MONAHII

Monahii

de stareţul Joseph de la Mănăstirea Catolică de rit Bizantin “Mt. Tabor”
(Originalul publicat în „Gladsome Light“, vara 2003)

„Vocaţia monastică este o taină…
redescoperim în permanenţă ce înseamnă să fii monah“
(Thomas Merton)

Monahii sunt o specie ciudată. Ei nu-şi găsesc cu adevărat locul în mentalitatea lumii moderne. Monahii sunt ori necunoscuţi ori neînţeleşi ori dispreţuiţi ori pur şi simplu ignoraţi de aproape toată lumea, deşi sunt apreciaţi şi chiar iubiţi de către cei care înţeleg cu adevărat. Pentru unii, existenţa monahului e o mângâiere; pentru alţii, ca un spin în conştiinţă. În ochii unora, monahii sunt relicve nefolositoare şi prăfuite ale unui trecut fără însemnătate; în ochii altora, ei sunt martori profetici înaintea lumii. Oricum ar fi, o caracteristică a Monahului este faptul că, pentru el, nimic din cele arătate mai înainte nu înseamnă mare lucru. El simte chemarea din partea lui Dumnezeu şi merge pur şi simplu înainte, urmând-o.

Vocaţia monahului poate fi numită „taină“, dacă luăm în considerare două dintre înţelesurile acestui cuvânt. E vorba, în primul rând, de o taină divină, adică, de o realitate ce vine de la Dumnezeu, ascunsă şi în acelaşi timp revelată, şi care exprimă în esenţa sa ceva din harul, înţelepciunea, pacea şi rodnicia lui Dumnezeu. Consacrarea monastică este o taină înrudită cu tainele sacramentale ale Bisericii, în care există o schimbare interioară, realizată printr-un ritual ori simbol exterior care, prin aceasta, devine izvor de Energie Divină.

Totuşi, această vocaţie este pentru mulţi (uneori chiar pentru monahul însuşi) o „taină“ în înţelesul cel mai comun al cuvântului. Ea e năucitoare, absolut ciudată, ceva ce nu poate fi reprezentat printr-o analiză raţională, ceva ce exclude definiţiile şi chiar contrazice ceea ce mulţi oameni consideră a fi normal, sensibil şi acceptabil pentru standardele lumii de azi. Iată de ce în zadar caut cuvintele potrivite care să vă prezinte chemarea simplă şi totuşi profundă a monahului. Nu vreau să vorbesc mult aici despre sărăcie, castitate şi ascultare, deşi ele sunt trei dintre pietrele de temelie ale vieţii monastice. Se spun multe despre voturi în alte părţi. În timp ce scriam această propoziţie am bătut din greşeală wows („uau!“ — exclamaţie) în loc de vows („voturi“). Poate că aceasta ar putea fi începutul unei meditaţii asupra darurilor lui Dumnezeu! Însă esenţa voturilor va fi foarte prezentă în multe din cele ce urmează.

În esenţă, viaţa monastică este un răspuns specific pe care o inimă neobosită îl dă chemării Celui în care acea inimă îşi poate afla odihna. „Numai în Dumnezeu sufletul meu îşi află odihna“ (Ps. 61/62, 2). Cel-care-cheamă-Inimile vorbeşte tuturor, fireşte, însă răspunsul monastic e mai aparte decât celelalte. Căci modul de viaţă monastic (spre deosebire de acela al creştinului în lume) nu este unul care caută să înnobileze elementele vieţii seculare, participând totodată la bucuriile şi durerile sale. Este mai degrabă un mod de viaţă care se străduieşte să transceadă convenţiile societăţii seculare, printr-o căutare a lui Dumnezeu, cu o minte şi cu o inimă deopotrivă concentrate; nu pentru a fugi de realităţile dure ale vieţii, căutând să atingă extazul mistic, ci pentru a transforma lumea pe care tocmai a lăsat-o în urmă, astfel încât Lumina lui Cristos să poată străluci peste oricine trăieşte în umbra păcatului şi a morţii.

Totuşi, nici acest mod de a pune problema nu este întru totul exact, căci folosirea unor termeni ca „străduinţă“ şi „căutare“ poate lăsa impresia că acest monahul ar încerca să dobândească ceva prin propriul său efort ori prin propriile forţe; când, mai degrabă, e vorba de faptul că el speră să primească ceva (pentru el şi pentru ceilalţi) prin totala lui disponibilitate faţă de mişcarea Spiritului lui Dumnezeu. Căci vocaţia monahului este tocmai aceea de a fi un vas gol, o inimă în ascultare, un slujitor credincios — precum Fecioara Maria, care a putut să rostească un „da“ în faţa voinţei lui Dumnezeu fiindcă inima ei era deja în totul cu El. Ea iubea oamenii ca nimeni altcineva şi totuşi nu era prinsă în plasa unor ataşamente ce i-ar fi micşorat libertatea şi disponibilitatea de a-şi dărui întreaga viaţă lui Dumnezeu.

În pofida impresiei pe care cineva ar putea s-o aibă citind literatura despre viaţa monastică, nu e vorba de căutarea unei desăvârşiri personale ori a controlului asupra propriei persoane. Din momentul în care ţinta vieţii monastice devine centrată doar pe propria persoană, călugărul şi-a pierdut direcţia şi a pornit-o pe drumul spre mândrie, cufundare în sine, şi în final, spre dezgustul faţă de lucrurile lui Dumnezeu, ajungând aşadar să-şi trădeze chemarea iniţială.

Cu siguranţă, există un scop pentru care monahul îşi oferă viaţa, dar acesta nu-i cere să dea multă atenţie propriei persoane ori propriilor sale stări sufleteşti, chiar dacă el e „în căutarea sfinţeniei“. Monahul, ca orice alt creştin, ar trebui să-l caute pe Dumnezeu. Sfinţenia se va adăuga de la sine, dacă dorinţele noastre toate sunt orientate doar spre Dumnezeu. Misticul indian Sundar Singh, devenit ucenic al lui Cristos, a spus odată: „Când oamenii mă întreabă «Ce te-a făcut să-l urmezi pe Învăţător?» singurul meu răspuns este: Învăţătorul“.

Ţinta vieţii monastice este nici mai mult nici mai puţin decât transfigurarea întregii umanităţi şi a întregului univers după imaginea lui Cristos răstignit şi preamărit. Fiecare suflet îndumnezeit are o contribuţie imensă la înnoirea radicală a lumii şi la mântuirea ei. Nu pentru că un monah s-ar putea gândi că poate să împlinească aceasta pe cont propriu. Monahii ştiu doar că totul ţine de voinţa lui Dumnezeu şi ei doresc să-şi jertfească viaţa pentru împlinirea scopului pe care Dumnezeu l-a avut când ne-a creat dintâi. Ce fac aşadar monahii ca să ajungă la această finalitate? Am fost întrebaţi adesea: „În fond, ce faceţi voi acolo?“. Am putea începe prin a spune că vocaţia contemplativilor este să se roage, să mijlocească, să adore şi să lucreze, împărtăşind agonia şi extazul lui Cristos, şi să ajute astfel la restaurarea lumii căzute, după visul dintâi al lui Dumnezeu. Întrebarea inevitabilă ce urmează este: „Bine, bine, dar ce faceţi voi?“. Vedem deci că ceilalţi aşteaptă ca viaţa monastică să aibă o dimensiune mai activă şi mai productivă; aşadar, am putea spune că avem o casă de retragere, că ieşim ocazional să predicăm despre retrageri ori să ţinem conferinţe, că publicăm o foaie trimestrială ori că (aşa cum făceam înainte) găzduim cursuri teologice de vară. „În regulă, dar, la urma urmei, ce faceţi?“ Oftez. Noi chiar nu facem nimic din ce i-ar satisface pe aceia care vor pur şi simplu să vadă un produs ce ne-ar justifica într-un fel existenţa. Thomas Merton a spus odată că singura justificare a vieţii monastice este preamărirea lui Dumnezeu.

Iată ce spunea Sf. Siluan Athonitul despre ce fac mai exact monahii: „Sunt unii care spun că monahii ar trebui să fie de folos într-un fel lumii… Însă trebuie să înţelegem natura slujirii monahului şi felul în care el trebuie să ajute lumea. Un monah este un om care se roagă pentru întreaga lume, care plânge pentru întreaga lume, iar în asta stă lucrarea sa principală… Mulţumită monahilor, rugăciunea continuă pe pământ fără încetare şi întreaga lume beneficiază de ea, căci prin rugăciune lumea continuă să existe; însă când rugăciunea va înceta, lumea va dispărea… Aşa i-a învăţat Spiritul sfânt pe monahi să-l iubească pe Dumnezeu şi să iubească lumea…

„Deşi monahul nu-şi gândul de la lucrurile lumeşti, nevoit fiind să aibă grijă de viaţa trupului, spiritul lui arde de iubire pentru Dumnezeu; deşi lucrează cu mâinile, mintea sa e în continuare cu Dumnezeu… El va păstra în toate o conştiinţă curată… Îşi smereşte sufletul şi prin smerenie îl îndepărtează pe duşman de la el şi de la cei pentru care se roagă… După cum îngerii îl slujesc permanent în spirit pe Dumnezeu, la fel şi mintea monahului trebuie să sălăşluiască fără încetare în Dumnezeu şi să cugete zi şi noapte la cuvântul lui Dumnezeu… Lumea nu ştie cum se roagă un monah pentru întregul univers — oamenii nu văd rugăciunile lui şi nici cum sunt ele primite de Dumnezeu în milostenia Lui.“

Rugăciunea este aşadar centrul vocaţiei monastice. Rugăciunea este ceva ce mulţi nu înţeleg sau nu preţuiesc îndestul. Chiar şi oamenii care se roagă tot nu înţeleg de ce cineva ar dori să ducă o viaţă de rugăciune. Şi mai există acea atitudine, mai generală, exprimată de exemplu în: „Am făcut tot ce am putut în situaţia asta. Nu ne mai rămâne de făcut decât să ne rugăm“. Rugăciunea e văzută ca un ultim refugiu, un fel de compensaţie pentru neputinţa de a oferi un ajutor practic, ceva ce rămâne în general în seama bătrânelor încărcate cu rozarii şi iconiţe, în vreme ce aceia care vor cu adevărat să schimbe lumea se duc afară şi fac ca lucrurile să se întâmple.

Oamenii care au însă o înţelegere mai adâncă asupra misterului Trupului lui Cristos, asupra interconexiunii profunde şi dinamice (chiar dacă invizibile) ce există între toate lucrurile şi persoanele, vor înţelege că rugăciunea ar trebui să fie să fie cel dintâi resort şi nu cel din urmă. Capacitatea de a intra în comunicare şi comuniune cu Esenţa Puterii şi a Înţelepciunii, cu Persoana care este Atotţinătorul-plin-de-Iubire, cu Izvorul şi Destinul Întregului Univers, cu siguranţă ar trebui să merite oarecare atenţie din partea celor care ar vrea să schimbe lumea în mai bine. Atunci când spunem că un monah se roagă pentru lume, spunem că „în nemişcarea sa, el ţine întreaga umanitate aproape de prezenţa vindecătoare a lui Dumnezeu“ (Andrew Louth).

Sf. Siluan a înţeles, şi de aceea a intrat în mănăstire, pentru că acolo putea învăţa să se roage neîncetat. Mai sunt şi alţii, puţini, care o înţeleg şi ei încearcă să ţină rugăciunea în centrul vieţii lor. Monahii sunt chemaţi să schimbe lumea, cu alte cuvinte, sunt chemaţi să se roage.

Sunt, totuşi, încă două lucruri pe care monahii le au de făcut, deşi, ca toate celelalte, sunt şi ele legate de rugăciune: monahii trebuie să muncească şi să meargă la război.

Munca este o dimensiune importantă în viaţa monahilor, chiar dacă nu e vorba de serviciul de la 9 la 17. De fapt, ziua noastră de lucru e mai lungă decât intervalul 9–17; începe devreme şi cuprinde perioade de rugăciune şi muncă de diverse tipuri până când seara aduce cu ea tăcerea adâncă. Indiferent că e vorba de lucru manual ori intelectual, monahului i se cere să dea tot ce are mai bun din timpul său şi din talentele sale, punându-le în slujba lui Dumnezeu şi a comunităţii, să fie productiv şi să evite cu orice preţ inactivitatea. Ştim din parabola talanţilor că cei leneşi sunt trimişi la plimbare când vine vremea recompensei. În ultimii ani s-a scris mult despre demnitatea muncii, dar monahii au ştiut din totdeauna aceste lucruri. Ei au învăţat să îmbine rugăciunea cu munca, şi orice este compatibil cu rugăciunea este, prin urmare, înnobilat, în special atunci când acest lucru este în mod conştient oferit ca dar lui Dumnezeu.

Tot aşa şi studiul este un alt fel de a munci. Mintea trebuie exersată laolaltă cu trupul şi cu spiritul. Dacă privim din punct de vedere istoric lucrurile, monahii au fost adesea printre cei care dus la progresul intelectual şi cultural al vieţii în Biserică, dar şi în societatea seculară. Şi totuşi nu se cere un anumit nivel de studii pentru a intra la mănăstire (nu într-a noastră oricum!), ci doar o inimă gata să slujească, să se roage, să lucreze, să crească şi să facă totul spre preamărirea lui Dumnezeu. Dar dacă mintea nu primeşte nimic care să-i lărgească capacitatea de a înţelege minunatele lucrări ale lui Dumnezeu, atunci ea se va atrofia, iar curând, spiritul o va urma şi el.

Alte cerinţe? A, da, mai e şi dorinţa de a lupta. monahul trebuie să fie un pacifist atunci când e vorba de războaiele oamenilor, dar în arena sufletului el trebuie să ducă neîncetat lupta cea dreaptă, pentru că bătălia este împotriva „duhurilor răutăţii“ (Efes 6, 12). Monahul se află în „linia întâi“ a războiului spiritual, pornind de la propria viaţă lăuntrică şi până la nivelul bătăliilor cosmice ale domniilor şi puterilor. Priviţi faţa unui monah bătrân, cu experienţă, şi veţi vedea nu numai semnele vârstei sale, ci şi răni primite război: urmele lacrimilor şi ridurile bătăliilor lungi, tăcute. Dar în ochii lui încă arde focul iubirii de Dumnezeu şi neclintita încredere că toate lucrurile sunt împlinite, toţi duşmanii înfrânţi, prin harul lui Cristos care ne dă putere.

„Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Cristos Isus vor fi prigoniţi.“ (2 Tim 3, 12). Această „persecuţie“ poate uneori lua forma unor atacuri venite din partea unor duşmani vizibili, din afară, dar cel mai adesea monahul este „persecutat“ de duşmanii invizibili, de puterile întunericului şi de propriii săi „demoni“ interiori, care trebuie exorcizaţi prin rugăciune neîncetată şi nestrămutată fidelitate faţă de cuvântul Învăţătorului. Astfel că, departe de a fi o viaţă plictisitoare (sau chiar liniştită!), călătoria monahului este o aventură periculoasă, uneori înviorătoare, alteori epuizantă, dar susţinută întotdeauna din adânc de un flux puternic de pace şi bucurie, căci dragostea lui Dumnezeu este revărsată în inimile noastre prin Spiritul Sfânt, iar speranţa în viaţa veşnică e veşnic vie.

Toate cele de mai sus noi le împlinim nu ca indivizi solitari, ci ca mădulare ale unui trup — comunitatea monastică şi întregul Trup al lui Cristos. Atunci când mlădiţele sunt legate de Viţă, ele sunt legate în acest fel şi între ele. Solitudinea şi tăcerea sunt indispensabile pentru vocaţia monastică la rugăciune şi căutarea lui Dumnezeu, însă aspectul mai „exterior“ al iubirii frăţeşti, al comunicării şi cooperării este de asemenea o parte importantă a întregului tablou. O parte din munca unei comunităţi ce trăieşte cu adevărat în Cristos presupune căutarea neîncetată a echilibrului între vicisitudinile interioare şi exterioare ale vieţii, a echilibrului între a tăcea şi a vorbi, între liturghie şi contemplaţie, solitudine şi comunitate, clauzură şi ospitalitate — pe scurt, toate modalităţile prin care monahul trebuie să aducă roade şi să le ofere celorlalţi. El a primit gratuit şi tot gratuit trebuie să dea, păzindu-şi în acelaşi timp permanent, cu vigilenţă, comoara lăuntrică a inimii, viaţa lăuntrică în har.

Uitându-mă acum peste acest articol, văd că nu am spus mare lucru, că nu am până pătruns sub partea vizibilă a aisbergului. Am atins câteva puncte esenţiale, însă monahismul este mult mai profund şi deci mai greu de pătruns. El există în mod concret doar în inimile celor care merg cu adevărat pe această cărare, în inimile celor care au curajul să caute în adâncurile Tainei, care sunt hotărâţi să plătească preţul (pe care nu-l cunoşti niciodată dinainte) de a trăi o viaţă care nu are absolut nici un sens, ruptă de prezenţa răscolitoare, acaparatoare, solicitantă, iubitoare şi care toate le îmbrăţişează, a Dumnezeului Celui Viu.

Orice s-ar întâmpla, în pofida tuturor curentelor şi modelor schimbătoare, în pofida tuturor oscilaţiilor din viaţa Bisericii şi din mentalitatea lumii, şi în mijlocul păcatului şi al durerilor vieţii, „monahii trebuie să fie ca nişte copaci care-şi duc viaţa în tăcere, în întuneric, şi prin viaţa lor purifică aerul“ (Thomas Merton).

SURSA: http://www.preasfantatreime.ro/index.php/viziunea-noastra/7-monahii-o-taina