DE CE AȘ ALEGE CALEA MONAHALĂ?

„IISUS i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta,
dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.” (Matei 19,21)

Pentru că în lume, cu o viaţă normală, cu familie, esti bruiat de zgomotul de fond neîntrerupt al tentaţiilor, care te pot abate din calea ta. Aici este un cor care îti tine isonul şi te trage de mâneca atunci când te abaţi de la drumul spre Dumnezeu.

Pentru că disciplina ascultării monahale îmi poate ridica firea din infirmitate, precum îmi poate scoate și mândria din personalitate.

Cred că lepădarea poftelor și a plăcerilor mele, a interesului meu individual sunt doar o moarte dătătoare de viață nouă, care-mi îngăduie să ajung la bucuria comuniunii între oameni (koinonia) restaurată între toți oamenii, în Dumnezeu.

Călugăria, după rânduiala ei, este mai mare ca împărăţia lumească.

Când eram în Sfântul Munte al Athosului, acum câțiva ani, când am ajuns la mănăstirea Hilandaru a sârbilor, am văzut acolo trei morminte de împărati care au dat cu piciorul la împărăţie, au socotit-o gunoaie şi s-au făcut călugări: Sfântul Simeon împăratul, Sfântul Stefan si Lazăr. Aceştia au luat aminte ce spune marele Apostol Pavel: “Pentru Hristos Iisus, toate le socotesc gunoaie. Nici viaţa, nici moartea, nici averea, nici rudeniile, nimic să nu mă despartă de dragostea lui Iisus Hristos.”

Dumnezeieştii Părinți spun că: “Mai mare ruşine de o mie de ori este ca un călugăr să lase călugăria, să se facă împărat, decât împăratul să lase împărăţia si să se facă călugăr”.

Fiecare mânăstire, care funcţionează în predania ortodoxă, este o obşte apostolică organică. Monahismul se mai cheamă şi viaţă apostolească, iar călugării se numesc apostoli şi mucenici, pentru că au harul apostoliei şi al muceniciei. Un cãlugãr, dacã slujește lui Dumnezeu așa cum a fãgãduit, prin el se mîntuiesc pînã la al șaptelea neam din neamul lui. Și este o mare fericire sã aveți unul în slujba lui Dumnezeu în mãnãstire.

Monahismul îi dăruieşte omului putinţa de a-L urma pe Hristos în smerenie pe calea Crucii, fără a se pierde. Cu cât mai adânc păşeşte către cele de jos, prin lucrarea ascultării şi a pocăinţei, cu atât mai sus urcă, prin harul lui Hristos, Cel ce a arătat această cale. Monahii se îmbracă cu moartea și se bucură de viață.

Monahismul este o minunată artă, arta artelor (ars atrium), arta cerească de a lecui rănile provocate de mușcătura păcatelor, arta călăuzirii sufletelor spre mântuire, iar scopul monahului este eliberarea sa de patimi, de averi, de propriile dorințe.

Ascultător, sărac, cast, călugărul devine vigilenţa, trezvia lumii. În regula pe care o dădea monahilor din Biserica Română, în 1953, patriarhul Justinian le cerea „să se roage pentru cei care nu ştiu, nu pot sau nu vor să se roage. ” Sau precum un călugăr de la Athos, care putea zice unui peregrin: „în timpul slujbelor de noapte noi suntem datori să biruim tot somnul lumii.”

Nădăjduiesc să urmez înțelepciunii cuvintelor rostite de Sfântul ISAC SIRUL: „Cel ce-şi simte păcatele lui e mai bun decît cel ce scoală morţii prin rugăciunea lui, cînd locuieşte în mij­locul multora. Cel ce suspină un ceas pentru sufle­tul său e mai bun decît cel ce foloseşte lumii întregi prin gîndirea lui. Cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decît cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri. Căci cel din urmă comunică prin ochii trupeşti, dar cel dintîi prin cei ai sufletului. Cel ce urmează lui Hristos în tînguirea de unul singur e mai bun decît cel ce se laudă pe sine în adunări.” (FILOCALIA 10, pag.194)

Avva Arsenie cel Mare spunea: „M-am căit adeseori pentru că am vorbit, niciodată pentru că am tăcut.”

Doresc din adâncul sufletului să fac parte din chinul monahal și să îmbrac chipul îngeresc pentru că așa cum predica Părintele Teofil Părăian: „monahismul este elita Bisericii, iar mânăstirea este Ierusalim şi Sion duhovnicesc, iar cea mai mare parte a mângâierilor omenești sunt deșertãciuni.”

Autor: Bogdan Grama