joi, 10 martie 2016

SĂPTĂMÂNA ALBĂ

Incepand cu 7 martie, ortodocsii intra in "Saptamana Alba sau a branzei". In aceasta saptamana nu se mai consuma carne, iar in zilele de miercuri si vineri se face dezlegare la oua, lapte, branza si peste. In calendarele bisericesti, pentru aceste zile apare mentiunea "harti", un termen popular care desemneaza zilele de dezlegare a postului.
Miercuri, 9 martie, se rosteste pentru prima data in perioada Triodului,rugaciunea Sfantului Efrem Sirul - "Doamne si Stapanul vietii mele", rugaciune care inceteaza in miercurea din Saptamana Mare.
In zilele de miercuri si vineri din "Saptamana Alba" nu se savarseste Sfanta Liturghie, cele doua zile sunt aliturgice.
In Sambata lasatului sec de branza, Biserica ii pomeneste pe toti barbatii si femeile care au fost "luminati prin postire". Aceasta zi este numita "a ascetilor". Biserica ii asaza ca modele, calauzitori pentru parcurgerea postului si a pocaintei:
"Veniti toti credinciosii sa laudam cetele cuviosilor parinti: pe Antonie capetenia, pe luminatul Eftimie, pe fiecare deosebit si pe toti impreuna si vietile acestora ca un alt Rai al desfatarii cu gandul socotindu-le …".

Duminica, 13 martie, exista randuiala de a se cere iertare. Este cunoscuta sub denumirea de "Duminica Iertarii". Asadar, prima incercare de iesi biruitori din lupta cu pacatul este iertarea, reintoarcerea la iubire. Este dureros ca aceasta slujba unica lipseste din multe biserici. Faptul ca e intalnita mai mult in manastiri, denota despartirea noastra de duhul Bisericii. Aceste randuieli sunt trepte spre a deschide inima catre "o alta lume". Din cauza pacatului, omul a pierdut puterea de a pasi in mod natural catre Dumnezeu. Si prin aceste randuieli, Biserica ne poarta incet catre unirea cu Dumnezeu.

Mai sunt cateva zile pana la intrarea in Postul Sfintelor Pasti. Sa nu ne abatem de la el. Acest post este ajutorul pe care ni-l daruieste Biserica spre a pune capat "celor vechi" si a intra intru "cele noi". Indiferent cat de grele sunt conditiile in care traim si cat de mari sunt obstacolele ridicate de cei din jurul nostru, nimic nu trebuie sa ne opreasca din a lua in serios Postului Sfintelor Pasti.
sursa:crestinortodox

marți, 9 februarie 2016

ICOANE ORTODOXE - ICOANA MAICII DOMNULUI ”PANAGIA SOUMELA”


Icoana Maicii Domnului "Panagia Soumela” este o icoana facatoare de minuni aflata in manastirea omonima din Vermio, Grecia. Numele "Panagia Soumela” este legat de cel al Manastirii din Trapenzunt, Turcia. Din punct de vedere etimologic, numela deriva de la "Mela”, muntele pe care fost construita manastirea. In limba greaca, "stou mela” inseamna "la (de la) Mela”, iar in dialectul pontic se pronunta "sou Mela”.
Potrivit traditiei, aceasta icoana a fost pictata de Sfantul Apostol si Evanghelist Luca. Dupa trecerea la cele vesnice a Sfantului Luca, icoana a fost luata de catre ucenicul sau, Anania, care a dus-o in Biserica din Atena inchinata Maicii Domnului. La inceput, icoana a fost cunoscuta sub numele "Panagia Athiniotissa”.

In 386, doi monahi din Atena, Barnaba si ucenicul sau Sofronie, au intemeiat Manastirea de pe Muntele Mela din Pont (Asia Mica), o regiune aflata astazi pe teritoriul Turciei. Acestia au ridicat manastirea urmand indemnului Maicii Domnului. Manastirea a fost sfintita de Episcopul de Trapezunt in 386. Incepand cu sfarsitul secolului al IV-lea Icoana este cunoscuta cu numele "Panagia Sumela”.
In timpul declinului Imperiului Bizantin, manastirea a fost un centru de educatie si cultura. Manastirea Panagia Soumela a fost jefuita de numeroase ori insa a fost de fiecare data reconstruita, ultima constructie datand din 644. S-au pastrat numeroase marturii in cu privire la interventia minunata a Maicii Domnului pentru salvarea Manastirii.
Odata cu ocuparea Trapezuntului de catre turci, in 1461, a fost ocupata si manastirea. In pofida acestor vremuri tulburi, monahii au ramas in manastire nestramutati in credinta si traditie.
In 1923, cand grecii din Asia Mica si din Pont au fost deportati pe meleagurile stramosilor, monahii au ascuns icoana Maicii Domnului, manuscrisul Evangheliei scrise pe pergament de Sfantul Hristofor, si Sfanta Cruce oferita de Imparatul Manuel Comnenul, in fata capelei Sfanta Varvara.
In 1931, in ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului de la Mega Spileon din Kalavrita, Peloponez, numerosi credinciosi s-au intalnit pentru praznic. In randul lor se aflau numerosi greci din Pont si Primul Ministru al Greciei, Elefterios Venezelos (1864 - 1936). Mitropolitul Policarp de Xante i-a relatat primului ministru istoria icoane ascunse la Panagia Soumela. Acesta a fagaduit ca va face tot ce-i sta in putinta pentru a recupera icoana.
In acelasi an, Venezelos s-a intalnit cu omologul sau turc, Ismet Inonu, cerandu-i permisiunea de a trimite monahi la Muntele Mela pentru a aduce icoana si celelalte obiecte sfinte. Cererea a fost aprobata de catre Primul Ministru al Turciei. Parintele Ambrozie, a fost unul dintre calugarii de la Panagia Soumela, care a fost ales de Mitropolitul Hrisant al Trapezuntului sa duca la indeplinire aceasta misiune. Parintele Ambrozie a pornit catre Turcia pe 22 octombrie 1931. Soldatii turci si greci au oferit ajutorul pentru ca obiectele sfinte sa fie gasite. In scurta vreme, icoana si celelalte obiecte au fost descoperite. Acestea au fost transportate in Atena si adapostite de Muzeul Bizantin pana in 1951, cand a fost infiintata in Tesalonic "Fundatia Panagia Sumela” de catre Dr. Filon Ktenides.
Acestia i-a sustinut pe pontii din Grecia sa construiasca o noua biserica "Panagia Soumela”. Biserica a fost ridicata pe un loc asemanator din Munti Macedoneni, Kastania din Vermio. Icoana Maicii Domnului Panagia Soumela a fost adusa in aceasta biserica in1952. Aproximativ 40 de ani mai tarziu, in august 1993, au fost aduse de la Muzeul Bizatin din Atena Sfanta Cruce si Evanghelia Sfantului Hristofor.
Icoana Panagia Sumela, constituie un simbol al grecilor din Pont, care au cerut mijlocirea Maicii Domnului in vremurile de opresiune si suferinta.
In fiecare an, pe 15 august, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, mii de pelerini din intreaga lume calatoresc la Manastirea de pe Muntele Vermion pentru a se inchina la sfanta icoana.
La manastirea Maicii Domnului de pe Muntele Mela din Pont, pe 15 august 2010, imnuri si rugaciuni s-au inaltat pentru intaia data dupa 88 de ani. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a condus soborul in timpul Sfintei Liturghii. Evenimentul s-a repetat in 2011, 2012 si 2013

POVESTEA NUMELOR - TEODOR(A)


Numele crestin Teodor(a) e bine reprezentat in calendarul lunii februarie: pe 8 - Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat, pe 11 - Sf. Teodora imparateasa, pe 17 - Sf. Mare Mc. Teodor Tiron. Originea este greceasca, compunandu-se din theos, „Dumnezeu“, si doros, „dar“ („darul lui Dumnezeu“). Numele este foarte raspandit pana astazi si din el se trag la noi forme ca Toader, Tudor, Tudora, Doru, Dora, Dorin, Dorina etc. Numele corespunde, ca inteles si structura, evreiescului Matei, latinescului Deodatus si slavului Bogdan.
(https://www.facebook.com/groups/835210059835110/)

marți, 2 februarie 2016

ICOANE ORTODOXE - ICOANA ÎNTÂMPINĂRII DOMNULUI

Praznicul Intampinarii Domnului la Templul din Ierusalim de catre batranul Simeon si Prorocita Ana, este sarbatorit pe 2 februarie. Evenimentul este relatat in Evanghelia Sfantului Luca, capitolul 2, versetele 22-38. Hristos este adus la Templu de Maica Domnului si Dreptul Iosif.
Primele reprezentari ale acestui praznic se pastreaza pe mozaicul de la Basilica „Santa Maria Maggiore“ din Roma (secolul al V-lea) si pe relicvarul din Muzeul Lateran (secolele V-VI). Icoana sarbatorii ne dezvaluie patru personaje grupate in jurul Pruncului Iisus. Pruncul nu apare infasat, ci imbracat in tunica, iar cu mana binecuvinteaza.
Toate scenele ni-l prezinta pe Pruncul Hristos fie purtat pe brate de Maica Sa, in gestul oferirii catre dreptul Simeon, fie tinut in brate de batranul proroc. Dar, potrivit stihirei de la vecernie, Domnul graieste tainic: „nu batranul Ma tine pe Mine, ci Eu il tin pe el, pentru ca el Imi cere iertare“ (Stihira la Vecernie).
Dreptul Simeon Il primeste pe Mantuitorul rostind urmatoarea rugaciune: „Acum, slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca vazura ochii mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetii tuturor popoarelor; lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau, Israel“ (Luca 2, 29-32). Aceasta rugaciune este citita de fiecare data la slujba vecerniei.
Din respect si veneratie pentru Fiul lui Dumnezeu, Simeon are mainile acoperite cu vesmantul pe care il poarta asa cum il au si ingerii in icoana Botezului. A profetit despre Pruncul Iisus Care a fost adus la templu, ca va fi ‹‹pus spre caderea si ridicarea multora si ca semn care va starni multe impotriviri››, iar Maicii Domnului ii spune: “Prin sufletul tau va trece sabie pentru ca sa se descopere gandurile din multe inimi”. Cu alte cuvinte, Dreptul Simeon face o profetie despre taina Crucii lui Hristos, despre suferintele Lui, dar si despre suferinta mamei Sale, Fecioara Maria, care va vedea cu ochii sai pe Fiul sau rastignit si omorat.
Dreptul Iosif poarta in mainile sale doi pui de porumbel. Amintim ca in acest moment se facea si curatirea mamei, prin aducere de jertfa a unui miel ca ardere-de-tot si a unui porumbel ca jertfa pentru pacat, in cazul familiilor bogate sau a doi porumbei - unul pentru ardere-de-tot si altul jertfa pentru pacat, in cazul celor saraci. Felul in care Dreptul Iosif tine cei doi porumbei exprima faptul ca pasarile nu ar mai fi de folos pentru jertfa. De altfel, Fecioara Maria se invrednicise sa-L nasca pe Fiul lui Dumnezeu intrupat si ea nu avea nevoie de purificare rituala. Insa, ea din smerenie se supune acestor randuieli.
In icoana Intampinarii Domnului apare si Sfanta Ana prorocita, fiica lui Fanuel, care tine in mana un filacter deschis, pe care sta scris: Pruncul Acesta a facut cerul si pamantul. Ana L-a slujit pe Dumnezeu in templu din tineretea ei "in post si in rugaciuni" (Lc. 2, 37). Ea reprezinta poporul dreptcredincios care sta aproape de Biserica si petrece noaptea si ziua in post si rugaciune, semn ca asteptarea sau intalnirea cu Dumnezeu se pregateste prin post si prin rugaciune.
sursa: crestinortodox (https://www.facebook.com/groups/835210059835110/)

vineri, 29 ianuarie 2016

ICOANE ORTODOXE - ICOANA MAICII DOMNULUI ESPHAGMENY


Icoana Maicii Domnului cea numita "Esphagmeni", adica "Injunghiata", este cinstita in chip deosebit pe 21 ianuarie. Este una dintre icoanele facatoare de minuni ale Nascatoarei de Dumnezeu pastrate in Manastirea Vatoped, din Sfantul Munte Athos. Maica Domnului zugravita in aceasta icoana, injunghiata cu un cutit, din pricina foamei, este ocrotitoarea celor care sunt ispititi de cartire si nerabdare.
Sfantul Munte Athos este un loc ocrotit de Maica Domnului. Multi l-au numit "Gradina Maicii Domnului". In acest loc sfant, viata zilnica se intrepatrunde in mod obisnuit cu minunile. Fiecare calugar athonit a vazut sau a trait minuni ale Nascatoarei de Dumnezeu. Pentru minunile savarsite de Maica Domnului, icoanele ei, pastrate in bisericile manastirilor, sunt ferecate in aur si impodobite cu pietre si bijuterii scumpe.
Sapte icoane facatoare de minuni
Manastirea Vatoped, a doua in ierarhia manastirilor din Sfantul Munte Athos, dupa Manastirea Marea Lavra, a fost construita, asa cum ne spune traditia, de insusi Sfantul Imparat Constantin cel Mare (324-337). Fiind distrusa de imparatul Iulian Apostatul, ea a fost rectitorita de imparatul Teodosie I cel Mare (379-395), in semn de multumire catre Maica Domnului, pentru salvarea minunata a fiului sau, Arcadie.
Manastirea Vatoped - Sfantul Munte Athos
Potrivit unei vechi legende, corabia pe care se afla tanarul Arcadie a naufragiat, iar Maica Domnului l-a salvat in chip minunat, ducandu-l in locul pe care a fost zidita mai apoi manastirea. Oamenii imparatului l-au gasit dormind sub o tufa de maracini. Aceasta legenda a dat si numele manastirii, prin unirea cuvintelor grecesti "vato" (tufa) si "paedion" (copil), care inseamna "copilul din tufis".
Istoria manastirii se impleteste cu istoria icoanelor minunate, prin care Maica Domnului a dat semne ale dragostei sale, ferind manastirea de atacurile piratilor, inmultind untdelemnul in camarile acesteia si vindecand de boli sau pedepsind indrazneala unor vietuitori din manastire, a Imparatesei Placidia sau a turcilor.
Icoanele facatoare de minuni ale Maicii Domnului care se pastreaza la Manastirea Vatoped, sapte la numar, sunt: "Vimatarissa", adica "Altarita"; "Paramythia", adica "Mangaietoarea"; "Pantanassa", adica "Vindecatoarea de cancer"; "Elaiovrytissa", adica "Izvoratoarea de untdelemn"; "Antiphonitria", adica "Impotriva glasuitoarea"; "Esphagmeni", adica "Cea Injunghiata"; "Pyrovolitheisa", adica "Cea Impuscata", aceasta din urma aflandu-se deasupra portii de intrare in manastire.
Icoana Maicii Domnului "cea Injunghiata" - Esphagmeni
Icoana Maicii Domnului "cea Injunghiata" - Esphagmeni - este o frescă pictata in secolul al XIV-lea. Ea se afla pastrata in Paraclisul Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, asezat langa biserica mare.
Candva, a trait in manastire un calugar diacon ce indeplinea functia de ecleziarh. Acest calugar, din pricina treburilor in care era randuit, ajungea la trapeza intotdeauna dupa terminarea mesei. Odata, parintii de la trapeza care strangeau masa s-au maniat pe faptul ca a intarziat iarasi si nu i-au dat nimic de mancare. Mania si gandurile rele ale ecleziarhului s-au indreptat catre icoana Maicii Domnului.
Icoana Maicii Domnului - Esphagmeni - Injunghiata
Desi o iubea mult pe Nascatoarea de Dumnezeu, in acel moment, el nu s-a gandit sa o roage sa-l ajute. Astfel, el a zis: "Iti slujesc de atata timp, iar tu nu te ingrijesti nici macar de putina mea hrana?" Apoi, intunecat de ispita, el a luat un cutit de pe masa si l-a infipt in chipul Maicii Domnului. Atunci, o, mare minune! Icoana a izvorat sange, iar chipul Maicii Domnului a devenit palid. Vazand aceasta, diaconul cel manios a orbit si a cazut la pamant, fiind parasit de simturi. El a ramas in aceasta stare timp de trei ani. Apoi, datorita multimii rugaciunilor staretului si ale calugarilor din obste, Maica Domnului i s-a aratat staretului si i-a spus ca diaconul este vindecat.
Dupa aceea, diaconul si-a petrecut restul vietii intr-o strana din partea opusa icoanei, spre aducerea aminte de nelegiuirea facuta. Inainte de a muri, el a primit iertare de la insasi Maica Domnului, care i-a aparut si i-a spus ca pacatul ii este iertat, insa mana care a lovit cu cutitul va ramane neputrezita si dupa moartea lui, drept aducere aminte celorlalti.
La trei ani dupa adormirea lui, cand a fost dezgropat, desi intregul sau trup era intors in cele dintru care a fost luat, mana lui cea dreapta a fost gasita intreaga. Aceasta mana se pastreaza si astazi, neputrezita si neagra, langa icoana Maicii Domnului, care este asezata in Capela Sfantul Dimitrie. Initial, mana neputrezita s-a pastrat in biserica mare, insa pentru ca inchinatorii o socoteau Sfinte Moaste si se inchinau ei, calugarii au asezat-o deoparte, intr-un paraclis.

ANIMALELE AU SUFLET ?



Indiferent de răspunsul pe care îl dau cuiva la această întrebare, mereu primesc obiecții. Fie că este „da”, fie că este „nu”, interlocutorii par mereu nemulțumiți și nedumeriți. Într-un fel, îi înțeleg. Dar stați... am spus fie „da”, fie „nu”?! Mă contrazic singur? Nu am o părere unitară? Ei, nu, desigur. Și atunci? Ei bine, răspunsul chiar așa este… și „da”, și „nu”. Depinde foarte mult de ce anume înțelegem prin „suflet”.
Termenul „suflet” este unul dintre acei termeni care cuprind arii foarte largi de acoperire semantica. E suficient să ne uităm în DEX și vom găsi nu mai puțin de șapte sensuri principale. Dacă însă ne uităm atent la fiecare dintre acestea, vom observa că există chiar și sub-categorii. De pildă, chiar primul sens face referire fie la psihic, fie la procesele acestuia, fie la caracteristicile lui. Dacă le mai punem și pe celelalte șase, ne dăm foarte ușor seama că a defini, pe scurt, sufletul este (poate) tot atât de complicat ca a defini întreaga personalitate a cuiva într-un singur cuvânt.
Prin urmare, a răspunde corect la întrebarea „au animalele suflet?” presupune, înainte de toate, lămurirea corectă a chestiunii „ce înțelegem prin suflet?”. Abia după ce definim bine, împreună cu interlocutorul, la ce ne referim prin „suflet”, putem trece la răspunsul final.
Precizare: e bine ca atunci când adresăm această întrebare cuiva, să ne gândim cu cine stăm de vorbă. Multitudinea de sensuri din DEX ne arată că un teolog poate înțelege „sufletul” altfel decât un psiholog, un literat sau un iubitor de animale. Viziunile fiind diferite, inevitabil să nu apară si polemicile. Doar că, știți cum se spune, fiecare înțelege ce vrea, nerezolvând polemica. Nici nu prea ai avea cum, deoarece din start mulți comit această greșeală capitală: nu convin exact asupra a ce înțelegem prin suflet. E ca și cum într-o cameră cu oameni de naționalități diferite, oamenii care nu știu limba celuilalt ar încerca să converseze doar în limba proprie. Cine ar înțelege ceva?
Preot fiind, încerc să răspund la întrebarea din titlu din perspectivă creștin-ortodoxă, gândindu-mă că mulți dintre cititori sunt de aceeași confesiune. Pentru că altfel, dacă vorbim despre semnificațiile sufletului în religie, vom vedea că fiecare religie și confesiune a avut o viziune proprie asupra acestui termen, iar DEX-ul ar părea minoritar…
În ortodoxie, prin „suflet” înțelegem „o substanță reală, vie, imaterială (spirituală) și nemuritoare”. Deși are legătură cu trupul, „însuflețindu-l”, el transcende materialitatea trupului și chiar se poate despărți de acesta. Mai mult, sufletul omului provine de la Dumnezeu prin creație, așa cum ne relatează primele capitole ale cărții „Facerea”. Citind cu atenție acolo, vom observa că prin „suflet” putem înțelegem două mari și deosebite lucruri:
sufletul ca „suflare de viață”. Creația omului este descrisă prin versetul: „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. Aici, sufletul este descris ca viață biologică, pe care desigur că o au și animalele, cum citim în altă parte că animalele sunt „ființe vii” și au în ele „suflare de viață”. Exact ca și omul. De altfel, „suflet” provine din latinescul „suflitus” = suflare.
sufletul ca și „chip al lui Dumnezeu”. Când Dumnezeu îl face pe om, pe lângă suflarea de viață îi mai dă ceva, diferit de restul vietăților: Chipul Său. „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”. Mai mult, aflăm motivația pentru care face aceasta: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”. Prin urmare, „chipul lui Dumnezeu” desemnează acele calități care dau omului capacitatea de a fi un cârmuitor, „asemenea” lui Dumnezeu. Adică: rațiune, simțământ, voință și toate celelalte, pe care DEX-ul le unifică sub sintagma „totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului; psihic”. De altfel, în greacă, sufletul este tradus prin ψυχή (psyché). Este ceea ce ne face unici și irepetabili, adică „persoane”. Observați cum, în această viziune asupra sufletului, termenul „suflet” este foarte legat de termenul „persoană”. Astfel, omul este icoana lui Dumnezeu.
Dacă tot am vorbit de capacitatea omului de a fi lider, remarc un moment relevant al Creației pentru textul de față, dar și pentru înțelegerea corectă a ce înseamnă un lider responsabil. Este vorba de momentul denumirii animalelor. Deși creatorul tuturor era Dumnezeu și avea tot dreptul ca El să denumească animalele, totuși se întâmplă altfel: „Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice”. Acest pasaj biblic arată ce fel de legătură există între om și animal. Omul este stăpânul animalelor, se poate folosi de ele, dar să nu uite niciodată cine i le-a dat în stăpânire. De aceea, omenirea este responsabilă față de animale și are datoria de a evita cele două extreme posibile: tratarea cu sălbăticie a animalelor sau considerarea lor drept „persoane non-umane”. Nu cred că instinctul și reflexul animalic sunt suficiente pentru a defini o persoană, în sensul psihicului.
Pentru a nu se face confuzii între cele două înțelesuri ale „sufletului”, teologia a introdus un termen care să facă distincția necesară: spirit (sau duh). Prin urmare, omul este și „suflare de viață” dar și „spirit”, pe câtă vreme animalele sunt doar „suflare de viață”. Din acest punct de vedere, animalele nu au suflet.
O precizare interesată vine de la Sf. Maxim Mărturisitorul care, vorbind despre sufletul animalelor, spune așa: „Sufletul are trei puteri: prima este cea prin care se hrăneşte şi creşte. A doua, cea a imaginaţiei şi a instinctelor, iar a treia este cea a inteligenţei şi raţiunii. Plantele se împărtăşesc numai de prima din aceste puteri, animalele din primele două, iar oamenii din toate trei”. Precizarea este foarte utilă, pentru că face distincție între viața biologică, aplicabilă plantelor și animalelor, și instincte, care țin doar de animalic.
Poate tocmai de aceea, în limbajul popular-religios, se spune despre cei ce trăiesc doar după instincte că se aseamănă „dobitoacelor” sau că se „îndobitocesc”. Chiar psalmistul David descrie fenomenul de instinctualizare a omului ca o cădere a acestuia din cinstea cu care Dumnezeu l-a înzestrat, de a-i purta „chipul”: „Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.” (Psalm 48, 21),
Fac o paranteză. Deși înțeles deseori peiorativ, apelativul „dobitocule” adresat unor semeni își are originea în animalitatea instinctelor. Există chiar și un îndemn: „nu fii dobitoc”, De asemeni, există și alți termeni asemănători: „animalule”, porcule”, „maimuțoiule” „șobolanule” etc. dar nu recomand și nu sunt adeptul folosirii lor, tocmai pentru că foarte ușor pot fi înțeleși ca jigniri.
În concluzie, iată că dintr-o anumită perspectivă, animalele au suflet, iar din altă perspectivă, nu au. Depinde dacă privim latinește (suflitus) sau grecește (psyché).
sursa:doxologia

POVESTEA NUMELOR - PAUL


Pavel este forma romaneasca a lui Paul (lat. Paullus, explicat prin adjectivul paullus, „mic”), incetatenita sub influenta greco-slava. Paul/Pavel, supranumit „Apostolul neamurilor”, s-a adaugat mai tarziu cetei apostolice, dupa vestita convertire de pe drumul Damascului, cand a avut vedenia luminoasa si a auzit glasul Domnului: „Saule, Saule, pentru ce Ma prigonesti? Iar el [Saul, viitorul Paul/Pavel] a zis: Cine esti, Doamne? Si Domnul a zis: Eu sunt Iisus pe Care tu Il prigonesti. Greu iti este sa lovesti cu piciorul in tepusa...” (Fapte 9, 4-5). Din prigonitor al crestinilor, Saul devine, sub noul sau nume (interpretat ca expresie a smereniei primenitoare), cel mai asiduu propovaduitor al cuvantului evanghelic, sfarsind martirizat la marginea Romei (dupa unii, cam deodata cu Sf. Petru). La noi, formele cele mai raspandite ale numelui au fost Pavel, Paval, Pavlu, Pavle (ultimele trei iesite azi din uz), cu diminutive ca Pavelica, Pavalas, Pavu etc. (pentru femei: Pavelina, Paulina, Polina, cu diminutive rare ca Paulica, Paulita, Pavelica, Pavelita, Pavaluta, Paveluta etc.). Paul (pronuntat uneori Pol si diminutivat mai ales Paulica) si Paula sunt forme neologice, ajunse la noi sub influenta occidentala, mai ales catolica. La fel si Paulin (care apare insa mult mai rar) si chiar Paulina (desi acesta din urma are si unele precedente locale). Ca si numele Petru, Pavel/Paul sta la baza multor nume de familie (Pavelescu, Pavlovici, Paulescu, Paulian etc., etc.).sursa:crestinortodox
https://www.facebook.com/groups/835210059835110/)