Despre Parintele ARSENIE BOCA - marturii de la Prislop

Cu gandul la cele cateva zile libere de la sfarsit de noiembrie - inceput de decembrie, sau poate preocupati cu problemele de zi cu zi, multi dintre noi am uitat, ori poate n-am stiut, ca pe 28 noiembrie a trecut la cele vesnice Parintele Arsenie Boca, marele duhovnic al neamului romanesc, cel care a ramas in constiinta foarte multor crestini ca un om cu viata sfanta.

Mormantul Parintelui Arsenie Boca de la Manastirea Prislop a fost, si in acest an, loc de pelerinaj pentru mii de credinciosi care au venit nu numai din Ardealul care-l iubeste nespus de mult pe Parinte ci si din cele mai indepartate colturi din tara.

Printre cei care au ajuns in acest an la Prislop se numara si parintele Arsenie de la Manastirea "Sf. Ilie" din Toplita. L-am rugat pe parintele Arsenie de la Toplita sa ne impartaseasca impresiile si emotiile traite la fata locului.

- Parinte Arsenie, cand si cum ati ajuns la manastirea Prislop? Ce ati simtit acolo, ce ati vazut?

- Am ajuns acolo, in primul rand, prin rugaciunile celui care a fost marele duhovnic Parintele Arsenie Boca si care se roaga in continuare pentru noi, pentru neamul romanesc. Eu nu l-am cunoscut personal dar, din ceea ce am aflat de la ucenicii lui, cei care au un pic de evlavie si doresc sa ajunga macar la mormantul lui primesc intotdeauna ajutor ca sa ajunga la Prislop. Am ajuns si eu in ajun de praznuire, in data de 27 noiembrie, seara.

Biserica era arhiplina si afara erau foarte multi credinciosi. In Sfantul Altar slujeau slujba Vecerniei si a Utreniei, a privegherii, sapte preoti care toti au spus, la sfarsit, ca au fost ucenici ai Parintelui Arsenie Boca. L-au cunoscut indeaproape, cativa dintre ei chiar l-au condus pe ultimul drum, i-au dus sicriul la cimitirul din incinta manastirii Prislop. Dupa aceasta priveghere in biserica, crediciosii impreuna cu preotii s-au indreptat spre mormantul din cimitirul manastirii.

Acolo, spre surprinderea tuturor, mormatul era plin de flori proaspete, cu toate ca e vreme de iarna, dar asta dovedeste evlavia si repectul pe care foarte multi il poarta Parintelui. Oamenii au adus flori si, in primul rand, jertfa lor, osteneala lor. Revarsarea asta mare de credinciosi care a avut loc la Manastirea Prislop este un semn de evlavie fata de Parintele si toti care au venit seara au ramas in continuare pana la ora trei noaptea in cantari, in acatiste, in paraclise impreuna cu preotii care, printre rugaciuni, mai rosteau si din invataturile Parintelui Arsenie sau spuneau ce-si aduceau ei aminte despre el sau chiar ceea ce i-a invatat Parintele ca trebuie sa le spuna, ei ca preoti, credinciosilor. Parintele le spunea ucenicilor sai, viitorilor preoti, cum sa-i invete la randul lor pe credinciosi, ce trebuie sa le spuna si le dadea sfaturi chiar preotilor cum sa traiasca in familie, cum sa se poarte cu copiii pe care l-ii va da Dumnezeu, cum sa-i creasca, cum sa discute cu credinciosii, ce relatie sa aiba cu ei si care sunt aspectele pe care trebuie sa se axeze preotul.

Un preot venit la Prislop spunea ca Parintele Arsenie i-a zis:"Vezi ca tu vei fi preot dar sa te axezi pe trei probleme principale: ca preot sa savarsesti Sfanta Liturghie dupa toata randuiala fara multe inflorituri, inovatii, adaugiri, sa exprimi prin Liturghie o traire autentica". Apoi a doua problema ar fi spovedania. Spunea Parintele ca preotul trebuie sa-si faca timp sa stea de vorba nu atat cu oamenii cat cu constiinta oamenilor, sa simta trairea omului fata de slujba, de Biserica si sa stea cat mai mult si cat mai des de vorba cu oamenii, calea aceasta prin spovedanie trebuind sa fie o cale de a atrage omul spre Dumnezeu. Parintele mai zicea ca in predica nu se pot spune prea multe si ca o serie de lucruri mai importante si mai intime si mai subtile ar putea sa le spuna preotul credinciosului la spovedanie. Pe urma al treilea aspect pe care trebuie sa-l aiba in vedere preotul ar fi rugaciunea particulara. Pe langa rugaciunea pe care preotul trebuie s-o faca la biserica ar fi rugaciunea sau vorbirea cu Dumnezeu, relatia cu Dumnezeu, nu atat in cuvinte multe ci sa fie o rugaciune de intensa traire, de apropiere de Dumnezeu si de a sta in legatura asta cu Dumnezeu tot timpul, nu numai cand esti la Liturghie sau in biserica, mai spunea Parintele Arsenie Boca.

La Prislop preotii le spuneau oamenilor ce-si aduceau ei aminte dar spuneau si ce simt acum la mormantul Parintelui. Adica in jurul mormantului exista duhul asta, eu l-am simtit personal, de liniste si, mai ales, un duh care ne indeamna la pocainta, sa ne plangem pacatele, ale noastre, ale celorlalti, sa ne indreptam viata, sa-l cautam mai mult pe Dumnezeu. Ceea ce va spun acum s-a intamplat la mormant in seara zilei de 27 noiembrie si in noaptea ce a urmat. Credinciosii, la randul lor, vorbeau despre minunile care s-au facut prin rugaciunile Parintelui Arsenie Boca.

Un om zicea: "Uite parinte, mie Parintele Arsenie, prin rugaciunile sale, mi-a vindecat copilul de o anumita boala". Altul spunea: "Vai! Copilul meu era sa moara, era sa se intample un necaz, un accident si cred ca numai rugaciunea Parintelui Arsenie ne-a izbavit si ne-a scapat copilul de la o moarte napraznica sau de la alte necazuri." Erau si oameni mai varstnici care l-au cunoscut pe Parintele cand erau tineri. Ei povesteau ca Parintele chiar le-a spus: "Tu te faci preot, tu te faci inginer", altora le spunea:"Tu te casatoresti cu cutare". Ceea ce le-a spus Parintele acestor oameni nu era ceva intamplator, era voia lui Dumnezeu.

Parintele Arsenie, prin duhovnicia pe care o avea si prin trairea lui, cunoastea voia lui Dumnezeu. Sigur, e vorba de harisme primite de la Dumnezeu, prin voia lui Dumnezeu, de catre acesti duhovnici mari. Parintele Arsenie pomenea de Sfantul Serafim de Sarov. Eu l-as compara pe Parintele Arsenie Boca chiar cu Sfantul Serafim. Ceea ce a facut Sfantul Serafim pentru neamul lui, pentru rusi, pentru Rusia, eu cred ca Parintele Arsenie a facut pentru neamul nostru romanesc, pentru romani, adica ne-a deschis noua ca romani calea spre Dumnezeu, ne-a tinut si ne-a intarit in secolul al XX-lea, la mijlocul secolului, dupa razboi, cand urma sa vina prigoana. Parintele a prevazut ca va veni o mare prigoana asupra bisericii si peste adevaratii crestini si, prin ceea ce el a spus, prin cuvintele sale, a intarit neamul acesta. Bineinteles ca si alti duhovnici mari ne-au fost sprijin, parintele Cleopa sau parintele Teofil care traieste la manastirea de la Sambata de Sus, si multi altii.

La Prislop, in dimineata zilei de 28 noiembrie, la ora 7,00, a inceput Taina Sfantului Maslu, s-a facut sfintirea apei (agheasma) si la rugaciunile care se spun acolo la Sfantul Maslu erau preoti care, pe langa rugaciunile canonice si care existau in Molitfelnic, adaugau si o rugaciune zicand: "Sfinte Preacuvioase Parinte Arsenie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi". Si cand preotii spuneau rugaciunea aceasta adresata Parintelui Arsenie Boca, lumea devenea in secunda urmatoare foarte atenta, foarte concentrata, lumea astepta... De fapt, poporul asteapta ca si din partea clerului sa se dea un semnal.

La Sfanta Liturghie din data de 28 noiembrie s-au adunat peste 5000 de credinciosi si au slujit 100 de preoti. Inca de dimineata de la Sfantul Maslu si in continuare la Sfanta Liturghie oamenii asteptau sa auda ce vor spune ierarhii, sa vada cum se manifesta ei fata de Parintele Arsenie. Oamenii asteapta sa vada si ce credem noi preotii. Ca poporul a dovedit si de data aceasta ce crede. Revarsarea de popor care a avut loc la Prislop - 5000-6000 de oameni - n-a fost altceva decat semnul evlaviei poporului nostru roman. Si de dimineata s-a cerut in toate rugaciunile ca si Parintele Arsenie sa se roage pentru noi si chiar erau oameni care simteau asa..., spuneau: "Parintele Arsenie e aici, duhul Parintelui e aici." "Eu simt, Parintele e printre noi, Parintele e de fata", spuneau foarte multi oameni. E ceva pentru ca oamenii simt. Ei stiu ca puterea lui Dumnezeu sta in puterea Sfintilor Sai si orice om care e bine intentionat si are evlavie la sfinti simte ca sfantul, in duh, este langa noi cand il pomenim. Asa ne spunSfintii Parinti.

A fost atat de multa lume la Sfanta Liturghie, desi era zi de lucru. Au participat trei ierarhi, Episcopul Timotei de la Arad, Episcopul Daniel de la Varset si chiar IPS Mitropolit al Ardealului, dr. Laurentiu Streza. IPS Mitropolit Streza si Episcopul Daniel de la Varset sunt ucenicii directi ai Parintelui Arsenie, l-au cunoscut si actul lor de smerenie a impresionat oamenii. Au venit episcopii si s-au smerit in fata mormantului Parintelui si, in predicile lor, au spus cum l-au cunoscut pe Parintele si cate i-a invatat Parintele. Iti da, asa, un plus de nadejde faptul ca se pleaca si cei mari in fata celor mai mari, pentru ca Parintele, chiar daca n-a fost arhiereu, a fost un mare duhovnic si un mare povatuitor, un iluminator si i-a ajutat pe toti, mai ales pe cei care l-au cunoscut. In timpul Sfintei Liturghii a luat cuvantul si Parintele Teofil de la Sambata.

In predica lui, spunea cum l-a cunoscut pe Parintele Arsenie, cu vreo 50 de ani in urma, si cum Parintele Arsenie l-a invatat rugaciunea inimii, rugaciune pe care s-o spuna toata viata, adica "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul" si modul de a o rosti. Sigur, Parintele Teofil i-a adus cuvinte de lauda Parintelui Arsenie si a spus ca el a calatorit, cu rugaciunea asta a inimii, toata viata, cu toate necazurile pe care le-a avut pentru ca, stiti, parintele nu vede. Sigur ca, in neputinta asta, Dumnezeu l-a preamarit, pentru ca asa cum spune proorocul David: "Dumnezeu intelepteste orbii". La Sfanta Liturghie de la Manastirea Prislop cei trei ierarhi au fost inconjurati de un foarte mare sobor de preoti.

Am vorbit cu parintele protopop de la Alba Iulia, dupa ce m-am intors la Toplita, pentru ca nu mai eram sigur cati preoti au fost si nu voiam sa gresesc. Parintele mi-a spus ca i-a numarat, au fost peste 90 de preoti care s-au impartasit, deci un sobor de 100 de preoti, plus alti preoti care au venit pe urma si multi au stat pe margine impreuna cu credinciosii lor. In cadrul Sfintei Liturghii, dupa ce ne-am impartasit, a vorbit si IPS Mitropolitul nostru, dr. Laurentiu Streza, care l-a cunoscut pe Parintele Arsenie Boca si mergea la el cand Parintele picta. Si l-a intrebat: "Parinte, de ce ati pictat asa pe Maica Domnului sau pe Mantuitorul?" Si Parintele a raspuns:" Mie asa mi s-a aratat Maica Domnului, asa l-am vazut pe Mantuitorul si eu ii pictez asa cum i-am vazut eu". Acestea au fost lucruri adevarate care s-au petrecut, sigur, pentru cei care cred. Cu cei care nu cred trebuie sa mai avem rabdare ca sa creada si ei intr-o zi. Pe urma toti credinciosii care au participat acolo, toti preotii, toti monahii, maicile, au cantat. Maicile au dat raspunsuri la Sfanta Liturghie si-mi zicea un parinte, Clement, care a fost acolo duhovnic timp de 8 ani de zile, ca muzica este aranjata sau este pusa in notatie de Parintele Arsenie Boca.

Deci pe langa cunostintele acestea, cum sa zic eu, in lumina stiintei (spunea un parinte ca a cunoscut toata stiinta) Parintele a avut daruri mai presus, de la Dumnezeu, pe care stiinta nu le poate atinge. Si Parintele spunea ca "Pentru noi Domnul nostru Iisus Hristos este sensul vietii si-al istoriei, reazem in ispitele si furtunile timpului. Iisus Hristos e asemanarea dupa care tanjim si insetam de-a lungul desertului lumii. Iisus Hristos este originarul nostru, autenticitatea noastra dar, mai mult decat acestea, Iisus este prietenul nostru care sigur ne ramane credincios, nu ne paraseste niciodata. Si mai mult, e Sfanta noastra Impartasanie cu desavarsire, formarea noastra metafizica".

Sunt cuvintele pe care le spunea Parintele Arsenie Boca in scrierile sale si atragea atentia spunand: "Crestinismul nu e o afacere de duminica ci este o stradanie de toate zilele, toata viata, de a ajunge stilul de viata si conceptiile pe care asa ni le-a lasat Domnul nostru Iisus Hristos." Parintele avea o mare iubire sau aplecare pentru copii. Iubea copiii. Parintele se bucura pentru cei carora li se nasteau copii, ii indemna pe oameni sa aiba prunci. Si mai spunea Parintele ca o credinta sanatoasa trebuie sa fie intr-un trup sanatos si invers. Parintele mai spunea asa: "Destinu-i jumatate pe pamant si jumatate-i din Cer." Tot timpul omul trebuie sa aiba o legatura cu Dumnezeu si sa lupte sa fie cu Dumnezeu, sa se lase de pacate.

Ceea ce s-a intamplat la Prislop a dovedit, repet, evlavia oamenilor si oamenii asteapta acuma, sigur, si o canonizare oficiala din partea Sfantului Sinod. Asta ma depaseste pe mine, bineinteles, nu pot eu sa-mi dau cu parerea despre ce ar trebui sa spuna ierarhii, episcopii care hotarasc. Dar imi spunea un credincios ca niciodata n-a vazut atatia oameni, ca acum, de cand vine el la Prislop. Si din an in an, se pare, ca vin tot mai multi oameni. Vin la mormantul Parintelui, la Manastirea Prislop, pentru ca ei primesc o binecuvantare, se intorc acasa mai linistiti, in plus simt ajutorul Parintelui. Oamenii, sigur, vin cu necazuri, fiecare cu dorinta lui si cu speranta si, pe masura credintei fiecaruia si cat se roaga Parintele Arsenie acolo in Ceruri pentru noi, fiecaruia i se indeplineste dorinta.

- Parinte Arsenie, ati slujit si dvs. la Prislop?

- Am slujit si eu la Sfanta Liturghie impreuna cu IPS Mitropolitul nostru, dr. Laurentiu Streza si cu ceilalti ierarhi. A fost o Liturghie inaltatoare. Inchipuiti-va 100 de preoti care ridica mainile sus la "Imparate ceresc..." . Sunt 200 de maini care se ridica spre Cer. Si ce poate fi mai mult ca asta, sa ridici mainile spre Dumnezeu asa ca-ntr-un semn de disperare, ca-ntr-un semn de preamarire a lui Dumnezeu si sa astepti ca Dumnezeu sa-ti arate atata bunatate si iubire! Deci s-a revarsat mult Har acolo si eu sunt marcat de atunci. A trecut o saptamana si pe mine ma urmareste asa... o liniste si o pace care, in mod sigur de acolo mi se trage. Vedeti, omul daca se cerceteaza, simte de unde ii vine cate ceva, si bine si rau. Cand gresim si facem pacate ne merge rau. Daca stam si cugetam si ne judecam, ne da Dumnezeu asa in gand: "Ma, sa stii ca de acolo vine, ca am gresit si acuma nu-s asa de bine sufleteste". Si cand mai facem cate o fapta buna sau se mai roaga cineva pentru noi zicem: "Uite de-acolo ni se trage".

- Parinte, plangea lumea la Prislop? Asa am auzit.

- Da, dar plansul asta al oamenilor si al preotilor nu-l intalnesti la orice slujba. Am stat la mai multe slujbe. Sigur, ca preot, urmaresc ceea ce se intampla intre oameni. Cand vrei sa le spui ceva oamenilor trebuie sa vezi daca ei sunt pregatiti sa primeasca ceea ce vrei tu sa le spui. Acum am urmarit oamenii, ma mai uitam la oamenii de-acolo din sobor si, chiar si seara, oamenii plangeau. Fiecare plangea mai mult tainic, isi plangea sufletul lui sau pacatele lui, era asa... un duh de pocainta. Sigur ca indemnul Parintelui Arsenie Boca si invatatura lui principala era ca omul sa-si planga pacatul, sa se intoarca de la pacat. Si acolo, in jurul mormantului Parintelui si la Sfanta Liturghie, era duhul asta de pocainta.

Stiti, noi tot zicem: "Doamne ajuta", "Doamne da-ne cate ceva" sau "Doamne, scapa-ne" dar oamenii acolo, la Prislop, au fost mai constienti ca multe necazuri le avem, in mod sigur, din cauza pacatelor si ca pacatele ar trebui cumva rascumparate sau ca trebuie sa ne curatim sufletul prin lacrimi de pocainta. Dumnezeu se bucura, se spune si in Scriptura ca mai mult se bucura Dumnezeu pentru un pacatos care se intoarce decat de 99 de drepti care n-au nevoie de pocainta. Eu vreau sa spun de mine, eu pacatos fiind, intr-o zi trebuie sa-mi plang pacatele, ori la mormantul Parintelui, ori in alta parte dar, din cauza impietririi mele, nu plang si atunci acolo, la Parintele, simtindu-l pe Parintele asa de mare in duh si vazand cati oameni a atras acolo, dupa atatia ani de la moartea lui incep sa plang. Cu moartea nu se sfarseste totul.

Parintele continua mai departe sa se roage pentru noi si iti da asa un duh de pocainta si de cainta si te vezi mic si te vezi neputincios si simti acolo ca n-ai facut poate ceea ce trebuia in viata, simti ca trebuie sa faci altceva, sa-ti schimbi viata. Eu cred ca asta au simtit oamenii acolo, o rugaciune mai intensa, o traire mai mare si ca lacrimile exprima o neputinta a noastra, pocainta asta. Lacrima sufletului cand plange inima acolo inauntru, aceea e mai mare dar cine o stie pe aceea? Dumnezeu o stie. Astea-s neputintele noastre, exprimate in afara, adica noi plangem pentru ca altceva nu mai putem face. Cam asa a fost la Prislop si va rog sa ma iertati daca am gresit cu ceva, am avut emotii.

Pe parintele Arsenie de la Toplita l-am cunoscut in anul 2005, cu ocazia unui pelerinajin Ucraina. Atunci am vorbit mult si am simtit cu totii cum ne insoteste, peste tot in acea calatorie, duhul Sfantului Serafim de Sarov. A trecut un an si jumatate de atunci dar un fir nevazut ne tine legati, pe multi dintre noi, de parintele Arsenie de la Manastirea Toplita caruia ii mai cerem din cand in cand cate un sfat. Ii multumim parintelui ca ne-a impartasit si noua aceste momente de aleasa traire de la Prislop.

In final am indraznit sa mai pun o intrebare:

- Parinte Arsenie, numele dvs. e legat in vreun fel de Parintele Arsenie Boca?

- Eu pot sa spun ca sunt intr-un fel ucenic indirect al Parintelui Arsenie. Numele mi se trage, intr-adevar, de la Parintele Arsenie Boca pentru ca duhovnicul meu i-a fost ucenic. Povestindu-mi duhovnicul multe despre Parintele Arsenie Boca eu intr-o zi m-am hotarat: "Eu ma duc la manastire si ma fac calugar si-mi pun numele Arsenie". Va dati seama asta era asa... ca o nebunie, adica iei o hotarare pentru restul vietii si vrei sa te faci calugar pentru ca ai auzit de parintele Arsenie Boca! Eu eram la liceu la Targu Mures si cand am auzit ce s-a intamplat cu Parintele Arsenie Boca si cate le spunea si preotul care-mi era acolo duhovnic (i-a fost ucenic Parintelui, acum traieste la Sibiu, e vorba de parintele Nicolae Streza, are peste 80 de ani si a publicat o carte "Marturii despre parintele Arsenie Boca") deci dupa cateva predici de-ale parintelui de-acolo eu am zis:

"Ma duc si ma fac calugar si-mi iau numele de Arsenie si gata. Am terminat cu toate. Eu mi-am rezolvat toate problemele, intr-un cuvant, asta vreau sa fac." Si ce sa zic? II port numele, atata doar, restul vai de capul meu, stiti. Cand mergi la manastire trebuie sa-ti puna nume staretul sau episcopul care te calugareste. Eu de asta venisem la manastire sa-mi pun numele Arsenie. Eu nu voiam altceva. Cand a vazut staretul ca n-are ce face cu mine a zis: "Mai, cu asta n-ai ce sa faci, sa-i punem numele Arsenie ca el numai asa vrea. Dar ce-i cu el, dar de unde stie de Parintele Arsenie? Ca stiti dvs, pe timpul lui Ceausescu, Parintele Arsenie a fost marginalizat chiar de catre cei din cadrul Bisericii si nu l-a ajutat nimeni si a suferit foarte mult. Chiar si spune Parintele: "Daca vrei sa-l urmezi pe Hristos trebuie sa patrimesti ca Hristos". Ce vreti mai mult ca asta?

- Unde ati fost calugarit, parinte?

- Aici la Toplita. Eu nu pot sa spun despre mine decat ca sunt pacatos si sa ma iertati ca v-am tinut cu vorbele mele. Fie ca Parintele Arsenie Boca sa se roage si pentru dumneavoastra si pentru noi. Ne rugam lui sa ne ajute sa trecem cumva prin viata asta. Si sa scrieti ca eu ma rog la Parintele Arsenie ca la un sfant.

- Asa si facem. Sarut mana parinte Arsenie si va multumim foarte mult pentru aceste marturii.

- Doamne ajuta!

Dorina Zdroba - realizator Radio Romania Actualitati
05 Decembrie 2006

INTERVIU CU UN PUSTNIC

                                  https://www.youtube.com/watch?v=de8CTFY4VFg

DESPRE VIAȚA PUSTNICEASCĂ

Sa nu ramana ascuns fata de preaiubitii frati faptul ca roadele cele mai inalte ale vietii monahale cum ar fi anahoreza in adancul pustiei sau isihia in zavorare, precum si petrecerea pe anga un staret purtator de Duh in ascultare neconditionata fata de acesta, au fost randuite nu la intamplare, nu dupa voia si priceperea omeneasca, ci prin osebita purtare de grija, hotarare, chemare si descoperire Dumnezeiasca.

Antonie cel Mare, incepatorul monahismului, intemeietorul vietii pustnicesti, s-a indepartat in pustie imbracat fiind deja cu putere de Sus, si nu altfel decat prin chemarea lui Dumnezeu. Desi acest lucru nu este aratat limpede in Viata lui, insa intamplarile ce s-au succedat in Viata Preacuviosului ne-o arata aceasta fara putinta de tagada. Iar despre faptul ca in adancul pustiei a fost povatuit la cea mai aspra isihie prin glas si porunca Dumnezeiasca este scris in Viata lui. (Viata Preacuviosului Antonie cel Mare, Vietile Sfintilor, 17 ianuarie) si, Vitae Patrum Patrologiae cursus complectus, T, LXXIII).

Preacuviosului Macarie cel Mare, contemporanul Preacuviosului Antonie, care era cu putin mai tanar decat acesta, i s-a aratat un heruvim, aratandu-i un ses neroditor si salbatic, care avea sa fie mai apoi vestitul Schit Egiptean, si i-a poruncit sa se salasluiasca acolo spre vietuire, fagaduindu-i ca sesul acela pustiu avea sa fie locuit de o multime de asceti. (Pateric). Arsenie cel Mare, aflandu-se in palatele imparatesti, el a rugat pe Dumnezeu ca sa i se arate calea mantuirii, si a auzit glas: "Arsenie ! Fugi de oameni si te vei mantui". Arsenie s-a insingurat in sus pomenitul Schit, innoindu-si acolo rugaciunea catre Dumnezeu, spre a-1 povatui pe calea mantuirii, si a auzit iarasi glas: "Arsenie ! Fugi (de oameni), taci, linisteste-te; acestea sunt radacinile nepacatuirii" (Pateric si Spuse vrednice de pomenire). Maria Egipteanca a fost chemata la a pustnici in pustia de dincolo de Iordan prin porunca lui Dumnezeu (Vietile Sfintilor, 1 aprilie).

Dumnezeu, care i-a chemat la linistire si pustnicie pe alesii Sai, adica pe aceia pe care mai inainte i-a vazut inzestrati pentru linistire si pustnicie, le-a pus inainte asemenea mijloace pentru aceste fel de vietuire, cum omul nu poate avea prin sine insusi. Chiar in acele vremi in care monahismul inflorea, in care multi erau indrumatorii purtatori de Duh, putini erau recunoscuti ca fiind inzestrati pentru linistire si mai cu seama pentru pustnicie. "Ascultarea adevarata, facuta cu intelegere", spune Sfantul Ioan Scararul, "pot sa o strabata nu multi si anume aceia care au dobandit mangaierea Dumnezeiasca, ce ii imbarbateaza in nevointe si ii ajuta in lupte" (Cuvantul 4, cap.l20). "Linistirea pierde pe cei neincercati" (Cuvantul 27, cap.5). Zavoratii si pustnicii au cazut adesea in cele mai mari nenorociri sufletesti: si au cazut in nenorociri aceia dintre ei care s-au zavorat de voia lor, iar nu chemati de Dumnezeu.

In Prolog citim urmatoarea istorisire: in Palestina era o oarecare manastire asezata la poalele unei stanci mari si inalte, iar in stanca sa afla o pestera, deasupra manastirii. Monahii acelei manastiri povesteau: "Cu oarecare vreme mai inainte, cineva din obstea noastra a poftit sa vietuiasca in pestera care este in munte si i-a cerut aceasta egumenului. Egumenul avea darul dreptei socotinte. El a zis fratelui: "Fiul meu, cum vrei tu sa vietuiesti singur in pestera, de vreme ce n-ai biruit catusi de putin cugetele patimase trupesti si sufletesti ? Cel ce voieste sa se linisteasca trebuie sa fie sub calauzirea unui povatuitor, nu sa se carmuiasca singur pe sine. Tu, fara sa fi atins catusi de putin masura trebuitoare, ceri nemerniciei mele sa-ti ingadui ca sa traiesti singur in pestera; dar eu socot ca tu nu pricepi feluritele curse diavolesti. Mult mai bine este pentru tine sa slujesti parintilor ca sa primesti ajutor de la Dumnezeu pentru rugaciunile lor si impreuna cu ei sa slavesti si sa lauzi, la ceasurile randuite, pe Stapanul tuturor, decat sa te lupti de unul singur cu cugetele necuvioase si viclene.

Nu ai auzit tu, oare, ce spune Parintele Ioan, Glasuitorul de cele Dumnezeiesti, scri¬itorul Scarii: "Vai celui ce vietuieste de unul singur: daca va cadea in desnadejde sau lenevie nu va fi cineva sa-1 ridice ! Iar "acolo unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, sunt si Eu in mijlocul lor", a zis Domnul. Astfel i-a vorbit egumenul, insa nu 1-a putut desprinde pe calugar de gandurile cele pierzatoare de suflet. Vazand nebiruita dorinta a fratelui si cererile sale staruitoare, egumenul i-a ingaduit, in cele din urma, sa locuiasca in pestera. La ceasurile randuite pentru hrana, aceasta ii era adusa la pestera de catre cineva din obste, iar zavoratul avea un cos atarnat de o franghie, pe care il lasa in jos ca sa primeasca mancarea. Dupa ce a petrecut el in pestera oarecare vreme, diavolul, care se lupta pururea cu cei ce voiesc a trai in chip placut lui Dumnezeu, a inceput sa-1 tulbure ziua si noaptea prin cugete viclene; iar dupa cateva zile, luand chip de inger de lumina, i s-a aratat si i-a spus: "Sa-ti fie spre stiinta, ca pentru curatia si pentru petrecerea ta cea cu bun obicei, Domnul m-a trimis sa slujesc tie". Monahul a raspuns: "Ce lucru bun am facut eu, ca sa-mi slujeasca mie ingerii ?" Diavolul a intors cuvant: "Toate faptele pe care le-ai facut sunt mari si inalte. Ai parasit frumusetile lumii si te-ai facut monah, te ostenesti in posturi, rugaciuni si pri¬vegheri; si apoi, parasind manastirea, te-ai salasuit aici: cum oare sa nu slujeasca ingerii sfintiei tale ?" Prin aceste vorbe, sarpele pierzator de suflete 1-a adus in ingamfare, in trufie si a inceput sa i se arate mereu.

Odata, a venit la monah un om care fusese pradat de hoti. Demonul necurat, care, amagindu-1, i se arata in chip de inger, i-a spus: "Acest om a fost pradat de hoti; lucrurile furate se afla in cutare loc: spune-i sa mearga acolo si sa-si ia ce este al lui". Omul, venind la pestera, s-a inchinat, iar monahul i-a glasuit de sus: "Bine ai facut, frate, ca ai venit ! Eu stiu: te-a ajuns necazul, fiindca la tine au venit hotii, au furat asta si cealalta. Nu te intrista ! Si au pus cele furate in cutare loc: mergi acolo si le vei afla pe toate, si roaga-te pen¬tru mine ! ". Omul s-a minunat, a facut precum i s-a spus si a aflat cele furate. El 1-a proslavit pe monah in tot tinutul acela, spunand ca monahul care traieste in pestera este prooroc. La monah au inceput sa curga o multime de oameni; ascultandu-l, ei se minunau de invatatura pe care le-o dadea sub insuflarea diavolului. El prezicea, si prezicerile lui se implineau. Nefericitul a petrecut nu putina vreme in aceasta amagire. In a doua zi a celei de-a doua saptamani dupa Inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos, spurcatul demon s-a aratat monahului si i-a zis: "Afla parinte, ca pentru vietuirea ta cea neprihanita si intocmai cu a ingerilor, vor veni alti ingeri si te vor inalta, in trup fiind, la cer: acolo te vei indulci, dimpreuna cu toti ingerii, de privelistea negraitei frumuseti a Domnului". Spunand acestea, demonul s-a facut nevazut. Insa Iubitorul de oameni si Multmilostivul Dumnezeu, Care nu vrea pierzarea omului, a insuflat in inima monahului ca sa vesteasca despre cele intamplate egumenului. Atunci cand a venit fratele care aducea de obicei hrana zavoratului, acesta, ivindu-se din pestera, i-a zis: "Frate ! Mergi de spune egumenului sa vina incoace". Fratele a dus vorba egumenului. Egumenul s-a grabit sa vina: a urcat pe o scara pana in pestera, la zavorat, si i-a zis: "Din ce pricina, fiul meu, mi-ai poruncit sa vin incoace ?" Acesta a raspuns: "Ce-ti voi rasplati tie, parinte sfinte, pentru toate cate ai facut pentru nevrednicia mea !". Egumenul a zis: "Ce bine ti-am facut eu tie ?" Monahul zise: "Cu adevarat, parinte, prin mijlocirea ta eu m-am invrednicit de multe si mari bunatati. Tu m-ai imbracat in chipul cel ingeresc; prin mijlocirea ta vad ingeri si ma invrednicesc de impreunavorbirea cu ei; prin mijlocirea ta am primit darul stravederii si al proorociei !". Egumenul, auzind acestea, s-a minunat si a spus: "Nefericitule ! Oare tu vezi ingeri ? Oare tu te-ai invrednicit de darul stravederii ? Vai tie, nefericitule ! Oare nu ti-am spus eu tie: nu te du in pestera, ca sa nu te amageasca demonii". Spunand egumenul acestea, fratele i-a intors cuvarit astfel: "Nu spune aceasta, cinstite parinte ! Pentru sfintele tale rugaciuni vad eu ingeri: maine chiar voi fi inaltat de ei la cer, cu trupul meu. Sa stie sfintia ta, ca vreau sa cer de la Domnul Dumnezeul nostru ca sa te ia si pe tine ingerii, ca sa fii si tu cu mine in slava cereasca". Auzind acestea, egumenul i-a spus cu glas amenintator: "Esti amagit de demon, nefericitule ! Totusi, daca am venit incoace, nu voi pleca de aici: am sa raman aici ca sa vad ce se va intampla cu tine. Pe demonii cei spurcati, pe care tu ii numesti ingeri, eu nu ii vad; ci tu, atunci cand ii vei vedea ca au venit, sa-mi spui". Egumenul a poruncit sa fie trasa scara si a ramas in pestera cu cel inselat, petrecand in post si neincetata cantare de psalmi. Atunci cand a venit ceasul in care cel inselat nadajduia sa se inalte la ceruri, acesta i-a vazut pe demoni venind si a zis: "Au venit, parinte". Atunci egumenul 1-a imbratisat si a strigat: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajuta robului Tau celui inselat si nu ingadui necuratilor demoni sa puna stapanire pe el". Pe cand egumenul spunea acestea, dracii 1-au inhatat pe cel inselat si au inceput sa-1 traga, silindu-se sa-1 smulga din imbrati¬sarea egumenului. Egumenul i-a certat pe draci. Acestia, smulgand mantia de pe cel inselat, au pierit. Mantia a fost vazuta inaltandu-se in vazduh la inaltime pana ce a pierit din vedere. Dupa scurgerea a deajuns de multa vreme, mantia s-a aratat iarasi zburand in jos si a cazut pe pamant. Atunci, batranul i-a zis celui iselat: "Nebunule si nefericitule ! Vezi ce au facut demonii cu mantia ta ? Asa hotarasera sa faca si cu tine. Hotarasera sa te inalte in vazduh, ca pe Simon magul,.Si sa-ti dea drumul jos, ca sa te sfarami si sa-ti dai nevoiasul tau suflet intr-un chip nenorocit." Egumenul i-a cherriat pe monahi, le-a poruncit sa aduca scara, 1-a scos pe inselat din pestera in manastire si 1-a randuit spre slujire la brutarie, la bucatarie si la alte ascultari manastiresti, ca sa se smereasca gandurile lui. In acest chip 1-a mantuit el pe fratele" (Prolog, 9 ianuarie).

In grea ispita au cazut din pricina intrarii prea de timpuriu in zavorare si compatriotii nostri, Preacuviosii Isachie (Patericul Lavrei Pecerska si Vietile Sfintilor, 14 februarie) si Nichita (Patericul Lavrei Pecerska si Vietile Sfintilor, 31 ianuarie) ai Lavrei Pecerska. Vrednic de luare aminte in viata Preacuviosului Isaachie, traitor in aceleasi vremuri cu Preacuviosii Antonie si Teodosie, este faptul ca el s-a zavorat de voia lui. El se nevoia trupeste cu mare asprime; na¬zuinta spre o nevointa inca si mai aspra i-a insuflat gandul de a se zavora intr-una din cele mai stramte pesteri ale manastirii Pecerska din Kiev. Se hranea cu prescura si bea numai apa, iar aceasta hrana saracacioasa o primea din doua in doua zile. Nevoindu-se trupeste cu atata asprime si neavand destula cercare in ce priveste nevointa si lupta duhovniceasca, era cu neputinta sa nu puna pret pe nevointa in sine. Indeobste, ispita cu care il bantuiesc demonii pe nevoitor se intemeiaza pe starea lui launtrica. "Daca omul insusi, spune Preacuviosul Macarie Egipteanul, "nu da pricina satanei sa-1 supuna inrauririi, satana, nu poate nicicum sa puna stapanire pe el cu de-a sila " (Cuvantul 4, cap. 2).

Demonii i s-au infatisat lui Isachie in chip de ingeri de lumina; unul dintre ei era mai stralucitor decat ceilalti; demonii 1-au numit pe acesta Hristos si au cerut nevoitorului sa se inchine lui. Prin inchinarea cuvenita numai lui Dumnezeu si pe care a dat-o, insa, diavolului, nevoitorul s-a supus demonilor, care 1-au muncit prin saltarea silita a trupului (dantuire) pana ce 1-au lasat pe jumatate mort. Preacuviosul Antonie, care-i slujea zavoratului, a venit la el cu hrana obisnuita; insa, vazand ca zavoratul nu scoate nici un cuvant si intelegand ca s-a intamplat cu el ceva aparte, a spart, cu ajutorul altor monahi, intrarea, care era inchisa cu totul, intrand in pestera lui Isaachie. L-au scos pe acesta afara ca pe un mort si 1-au pus inaintea pesterii; bagand, insa, de seama ca mai traieste inca, 1-au asezat in chilie pe pat. Preacuviosii Antonie si Teodosie il ingrijeau cu randul. Din pricina ispitei, Isaachie ramasese slabanogit cu mintea si cu trupul: nu putea sa stea in picioare, nici sa sada, nici sa se intoarca de pe o parte pe cealalta, fiind intins; vreme de doi ani a zacut nemiscat, mut si surd. In al treilea an a inceput sa vorbeasca si a cerut sa fie ridicat si pus in picioare. A inceput, apoi, sa umble ca un copil mic, insa nu a aratat nici un fel de dorinta sau gand sa mearga la biserica; acolo 1-au dus abia-abia si numai cu sila; incetul cu incetul, a inceput sa stea in biserica lui Dumnezeu. Mai apoi, a inceput sa mearga si la trapeza, si s-a deprins putin cate putin, sa manance: in cei doi ani cat zacuse in nemiscare, nu pusese in gura nici paine, nici apa. In cele din urma, s-a liberat cu desavarsire de infricosata si uimitoarea pecete pe care o lasase asupra lui aratarea si lucrarea demonilor. Dar pana la sfarsitul vietii sale, Preacuviosul Isaachie a atins o inalta masura a sfinteniei.

Preacuviosul Nichita era mai tanar decat Preacuviosul Isaachie, insa a trait in aceleasi vremuri ca acesta. Manat de ravna, el a cerut egumenului sa-1 blagosloveasca la nevointa zavorarii. Egumenul - pe atunci era egumen Preacuviosul Nikon 1-a oprit, spunandu-i: "Fiul meu ! Nu-ti este de folos tie, om tanar, sa petreci in nelucrare. Mai bine sa traiesti cu fratii: slujindu-le, nu te vei lipsi de plata ta. Insuti stii cum a fost inselat de diavol Isaachie, pe cand era zavorat: ar fi pierit, daca un har neobisnuit al lui Dumnezeu nu 1-ar fi mantuit, pentru rugaciunile Preacuviosilor Parintilor nostri, Antonie si Teodosie". Nichita a raspuns: "Eu nu ma voi lasa nicicum amagit de unele ca acestea, ci voiesc sa stau cu tarie impotriva mestesugirilor demonilor si sa-1 rog pe Iubitorul de oameni Dumnezeu ca sa ma invredniceasca de darul facerii de minuni ca pe Isaachie zavoratul, care savarseste pana acum multe minuni". Egumenul a zis iarasi: "Dorinta ta iti este mai presus de putere; ia seama, ca nu cumva, inaltandu-te, sa cazi. Eu iti poruncesc, dimpotriva, sa slujesti obstii, si vei primi cununa de la Dumnezeu pentru ascultarea ta". Nichita, atras de o puternica ravna catre viata de zavorat, nu a vrut nicicum sa ia aminte la spusele egumenului. El si-a implinit gandul: s-a inchis pe sine in zavorare, petrecand acolo si rugandu-se fara a iesi nicaieri. Dupa o anumita vreme, a auzit o data, la vremea rugaciunii, un glas care se ruga impreuna cu el si a simtit o buna mireasma neobisnuita. Amagindu-se, si-a spus in sinea sa: "Daca acesta n-ar fi fost inger, nu s-ar fi rugat impreuna cu mine si nu s-ar fi simtit buna mireasma a Sfantului Duh". Dupa aceea, Nichita a inceput sa se roage cu osardie, zicand: "Doamne, arata-Te mie in chip intelegator, ca sa te vad pe Tine". Atunci s-a facut catre el glas: "Esti tanar ! Nu ma voi arata tie, ca nu cumva, inaltandu-te, sa cazi". Zavoratul a raspuns cu lacrimi: "Doamne ! Nu voi cadea nicicum in inselare, caci egumenul m-a invatat sa nu iau aminte la inselarea draceasca, ci voi face tot ce-mi poruncesti". Atunci, sarpele pierzator de suflete, luand putere asupra lui, a zis: "Nu este cu putinta omului sa ma vada, aflandu-se in trup; ci, iata ! trimit pe ingerul meu, ca sa petreaca impreuna cu tine: implineste voia lui". Spunand acestea, a stat inaintea zavoratului un demon in chip de inger. Nichita a cazut la picioarele lui, inchinandu-se ca unui inger. Dracul a spus: "De acuma nu te mai ruga, ci apuca-te de citit carti: prin acestea, vei intra intr-o necontenita impreuna-vorbire cu Dumnezeu si vei primi puterea de a da cuvant folositor de suflet, celor ce vin la tine, iar eu il voi ruga neincetat pe Ziditorul tuturor pentru mantuirea ta". Zavoratul, increzandu-se in aceste vorbe, s-a amagit si mai mult: a incetat sa se mai roage, se indeletnicea cu cititul, il vedea pe demon rugandu-se neincetat si se bucura socotind ca un inger se roaga pentru el. Mai apoi, a inceput sa stea de vorba mult despre Scriptura cu cei ce veneau la el si sa propavaduiasca asemenea zavoratului din Palestina. Slava lui s-a raspandit printre oamenii lumesti si chiar la curtea marelui cneaz. De fapt, el nu proorocea, ci le spunea celor ce veneau la el, incunostiintat fiind de catre

demonul ce vietuia cu el, unde erau puse lucrurile furate si cele ce se petreceau in locuri departate.*

--------

* In timpurile noastre, se afla in Moscova, intr-un azil de nebuni, un asemenea prooroc, la care se strangea o multime de curiosi - Ivan Iakovlevici. Un oarecare monah a fost vizitat de niste moscoviti, care au inceput sa-I laude pe "proorocul" lor. Si spuneau ca s-au convins din proprie experienta de inainte-vederea lui, intrebandu-1 despre o ruda a lor, care se afla ca ocnas in Nercinsk. lvan Iakovlevici n-a dat raspuns vreme de un ceas. Atunci cand cei ce-1 intrebasera au inceput sa-1 zoreasca. el le-a zis: "Departe-i pana la Nercinsk ?" Ei au raspuns: "Mai mult de 6000 de verste". "Apoi degraba ajungi acolo ?`` - a in¬tors cuvant "proorocul". Raspunsul lui a fost ca exilatului i se rosesera picioarele pana la sange. Dupa oarecare vreme, cei care intrebasera au primit de la ruda din Nercinsk o scrisoare in care acesta descria situatia sa grea si amintea si faptul ca picioarele ii fusesera roase de lanturi pana la sange". "Inchipuiti-va ce clarviziune la Ivan Iakovlevici !"- cu aceasta exclamatie si-au incheiat moscovitii povestirea. Monahul a raspuns: "Nu-i vorba aici de nici o clarviziune, ci de o legatura batatoare la ochi cu duhurile cazute. Sfantului Duh nu-i trebuie vreun ragaz: El vesteste fara intarziere tainele, atat pamantesti cat si ceresti. Ivan Iakovlevici 1-a trimis pe demonul aflat pe langa el din Moscova in Nercinsk si care a adus o marturie desarta, materialnica, spre a indestula slava desarta a "proorocului" si curiozitatea oamenilor trupesti care il intrebasera. Sfantul Duh vesteste intotdeauna lucruri duhovnicesti, ca unul ce se tarase dupa caderea sa in patimi pacatoase si materializate !". Ca pilda a lucrarii si caracterului inaite-vederii sfinte, daruiteite de Dumnezeu, infatisam o intamlare vrednica de luare-aminte din istoria bisericeasca. Sfantul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei, instiintandu-1 pe Ammonie despre fuga sa de imparatul Iulian Apostatul, vorbeste: «In vremea aceea i-am vazut pe marii barbati ai lui Dumnezeu - Teodor, intai-statatorul manastirii Tabenisiotilor si Pammon, avva monahilor care traiau in imprejurimile Antinoei. Hotarand sa ma ascund la Teodor, m-am suit in barca lui, care era acoperita din toate partile; Pammon ne-a intovarasit dintr-un simtamant de cinstire. Vantul nu era prielnic, eu ma rugam intru stramtorarea inimii; monahii lui Teodor, iesind pe mal, au tras barca. "Avva Pammon, vazand intristarea mea, ma mangaia. Eu i-am raspuns: crede-ma ca nu are inima mea atata barbatie in vreme de pace cata are in vreme de prigoana: caci patimind pentru Hristos si intarit fiind prin harul Lui, nadajduiesc cu atat mai mult ca primesc de la EI mare mila, de as fi si ucis". Nici nu mi-am terminat cuvintele, ca Teodor s-a uitat la Avva Pammon si a zambit; Pammon s-a uitat la randul sau la el, zambind. Eu i-am zis: "De ce radeti de cuvintele mele, ma invinuiti oare de frica ?" Teodor, intorcandu-se catre Pammon, zice: "Spune Patriarhului pricina rasului nostru". Pammon a raspuns: "Tie ti se cuvine aceasta". Atunci, Teodor a spus: "In acest ceas, Iulian a fost ucis in Persia, dupa cum a prezis despre el Dumnezeu: ,barbatul dispretuitor si asupritor si semet nimic nu va savarsi". ( Avac. 4, 5). Se va scula imparat crestin, barbat ales, dar zilele lui vor fi scurte. De aceea, nu te afunda in Tebaida, nu te osteni, ci te intoarce, in taina, in intampinarea noului imparat: te vei vedea cu el in cale, te va primi cu multa bunavointa si te vei intoarce la Biserica ta, iar pe el il va lua degraba Dumnezeu din aceasta viala". Asa s-au si intamplat toate" (Sancti Athanasii, Opera omnia, tom. 2, pag. 979-982).

Astfel, 1-a instiintat pe marele cneaz Iviaslav, despre uciderea lui Goleb, cneazul de Novgorod, sfatuindu-1 a-1 trimite in Novgorod pe fiul sau, ca sa fie cneaz. Acest lucru a fost deajuns pentru mireni ca sa-1 tina de prooroc pe zavorat. Este vrednic de luareaminte faptul ca mirenii si chiar monahii lipsiti de dreapta socoteala duhovniceasca sunt aproape totdeauna atrasi de amagitori, fatarnici si oameni care se gasesc in inselare draceasca, recunoscandu-i de sfinti si harismatici. Nimeni nu se putea masura cu Nichita in cunoasterea Vechiului Testament; insa nu suferea Noul Testament si niciodata nu se folosea in cuvintele sale de Evanghelie si de Epistolele Apostolice, nici nu ingaduia cuiva dintre cei care-1 cercetau sa-i pome¬neasca vreun rand din Noul Testament. Din pricina acestei orientari ciudate a invataturii lui, parintii manastirii Pecerska din Kiev au priceput ca este inselat de demon. Pe atunci, in manastire se aflau multi monahi sfinti, impodobiti cu daruri harice. Cu rugaciunile lor, ei 1-au gonit pe diavol de la Nichita; Nichita a incetat sa-1 mai vada. Parintii 1-au scos pe Nichita din zavorare si i-au cerut sa le spuna ceva din Vechiul Testament; dar el s-a jurat ca niciodata n-a citit acele carti, pe care mai inainte le stia pe dinafara. S-a aratat ca uitase sa si citeasca din pricina urmarilor inselarii dracesti, si abia 1-au deprins iar, cu mare osteneala, sa citeasca, Adus in sine prin rugaciunile Sfintilor Parinti, el si-a cunoscut si si-a marturisit pacatul, a plans pentru el cu lacrimi amare, a atins o masura inalta a sfinteniei si darul facerii de minuni prin vietuirea smerita in mijlocul obstei. In cele din urma, Sfantul Nichita a fost hirotonit episcop de Novgorod.

Experientele mai noi intaresc cele aratate cu limpezime de experientele vremurilor trecute. Inselarea astfel se numeste, pe limba monahilor, amagirea de sine unita cu amagirea draceasca - este si acum o urmare statornica a retragerii mai inainte de vreme intr-o adanca insingurare ori a unei nevointe deosebite in singuratatea chiliei. Pe vrema cand scriitorul acestor sfaturi ascetice, tanar fiind, mergea prin anii 1824-1825, in lavra Aleksandru Nevski spre a se sfatui in legatura cu gandurile sale cu monahul Ioanichie, lumanararul lavrei, ucenicul staretilor Teodor si Leonid, la acest monah veneau pentru sfat duhovnicesc, multi mireni care duceau o viata ascetica (Monahul Ioanichie era ruda de sange cu staretul Teodor. Dupa sfarsitul acestuia, el nu a rupt legatura cu Leonid, si in cele din urma, pentru a vietui impreuna cu el, s-a mutat in sihastria Optinei). Venea la el si un soldat din regimentul Pavlovski, Pavel pe numele sau, intors de curand din schisma rascolnicilor, fost, mai inainte, invatator al acestora, om cu oarecare stiinta de carte. Fata lui Pavel stralucea de bucurie. El, insa, din pricina ravnei foarte puternice care se aprinsese in el, s-a aruncat la o nevointa trupeasca lipsita de masura si nepotrivita cu firea lui, avand multe lipsuri in vederile sale despre nevointa sufleteasca. Odata, Pavel statea noaptea la rugaciune. Deodata, in jurul icoanelor s-a ivit o lumina cu stralucire de soare, si in mijlocul acelei lumini - un porumbel alb, stralucitor. Din porumbel s-a facut auzit un glas: "Primeste-ma: eu sunt Sfantul Duh; am venit sa te fac lacas al meu". Pavel a incuviintat cu bucurie. Porumbelul a intrat in el prin gura, iar Pavel, istovit de post si priveghere, a simtit deodata in sine, lucrand cu putere, patima desfranarii: a parasit rugaciunea, a fugit la bordel. Patima lui nesatioasa era cu neputinta de ostoit. Toate bordelurile si toate prostituatele pe care si le putea ingadui devenisera pentru el a doua familie. In cele din urma, si-a venit in fire. Amagirea sa de catre aratarea draceasca si intinarea sa datorata urmarilor inselarii le-a descris intr-o scrisoare catre ieroschimonahul Leonid, care traia pe atunci in manastirea Aleksandru Svirsk.

In scrisoare strabatea inalta stare duhovniceasca de mai inainte a celui cazut. Sus-pomenitul tanar era pe atunci ucenic de chilie al ieroschimonahului Leonid (anii 1827-1828), si citea, cu binecuvantarea staretului, scrisoarea lui Pavel. In primavara anului 1828, iero¬schimonahul Leonid s-a mutat din manastirea Svirsk mai intai in pustia Ploscensk, iar apoi in Pustia Optinei. El a fost insotit de ucenicul sau de chilie, care a cercetat, cu acest prilej, cateva manastiri din eparhiile Kaluga si Orlov. Pe cand se afla in vestita pustie Bieloberejsk, era slavit pentru nevointele sale monahul rasofor Serapion, care vazuse un inger in timpul pravilei sale de chilie. Nu numai mirenii, ci si monahii - dat fiindca la noi in Rusia domneste nevointa trupeasca, iar in ce priveste pe cea sufleteasca aproape ca s-a pierdut si pomenirea ei - il proslaveau pe Serapion, socotindu-1 ca pilda de viata monahala. In anul 1829, Serapion s-a mutat, din pricina zdruncinarii sale sufletesti, in Pustia Optinei, spre a se calauzi dupa sfaturile ieroschimonahului Leonid.

In timpul uneia din sfatuirile sale cu staretul, i-a smuls acestuia o parte insemnata din barba. Serapion, caruia i se randuise a locui in schitul Pustiei Optina, din cinstire pentru slava sa de nevoitor, a venit o data, noaptea, la intai statatorul Schitului, Ieromonahul Antonie, vestindu-I ca Ioan Botezatorul i se aratase, poruncindu-i sa-i injunghie pe Antonie, pe ieroschimonahul Leonid, pe ieroschimonahul Gavriil si pe mosierul Jeliabovski, care era atunci oaspete al schitului. "Dar unde ti-e cutitul ?" 1-a intrebat istetul si neinfricatul Antonie. "N-am cutit", a raspuns inselatul. "Apoi ce-ai venit sa tai fara cutit ?" - i-a intors cuvantul Antonie si 1-a inchis in chilie pe cel inselat, pe care a trebuit sa-1 trimita la casa de nebuni, unde s-a si sfarsit. Pare-se ca inainte de moarte, Serapion si-ar fi venit in fire si ar fi plecat cu nadejde de mantuire.

Trebuie sa bagam de seama, ca duhul cazut, voind sa puna stapanire pe nevoitorul lui Hristos, nu lucreaza ca unul ce are putere, ci cauta sa atraga invoirea omului la inselarea ce i se pune inainte, si, primind aceasta invoire, pune stapanire pe cel ce i-a dat-o. Sfantul David, zugravind bantuirea ingerului cazut asupra omului, arata adevarul intocmai, atunci cand spune: "Pandeste, ca sa apuce pe sarac, sa apuce pe sarac daca-I va trage pe el in latul lui" (Ps. 9, 30). "Sfantul Duh lucreaza cu de la Sine putere, ca un Dumnezeu; vine atunci cand omul care s-a smerit si s-a micsorat pe sine nu-i asteapta nicicum venirea. Deodata schimba mintea, schimba si inima. Prin lucrarea sa cuprinde intreaga vointa si toate puterile omului, care nu are putinta de a chibzui asupra lucrarii care se savarseste cu el.

Harul, atunci cand este in cineva, nu-i arata nimic din cele obisnuite sau dintr-ale Scripturi ci il invata in chip tainic care nu le-a vazut si nu ti le-a inchipuit niciodata. Atunci, mintea deprinde in chip ascuns tainele inalte si ascunse pe care, potrivit Dumnezeiescului Pavel, nu le poate vedea ochiul omenesc, nici mintea nu poate, de la sine, sa le atinga... Mintea omeneasca, prin sine insasi, fara a fi unita cu Domnul, chibzuieste dupa puterea ei. Iar atunci cand se uneste cu focul Dumnezeirii si cu Sfantul Duh, atunci este cu totul stapanit de Dumnezeiasca Lumina, se face cu totul lumina, se aprinde in flacara Atotsfantului Duh, se umple de intelegere Dumnezeiasca, si ii este cu neputinta, in fla¬cara Dumnezeirii, sa cugete la ale sale sau la cele pe care le-ar voi". Astfel graia Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, Precuviosului Grigorie Sinaitul. (Filoc. rom., vol. VII).

Dimpotriva, in timpul aratarilor dracesti totdeauna ii este lasata omului libertatea de a chibzui asupra aratarii, daca sa o primeasca sau nu. Aceasta reiese din incercarile demonului de a-i amagi pe sfintii lui Dumnezeu. O data, atunci cand Preacuviosul Pahomie cel Mare petrecea in insingurare, in afara de zarva manastirii, i s-a infatisat diavolul intru lumina mare, zicand: "Bucura-te, Pahomie. Eu sunt Hristos, si am venit la tine ca la un prieten al meu". Sfantul, chibzuind in sine, si-a spus: "Venirea lui Hristos la om este unita cu bucuria, in chip strain de frica. In acel ceas pier toate cugetarile omenesti: atunci, mintea toata, atinteste cu privirea pe Cel vazut. Ci eu, vazandu-1 pe acesta care mi se infatiseaza, ma umplu de tulburare si de teama. Acesta nu este Hristos, ci satana".

Chibzuind astfel, Preacuviosul i-a spus cu indraznire celui ce i se aratase: "Diavole ! Pleaca de la mine: blestemat sa fii tu, si vedenia ta si rautatea viclenelor tale ganduri". Diavolul a pierit fara intarziere, umpland chilia de putoare. (Vietile sfintilor, 15 mai).

Nu este cu putinta omului care se afla inca pe tara¬mul cugetarii trupesti, care nu a primit o cugetare duhovniceasca asupra firii omenesti cazute, sa nu puna oarecare pret pe faptele sale si sa nu recunoasca in sine o oarecare vrednicie, oricate vorbe smerite ar rosti si oricat de smerit ar parea la aratare unul ca acesta. Adevarata smerenie nu sta in firea cugetarii trupesti, fiindu-i acesteia cu neputinta: smerenia tine de intelegerea duhovniceasca, Preacuviosul Marcu Ascetul spune: "Cei care nu se socotesc pe sine datornici catre orice porunca a lui Hristos, cinstesc trupeste legea lui Dumnezeu, neintelegand cele ce zic, nici cele pe care se intemeiaza: de aceea ei socotesc ca implinesc legea desavarsit prin fapte" (Cuvant despre legea duhovniceasca, cap.34).

Din cuvintele Preacuviosului Parinte se arata limpede ca cel care recunoaste in sine vreun lucru bun, se afla in stare de amagire de sine. Aceasta stare de amagire de sine slujeste ca temei pentru inselarea demonica: ingerul cazut isi afla adapost in intelegerea gresita, trufasa a crestinului, la care se adauga lesne si amagirea sa, iar prin amagire il supune pe om stapanirii sale, aruncandu-1 in asa- numita inselare demonica. Din experientele aratate mai sus se vede ca nici unul din cei inselati nu s-a socotit pe sine nevrednic de vederea ingerilor, asadar a recunoscut in sine o oarecare vrednicie. Nici nu poate cugeta astfel despre sine omul trupesc si sufletesc. De aceea au si zis Sfintii Parinti indeobste despre toti nevoitorii lipsiti de deprindere indestulatoare cu lucrarea sufleteasca si nea¬dumbriti de har, ca pe pe acestia linistirea ii pierde.

Pilduitoare este purtarea Preacuviosilor Varsanufie cel Mare si a tovarasului sau de nevointe Ioan Proorocul (care erau ei insisi zavorati in chinovia avvei Serid, pentru ca tot vorbim despre zavorati si linistire). Intreaga obste a acelei manastiri, sau cel putin, cea mai mare parte a obstii, se calauzea dupa povatuirile acestor mari bineplacuti ai lui Dumnezeu, plini din belsug de Duhul Cel Dumnezeiesc; se calauzea dupa povetele lor insusi egumenul Serid, pe care Varsanufie cel Mare il numea fiu. Serid, il slujea de altfel, pe sfantul Staret, care petrecea inchis cu desavarsire in chilie, primind la sine doar pe Serid si prin aceasta dand raspunsuri scrise celorlalti frati. Calugarii manastirii, calauziti de cuvintele ziditoare ale barbatilor insuflati de Dumnezeu, au aratat sporire duhovniceasca grabnica si imbelsugata. Unii dintre ei au devenit buni pentru viata in zavorare, la care au si fost chemati de Dumnezeu, Cel Care vazuse dinainte inzestarea lor. Astfel, Varsanufie cel Mare i-a prevestit lui Ioan de la Berseba ca lui i-a fost mai dinainte randuita de Dumnezeu linistirea, si pregatindu-1 pe acest monah prin vietuirea dupa poruncile evanghelice in mijlocul obstei calugaresti, in cuptorul ascultarii, la vremea potrivita, aratata de Dumnezeu, 1-a adus la zavorare. (Raspunsurile 1-54).

Din schimbul de scrisori dintre Marele Varsanufie si Ioan de la Berseba se poate vedea ca Ioan era inviforat de cugete patimase si dupa intrarea in zavorare. Alti monahi carora le-a fost ingaduita zavorarea erau si mai tulburati de patimi; dar zavorarea nu le-a fost oprita. Dimpotriva, Preacuviosului Avva Dorotei, care se deosebea atat prin intelepciunea lumeasca, precum si prin cea duhovniceasca, prin inzestrarea de a calauzi pe alti monahi si care aratase cu fapta acest dar duhovnicesc, staretii purtatori de Duh i-au oprit zavorarea, oricat ar fi dorit-o el. "Linistirea", i-au spus ei, "da omului pricina de cugetare semeata mai inainte ca el sa se fi dobandit pe sine, adica sa fie neprihanit. Doar atunci are loc adevarata linistire, cand omul a purtat deja crucea. Si astfel, daca vei patimi impreuna cu aproapele, vei primi ajutor; iar daca te vei tine deoaparte de impreuna-patimire, voind sa intri in cele ce sunt mai presus de masura ta, sa stii atunci ca vei pierde si ceea ce ai. Nu te abate nici inauntru, . nici in afara, ci tine mijlocul, prcepand care este voia Domnului, "ca zilele rele sunt" (Efes.S, 16.- Raspunsul 311).

Cuvintele mele au urmatorul inteles: nu te increde in linistire, si nu fi nepasator in indeletnicirile tale, pe care le ai de facut: iata calea de mijloc, care nu cunoaste primejdia caderii. In linistire trebuie sa ai smerenie, iar in indeletnicirile tale sa fii cu trezvie, si sa-ti infranezi cugetul tau. Toate acestea nu sunt ingradite de oarecare soroc de vreme. Oricine este dator sa rabde cu multumire cele ce vin fara putinta de ocolire asupra lui. Cu cat se pogoara omul mai mult in smerenie, cu atata sporeste. Ramanerea in chilia ta nu te face incercat, pentru ca tu esti in ea, ferit de necazuri; pare-se ca din lipsa luptei cu dracii, care pe cel zavorat in chilie il aduce intr-asemenea scarba si razboi, care sunt cu totul necunoscute monahului de chinovie (Vezi Vietile Preacuviosilor Antonie cel Mare, Onufrie cel Mare si ale altor pustnici si zavorati). Iar prin faptul ca lasi, inainte de vreme, toate indeletnicirile, vrajmasul iti gateste nu odihna, ci mai mult tulburari, ca sa te faca sa spui, in cele din urma: "Mai bine nu m-as fi nascut" (Raspunsurile 312,313).

Preacuviosul Dorotei, recunoscut ca sfant de catre Biserica soborniceasca, unul din cei mai alesi scriitori ascetici, a vietuit in chinovie, printre frati, iar dupa sfarsitul sfin¬tilor povatuitori si-a intemeiat propria sa manastire si a fost intai-statator al ei. Sfantul Ioan Scararul atentioneaza ca cei inclinati spre cugetare semeata si alte patimi sufletesti nu trebuie nicicum sa-si aleaga viata in pustnicie, ci sa petreaca in mijlocul obstii si sa se mantuiasca prin lucrarea poruncilor (Cuvantul 8, cap. 10, 18, 21, 25 - Cuvantul 27, cap. 13, 36): caci orice fel de vietuire, fie in pustie, fie in chinovie, atunci cand este potrivit, atunci cand este potrivit cu voia lui Dumnezeu, si are ca tel a placea lui Dumnezeu, este preafericit (88 de capete ale Preacuviosului Simeon Noul Teolog). Din zavorarea de mai inainte de vreme odrasleste inselarea draceasca, nu numai cea care bate la ochi, ci si cea care este nevazuta la aratare: a cugetului, a sufletului, fara de asemanare mai primejdioasa decat cea dintai, ca una care se tamaduieste foarte anevoie, iar adesea nici nu cunoaste tarriaduire. Acest rod al inselarii, care se intemeiaza pe cugetarea semeata, este numit de catre Sfintii Parinti "parere" (Ale Sfantului Grigorie Sinaitul, capetele 128,131,132), atunci cand nevoitorul primeste pareri mincinoase despre lucrurile duhovnicesti si despre sine, socotindu-le adevarate. Parerilor si vedeniilor mincinoase le urmeaza intotdeauna, potrivit legaturii firesti de simtire si de lucrare dintre minte si inima, simtiri amagitoare, desfatatoare ale inimii: ele nu sunt altceva decat lucrarea unei patimi subtiri a dulcetii si slavei desarte. Cei molipsiti de catre aceasta inselare se fac propavaduitori ai unei invataturi ascetice mincinoase, cateodata si ereziarhi, spre vesnica pieire a lor si a celor apropiati lor. Sfantul Isaac Sirul pomeneste, in cel deal 55-lea Cuvant, ca un oarecare Malpas a dus in pustnicie o viata foarte aspra de nevoitor, cu telul de a atinge o inalta stare duhovniceasca, si a cazut in trufie si inselare demonica vadita, facandu-se intemeietor si capetenie a sectei evhaitilor.

Ca pilda de carte ascetica scrisa in acea stare de inselare numita "parere" putem da lucrarea lui Toma de Kempis, numita "Urmarea lui Hristos". Ea rasufla o patima subtire a dulcetii si o cugetare semeata, care naste in oamenii orbiti si plini pe deasupra peste ma¬sura de patimi, o desfatare pe care ei o socot gustare a harului Dumnezeiesc. Nefericitii si intunecatii ! Ei nu pricep, ca adulmecand damful subtire al patimilor care traiesc in ei, se indulcesc de el, socotindu-1 in orbirea lor, mireasma a harului ! Ei nu inteleg ca de desfatarea duhovniceasca sunt in stare doar sfintii, ca inaintea desfatarii duhovnicesti trebuie sa mearga pocainta si curatirea de patimi, ca desfatarea duhovniceasca nu sta in puterea pacatosului, ca el trebuie sa se cunoasca pe sine ca fiind nevrednic de desfatare, sa o alunge, daca aceasta va incepe sa-i dea tarcoale, sa o alunge ca pe un lucru nepotrivit cu el, ca pe o vadita si pierzatoare amagire de sine, ca pe o miscare subtire a slavei desarte, a cugetarii semete si a patimii dulcetii. IIn pustnicie, au ajuns, asemenea lui Malpas, la cea mai vartoasa inselare demonica Francisc de Assisi, Ignatiu de Loyola si alii nevoitori ai latinilor (Dupa caderea Bisericii de Apus de la cea din Rasarit), recunoscuti de ei ca sfinti. "Atunci cand Francisc a fost rapit la cer" spune scriitorul Vietii acestuia, "Dumnezeu Tatal, vazandu-l, S-a intrebat, fiind pentru o clipa in nedumerire: cui sa dea intaietate, Fiului Sau Celui dupa fire, sau fiului dupa har - Francisc". Ce poate fi mai cumplit, mai had decat aceasta hula, ce poate fi mai intristator decat aceasta amagire !

In vremea de astazi, in patria noastra, putem spune cu hotarare ca viata anahoretica intr-o pustie nelocuita este cu neputinta, iar zavorarea - foarte anevoioasa, fiind mai primejdioasa si mai nepotrivita ca oricand. In acest fapt trebuie sa vedem voia lui Dumnezeu si sa ne supunem ei. Daca vrei sa fii un isihast placut lui Dumnezeu, iubeste tacerea si deprinde-te cu ea cu toata osardia care-ti sta in putinta. Nu-ti ingadui sa vorbesti in desert nici in biserica nici la trapeza, nici la chilie; nu-ti ingadui sa iesi din manastire decat la mare nevoie si pentru cat mai putina vreme; nu-ti ingadui a lega cunostinte, mai cu seama apropiate,nici in afara, nici inlauntrul manastirii; nu-ti ingadui o purtare sloboda si destinderi vatamatoare; poarta-te ca un strain si calator, atat in manastire cat si in viata pamanteasca indeobste - si te vei face isihast, pustnic, anahoret, prin dumnezeiasca dragoste.

Iar daca Dum¬nezeu te va vedea inzestrat pentru pustie sau pentru zavorare, atunci El Insusi, cu negraitele Sale judecati, iti va orandui viata de pustnicie si linistire, precum i-a oranduit-o Fericitului Serafim de Sarov, sau iti va orandui zavorare, .precum a oranduit-o Fericitului Gheorghe, zavoratul din manastirea Zadonsk*.

* La data scrierii acestei carti Sfantul Serafim, nu de multa vreme trecut la cele vesnice, nu era canonizat inca de Biserica pravoslavnica rusa, de aceea este numit doar "Fericit" de Sfantul Ignatie.

SURSA: http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/despre-inselare/despre-viata-pustniceasca-79974.html

SFĂNTUL SERAFIM DE SAROV- SCOPUL VIETII CRESTINE-AUDIOBOOK

https://www.youtube.com/watch?v=ZUZDtzndRMQ

Sfantul Serafim de Sarov

Sfantul Serafim de Sarov(1759-1833) este socotit printre cei mai cunoscuti si mai indragiti sfinti ai Bisericii Ortodoxe. Inca din vremea vietii sale mii de pelerini se imbulzeau catre manastirea Sarov pentru a-l vedea. La 70 de ani dupa adormirea sa intru Domnul dragostea fata de el se inradacinase atat de mult printre credinciosii rusi incat sute de mii de oameni au participat la slujba de canonizare a sfantului.

Sfantul Serafim de Sarov - Viata

Sfantul Serafim de Sarov s-a nascut la 19 iulie 1759 in orasul Kursk din Rusia, primind la botez numele de Prohor. Parintii sai, Isidor si Agatia Mosnin, erau oameni instariti, insa evlaviosi si foarte milostivi. Ramas orfan de tata la 3 ani, micutul Prohor a fost crescut de mama sa. Inca din copilarie s-a bucurat de vadita ocrotire a Maicii Domnului.

                                           

De copil, s-a afundat in scrierile si in slujbele bisericii. A inceput viata monahala in manastirea Sarovului, la varsta de 19 ani. Dupa opt ani petrecuti ca frate, Prohor s-a invrednicit a primi chipul ingeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai tarziu a fost facut ierodiacon. In 1793, la 35 de ani, a fost ierotonit ieromonah.

Curand dupa aceasta, implinind 16 ani de manastire, cu binecuvantarea batranului sau, egumenul Pahomie, Sfantul Serafim s-a retras la pustie, intr-o chiliuta din desisul padurii, aflata pe malul raului Sarovka, la cativa kilometri de manastire.

Aici si-a facut o gradina de zarzavat si a adus doi stupi, iar ziua si-o petrecea muncind, in rugaciune neincetata si citind Noul Testament cu precadere Sfintele Evanghelii. Nu neglija nici cele 7 laude, metaniile si alte nevointe. Dupa cum chiar el a marturisit unui ucenic al sau, obisnuia sa plece din chilia sa seara si, pe o piatra anume, priveghea toata noaptea in rugaciune, iar dimineata se intorcea la chilie si priveghea pe o alta piatra, toata ziua. Aceasta nevointa a tinut-o sfantul vreme de o mie de zile si o mie de nopti.

                              

Sfantul Serafim a petrecut trei ani in zavorare, in tacere desavarsita. In anul 1804, intr-o noapte, trei talhari, crezand ca Sfantul primeste bani de la oameni, au gandit sa-l prade. Desi era in putere (46 de ani) si ar fi putut opune rezistenta, Sfantul Serafim si-a incrucisat mainile pe piept si le-a zis: "Faceti ce vreti", iar talharii l-au batut, lasandu-l abia viu. Nu au gasit decat o iconita si niste cartofi. Sfantul a fost aflat a doua zi, plin de sange, de niste parinti, care l-au dus la manastire. Acolo a refuzat ajutorul doctorilor siMaica Domnului i s-a aratat si l-a vindecat intocmai cum o mai facuse odinioara.

Supunandu-se cererii Staretilor (Batranilor) manastirii, s-a intors in manastire in 1810, continuandu-si insa viata in rugaciune si zavorare tacuta pentru inca zece ani. In 1825 s-a intors la chilia sa din padure, unde primea mii de pelerini din intreaga Rusie. Fiindu-i dat darul inainte-vederii, Sfantul Serafim de Sarov, facatorul de minuni, oferea tuturor mangaiere si povata. Sfantul intampina pe oricine venea la el cu o inchinaciune, un sarut duhovnicesc si cuvintele urarii pascale "Hristos a Inviat!". Ii numea pe toti "bucuria mea". El era binecunoscut pentru afectiunea materna pe care o arata tuturor celor care veneau la el ai sinceritate. Dand sfaturi unui viitor staret ii spuse acestuia: „fii ca o mama si nu ca un tata fata de frati". Acest mare sfant isi revarsa dragostea dumnezeiasca catre toti cei care il vizitau, tarani si nobili, mireni si mirence, monahi si monahii. Simpla sa prezenta ii intarea, ii inveselea duhovniceste si ii vindeca. Cativa dintre fiii sai duhovnicesti au fost binecuvantati sa vada o mai mare stralucire a sfantului in Duhul Sfant. Ei povestesc faptul ca chipul sau era atat de plin de stralucire incat era imposibil sa-I privesti. Invatatura sa cu privire la telul vietii crestine - dobandirea Duhului Sfant - a fost oferita intr-un astfel de moment de stralucire. El ne descrie si felul in care se dobandeste acest dar al lui Dumnezeu: prin sfanta ascultare monahala si prin asceza severa.

                               

In data de 2 ianuarie 1833, Sfantul Serafim de Sarov a fost aflat adormit intru Domnul in chilia sa, la rugaciune, in genunchi, cu mainile incrucisate pe piept in fata icoanei Maicii Domnului...

Sfantul Serafim de Sarov - Scopul vietii crestine

”Rugaciunea, postul, privegherea si toate celelalte practici crestine, nu constituie scopul vietii noastre crestine. Desi este adevarat ca ele slujesc ca mijloace indispensabile in atingerea acestui tel, adevaratul scop al vietii crestine consta in dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu. Cat despre rugaciune, post, priveghere, pomeni si toate faptele bune savarsite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobandi Duhul Sfant. Tineti minte vorbele mele, numai faptele bune savarsite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfant. Tot ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos, chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici rasplata in viata viitoare, nici harul Domnului in viata aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: "Cel ce nu aduna cu Mine risipeste" (Luca 11:23). Nu ca o fapta buna ar putea fi numita altfel decat agoniseala, caci chiar daca o fapta nu este facuta pentru Hristos, este totusi socotita buna. Scriptura spune: "In orice neam cel care se teme de Dumnezeu si face ce este drept este primit la El" (Fapte 10:35).”

Sfantul Serafim de Sarov  - Despre tacere

"Preacuviosul Varsanufie ne invata ca precum corabia pe mare infrunta furia valurilor si a furtunilor si ajungand la taramul linistit nu mai este supusa pericolului, ramanand nevatamata, tot asa si calugarul, cat se afla printre oameni, are parte de mahniri, ispite, ganduri suparatoare, iar cand staruie in tacere, n-are de ce se teme.

Tacerea deplina este crucea pe care calugarul trebuie sa-si rastigneasca patimile, placerile, gandurile. Adu-ti aminte de Domnul Hristos, cate batjocuri si defaimari a indurat inainte de a fi rastignit pe Cruce. Asa si noi, fiind doar in tacere deplina, dar nesuferind precum a suferit Domnul Hristos, nu putem ajunge la starea sfinteniei desavarsite. Caci spune Apostolul: Cu El vom suferi si cu El ne vom preamari.  Alta cale nu exista. Cel care a ales starea tacerii depline trebuie sa stie cu ce scop a ales aceasta stare, pentru ca inima lui sa nu se abata catre altceva."

Sfantul Serafim de Sarov - Dobandirea harului

"Dobandeste harului Duhului Sfant si prin practicarea celorlalte virtuti, de dragul lui Hristos. Fa negot duhovnicesc cu ele; fa negot cu acelea care iti aduc profitul cel mai mare. Strange capital din belsugul harului lui Dumnezeu, aduna-l in banca cea vesnica a lui Dumnezeu, care iti va aduce dobanda nematerialnica, nu patru sau sase procente, ci suta la suta pentru o rubla duhovniceasca, si chiar nesfarsit mai mult decat atat. De pilda, daca rugaciunea si privegherea iti dau mai mult har de la Dumnezeu, roaga-te si privegheaza; daca postirea iti da mult din duhul lui Dumnezeu, posteste; daca milostenia iti da mai mult, fa pomeni. Masurati fiecare virtute facuta din dragoste pentru Hristos in acest fel.”

Sfantul Serafim de Sarov - Despre tristete

 "Cand duhul rau al mahnirii pune stapanire pe suflet, atunci sufletul se umple de intristare si suparare, neputand sa se roage cu staruinta cuvenita si neputand sa se indeletniceasca cu citirea scrierilor sfinte cu atentia necesara. Intr-o astfel de stare, calugarul este lipsit de lineste si blandete in comunicare cu fratii obstii, capatand o repulsie fata de tot ce-l inconjoara. Sufletul cuprins de tristete si mahnire devine bezmetic, frenetic si nu poate sa primeasca linistit nici un sfat bun si nici nu poate sa raspunda cu blandete la intrebarile adresate. Calugarul ce are un astfel de suflet afectat, evita oamenii, considerandu-i vinovati de tulburarea sa si nu intelege ca de fapt pricina bolii sufletului sau se afla in interiorul sau. "Tristetea este ca un vierme pentru suflet, ce-si roade mama care l-a nascut." Calugarul cuprins de mahnire nu poate sa-si inalte mintea catre contemplarea de Dumnezeu si nici sa savarseasca orugaciune curata, inflacarata. Cine a biruit patimile, acela va birui si tristetea. Iar cel biruit, nu va fi ocolit nici de catusele mahnirii. Precum bolnavul este recunoscut bolnav dupa paloarea fetei, asa si cel impatimit este cercetat si stapanit de tristete. Cine iubeste pacea, aceluia ii este aproape imposibil sa se intristeze, iar cel care uraste pacea intotdeauna este trist. Precum focul curata aurul, asa si tristetea dupa Domnul curata sufletul de pacate.

Sfantul Serafim de Sarov - Harul este lumina

"Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac." (Ioan 11:26). Cel ce are harul Sfantului Duh ca rasplata a dreptei credinte in Iisus Hristos, chiar daca, din pricina slabiciunii omenesti, sufletul sau ar muri pentru vreun acat sau altul, totusi nu va muri pentru totdeauna, ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos "Care ia pacatul lumii" (Ioan 1:29), si daruieste fara de plata har peste har. Despre acest har, care s-a aratat intregii lumi si omenirii intru Dumnezeu-omul, se spune in Evanghelie: "Intru El era viata si viata era lumina oamenilor." (Ioan 1:4); si mai apoi: "Si lumina lumineaza in intuneric; si intunericul nu a cuprins-o niciodata." (Ioan 1:5). Aceasta inseamna ca harul Sfantului Duh, care ne este dat la botez in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, in pofida caderii omului in pacat, in pofida intunericului care ne inconjura sufletul, nu inceteaza sa lumineze in inimile noastre cu lumina dumnezeiasca (care a existat din vremuri stravechi) a meritelor de nepretuit ale lui Hristos. In cazul lipsei de pocainta a pacatosului, aceasta lumina a lui Hristos striga catre Tatal: "Avva, Parinte! Nu fii suparat de aceasta lipsa de pocainta pana la sfarsit (al vietii sale)." Apoi, la trecerea pacatosilor pe calea pocaintei, sterge pe deplin toate urmele pacatului din trecut si il imbraca, inca o data, pe fostul pacatos, intr-un vestmant al nestricaciunii, tesut din harul Sfantului Duh. Dobandirea acestuia este scopul vietii crestine, ceea ce v-am explicat, iubitorule de Dumnezeu."

Troparul Sfantului Serafim de Sarov

"Din tinerete L-ai indragit pe Hristos, fericite, si numai Lui, Unul, ai dorit cu inflacarare sa ii slujesti, prin rugaciune neintrerupta in pustie, nevoindu-te cu inima plina de umilinta dobandind iubirea lui Dumnezeu si aratandu-te ales al Maicii Domnului. Pentru aceasta ne rugam tie: Mantuieste-ne pre noi cu rugaciunile tale, preacuvioase Serafime, Parintele nostru."

Sursa: CrestinOrtodox.ro