând la doisprezece. De aceea, au fost nevoiţi să sape şi mai adânc în peşteră, să construiască înăuntru un paraclis şi mai multe chilii, care se pot vedea până astăzi.
Odată, cuviosul i-a chemat la sine pe toţi ucenicii săi şi le-a spus:
– Fraţii mei şi copiii mei, ştiţi că Domnul ne-a adunat pe toţi împreună aici, şi ne-a sălăşluit ca un bun început al binecuvântării pentru tărâmul acesta şi pentru poporul nostru. Voi purtaţi în inimile voastre binecuvântarea Sfântului Munte şi a Maicii Domnului, pe care o avem ca apărătoare şi mângâietoare. Şi aşa cum pe mine m-a făcut monah duhovnicul meu aghiorit, tot aşa şi eu, cu binecuvântarea Sfântului Munte, v-am făcut pe voi monahi şi vă las ca pe o moştenire sfântă pe aceste plaiuri. Să trăiţi aşadar şi să înaintaţi duhovniceşte după înălţimea binecuvântării ce vi s-a dat.
Apoi cuviosul a tăcut pentru o vreme.
– Copiii mei, a spus după aceea, cred că a sosit timpul să mă retrag din stăreţie. Simt în mine dorinţa de a trăi din nou în isihie, singur, doar eu şi Dumnezeu. Voi lăsa în locul meu un alt stareţ şi eu mă voi retrage în pustie. Nu voi pleca însă departe şi de aceea nu ne vom despărţi, desigur, definitiv. Pe aceste plaiuri voi rămâne şi cât voi trăi voi continua să vă fiu de folos pe cât se va putea, ca duhovnic şi ca părinte.
Şi într-adevăr, cuviosul l-a numit stareţ pe fericitul Varlaam, ca unul ce era cel mai experimentat şi înaintat în virtute. Apoi s-a închis pe sine într-una dintre chiliile din peşteră evitând orice zgomot sau tulburare. Mai apoi însă a plecat un pic mai departe, pe o altă colină, unde şi-a săpat o nouă peşteră izolată, care se poate observa până în zilele noastre, un pic mai jos de mănăstirea Peşterilor. Acolo şi-a continuat viaţa sa ascetică, slăvind pe Dumnezeu prin rugăciuni neîncetate şi străduinţe ascetice, cultivând toate virtuţile şi înălţându-se din putere în putere. De aceea şi Dumnezeu l-a preaslăvit, împodobindu-l cu bogatele harisme ale Duhului Sfânt, în special cu darul vindecărilor şi al vederii înainte.

Cuviosul Antonie s-a dovedit a fi un doctor tămăduitor şi un mare profet al pământului rus. El a vindecat o mulţime de bolnavi prin rugăciunile sale şi printr-o plantă otrăvitoare, pe care o binecuvânta şi pe care o dădea apoi celor în suferinţă să o guste. Înaintea rugăciunii şi a binecuvântării sfântului planta respectivă era vătămătoare pentru oricine ar fi gustat din ea, datorită otrăvii foarte puternice pe care o conţinea. După binecuvântarea cuviosului însă, ea dăruia viaţă şi vindecare de orice boală celor suferinzi.

Cât despre darul vederii înainte al cuviosului este de ajuns să amintim faptul că el a prevăzut dureroasa învingere a armatelor ruse din partea polofţilor6 (Popor nomad, idolatru, de origine turcă, o ramură a cumanilor înrudiţi şi cu pecenegii. Numele de polofţi l-au primit de la cronicarii ruşi. Provin din regiunea de nord a Mării Caspice. De acolo au pornit în secolul X şi s-au aşezat în Rusia Meridională, între Urali şi Volga. Mai târziu polofţii vor fi asimilaţi de către tătari, pe parcursul secolului al XIII-lea.), ceea ce a însemnat o mare catastrofă pentru majoritatea teritoriilor ruseşti. Aceasta s-a întâmplat prin îngăduinţa lui Dumnezeu din cauza înmulţirii păcatelor oamenilor.
Însă şi cuviosul Antonie avea să sufere o nouă încercare, spre a străluci încă şi mai mult răbdarea şi smerenia sa.
După înfrângerea suferită de ruşi din partea polofţilor, domnitorul Iziaslav s-a retras la Kiev. Acolo se găsea şi domnitorul Poloţkului Vsieslav, încarcerat în închisoare de către fraţii săi Iziaslav, Sviatoslav şi Vsevolod.
Locuitorii Kievului au început să insiste către domnitorul Iziaslav să se ridice din nou la luptă împotriva barbarilor, care se răspândiseră şi jefuiau întreaga ţară. Domnitorul însă, înfricoşat de prima sa înfrângere, nu s-a hotărât să-i înfrunte din nou. Atunci locuitorii capitalei s-au răzvrătit împotriva sa, l-au eliberat din închisoare pe Vsieslav şi l-au proclamat domnitor.
Iziaslav a reuşit să fugă atunci în Polonia, ţara de origine a soţiei sale, unde timp de şapte luni a strâns o armată, s-a aliat cu împăratul Poloniei şi s-a pornit spre recucerirea Kievului şi a întregii ţări. Când Vsieslav a aflat ce pericol îl pândeşte, a părăsit Kievul şi s-a retras la Poloţk. În urma sa Iziaslav a intrat triumfător în Kiev în anul 1069.
De atunci însă a început şi noua încercare prin care avea să treacă fericitul Antonie. Unul dintre sfătuitorii domnitorului, din răutate, l-a minţit zicându-i că monahul Antonie îl simpatizase pe Vsieslav şi că de fapt el ar fi fost principalul organizator al revoltei populare, în urma căreia acesta îşi pierduse tronul. Iziaslav a fost convins de minciunile acestui defăimător şi a fost cuprins de o furie năpraznică împotriva cuviosului.
Pe vremea aceea părintele Antonie locuia lângă peştera unui alt monah pe nume Isaac zăvorâtul, care pătimise o mare luptă din partea diavolului, ce-l lăsase pe jumătate mort. Cuviosul Antonie îl ajuta pe cât îi era cu putinţă să înfrunte această grea ispită. Se pare însă că duşmanul diavol turbase din cauza încercării lui Antonie de a-l salva pe Isaac şi căuta prin orice mijloc să-l îndepărteze de la această faptă. Şi se vede că pentru o mică perioadă a reuşit.
Mai înainte de a apuca Iziaslav să-i facă rău cuviosului Antonie, domnitorul de Cernigov, Sviatoslav, care aflase despre mânia fratelui său, a trimis pe ascuns noaptea câţiva oameni ca să-l aducă pe părintele în hotarele ţării sale. Cuviosul a acceptat şi şi-a ales un loc liniştit de lângă capitala de domnie, pe muntele Boldin, unde a săpat o nouă grotă în care s-a aşezat să locuiască. Pe acel loc se va ridica mai târziu o mare mănăstire.
Dar vicleanul diavol nu avea să se bucure prea mult. Domnitorul Iziaslav a aflat adevărul despre nevinovăţia cuviosului faţă de acuzaţiile aduse de acel sfetnic răutăcios, prin mărturia mai multor oameni vrednici de încredere. Furia sa s-a potolit încet, încet. S-a convins despre curăţia şi virtutea monahului pe care îl prigonea. A înţeles că acuzaţiile erau doar defăimări, care veneau din partea celui viclean. Cu pocăinţă şi durere în suflet a trimis un sol la Cernigov, rugându-l pe cuviosul Antonie să se întoarcă la Kiev aproape de păstoriţii săi. Cuviosul, cel blând şi smerit cu inima, a răspuns acestei chemări şi s-a întors la obştea monahilor săi, care pentru atâta timp se simţiseră orfani, în lipsa părintelui lor duhovnicesc.
După întoarcerea la Kiev cuviosul s-a dedicat şi mai mult vieţii ascetice. Întreaga sa viaţă înăuntrul peşterii era un neîncetat şi puternic război împotriva «vicleniilor diavolului, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac».
Înaintea plecării sale către corturile cele cereşti a avut grijă, prin rugăciuni şi prin minunate vindecări, să se înalţe încet, încet şi biserica centrală a mănăstirii Peşterilor, aşa cum vom vedea în continuare.
După ce a binecuvântat locul în care urma să se ridice sfântul locaş, cuviosul Antonie a început să se pregătească pentru mutarea sa către veşnica împărăţie a cerurilor.
În vreme ce presimţea apropierea sfârşitului, i-a adunat în jurul său pe toţi ucenicii săi, i-a povăţuit, i-a mângâiat şi le-a promis că şi după despărţirea sa de trupul cel stricăcios, nu va părăsi acest loc al luptelor sale duhovniceşti.
– Mă voi găsi întotdeauna printre voi, copiii mei. Voi urmări străduinţele şi progresele voastre duhovniceşti în viaţa monahală. Voi avea grijă de toate sufletele care vor alerga spre acest sfânt loc, ca să fie plăcuţi lui Dumnezeu. Vă fac această promisiune, care este cea mai preţioasă moştenire pe care v-aş putea-o lăsa. Şi din ceruri voi mijloci către Domnul, pentru ca toţi să aflaţi mila Sa la înfricoşătoarea zi a Judecăţii.

Astfel, după ce se împliniseră şaisprezece ani de şedere a sa la această a doua peşteră, la venerabila vârstă de nouăzeci de ani, cuviosul a părăsit lumea cea trecătoare şi a trecut la cele veşnice, la data de 7 Mai7 (După alte izvoare la 10 Iulie, când are loc de fapt şi prăznuirea sa.) a anului 6581 de la facerea lumii şi 1073 după Hristos, în anii de domnie a domnitorului rus Sviatoslav Iaroslavici şi ai împăratului bizantin Mihail al VII-lea Ducas.
Sfintele moaşte ale cuviosului Antonie, cel ce a fost primul stareţ al Lavrei Peşterilor, au fost îngropate atunci în peştera în care se nevoise, undeva la baza mănăstirii de astăzi. Şi aşa cum în toată viaţa sa a locuit departe de ochii oamenilor, tot aşa, rugându-se «în ascuns», a cerut de la Domnul să rămână cinstitul său trup tăinuit faţă de ceilalţi oameni. Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunea sa, astfel încât peştera în care a fost îngropat cuviosul a rămas necunoscută până în zilele noastre.
Şi toţi care au încercat, odată cu trecerea timpului, să caute şi să descopere sfintele sale moaşte, au fost pedepsiţi pentru curiozitatea lor. Adeseori, limbi de foc ieşeau în calea lor şi le ardeau mădularele trupului. Iar dacă, pocăiţi, îşi cereau iertare de la sfânt pentru îndrăzneala lor, erau cu milă vindecaţi de suferinţele lor.
Deşi ascunse ochilor omeneşti, sfintele moaşte ale cuviosului Antonie nu încetează a fi un izvor de sfinţenie, ajutor şi putere pentru cei ce i se roagă cu credinţă. Multe minuni şi vindecări au avut loc la Lavra Peşterilor către cei ce cu evlavie au cerut ajutorul cuviosului.

sursa: http://www.pateric.ro/cuviosul-antonie-ctitorul-lavrei-pesterilor/