ărintele Tihon s-a născut în Rusia, în Novaia Mihailovk, în 1884. Părinţii lui, Pavel şi Elena, erau oameni evlavioşi şi era firesc ca şi rodul lor - Timotei după numele lumesc - să le moştenească evlavia şi dragostea faţă de Dumnezeu de mic copil.
Părinţii vedeau râvna cea mare, dumnezeiască a copilului lor, dar nu îndrăzneau să îi dea binecuvântarea lor să meargă la mănăstire, deoarece îl vedeau bine făcut şi cu o fire zburdalnică. Voiau ca să se maturizeze şi în gândire şi după aceea Timotei să hotărască singur. I-au dat însă binecuvântarea să viziteze mănăstirile pe o perioadă de timp de trei ani, de la vârsta de 17 până la 20 de ani. Atunci a făcut călătoriile cele mari şi nesfârşite pe la mănăstirile Rusiei, şi a trecut aproape prin 200 de mănăstiri. La mănăstirile unde a mers, cu toate că era foarte obosit şi epuizat de mersul pe jos, evita cu bun simţ ospitalitatea lor ca singur să se nevoiască şi să nu îngreuieze pe alţii.
Intr-o eparhie însă s-a chinuit mult, pentru că locuitorii de acolo mâncau pâine de secară. Şi Timotei n-a putut-o mânca deoarece el nu mânca nimic afară de pâine de grâu, iar pâinea de secară avea un miros urât şi era ca noroiul. De aceea tânărul se epuizase de tot. Se duse însă la brutar, de la care ceruse şi altă dată, să-1 roage din nou să-i dea puţină pâine albă, crezând că pentru el va avea pâine mai bună. Acela însă văzându-1 pe Timotei de departe i-a spus să plece.
Mâhnit şi epuizat cum era tânărul, s-a tras într-un colţ şi cu toată simplitatea lui copilărească a făcut rugăciune către Maica Domnului: „Maica Domnului, vreau să mă ajuţi, căci voi muri pe drum înainte de a mă face călugăr; nu pot mânca această pâine". N-a apucat să termine rugăciunea că deodată îi apare înainte o Tânără cu chipul strălucitor, îi dă o franzelă şi îndată dispare. în clipa aceea Timotei s-a pierdut. Nu-şi putea explica fenomenul acesta. îi treceau prin minte felurite gânduri. Un gând îi spunea că poate 1-a auzit fiica brutarului şi i s-a făcut milă de el şi a spus tatălui ei să-i dea puţină pâine bună. Deci merse iarăşi la brutar ca să-i mulţumească. Dar brutarul a crezut că Timotei îşi bate joc de el şi 1-a înjurat cu mânie.
- Hai, fugi de aici, că eu n-am nici femeie, nici fiică!
După ce Timotei a mâncat acea pâine binecuvântată şi s-a întărit şi duhovniceşte, şi-a continuat pelerinajul său şi la celelalte mănăstiri, dar acel fapt inexplicabil i se învârtea mereu în minte. A petrecut mult timp în această nedumerire, dar mai târziu, când un monah i-a dat o carte cu icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din Rusia, şi a văzut-o pe Maica Domnului din Kremlin, i-a săltat inima sa de evlavie, ochii i s-au umplut de lacrimi de recunoştinţă şi a spus: „Această Maică a Domnului mi-a dat pâinea cea albă". Şi de atunci o simţea pe Maica Domnului mai aproape, ca şi copilul pe mama sa.
După pelerinajul făcut la mănăstirile din Patria sa a mers să se închine şi la Muntele Sinai, cel călcat de Dumnezeu, unde a stat două luni, iar de acolo a plecat la Sfintele Locuri, unde a pustnicit o perioadă de vreme, dincolo de râul Iordanului. Deşi Locul cel Sfânt 1-a ajutat, însă n-a aflat linişte din pricina duhului lumesc al vremii noastre, care a distrus, din nefericire, cu aşa-zis lui civilizaţie, chiar şi locurile pustii şi sfinte, unde se liniştesc şi se sfinţesc sufletele. De aceea a fost nevoit să plece la Sfântul Munte.
Ispita însă, văzând din experienţa sa de mulţi ani că acest tânăr evlavios va spori în viaţa duhovnicească şi va ajuta multe suflete să se mântuiască, a încercat să-1 împiedice. întorcându-se din pustia Iordanului în Ierusalim, pe când se pregătea să se închine pentru ultima oară la Sfântul Mormânt şi să-şi ia rămas bun de la cunoscuţii săi, vicleanul a folosit ca unelte ale sale două femei fără fiică de Dumnezeu, rusoaice, care l-au chemat acasă la ele, ca să-i dea, chipurile, pomelnice să le pomenească la Sfântul Munte. Timotei cel fără de răutate, care totdeauna avea gânduri bune, le-a crezut şi a mers. Dar când l-au încuiat înlăuntru şi s-au năpustit asupra lui cu intenţii imorale, s-a pierdut. S-a înroşit şi dând un brânci femeilor şi unul uşii a fugit din ghearele şoimilor, ca Iosif de odinioară, şi s-a păstrat curat.
După aceea a venit aşa cum era, ca o floare curată şi s-a sădit în Grădina Maicii Domnului, a sporit şi a bine miresmuit cu virtuţile lui, precum vom vedea mai jos.
Prima lui metanie a fost la Chilia Burazeri, unde a stat cinci ani. Deoarece aici nu a aflat liniştea din pricina multor închinători ruşi, a luat binecuvântare şi a plecat la Karulia, unde a pustnicit cincisprezece ani. Toată perioada de timp de la Karulia a petrecut-o în nevoinţe aspre. Lucrul lui de mână erau metaniile şi închinăciunile cu rugăciunea „Doamne Iisuse..." şi cititul. împrumuta cărţi de la Mănăstiri, de unde lua ca binecuvântare posmag şi din cele ce prisoseau de la masă, pentru care se ruga. Astfel se nevoia cu mărime de suflet, ca şi lăuntric să devină înger şi nu numai pe dinafară cu Schima îngerească.
De la Karulia a venit la marginea Kapsalei (deasupra Kaleagrei), la o chilie de pe moşia Mănăstirii Stavronikita şi a îngrijit de un bătrân. După cea murit Bătrânelul şi a luat binecuvântarea sa a rămas singur la Chilie. De atunci nu numai că nu şi-a neglijat nevoinţele lui duhovniceşti, ci le-a şi înmulţit, primind din belşug harul lui Dumnezeu, pentru că s-a nevoit cu mărime de suflet şi cu multă smerenie.
Harul dumnezeiesc 1-a arătat oamenilor şi mulţi oameni îndureraţi alergau la el să-i ceară sfatul şi să se mângâie de multa sa dragoste. Alţii îl rugau să se preoţească, ca să-i ajute mai mult prin Taina Sfintei Spovedanii, căci astfel ar da şi iertarea păcatelor. Nevoia aceasta, de a ajuta pe alţii a descoperit-o şi el însuşi şi a primit să fie hirotonit.
La Chilia sa nu exista Biserică, care era absolut necesară, şi nici bani nu avea, dar avea mare credinţă în Dumnezeu. Aşadar a făcut rugăciune şi a pornit spre Kareia cu încredere în Dumnezeu că îi va iconomisi banii necesari pentru biserică, înainte însă de a ajunge la Kareia, pe părintele Tihon 1-a zărit stareţul Schitului Sfântul Prooroc Ilie (rusesc) şi 1-a chemat. Când s-a apropiat de el i-a spus:
- Un oarecare creştin bun din America mi-a trimis câţiva dolari, să-i dau celui ce n-are biserică ca s-o zidească. Sfinţia Ta n-ai biserică, i-ai şi construieşte-o.
A lăcrimat Bătrânul de emoţie şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu. A mulţumit şi stareţului şi a spus şi „Dumnezeu să-1 ierte" pe omul lui Dumnezeu ce i-a trimis binecuvântarea. Bunul Dumnezeu, ca un Cunoscător de inimi, s-a îngrijit de biserica sa, mai înainte ca Bătrânul să-L roage, pregătindu-i banii pentru clipa când acesta îi va cere. Aşadar, era firesc să îl asculte Dumnezeu de vreme ce şi Părintele Tihon de mic copil îl asculta pe Dumnezeu, păzea poruncile Lui dumnezeieşti şi primea binecuvântări cereşti.
I n continuare a aflat doi monahi meşteri care să spună şi rugăciunea în timp ce vor lucra. Când a terminat biserica, a închinat-o Sfintei Cruci, pentru că o avea la evlavie, dar şi ca să evite prin acest mod praznicele, deoarece la înălţarea Sfintei Cruci se posteşte, şi ziua este de doliu. Stareţului nu-i plăceau praznicele deoarece creează nelinişte şi greutate, căci el prăznuia în fiecare zi duhovniceşte prin tipicul chiriei sale, cu multă nevoinţă şi aproape fără mângâiere omenească în groapa Kaleagrei, unde vedea cerul şi trăia bucurii paradisiace împreună cu îngerii şi cu Sfinţii. Când cineva îl întreba: „locuieşti singur aici în pustie?" - Bătrânul răspundea:
- Nu, locuiesc împreună cu îngerii şi arhanghelii, cu toţi sfinţii, cu Maica Domnului şi cu Hristos.
Intr-adevăr simţea prezenţa îngerilor şi ajutorul îngerului său păzitor. într-o zi când l-am vizitat, cum urca scările a căzut înapoi împotmolindu-se în hainele lui, căci purta multe, şi m-am ostenit destul ca să-1 ridic. Când l-am întrebat după aceea: „Ce-ai fi făcut Părinte, singur, dacă n-aş fi fost eu?", m-a privit insistent şi mi-a răspuns cu siguranţă: - îngerul meu păzitor m-ar fi ridicat! Deşi se afla într-un loc pustiu, singur, şi chilia lui nu avea aproape nimic, căci nici nu-i trebuia nimic, ca să aibă pe Hristos în el, Grădina Maicii Domnului era pentru Părintele Tihon raiul pământesc, căci acolo unde este Hristos acolo e şi raiul.
Mulţi ani n-a ieşit în lume, dar, fără să vrea, a fost nevoit cândva să meargă împreună cu alţi Părinţi ca martor la Tesalonic atunci când a fost incendiu în Kapsala. Când Bătrânul s-a întors în Sfântul Munte, părinţii l-au întrebat:
- Cum ţi s-apărut oraşul şi lumea, după atâţia ani de când n-ai văzut lume?
- N-am văzut oameni, ci pădure de castani, a răspuns bătrânul.
Stareţul a ajuns la această stare duhovnicească sfântă, pentru că iubise mult pe Hristos, smerenia şi sărăcia. în chilia Stareţului nu vedeai nici un lucru de procopseală, care să slujească omului. Din cele pe care le avea în chilie, putea găsi oricine câte ar fi vrut aruncate la gunoi. Dar pentru oamenii duhovniceşti orice lucru vechi pe care l-ar fi avut Părintele Tihon avea mare valoare, pentru că era sfinţit. încă şi zdrenţele lui erau privite cu evlavie şi erau luate de binecuvântare. De asemenea orice lucru vechi sau rău făcut purta, nu se vedea urât, deoarece devenea frumos de la frumuseţea lui sufletească lăuntrică. în loc de culion cosea el singur cu acul un fel de glugi din bucăţi de rasă şi le purta, care împrăştiau mai mult har decât mitrele preţioase arhiereşti; (fireşte, atunci când în inima arhiereului nu există „Mărgăritarul cel de mult preţ").
Odată un vizitator 1-a fotografiat aşa cum era, cu gluga în loc de culion şi cu o pijama ce i-au pus-o pe spate, văzându-1 pe Stareţ că-i este frig. Şi acum, cei ce îl văd în fotografie pe Părintele Tihon, cred că purta o mantie arhierească, deşi era o pijama veche tărcată.
Mult îi plăceau lucrurile sărace şi smerite şi iubea mult neagoniseala, care 1-a şi eliberat şi i-a dăruit aripi duhovniceşti. Şi astfel, cu sufletul întraripat se nevoia mult, fără să simtă osteneala trupească, precum copilul nu simte oboseală când face voile tatălui său, ci simte dragostea şi afecţiunea împreună cu mângâierea. Fireşte, acestea nu se compară cu mângâierile dumnezeieşti ale harului, nici cu gândul măcar.
Precum am spus, lucrarea lui de mână erau nevoinţele duhovniceşti, postul, privegherea, rugăciunea lui Iisus, metaniile, etc, nu numai pentru sine, ci şi pentru toate sufletele lumii (vii şi morţi). Când a îmbătrânit şi nu putea să se ridice căzând jos de la metaniile ce voia să le facă, a legat o funie groasă de tavan şi cu ea se ridica. Şi aşa făcea metanii şi se închina lui Dumnezeu cu evlavie. Şi-a ţinut tipicul până când a căzut la pat, unde s-a odihnit timp de 20 de zile, după care a plecat la viaţa cea veşnică şi adevărată, unde se odihneşte veşnic lângă Hristos.
Acelaşi tipic al mâncării uscate, care îl avea de tânăr, 1-a ţinut mereu până la bătrâneţile lui. Trebăluitul în bucătărie îl considera timp pierdut, pe lângă faptul că mâncărurile bine pregătite nici nu se potrivesc călugăriei. în mod firesc, după atâta nevoinţă şi într-o astfel de stare duhovnicească mâncarea bună nu-i producea nici o plăcere, căci îl avea pe Hristos în el, Care îl îndulcea şi îl hrănea dumnezeieşte. în discuţiile lui totdeauna se referea la raiul cel dulce şi din ochii lui se rostogoleau lacrimi dulci nelăsându-şi inima să se ocupe de bucurii deşarte, când era întrebat de oamenii mireni.
Extrem de puţinele lucruri ce îi trebuiau ca să trăiască şi le procura din puţinul lucru de mână pe care îl făcea. Picta câte un Epitaf în fiecare an, pe care îl dădea cu 500 sau 600 drahme şi cu aceşti bani trăia tot anul.
Precum am spus, era foarte cumpătat, încât şi o smochină o tăia în două şi o mânca de două ori. îmi spunea: „Măi, măi, măi, fiule, asta-i foarte mare!" Eu însă ca să mă satur, trebuia să mănânc un kilogram.
De fiecare Crăciun, Stareţul îşi procura un hering, ca să aibă peşte pentru toate cele 12 zile vesele până la Botez. Spinarea heringului n-o arunca, ci o agăţa de-o aţă şi atunci când era vreun praznic împărătesc sau al Maicii Domnului şi era dezlegare la peşte, fierbea puţină apă într-o cutie de conservă, afunda spinarea de două-trei ori în apă, ca să ia puţin miros, după care punea puţin orez. Aşa făcea dezlegare şi se prihănea pe sine că mănâncă şi supe de peşte în pustie. Spinarea aceea o agăţa iarăşi în cui pentru altă dezlegare, până când se albea şi atunci o arunca.
Când vedea pe oameni că se purtau faţă de el cu evlavie, se mâhnea şi le spunea:
- Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.
Numai la sfârşitul său a primit să fie puţin îngrijit de oamenii ce îl iubeau în mod deosebit, ca să-i nu-i mâhnească.
Când îi dădea cineva mâncare de binecuvântare, o lua, dar după aceea o dădea la bătrâneii din Kapsala. Dacă-i trimeteau bani, îi dădea unui băcan evlavios ca să cumpere pâine şi s-o împartă la săraci.
Odată, cineva din America i-a trimis nişte bani. Atunci când stareţul i-a luat de la Poştă, 1-a văzut un mirean şi, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la Chilia Stareţului ca să-1 prade, gândind că va afla şi alţi bani, fără să ştie însă că şi aceia care i-a primit i-a dat tot atunci lui Kir Teodor, ca să ia pâine pentru săraci. După ce 1-a chinuit din destul pe Stareţ -1-a strâns de gât cu o funie - s-a lămurit că nu are bani şi a plecat. Iar Părintele Tihon i-a spus:
- Dumnezeu să te ierte, fiule!
Omul acesta rău a mers însă şi la un alt bătrân în acelaşi scop, dar acolo 1-a prins Poliţia şi singur a mărturisit că a fost şi la Părintele Tihon. Un poliţai a mers la Stareţ şi 1-a luat ca martor, pentru că hoţul a fost dat în judecată. Stareţul s-a mâhnit pentru asta şi a spus poliţaiului:
- Fiule, eu l-am iertat pe hoţ din toată inima mea. Acela însă n-a dat importanţă cuvântului Stareţului, pentru că împlinea un ordin de sus, şi 1-a luat cu sila spunându-i:
- Haide repede, Părinte! Aici nu merge iertarea.
In cele din urmă Guvernatorului i-a fost milă de el, pentru că plângea ca un copil mic crezând că şi el se va face pricină să-1 pedepsească pe hoţ, şi de la Ieriso 1-a lăsat să se întoarcă la Chilia lui.
Când îşi aducea aminte de acest incident se minuna şi spunea:
- Mai, măi, măi, fiule, mirenii ăştia au alt tipic! Nu au pe "iartă" şi „Dumnezeu să te ierte".
Stareţul folosea cuvântul „binecuvintează" (termenul grec evloghisson înseamnă deopotrivă binecuvintează-mă şi iartă-mă -n. ed.), totdeauna şi cu celelalte înţelesuri ale lui călugăreşti, zicând „Binecuvântaţi" sau „binecuvintează", când cerea smerit binecuvântarea altuia, la care dădea şi el binecuvântarea sa cu rugăciunea: „Domnul să te binecuvinteze".
După salutul obişnuit conducea pe vizitatori în biserică, unde cântau împreună „Mântuieşte Doamne poporul tău" şi „Cuvine-se cu adevărat... şi, dacă era timp bun, ieşeau afară, sub măslini şi stătea cu ei cinci minute, după care se ridica voios zicând:
- Ei, acum să te omenesc!
Scotea apă din cisternă şi umplea o ceaşcă pentru vizitator, punea şi în tinicheaua lui (o cutie de conserve ce o folosea şi ca ibric) şi apoi căuta să afle vreo bucată de rahat, uneori uscat, alteori mâncat de furnici, dar care nu pricinuia dezgust, deoarece era binecuvântarea Părintelui Tihon. După ce le pregătea, Stareţul făcea semnul Crucii, lua apa şi zicea: „Mai întâi eu. Binecuvântaţi!" Şi aştepta ca vizitatorul să-i spună: „Domnul să te binecuvinteze", altfel nu bea apa. Apoi dădea şi el binecuvântarea sa. Binecuvântarea de la alţii o simţea ca necesitate nu numai de la cei sfinţiţi sau monahi, ci chiar şi de la mireni, mici sau mari.
După ce îi cinstea aştepta să vadă dacă au vreo problemă. Când vedea că omul este tară treabă şi a venit numai ca să-i treacă timpul, atunci îi spunea:
- Fiule, în iad vor merge şi leneşii, nu numai păcătoşii. Dacă mai stătea şi nu pleca, Stareţul îi lăsa şi intra în Biserică şi se ruga, şi aşa vizitatorul era nevoit să plece. Când cineva voia să exploateze simplitatea Stareţului, ca să-şi împlinească vreun scop al său, îl înţelegea cu iluminarea sa dumnezeiască, şi-i spunea:
- Fiule, eu nu ştiu greceşte. Du-te la vreun grec, ca să te înţelegi bine cu el.
Fireşte, nu cruţa niciodată osteneala sau timpul atunci când vedea la oameni interese duhovniceşti. Sfătuia cu gura şi se ruga cu inima şi mintea. Rugăciunea lui era din inimă, de sineşi lucrătoare. Oamenii care se apropiau de el simţeau asta, pentru că plecau foarte întăriţi. Şi Stareţul îi binecuvânta până ce nu se mai vedeau.
Odată 1-a vizitat Părintele Agatanghel iviritul, pe când era diacon. Când a plecat era întuneric, nu se luminase încă de ziuă. Părintele Tihon a prevăzut pericolul ce îl păştea pe diacon şi a urcat de data aceasta pe zidul de piatră al curţii şi îl binecuvânta continuu. Când diaconul a ajuns pe muchia dealului şi a văzut pe Stareţ că încă binecuvânta, i-a fost milă de el şi 1-a strigat să nu se ostenească, ci să intre în chilie. Acesta însă netulburat, cu mâinile în sus, ca Moise, se ruga şi binecuvânta. Cum mergea aşa diaconul fără grijă, deodată cade într-o cursă a vânătorilor, care pândeau mistreţi. Un vânător a armat ca să tragă, dar rugăciunile Stareţului au izbăvit pe diacon de la moarte şi pe vânător de puşcărie. De aceea Stareţul îmi spunea mereu:
- Fiule, să nu vii niciodată noaptea, pentru că noaptea umblă fiare pe care le pândesc vânătorii ascunşi.
Chiar şi pentru Sfânta Liturghie îi spunea monahului ce îl ajuta şi făcea pe cântăreţul să vină dimineaţa, pe ziuă. în vremea Sfintei Liturghii îi spunea să stea în micuţul hol, aflat afară de biserică, şi de acolo să spună „Doamne miruieşte", ca să se simtă complet singur şi să se mişte singur în rugăciunea sa. Când ajungea la heruvic, Părintele Tihon era răpit 20 până la 30 minute şi cântăreţul trebuia să repete de multe ori heruvicul, până ce auzea paşii lui la Intrarea cea Mare. La sfârşit, când l-am întrebat, „ce vezi Părinte?", acela îmi răspunse:
- Pe heruvimi şi serafimi cum slăvesc pe Dumnezeu!
Şi continuă spunând:
- Pe mine, după o jumătate de oră mă coboară îngerul meu păzitor şi atunci continui Sfânta Liturghie.
Odată 1-a vizitat Părintele Teoclit Dionisiatul. Fiindcă uşa Părintelui Tihon era încuiată şi din biserică se auzeau psalmodii dulci n-a vrut să deranjeze bătând la uşă, ci a aşteptat să termine, pentru că credea că se află la chinonic. Peste puţin se deschide uşa şi iese Părintele Tihon. Când a intrat Părintele Teoclit n-a aflat pe nimeni în afară de Părintele Tihon. Atunci a înţeles că acele psalmodii au fost îngereşti.
La bătrâneţe, când îi tremurau picioarele, veneau de obicei şi liturghiseau Părinţii Maxim şi Agatanghel iviriţii, ce locuiau mai aproape şi îi lăsau Sfânta Euharistie pentru că se împărtăşea în fiecare zi. Fireşte, era vrednic de aceasta datorită vieţii sale sfinte.
Pentru Părintele Tihon aproape toate zilele anului erau ca şi cele ale Săptămânii luminate şi trăia totdeauna bucuria pascală. Mereu se auzea din gura lui: „Slavă Ţie, Dumnezeule, slavă Ţie, Dumnezeule!" Şi asta o recomanda şi celorlalţi să spună: „Slavă Ţie, Dumnezeule" nu numai când o ducem bine, dar şi când avem încercări, pentru că încercările le îngăduie Dumnezeu ca medicamente pentru suflet.
Mult suferea pentru sufletele ce pătimeau în regimul ateu din Rusia. îmi spunea cu ochii înlăcrimaţi:
- Fiule, Rusia mai are canon încă de la Dumnezeu, însă va trece.
Pentru sine Stareţul nu se interesa deloc, nici nu se temea, pentru că avea multă frică de Dumnezeu, sfială dumnezeiască şi evlavie. Fiindcă se nevoia cu multă smerenie, nu se temea nici de primejdia duhovnicească a căderii. Prin urmare, cum să se teamă şi de ce să se teamă? De diavolii, care se cutremură de omul smerit, sau de moarte, la care mereu cugeta şi se pregătea pentru ea? Şi-a săpat încă şi mormântul el singur, ca să fie gata, şi-a pus şi crucea, pe care şi-a făcut-o el însuşi după ce şi-a presimţit moartea, scriind următoarele: „Păcătosul Tihon, ieromonah, 60 de ani în Sfântul Munte. Slavă Ţie, Dumnezeule".
I ntotdeauna începea cu „Slavă Ţie, Dumnezeule" şi încheia cu „Slavă Ţie, Dumnezeule". S-a împrietenit cu Dumnezeu şi de aceea folosea mai mult pe „Slavă Ţie, Dumnezeule", decât pe „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!" Se mişca, precum am văzut, în spaţiul dumnezeiesc, după ce s-a făcut părtaş la doxologia cerească împreună cu Sfinţii îngeri în vremea Sfintei Liturghii.
Fiindcă i s-a aprins în inimă flacăra dragostei dumnezeieşti, de aceea nu-1 impresionau lucrurile deşarte, precum am spus. Chilia sa era şi ea mică. Avea o măsuţă pe care rezema icoanele, precum şi candela nestinsă şi căţuia. Alături îşi avea schima şi rasa cea găurită. în cealaltă parte a peretelui avea pe Domnul Răstignit şi într-un colţ avea scânduri ca pat, cu o pătură zdrenţuită întinsă ca saltea. Se acoperea cu o plapumă veche cu bumbacul ieşit înafară, bumbac din care luau şi şoarecii, ca să-şi facă cuiburile lor. Pe aşa-zisa pernă avea Evanghelia şi o carte cu omiliile Sfântului Ioan Gură-de-Aur. Duşumeaua chiliei era din scânduri, dar părea ca tencuită, deoarece nu mătura niciodată şi noroiul ce se aducea de afară împreună cu părul din barba şi din capul său, ce i-au căzut ani întregi, au alcătuit o adevărată tencuială.
Părintele Tihon nu dădea nici o importanţă curăţeniei chiliei sale, ci curăţeniei sufletului său, de aceea a şi izbutit să aiungă vas al harului lui Dumnezeu. Mereu îşi spăla sufletul său cu multele sale lacrimi folosind ştergare groase, fiindcă batistele obişnuite nu îl ajutau.
Stareţul a ajuns la o mare măsură duhovnicească. Sufletul său devenise foarte sensibil, dar pentru ca mintea să se afle mereu în Dumnezeu a ajuns şi la nesimţirea trupească, căci nu mai simţea deranjul de la muşte, ţânţari şi purici, de care avea cu miile. Trupul său era înţepat peste tot, iar hainele îi erau pline de puncte roşii. îmi spune gândul că insectele de i-ar fi tras sângele chiar şi cu seringi, tot n-ar fi simţit. în chilia lui toate umblau libere, de la insecte până la şoareci.
Odată, un monah văzând că şoarecii joacă la el i-a spus:
- Părinte, vrei să-ţi aduc o pisică?
- Nu fiule, mulţumesc - a răspuns acela. Eu am o pisică încă o dată şi jumătate mai mare decât una obişnuită. Vine aici, îi dau să mănânce, o mângâi, după care merge la vizuina ei în partea de jos a văii şi se odihneşte.
Era o vulpe, care îl vizita pe Stareţ regulat, ca pe un vecin bun.
Avea de asemenea şi o scroafă, care făta în fiecare an lângă gardul grădinii lui, ca să o păzească Stareţul. Când vedea vânătorii că trec prin zona lui, Părintele Tihon le spunea:
- Băieţi, pe aici nu există porci mari. Mergeţi sănătoşi! Vânătorii credeau că nu există porci sălbateci în laturea
lui şi plecau. Sfântul Stareţ, ca un părinte bun, hrănea pe oameni duhovniceşte; animalele sălbatice mari le hrănea trupeşte din puţina lui hrană ce o avea, însă mai mult le hrănea cu multa sa dragoste, iar insectele mici le lăsa să sugă din puţinul lui sânge.
Stareţul avea o constituţie sănătoasă, dar din multă nevoinţă s-a epuizat. Când îl întreba cineva: „Ce faci, Părinte, eşti bine?" răspundea:
- Slavă lui Dumnezeu, sunt bine, fiule. Nu sunt bolnav, dar sunt slăbit.
Se mâhnea mult când vedea vreun tânăr bine hrănit, dar mai mult, când vedea vreun călugăr bine hrănit, căci nu se potriveşte grăsimea cu Schima îngerească.
Iîntr-o zi 1-a vizitat un mirean foarte gras, spunându-i:
- Părinte, am război trupesc cu gânduri murdare, care nu mă lasă să mă liniştesc.
Atunci Părintele Tihon i-a spus:
- Fiule, dacă vei face ascultare, cu harul lui Hristos, te voi face înger. Să spui mereu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă", să mănânci în fiecare zi pâine şi apă, iar sâmbăta şi duminica să mănânci mâncare cu puţin undelemn. Să faci câte 100 de metanii în fiecare noapte, apoi să citeşti Paraclisul Maicii Domnului, un capitol din Evanghelie şi viaţa Sfântului zilei.
După 6 luni, când 1-a vizitat din nou, Stareţul nu-1 mai putea recunoaşte deoarece i-a dispărut toată grăsimea de prisos, şi încăpea uşor prin uşa strâmtă a bisericuţei sale. Stareţul 1-a întrebat:
- Cum o duci acum fiule?
- Acum mă simt într-adevăr ca un înger; a răspuns acela. Nu mai am tulburări trupeşti, nici gânduri murdare şi, fiindcă am scăpat de grăsime, mă simt foarte uşor.
Cu astfel de sfaturi practice dojenea pe oamenii ce îi cereau ajutorul. Inafară de marea experienţă ce o câştigase, a primit şi „luminarea dumnezeiască" datorită marilor lui nevoinţe ascetice. După dojeni urmau rugăciunile, pe care, despărţindu-se, vizitatorii lui le simţeau cu tărie.
Epitrahilul nu îl scotea aproape niciodată, pentru că de multe ori îl ridica de pe un om şi îl punea peste altul şi lua păcatele oamenilor uşurându-i prin Taina Sfintei Mărturisiri. Mărturisirile pe care i le făceau oamenii le uita de îndată şi sa îi vedea pe toţi oamenii buni şi pentru toţi avea gânduri bune, pentru că i s-au curăţat mintea şi inima sa. Odată 1-a întrebat un stareţ:
- Părinte, care frate este cel mai curat din obşte? La care Părintele Tihon a răspuns:
- Prea Cuvioase Părinte Stareţ, toţi fraţii sunt curaţi. Niciodată nu rănea pe om, ci îi vindeca rănile cu balsamul dragostei lui Hristos. Spunea sufletului mâhnit:
- Fiule, pe tine Hristos te iubeşte, te-a iertat. Hristos iubeşte mai mult pe păcătoşii ce se pocăiesc şi trăiesc cu smerenie.
Totdeauna accentua asupra smereniei şi spunea:
- Un om smerit are mai mult har decât mulţi oameni. în fiecare dimineaţă Dumnezeu binecuvintează lumea cu o mână, dar când vede vreun om smerit îl binecuvintează cu amândouă mâinile Sale. Măi, măi, măi, fiule, cel ce are mai multă smerenie este mai mare decât toţi.
De asemenea spunea despre cei ce trăiesc în feciorie că trebuie să aibă şi smerenie, pentru că nu se mântuiesc numai cu fecioria, deoarece iadul este plin şi de feciorel-nici mândri. - Când se făleşte cineva că este feciorelnic - spunea -Hristos îi va spune: „Fiindcă nu ai şi smerenie, să mergi în iad". Iar celui ce a fost păcătos şi s-a pocăit şi trăieşte smerit, cu inimă înfrântă, mărturisind că este păcătos, Hristos îi va spune: „Vino aici, fiule, în raiul cel dulce".
In afară de smerenie şi pocăinţă accentua mult asupra cercetării lui Dumnezeu, adică mintea omului să umble mereu împrejurul lui Dumnezeu. De asemenea sublinia însemnătatea cercetării Sfintelor Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: Everghe-tinosul, Filocalia, Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Marele Vasilie, Grigorie Teologul, Sfântul Maxim, Sfântul Simeon Noul Teolog, Avva Macarie şi Awa Isaac. "Studiul - spunea Stareţul - încălzeşte sufletul, curăţă mintea şi astfel omul se nevoieşte cu râvnă şi dobândeşte virtuţi, iar dacă nu se nevoieşte dobândeşte patimi".
Intr-o zi m-a întrebat:
- Tu, fiule, ce cărţi citeşti?
- Avva Isaac, i-am răspuns.
- Măi, măi, măi, fiule, Sfântul acesta este mare. Awa Isaac nu omora nici un purice.
Prin aceea ce a spus voia să accentueze marea sensibilitate a Sfântului.
Părintele Tihon încerca să-1 imite pe Avva Isaac nu numai în duhul lui pustnicesc, ci şi în sensibilitatea nobleţei sale duhovniceşti, neîmpovărând nici un om. Spunea monahilor că trebuie să trăiască pustniceşte, ca să se elibereze de griji, şi nu să lucreze ca argaţii şi să mănânce ca mirenii. Pentru că lucrarea monahului sunt metaniile, postul, rugăciunea, nu numai pentru sine, ci şi pentru toată lumea: vii şi morţi, şi puţin lucru pentru cele strict necesare, ca să nu împovăreze pe alţii, deoarece prin muncă multă şi grijă se uită de Dumnezeu. Bătrânul amintea adesea acest exemplu caracteristic:
- Faraon dădea multă muncă şi multă mâncare poporului lui Israel, ca să uite de Dumnezeu.
înainte de a-şi începe sfătuirile sale, Stareţul avea ca tipic să facă mai întâi rugăciune, să-L cheme pe Duhul Sfânt ca să-1 lumineze, lucru ce îl recomanda şi altora. Spunea: „Dumnezeu a lăsat pe Duhul Sfânt ca să ne lumineze. Acesta este Stăpânul. De aceea şi Biserica noastră începe cu: „împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului...". Şi în timp ce spunea acestea faţa i se schimba şi mulţi oameni evlavioşi vedeau această schimbare.
Unii îi mai făceau şi câte o fotografie în ascuns. Alţii îi cereau binecuvântare ca să-1 pozeze, iar el primea cu simplitate. Se scula îndată, mergea în bisericuţă, îşi lua schima. într-o mână lua Crucea, iar cu cealaltă îşi descâlcea barba lui mare, pe care o înnoda, arătând într-adevăr ca Patriarhul Avraam, mai ales la bătrâneţe, când a devenit alb şi lăuntric şi pe dinafară. După ce se pregătea, stătea sub măslini ca să-1 fotografieze, luând o înfăţişare de copil mic. S-a maturizat duhovniceşte şi a devenit ca un copil mic, precum ne recomandă Hristos să ne facem, ca pruncii cei fără răutate.
Părinţii care veneau să ia sfaturi de la el, la bătrâneţile lui îl vizitau mai regulat, ca să-1 ajute cu ceva, şi-1 întrebau:
- Părinte, nu cumva vrei să-ţi tăiem lemne? Şi acela răspundea:
- Faceţi răbdare, şi dacă nu voi muri la vară, îmi veţi tăia lemne pentru la iarnă.
In 1968 şi-a presimţit moartea, pentru că mereu vorbea despre moarte. L-au părăsit şi puţinele puteri trupeşti pe care le mai avea. După Adormirea Maicii Domnului a căzut la pat şi bea numai apă, pentru că îl ardea înlăuntru. Cu toate că se afla în această stare, nu voia să rămână vreun om lângă el, ca să nu-1 distragă de la rugăciunea sa neîncetată.
Când i s-a apropiat ultima săptămână a vieţii sale pe pământ, numai atunci mi-a spus să stau lângă el, pentru că trebuia să ne despărţim, el plecând la viaţa cea adevărată. Chiar şi în aceste 10 zile nu m-a lăsat să stau mereu lângă el, ci-mi spunea să merg în chiliuţa alăturată să mă rog şi eu, după micul ajutor ce i-1 dădeam. Fireşte, n-am avut cele necesare ca să-1 uşurez pe cât trebuia, dar fiindcă trupul său cel chinuit nu s-a mângâiat niciodată, şi prea puţinul ajutor i se părea foarte mare.
Intr-o zi, am procurat două lămâi şi i-am făcut o limonadă. Cum a băut puţin, s-a răcorit şi m-a privit cu un aer mirat.
- Măi, măi, măi, fiule, apa aceasta este foarte bună. Unde ai găsit-o? Hristos să-ţi dea 40 de cununi de aur.
Se vede că n-a băut niciodată limonada sau a băut când era foarte mic, şi i-a uitat gustul.
Fiindcă era ţintuit în pat, căci i-a predat acestuia puţinele lui puteri trupeşti şi nu se putea ridica să meargă în bisericuţa Cinstitei Cruci, unde slujise cu evlavie ani întregi, mi-a cerut să-i aduc Crucea de pe Sfânta Masă ca mângâiere. Când a văzut Crucea, i-au strălucit ochii şi, după ce a sărutat-o cu evlavie, o ţinea strâns în mână cu toată puterea ce i-a mai rămas. I-am legat şi o ramură de busuioc de Cruce şi l-am întrebat:
- Miroase frumos, Părinte? Mi-a răspuns:
- Fiule, raiul miroase mult mai plăcut.
Intr-o zi din cele de pe urmă ale sale, am ieşit afară să-i aduc puţină apă. Când am deschis din nou uşa şi am intrat în chilie, m-a privit cu uimire şi mi-a spus:
- Tu eşti Sfântul Serghie?
- Nu, Părinte, sunt Paisie.
- Fiule, acum au fost aici Maica Domnului, Sfântul Serghie şi Sfântul Serafim. Unde s-au dus?
Am înţeles că se întâmplă ceva neobişnuit şi l-am întrebat:
- Ce ţi-a spus Maica Domnului?
- Că va trece Praznicul şi după aceea mă va lua.
Era după amiază, ajunul Naşterii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, 7 septembrie 1968, şi după trei zile, la 10 septembrie, s-a odihnit în Domnul.
In penultima zi Stareţul mi-a spus:
- Mâine voi muri şi vreau să nu dormi, ca să te binecuvintez.
Mi-a fost milă de el în seara aceea pentru că s-a ostenit, căci timp de trei ore fără întrerupere şi-a ţinut mâinile pe capul meu, m-a binecuvântat şi m-a sărutat pentru ultima dată. Ca să-şi exprime şi recunoştinţa pentru puţina apă ce i-am adus-o în clipele cele din urmă ale sale, mi-a spus:
- Dulcele meu Paisie, noi, fiule, vom avea dragoste în vecii vecilor; dragostea noastră este scumpă. Tu vei face rugăciune de aici, şi eu voi face din cer. Cred că mă va milui Dumnezeu, pentru că în 60 de ani de călugărie, fiule, am spus mereu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieş-te-mă!"
Şi mai spunea:
- Eu voi liturghisi de acum în rai. Tu să te rogi de aici şi eu voi veni în fiecare an să te văd. Dacă tu vei sta în chilia asta, eu mă voi bucura, dar cum va voi Dumnezeu, fiule. Ţi-am lăsat şi hrană, conserve pentru trei ani.
Şi mi-a arătat alături 6 cutii mici cu sardele şi alte 4 cutii cu calamare (produse de mare), pe care le-a adus cineva de multă vreme şi au rămas în acelaşi loc, unde le-a lăsat vizitatorul atunci (Pentru mine aceste conserve nu mi-ar fi ajuns nici pentru o săptămână). Şi din nou Stareţul repetă:
- Noi, fiule, vom avea dragoste scumpă în vecii vecilor, şi voi veni în fiecare an să te văd.
Şi din ochii lui curgeau lacrimi continuu. Este adevărat că acele 10 zile de pe urmă, când am stat lângă el, au fost cea mai mare binecuvântare a lui Dumnezeu pentru mine, pentru că am fost ajutat mai mult decât oricând altă dată, căci mi s-a dat prilejul să trăiesc puţin lângă el şi să-1 cunosc mai bine. Ceea ce mi-a făcut o mai mare impresie a fost cât de serios şi-a pus problema mântuirii sufletului. Alături de patul său avea pregătite scrisori, pe care să le pun la poştă, după ce va muri, adresate episcopilor cunoscuţi, ca sa-1 pomenească. De asemenea mi-a dat poruncă să aduc un episcop să-i citească la mormânt şi să-1 las acolo - să nu-1 dezgrop - până la a doua Venire a lui Hristos. (în Grecia este tradiţia ca la trei ani după adormirea lor morţii să fie exhumaţi).
Intre timp am înştiinţat Mănăstirea că Părintele Tihon este la sfârşit, şi a venit Părintele Vasile, ca să-1 pregătim. îl vedeai pe Stareţ cum se stinge încet - încet, ca o candelă căreia i se termina untdelemnul din pahar şi-i rămâne puţin în fitil, pentru ultimele sale licăriri.
Astfel ne-a părăsit sufletul lui sfinţit şi ne-a lăsat trupul său şi un mare gol. L-am pregătit amândoi şi dimineaţa am înştiinţat şi pe ceilalţi părinţi, şi preoţii ce l-au cunoscut, i-am săvârşit slujba de înmormântare cu evlavie. Fireşte, ne-a lăsat durere în sufletele noastre prin plecarea sa, pentru că prezenţa sa aduna durerea şi răspândea mângâiere. Acum însă Stareţul ne va cerceta din cer şi ne va ajuta mai mult. De altfel, el însuşi a făgăduit: „Voi veni în fiecare an să te văd".
Au trecut trei ani întregi fără să mi se arate şi asta m-a pus pe gânduri: „Nu cumva am greşit în ceva?" După trei ani mi-a făcut prima vizită. Dacă Stareţul a înţeles că „...fiecare an" va începe după trei ani, asta m-ar mângâia, pentru că astfel nu eram eu pricina în privinţa asta.
Aşadar, prima dată a fost la 10 septembrie 1971, noaptea, după miezul nopţii. în timp ce spuneam rugăciunea, văd deodată pe Stareţ că intră în chilie. Am sărit şi l-am apucat de picioare şi i le sărutam cu evlavie. însă n-am înţeles cum s-a desprins din mâinile mele şi, plecând, l-am văzut că intră în bisericuţă şi dispare. Fireşte, în acea clipă, când se întâmplă astfel de fapte oricine s-ar pierde. Nici nu le poate explica pe acestea cu raţiunea. Pentru aceasta se numesc minuni. Am aprins îndată lumânarea, pentru că aveam numai candela aprinsă atunci, când s-a petrecut asta, ca să însemnez în calendar această zi în care mi s-a arătat Stareţul, ca să mi-o aduc aminte. Când am văzut că era ziua în care a murit Stareţul (10 septembrie), m-am mâhnit mult şi m-am prihănit pe sine-mi, cum de mi-a trecut complet neobservată acea zi. Cred că nia va ierta bunul Părinte, pentru că în ziua aceea, de când s-a făcut ziuă până la apus, am avut vizitatori la Chilie şi m-am obosit şi ameţit, uitând cu desăvârşire de ziua aceea. De altfel, am făcut ceva ca să mă ajut pe sine-mi şi să-i dau puţină bucurie Stareţului cu rugăciunea de toată noaptea.
Nu ştiu dacă i s-a arătat şi altuia, înainte de această primă cercetare ce mi-a făcut-o. La Chilia mea însă i-a apărut şi unui monah, Părintele Andrei (ce a locuit mai înainte la Sfânta Mănăstire Karacalu), în felul următor:
Acela a venit la Chilia mea să-1 ajut în ceva ce dorea să facă. Fireşte, nici nu mă cunoştea, dar nici eu nu-1 cunoşteam. Aştepta afară de chilie, sub măslini, crezând că nu sunt acasă. Eu eram înăuntru în atelier şi nu făceam zgomot, pentru că lăcuiam nişte iconiţe. Când am terminat am cântat „Sfinte Dumnezeule..." şi am ieşit afară. Cum m-a văzut Părintele Andrei, a rămas mirat şi mi-a povestit cu uimire următorul fapt:
"în timp ce aşteptam sub măslini, mi-am închis ochii, dar nu-mi pierdusem simţirile. Şi văd un Stareţ că iese din acele tufe de rozmarin şi-mi spune:
- Pe cine aştepţi?
- Pe Părintele Paisie, i-am răspuns eu.
- E aici - mi-a spus stareţul şi a arătat cu degetul spre chilie.
In clipa aceea când arăta, am auzit cum cânţi „Sfinte Dumnezeule", şi ai ieşit afară. Aceasta, Părinte Paisie e vreun Sfânt, pentru că pe sfinţi îi pricep. Am văzut şi altă dată astfel de arătări".
Atunci i-am povestit câteva lucruri despre Stareţ şi i-am spus că acolo în tufele de rozmarin este mormântul lui.
Am plantat rozmarin de jur împrejur, care a crescut şi nu se mai distingea mormântul, ca să nu se calce trupul lui, mai ales că îmi dăduse poruncă să nu îl dezgrop.
Cred că din cele puţine ce am spus şi din cele puţine ce am scris despre viaţa Cuviosului Stareţ, multe vor înţelege cei ce au trăire lăuntrică. Fireşte, cei ce trăiesc smerit şi în ascuns pot înţelege cât de nedreptăţiţi sunt sfinţii, atunci când li se văd numai virtuţile lor exterioare - câte nu le ascund - şi scriem numai despre acestea, în vreme ce bogăţia duhovnicească a Sfinţilor ne este aproape necunoscută. De obicei aceste puţine ce le avem de la Sfinţi, sau le-au scăpat, căci nu au putut să le ascundă, sau marea lor dragoste i-a silit să facă această milostenie duhovnicească.
Fireşte, numai Dumnezeu ştie măsurile duhovniceşti ale Sfinţilor. Nici măcar ei înşişi nu le cunosc, deoarece Sfinţii şi-au numărat numai păcatele. Având în vedere, aşadar, acest tipic al Sfinţilor, care nu se odihnesc pe laudele omeneşti, am încercat să mă limitez la faptele absolut necesare.
Cred că şi Părintele Tihon este mulţumit şi nu se va plânge, astfel precum i s-a plâns lui prietenul său, Cuviosul Siluan, când Părintele Sofronie i-a scris pentru prima dată viaţa sa. Atunci Stareţul Siluan i-a apărut Părintelui Tihon şi i-a spus:
- Acest binecuvântat Părinte Sofronie mi-a adus multe laude. N-aş fi vrut aceasta.
Fireşte, de aceea sunt şi Sfinţi. Deoarece au evitat slava omenească, i-a slăvit Dumnezeu.
Binecuvântările Părintelui Tihon şi ale tuturor Sfinţilor cunoscuţi şi necunoscuţi să ne ajute în anii cei grei prin care trecem. Amin.
Adaug aici rugăciunea Stareţului, pe care a scris-o cu multă durere şi multe lacrimi şi a trimis-o sufletelor îndurerate din Rusia ca balsam din Grădina Maicii Domnului.
Slavă Golgotei lui Hristos
O, dumnezeiască Golgotă, sfinţită cu Sângele lui Hristos! Te rugăm, spune-ne nouă câte mii de păcătoşi ai curăţit cu harul lui Hristos, prin pocăinţa şi lacrimile lor, şi ai umplut cu ei cămara de nuntă a raiului? O, Hristoase împărate, cu dragostea Ta cea nespusă şi cu harul Tău ai umplut toate palatele cereşti cu păcătoşii care s-au pocăit. Tu şi aici jos pe toţi îi miluieşti şi îi mântuieşti, şi cine Iţi poate mulţumi cu vrednicie, chiar de ar avea minte îngerească? Păcătoşilor, veniţi degrab, Sfânta Golgotă este deschisă şi Hristos este Milostiv. Cădeţi înaintea Lui şi-I sărutaţi picioarele Lui cele sfinte.
Numai Acesta, ca un Milostiv, vă poate vindeca rănile voastre. O, ce fericiţi vom fi, când Multmilostivul Hristos ne va învrednici, cu multă smerenie şi frică de Dumnezeu şi cu lacrimi fierbinţi, să-I spălăm preacuratele Lui picioare şi să I le sărutăm cu dragoste! Atunci Milostivul Hristos va binevoi să ne spele păcatele noastre şi ne va deschide uşile raiului, unde, cu mare bucurie, împreună cu arhanghelii şi îngerii, cu heruvimii şi serafimii şi cu toţi Sfinţii vom slăvi veşnic pe Mântuitorul lumii, pe prea dulcele Iisus Hristos, Mielul Lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită.
Ieromonahul Tihon - Sfântul Munte
S-a scris viaţa Stareţului la 26 mai, la pomenirea Sfântului Apostol Carp, în 1977, la chilia Mănăstirii Stavronichita „Sfânta Cruce".
Slavă Ţie, Dumnezeule! Monahul Paisie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu