La începutul nebuniei sale sfinte, timp de 5 ani, purta o rasă veche şi cârpită. Mai târziu a hotărât să poarte un sac vechi, la care a făcut o gaură ca să-şi scoată capul şi alte două pentru mâini, astfel mergând peste tot. Din pricina aceasta l-au numit „săcarul". Dar şi sacul acela îl scotea când umbla prin pădure ca să nu se rupă, sfâşiindu-şi astfel trupul printre rugi. Fireşte, cei ce nu aveau profunzime lăuntrică, ci judecau la suprafaţă îl numeau neghiob. Dar Părintele Antim îi punea pe gânduri când le spunea gândurile ce le aveau. Astfel îi zidea duhovniceşte pe cei ce aveau dispoziţie bună, descoperindu-le gândurile lor.
Se poate observa la nebunii pentru Hristos că, datorită multei lor smerenii au multă curăţie, adică limpezime duhovnicească, cunoscând astfel inimile oamenilor, ba chiar şi tainele lui Dumnezeu. Astfel era şi Părintele Antim, care îşi avea inima sa cea curată acoperită cu un sac vechi.
Când mergea la Mănăstirea Sfântul Pantelimon nu intra înăuntru, ci sta acolo unde stăteau argaţii mănăstirii, mâncând la aceeaşi masă cu ei. Egumenul mănăstirii se vede că a fost înştiinţat şi i-a spus monahului slujitor să se îngrijească de Părintele Antim. De atunci monahul trapezar al argaţilor îl avea la evlavie, îl ajuta şi îl urmărea. Astfel câştigă o încredere deosebită din partea Bătrânului şi putea înţelege unele din virtuţile sale ascunse.
Una din marile lui virtuţi a fost şi harisma ce a avut-o în privinţa postului. Putea posti multe zile. Odată a mers epuizat la mănăstirea rusească - înainte de postul Sfinţilor Apostoli -şi trapezarul de la mireni 1-a primit cu multă bucurie şi i-a pregătit să mănânce. Stareţul a început să mănânce, în timp ce monahul ce îl slujea intra şi ieşea şi, privindu-1 cum mănâncă mereu, 1-a judecat: „Un astfel de monah uscat şi slab a putut mânca atât de mult!" Aşadar zăpăcit de aceste gânduri ale judecăţii trapezarul a plecat la chilia sa. După ce a terminat de mâncat Părintele Antim a mers şi a stat la uşa chiliei fratelui. Văzând pe prietenul său cât era de zăpăcit de aceste gânduri, i-a fost milă de el şi, ca să-1 ajute, a fost nevoit să-i descopere pricina, ca să fie mai atent faţă de ceilalţi şi să nu-i judece, dar şi noi să ne folosim din asta şi să luăm aminte la judecată. Luându-1 de mână 1-a întrebat:
- Nu cumva ştii ce înseamnă smerenia?
- Nu, nu ştiu, i-a răspuns fratele cu sfială. Atunci stareţul i-a spus:
- Smerenia constă în asta: să nu judeci pe nimeni, ci să te socoti pe tine mai rău decât toţi. Iată, acum te-ai înşelat şi m-ai judecat, deoarece am mâncat mult. Dar nu ştii câte zile n-am mâncat nimic. îţi aduci aminte când am fost aici ultima dată?
- îmi aduc aminte, Părinte, a răspuns fratele. Aici la noi ai fost în Duminica Tomei şi ai mâncat şi de atunci nu te-am mai văzut.
Stareţul i-a spus atunci:
- Ei, vezi câte zile n-am mâncat? (Adică n-a mâncat de la Duminica Tomei până la Postul Sfinţilor apostoli, circa 7 săptămâni). Tu însă m-ai judecat, deoarece am mâncat mult. Frate, harismele dumnezeieşti sunt felurite. Iată, mie Dumnezeu mi-a dat să sufăr frigul şi foamea. Nu cumva ai fi putut rezista şi tu atâta? Te poţi smeri, să-ţi scoţi dulama, şi să mergem până la mănăstirea vecină, şi cu hainele ce le ai să petreci iarna în vârful Atonului? Dar tu, ca un cântăreţ, cum cânţi lui Dumnezeu? Gândurile tale se află mai mult aiurea decât la Dumnezeu. Ascultă-mă pe mine cum cânt.
Şi Părintele şi-a ridicat mâinile sale spre cer şi cu un suspin adânc a cântat „Aliluia", curgându-i lacrimi multe din ochii săi. Trapezarul s-a fâstâcit simţind o mare zdrobire. După aceea stareţul i-a spus monahului:
- Vezi, frate, să nu mai judeci pe nimeni deoarece nu ştii ce harismă are fiecare, ci ia aminte mai mult de tine însuţi.
Fratele a făcut metanie Bătrânului şi i-a cerut iertare minu-nându-se de mai-înainte-vederea sa. De atunci înainte Bătrânul Antim a început să se încreadă din ce în ce mai mult în trapezar.
Un alt frate oarecare, altă dată, înşelat de aparenţele Părintelui Antim îşi spunea în sine: „Ce fel de înainte văzător este acesta? Oare toţi înainte văzătorii mănâncă atât de mult?" Stareţul sesizând gândurile lui 1-a chemat lângă el şi i-a spus:
- Tu, frate, vrei să te faci monah, dar gândurile tale aleargă numai în Rusia. Deci să mergi acolo, să-ţi împlineşti dorinţa, şi după ce te vei întoarce iarăşi, atunci te vei învrednici să te faci monah.
Cuvintele Bătrânului s-au împlinit cu mare exactitate. într-adevăr, fratele acela a fost înşelat de gânduri şi plecând din mănăstire s-a întors în Rusia. Dar după un an s-a întors iarăşi în Sfântul Munte şi s-a făcut monah în aceeaşi Mănăstire.
Fratele Victor trapezarul îl avea la mare evlavie pe Părintele Antim - îl avea ca Sfânt - dar se temea să-i exprime admiraţia sa, ştiind că acestuia nu-i plac laudele. într-o zi, când a venit iarăşi Stareţul, trapezarul s-a bucurat şi i-a pregătit să mănânce, dar el, din evlavie, n-a vrut să stea cu el. însă ca să nu dea de bănuit - lucru ce 1-a observat stareţul - a început să umble de colo până colo prin trapeză. De îndată ce termină de mâncat, Părintele Antim se ridică de la masă spunându-i:
- în regulă, în regulă! Stai acum! Dumnezeu să te miluiască şi să te întărească!
Unul din ieromonahii ruşi a povestit fratelui că, oarecând, fiind stăpânit de nostalgie pentru patria sa, într-o zi a hotărât să plece din Sfântul Munte şi să se întoarcă în Rusia. Gândindu-se la asta, deodată intră în chilia sa Părintele Antim - care mai înainte nu era acolo - şi îi spuse:
- Maica Domnului m-a trimis să-ţi spun, Părinte, să nu mergi în Rusia, pentru că de vei ieşi din pustie în lume, vei cădea în păcat.
Intr-o vreme Părintele Antim s-a liniştit pe înălţimile Atonului pentru o îndelungată bucată de timp. Fratele trapezar s-a neliniştit mult şi s-a rugat lui Dumnezeu să-1 vestească pe Stareţ să vină în mănăstire, ca să-1 folosească duhovniceşte. îi spunea gândul: „Poate stareţul acum în pustie se va fi istovit de osteneli, dar dacă ar fi aici, l-aş fi iconomisit cu puţină hrană, i-aş fi făcut şi un ceai".
A doua zi dimineaţă, Stareţul a venit în Mănăstire şi a spus prietenului său zâmbind:
- Poftim, după dorinţa ta am venit de pe Aton, foarte obosit şi cu picioarele tăiate de pietre. Ceaiul tău merită această osteneală.
Fratele a văzut înaintea sa vedere şi i-a cerut iertare pentru osteneala ce i-a pricinuit-o.
Odată acelaşi frate era stăpânit de o mâhnire adâncă şi de moleşeală şi s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită pe prietenul său, Părintele Antim, ca să-1 mângâie. După câteva ore a apărut Părintele Antim înaintea lui. Fratele mâhnit văzându-1 s-a bucurat mult şi 1-a întrebat:
- Cum s-a făcut, Părinte, că ai venit exact în ceasul nevoii mele?
Stareţul i-a răspuns zâmbind:
- Tu ai vrut să mă vezi şi ai rugat pe Dumnezeu pentru asta, şi am venit.
Altă dată la Sfântul Pantelemon în ajunul zilei de 1 ctombrie, când se săvârşeşte priveghere de toată noaptea în cinstea Acoperământului Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Părintele Antim a ajuns în mănăstire aproape gata să-şi dea sufletul. Când 1-a întâlnit pe fratele trapezar i-a spus:
- în noaptea aceasta mă aflam la Mănăstirea Zografu, în pustie, şi mă rugam în picioare pe o piatră. în vremea rugăciunii am văzut pe Maica Domnului cum coboară din cer în Mănăstirea voastră. Aşa cum eram plin de bucurie pentru această vedenie, m-am grăbit să vin s-o aflu aici, ca să mă acopere cu omoforul ei şi pe mine, păcătosul, împreună cu robii ei care o cinstesc. Dar, de cum am pornit din locul acela alergând încoace, deodată a apărut un şarpe, s-a repezit cu mânie asupra mea şi m-a muşcat tare de un picior. Am simţit însătă piedica aceasta a fost din invidia urătorului de bine şi n-am dat importanţă muşcăturii, căci mă grăbeam să ajung în Mănăstirea voastră.
Fratele a privit piciorul său şi într-adevăr, rana din muşcătură era serioasă. Marea dragoste a Stareţului faţă de Dumnezeu 1-a făcut nesimţitor faţă de pătimirile trupeşti.
în anul 1862, în Athos iarna a fost geroasă şi cu zăpadă. In vremea aceea Părintele Antim era pe înălţimile Atonului, în pustia cea adâncă şi trăia în scorbura unui copac. A căzut multă zăpadă, care 1-a izolat complet, încât nu mai putea ieşi de acolo. 46 de zile a stat acolo fără pâine. Aproape întotdeauna înainte de anotimpul de iarnă se afla mai aproape de mănăstire. Bătrânii din Rusicon au aflat că în vremea aceea Părintele Antim nu se afla aproape de ei şi au început să se neliniştească pentru el. După 46 de zile Stareţul a ajuns la mănăstire complet epuizat (istovit) şi înlemnit de frig. Fratele, când 1-a văzut, a strigat de bucurie:
- Ah, Părinte, tu eşti? Noi ne-am deznădăjduit să te mai I revedem. Dar unde ai fost tot timpul acesta?
- Ei, stăteam într-o scorbură, a răspuns Stareţul zâmbind.
- Şi ce ai mâncat acolo, Părinte? 1-a întrebat fratele.
- Frate Victor, câte am pătimit de la draci şi de la frig, numai Dumnezeu ştie. Dar Sfântul Ioan Botezătorul mi s-a arătat şi m-a izbăvit de moarte.
Intr-o vreme Stareţul Antim n-a venit la Rusicon vreme de cinci luni. Monahii Mănăstirii nu cunoşteau pricina. Se nelinişteau şi aveau multe gânduri: „Nu cumva 1-a mâhnit cineva? etc". Duhovnicul mănăstirii ştia un pustnic în care Părintele Antim avea încredere şi 1-a rugat să afle pricina. Pustnicul a întrebat pe Părintele Antim, iar acela a răspuns:
- Cât timp mă vor lăuda acolo şi mă vor cinsti ca Sfânt nu voi mai merge... Ultima dată când eram acolo, un ieromonah a căzut la picioarele mele şi mi-a spus: „Părinte Sfinte, rugaţi-vă pentru mine, păcătosul, să mă mântuiesc pentru rugăciunile Sfinţiei Voastre...". Vezi? Cum mai pot merge de acum acolo, dacă mă cinstesc ca Sfânt?
După aceasta Părintele Antim mergea cam în ascuns în Mănăstire şi îi încredinţa Părintelui Victor unele taine din viaţa sa ce reieşeau din discuţiile lor.
Altă dată iarăşi 1-a vizitat şi Părintele Victor i-a pregătit masa. Iar Stareţul i-a spus:
- Iar v-a cercetat Mănăstirea Sfântul Ioan cel Milostiv, în ziua aceea fusese Duminică şi ca de obicei au venit
pustnici, schitioţi şi destui mireni care au mâncat la trapeză, după care li s-a dat şi binecuvântare.
Părintele Antim nu avea nicăieri locuinţă stabilă, ci întreg Sfantul Munte era locuinţa sa. In ultimii am ai vieţii sale a stat lângă Mănăstirea Zografu şi de multe ori ajuta la zidire, la araţiile Mănăstirii cărând pietre şi apă. în august 1867 marele pustnic a vizitat pentru ultima dată iubita sa Mănăstire, Sfântul Pantelimon. A intrat în Mănăstire şi s-a dus imediat la arhondaric. Acolo 1-a întâlnit pe prietenul său, Părintele Victor şi i-a vorbit multă vreme, sfătuindu-1 cum să biruiască gândurile viclene şi patimile. La sfârşit i-a spus de-a dreptul:
- De acum nu voi mai veni aici, deoarece voi muri curând.
într-adevăr, aşa s-a şi făcut. La sfârşitul lui noiembrie al aceluiaşi an a mers la Mănăstirea Zografu şi acolo a căzut bolnav. L-au dus la bolniţa Mănăstirii, unde a stat 12 zile.
Pe 9 decembrie 1867 Părintele Antim a lăsat Grădina Maicii Domnului, unde s-a nevoit cu mărime de suflet, şi s-a odihnit în Domnul. Să avem binecuvântarea lui. Amin.
(Notă. Biografia Cuviosului Antim s-a publicat în cartea „Asceţi atoniţi contemporani", ediţia a noua, Moscova, 1900, paginile 31 - 40. Am prescurtat-o oarecum, fără să schimb ceva din cele scrise de ieromonahul Arsenie. Am făcut aceasta cu intenţie bună ca să nu se interpreteze greşit unele fapte ale Cuviosului Părinte).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu