Parintele Paisie Olaru s-a nascut la 20 iunie 1897, in satul Stroiesti, comuna Lunca, judetul Botosani, fiind ultimul dintre cei cinci copii ai familiei Ioan si Ecaterina Olaru, singurul care a luat chipul ingeresc al calugariei.
Citind viata si patimirile sfintilor i s-a aprins sufletul sau curat pentru viata monahala. „Mamuca” insa, dorind poate sa-l stie langa ea, i-a zis „Sa nu te duci la calugarie, dragul mamuchii, ca acolo este canon mare de rugaciune, post si metanii; ca am vazut cum a fost facut un calugar, si era tare slab si se ruga asa: «Doamne, daca mai am zile de trait si imi sunt spre mantuire, lasa-ma sa traiesc; iar daca nu, ia-ma la Tine!»”.
In 1921 Parintele Paisie Olaru a fost inchinoviat la Schitul Cozancea. Cozancea era un schit cu viata de sine, staret fiind pe atunci ieromonahul Vladimir Bodescu. Povatuitor duhovnicesc l-a avut pe Parintele Calinic Susu, un mare nevoitor al rugaciunii.
A fost destul de mult incercat de catre staret, dar gandul intoarcerii in lume si celelalte ispite ale incepatorului in viata calugareasca s-au stins incet-incet, prin deasa spovedanie.
La numai un an de la intrarea in manastire, fiind foarte bolnav, fratele Petru a fost tuns in monahism, primind numele de Paisie.
Dorul de viata pustniceasca pe care-l avea din tinerete s-a aprins mai tare in urma vizitei pe care a facut-o in manastirile din Muntii Neamtului, intre care si Sihla, in imprejurimile careia a intalnit multi pustnici. Cuprins de acest dor, prin anul 1930, a venit la Sihastria, cerand sa fie primit in obstea manastirii sau sa se retraga la Schitul Sihla. Neavand insa binecuvantarea egumenului sau de la Cozancea, staretul Sihastriei, Protosinghelul Ioanichie Moroi, nu il primeste.
In anul 1943 Parintele Paisie Olaru a fost hirotonit diacon, iar in 1947 preot si duhovnic de catre episcopul Valerie Moglan. Desi proaspat hirotonit, Parintele Paisie Olaru a primit o chilie aproape de biserica si a fost randuit de la bun inceput la spovedania calugarilor si a credinciosilor care cercetau manastirea
In toamna anului 1949, treizeci de calugari din obstea Sihastriei, in frunte cu staretul lor, Parintele Cleopa, sunt trimisi la Manastirea Slatina cu misiunea de a reorganiza si revigora manastirea. Ca duhovnic, Parintele Paisie Olaru il urmeaza pe Parintele Cleopa la Manastirea Slatina, intarind foarte mult obstea si povatuind credinciosii care incepusera sa vina in numar mare.
In primavara anului 1953 Parintele Paisie Olaru se intoarce la Sihastria. Persecutia impotriva monahismului din anii 1959-1964 lasa Manastirea Sihastria fara staret, pe atunci Protosinghelul Ioil Gheorghiu, fara Parintele Cleopa (care se retrage pentru a treia oara in munti), si fara multi calugari imbunatatiti. Slujbele bisericesti se desfasurau cu anevoie, din lipsa de slujitori, si toata greutatea apasa acum pe umerii batranului duhovnic Paisie, care spovedea ziua si noaptea calugari si mireni, mangaia, imbarbata, dadea speranta tuturor, rugandu-se lui Dumnezeu cu credinta.
Dupa 1964 situatia manastirii s-a imbunatatit foarte mult, Parintele Cleopa, intors din munti, s-a alaturat Parintelui Paisie si linistea duhovniceasca s-a pogorat din nou asupra Sihastriei.
Intre anii 1972 si 1985 Parintele Paisie Olaru a fost randuit sa intareasca viata duhovniceasca la schitul Sihla. De mult voia parintele sa se linisteasca in locurile unde a sihastrit Cuvioasa Teodora si alte sute si mii de sihastri. In acest loc de pocainta, si de intalnire cu Dumnezeu, Parintele Paisie Olaru si-a inmultit nevointele. Toti ucenicii sai de atunci vorbesc despre rugaciunea sa neincetata, la care se adaugau privegherea necontenita, postul si infranarea sa dintotdeauna, toate acestea impletite cu dragostea, smerenia si blandetea sa desavarsita.
Vestea sfinteniei vietii parintelui si ajutorul primit de credinciosi in urma rugaciunilor sale ajunsese pana departe si era cautat de multime de oameni. Cei care il cautau – calugari, maici, oameni de diverse categorii, dar si clerici si ierarhi – veneau pentru rugaciuni, spovedanie, binecuvantari, atrasi de darul sau. Cei care veneau odata, nu se mai puteau dezlipi de batran si aduceau si pe altii, caci blandetea, smerenia si dragostea sa misca inimile tuturor, iar harul Duhului Sfant, care se salasluise intr-insul, mangaia sufletele credinciosilor; de asemenea, nu de putine ori, cei bolnavi se intorceau sanatosi.
Iubea mult pe fiii sai duhovnicesti, pe care ii primea la spovedanie la orice ora din zi si din noapte, si purta mare grija de mantuirea lor. Ucenicii sai simteau aceasta dragoste a parintelui si ii purtau si ei, dupa Dumnezeu, o mare dragoste. Fiii sai duhovnicesti de la Sihastria nu il parasisera, ci veneau la sfintia sa o data pe saptamana, vineri, pentru marturisire. Parintele Paisie Olaru niciodata nu statea fara lucru: se ruga, spovedea, mangaia, imbarbata sau lucra in gradina sau ingrijea vreo fantana, sau cauta izvoare cu apa buna de baut, langa care punea cate o cruce si o cana, ca trecatorii sa poata bea apa.
Unor ucenici aflati in niste incercari, parintele le-a spus: „Sa stiti ca Dumnezeu, pe care il iubeste, il tine aproape de el, ca nu cumva libertatea sa-i schimbe mintea si inselaciunea lumii sa-i castige sufletul. Asadar suntem datori sa primim cu dragoste aceste incercari si sa-i multumim Domnului pentru toate”.
Un alt sfat pe care il dadea Parintele Paisie Olaru era urmatorul: „Cand iesi de aici si te intorci in lume, sa-ti pastrezi sufletul curat. Chiar daca vezi multe pe acolo, dar sa nu te arunci in noroi, ca greu se mai duce de pe suflet. Daca privesti si nu intri in cele ale lumii, este ca si cum te-ai murdari de praf – te scuturi si mergi mai departe. Dar daca te-ai murdarit, sa alergi sa speli repede haina sufletului, ca altfel esti pierdut.”
La despartire, Parintele Paisie Olaru adresa obisnuitul sau salut: „Sa ne intalnim la usa raiului!” Unii dintre ucenici il intrebau: „Noi vrem sa ne intalnim cu totii in rai. De ce doriti sa ne intalnim la usa raiului?” Iar batranul raspundea cu nadejde si blandete: „Sa ne vedem noi scapati de viclenii diavoli si ajunsi la usa raiului, ca aici strigam la Maica Domnului, cerem ajutorul sfintilor, plangem la usa milostivirii Mantuitorului si nu ne lasa El afara. Pana aici este greu! „
Iata si marturia Parintelui Cleopa despre Parintele Paisie Olaru: „Asa era Parintele Paisie Olaru: smerit, tacut, bland, intelept la cuvant, foarte milostiv si iubitor de aproapele. Intotdeauna cauta pacea cu toti si iubea linistea. Nu-i placea sa traiasca intre multi si isi ascundea viata si nevointa. Nimeni nu stia cum se roaga in chilie, ce lucrare are mintea si inima lui, cat sta la masa si cat se odihneste. Plangea cu cel care plange si se bucura cu cel ce se bucura. Nu tinea la haine bune, la bani, la nimic si fugea de cinste, de lauda, de multa vorbire, de clevetire si de oameni mari”.
Parintele Paisie Olaru era foarte legat duhovniceste de inaintasii sai, de parintii plecati mai inainte la Hristos, si zicea: „De vom pasi pe urmele vietii lor si de vom trai in desavarsita dragoste unii cu altii, avem credinta si nadejde in mila si bunatatea lui Dumnezeu ca ne vom vedea dincolo, in vesnica viata”.
Din septembrie 1986 pana in octombrie 1990 Parintele Paisie Olaru a fost imobilizat la pat, avand piciorul drept fracturat. In aceasta lunga perioada de suferinta, batranul spovedea numai parintii batrani din manastire, pe care ii avea de multi ani la scaunul de spovedanie. Obisnuia insa sa mai primeasca pe unii dintre cei mai alesi calugari, duhovnici, stareti, ierarhi si chiar mireni, care doreau staruitor sa-l vada, sa primeasca sfat sau sa primeasca o binecuvantare. Memoria, graiul si mai ales starea interioara a Parintelui erau foarte bune.
Din aceste scurte intalniri cu Parintele Paisie Olaru multe suflete s-au linistit, multe intrebari fara raspuns au fost dezlegate, multi calugari si credinciosi s-au luminat vazand blandetea, linistea, smerenia si intelepciunea Parintelui, caci indelunga lui rabdare, tacerea, rugaciunea de taina si lacrimile ajungeau pana la inimile oamenilor.
Parintele Paisie Olaru s-a mutat la Domnul in zorii zilei de 18 octombrie 1990, in varsta de aproape 94 de ani. Un dor tainic de vesnicie cuprinsese pe toti, caci Parintele Paisie Olaru, care ne vorbise o viata intreaga despre Rai, despre bucuria unirii cu Hristos, mergea la cer, ca prin rugaciunile lui sa ni se deschida si noua portile cele incuiate ale mult doritului Rai.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu