Legătura monahului cu Bătrânul său

Arhimandritul Emilianós, fostul egumen al Mănăstirii Simonopetra (1973-2000) (Foto: Douglas Lyttle)

Dacă vrem să-L avem pe Dumnezeu în sufletul nostru, să căutăm să ne ,,umplem” de El chiar acum, astăzi, când este aşa de uşor şi de comod să-L avem. Să ne îngrijim să agonisim tot ce putem de la Dumnezeu, folosind chiar astăzi legătura noastră duhovnicească cu Gheronda, iar începând de mâine, să spunem rugăciunea, de poimâine să înlăturăm singurătatea noastră, pocăindu-ne pentru păcatele noastre sau bucurându-ne de bogăţia noastră duhovnicească. Şi înainte de toate – fiindcă subiectul nostru nu este rugăciunea, ci legătura cu Gheronda – pentru a putea să culegem roadele duhovniceşti ale legăturii noastre cu el, trebuie să ne rugăm. În definitiv, nu avem altceva de vorbit cu Gheronda, în afară de ceea ce simţim în momentul când ne rugăm. Altfel, rămânem departe de el, iar el, departe de noi.

Gheronda nu este pentru noi un simplu om, este ,,taina cea descoperită”. Nu trebuie să îl vedem ca pe un simplu om, cu trup, fiindcă am venit la mănăstire ca să trăim duhovniceşte, nu trupeşte. Sfântul Apostol Pavel îi dojenea pe corinteni, spunându-le că ,,umblă după cele ale trupului”. ,,Nu se poate – le spunea – să credeţi că se poate ca legătura noastră să fie trupească. În trup fiind şi umblând, să nu căutăm cele ale trupului, să nu trăim trupeşte. Deşi suntem în trup, să fim dumnezei [după har]. Legătura noastră este dumnezeiască pentru cel ce vorbeşte cu Dumnezeu. Numai când legătura mea cu voi – spune Pavel – va fi precum logodna cu una între fecioare, Biserica, pot să fiu numit Apostol iar legătura noastră este adevărată”.

Ce ruşine să îl vedem pe gheronda după trup! De vreme ce nu primim să slujim pentru a dobândi bogăţii, pentru a dobândi faimă, vom primi să slujim pentru oameni? Sau Lui Dumnezeu? Ori gheronda este ,,taină duhovnicească”, legătura noastră între pământ şi cer, ori nu. Dacă vii la gheronda nepregătit, fără să ai o viaţă duhovnicească, fără să fii semănat şi cules nimic, dacă nu ţi-ai petrecut nopţile priveghind, nu înseamnă că, pentru tine, gheronda este un simplu om, sau un părinte, sau o persoană mult iubită? Iar aceasta înseamnă că pe toate le vedem trupeşte, trupeşte îl vedem şi pe gheronda, trupească este legătura noastră cu el, şi tot trupeşte vrem să ne vadă şi acela pe noi. Atunci, nu suntem fii duhovniceşti, ci trupeşti, chiar dacă ne-a născut un alt tată şi o altă mamă.

Cât îl mâhnim câteodată pe Gheronda, când mergem să îl vedem! Câteodată mergem în grabă să îl cercetăm, iar el crede că avem să-i spunem ceva important. Ne cheamă să ne ducem, iar noi îi spunem lucruri mărunte, banale, neimportante, despre legătura noastră cu ceilalţi, despre vorbe pe care ni le-au adresat. Atunci, [Gheronda] stă şi se întreabă: ,,Ce fel de oameni sunt aceştia? Nu le vine deloc mintea la cap? Nimic nu poate să le umple mintea? Nimic nu le umple inima? De ce vor să mă întristeze aşa de mult? Nu au să-mi spună nimic despre Dumnezeu, nici din ceea ce au citit, nici după rugăciunile pe care le fac, nici după privegherile la care merg? Absolut nimic? Şi vin, mai apoi, şi îmi spun numai lucruri mărunte şi neimportante? Despre Dumnezeu când vom vorbi? Când va fi prea târziu, când va sosi ceasul morţii?”. În iad nu mai există pocăinţă şi nimeni nu Îl mai pomeneşte pe Dumnezeu. Aici trebuie să ne rugăm Lui, aici trebuie să-L împresurăm, să-L ,,cucerim”, să-L facem (întreg) al nostru. În această ,,luptă” a noastră cu Dumnezeu avem nevoie de Gheronda să ne ajute.

Un oarecare tânăr, obişnuit cu traiul bun, dar care suferea sufleteşte, bolnăvicios, cam ciudat de felul lui, a vrut să vină la Sfântul Munte, dar stătea şi se întreba:,,Cum să merg eu şi să vieţuiesc acolo, să-mi îngrădesc libertatea?”. A mers la un pustnic ca să îl sfătuiască, şi, când acela l-a întrebat de ce vrea să meargă, i-a răspuns că a găsit un Gheronda bun. ,,Ai găsit gheronda? Nu mai sta pe gânduri, chiar acum să pleci”, i-a răspuns pustnicul. ,,Du-te şi pune-te sub ascultarea lui, ca să-ţi fie tată duhovnicesc, şi lasă-te cu totul în grija lui. Dacă va fi nevoie, te va trimite înapoi în lume. Dacă nu, te va îngropa acolo, te va ridica le cer”. Acel pustnic avea mare dreptate.

Aşadar, când spunem ,,Gheronda”, spunem ,,taină”. Nu trebuie nici să-l ruşinăm, nici să-l dispreţuim sau să-l necinstim, văzându-l cu alţi ochi. Gheronda este precum glezna, care uneşte talpa piciorului care calcă pe pământ, cu inima, care tinde spre cer. Doar când există o asemenea relaţie pot să spun că este posibil ca ,,acest Gheronda” este cel care mi se potriveşte. Şi doar dacă mă rog, voi avea un gheronda bun. Atunci voi putea şi eu să slăvesc, împreună cu fiarele sălbatice, cu desişul pădurii, cu văile, cu munţii, şi cu toată creaţia, pe Dumnezeu. Dacă nu mă rog, nu voi găsi gheronda. Dar, şi dacă nu am gheronda, înseamnă că nu mă rog îndeajuns în mănăstirea în care mă aflu.

Aşadar, este posibil să mă rog, să priveghez, iar nevoinţa mea, să nu fie, totuşi, adevărată? Desigur, dacă nu există, în primul rând, dialog deplin cu Gheronda. Nu poţi tu, monahul, să priveghezi, fără ca eu, Gheronda, să ştiu ce faci, ce spui, ce e în sufletul tău. De exemplu, dacă îi spui lui Gheronda că poţi să priveghezi 4 ore, iar el îţi dă binecuvântarea, dar tu te chinuieşti toată noaptea, oboseşti, te tulburi, te cerţi şi cu ceilalţi, acest lucru nu este permis, este lucru satanic, fiindcă Gheronda nu ştia acest lucru despre tine. Înseamnă că l-ai păcălit. Ca Gheronda, pot să înţeleg că m-ai păcălit. Cu toate acestea, nu o să-ţi spun. O să te sfătuiesc şi eu în funcţie de ceea ce mi-ai spus tu. Ceea ce mie mi-ai spus, eu le iau ca vorbe adevărate. Mi-ai spus că poţi să priveghezi 4 ore. Dacă nu poţi să faci acest lucru şi îţi pui în pericol sănătatea trupească, acesta este lucru în zadar, este jertfă adusă lui Baal, şi nu Dumnezeului adevărat. Asta înseamnă egoism. Criteriul nevoinţei şi al privegherii este fie relaţia personală cu Gheronda, fie diavolul, atunci când facem voinţa lui. Atunci depăşim limitele şi cădem într-o stare de nebunie, într-o stare demonică, şi, este foarte posibil să cădem în mreaja diavolului, iar noi să avem impresia că avem o lucrare care ne duce la sfinţenie şi la desăvârşire.

Virtutea se deosebeşte foarte greu de înşelare, sunt foarte aproape una de alta, ca doi buni prieteni! La fel, îngerii şi demonii. Toţi sunt duhuri şi putem foarte uşor să îi confundăm şi să credem că îngerul este demon, iar demonul este înger, că sfântul este păcătos, iar păcătosul este sfânt. Cu atât mai mult se poate produce răul atunci când trebuie să ne autoapreciem, fiindcă ne judecăm după mintea noastră, după propria noastră voinţă. Dacă vreau să-mi dovedesc că ceea ce fac eu este corect, pot să o fac foarte uşor, mintea mea primeşte argumentele cu mare uşurinţă. Nu există lucru mai puternic decât voinţa omului.

De aceea, nu se poate ca asceza noastră, privegherea, şi, mai ales, rugăciunea pe care o facem, să nu fie cunoscută de către Gheronda. Mai bine să nu facem nimic, decât să facem ceva fără ca el să ştie. Nu este posibil să facem ceva de capul nostru, fără ştirea lui, iar apoi să afle singur despre ,,isprăvile” noastre. Trebuie să existe un dialog deplin, ca de la suflet la suflet, desigur, dacă există rugăciune. Dacă nu există rugăciune, putem să ne vedem, dar, o să fie ca în proverbul acela: ,,Râzi tu la mine, râd şi eu la tine, şi-amândoi o ducem bine”. Şi aşa o să treacă anii vieţii noastre. Vom îmbătrâni cu speranţa că, poate, Dumnezeu o să ne mântuiască. Îl vom întreba pe Gheronda: ,,O să mă mântuiesc?”. Iar el ne va răspunde: ,,Da, fiul meu, te vei mântui”. Dacă ne va spune ,,nu”, se poate întâmpla să fim dezamăgiţi şi să nu mai facem nimic pentru sufletul nostru.

1. Dialog
Prin urmare, rugăciunea presupune, înainte de toate, dialogul şi legătura permanentă cu Gheronda. Ceea ce credem noi trebuie lăsat deoparte: de acum, Gheronda ştie tot despre mine, a înţeles problemele mele, i-am spus tot. ,,Dar, dacă Gheronda nu a priceput ceea ce i-am spus?”, îţi zici în sinea ta. Acestea sunt poveşti, îndreptăţiri, îndepărtare de Dumnezeu. Dumnezeu zice: ,,Spune tu, mai întâi, păcatele tale. Tu vei spune fărădelegile tale, gândurile tale, grijile tale. Şi, chiar dacă pe Gheronda o să-l ia somnul, tu să-i spui ceea ce ai să-i spui”. L-a luat pe sfânt somnul, dar ucenicul continua să-i spună ceea ce avea de zis. Dacă tu nu trăieşti cu mintea la Sfântul Duh, Duhul cel Sfânt este inexistent în viaţa ta şi nu îi va spune nimic lui Gheronda. Atunci, el o să-ţi zâmbească, cel mult îţi va arăta dragostea lui, sau, te va mustra dacă nu te iubeşte, aşa cum simţim noi, oamenii, şi vom trăi noi bine, iar Dumnezeu şi mai bine. Dar nu vom reuşi nimic în felul acesta. Este necesar să existe dialog deplin. Nu trebuie să se informeze Gheronda în altă parte, sau să intuiască, ori să fie nevoie să îi spună Dumnezeu, sau să îl ajute experienţa sa ca să înţeleagă ce se întâmplă cu noi. Toate acestea sunt ale veacului acesta, ale zilelor noastre, mincinoase, nu ne sunt nouă de folos.

Dialogul nostru înseamnă împărtăşire [de celălalt], iar împărtăşirea înseamnă vorbire şi dialog.

2. Ascultare
În al doilea rând, rugăciunea adevărată şi legătura adevărată cu Gheronda presupun ascultare deplină, sau, în situaţia în care nu există ascultare deplină, să existe supunere până în cele mai mici amănunte. Supunerea ne ţine legaţi unul de celălalt: îţi dă ţie dreptul să vorbeşti, iar mie, Gheronda, să îţi răspund. Dacă nu vei face ascultare, este obligaţia mea, în baza Canoanelor Bisericii, să te îndepărtez din obşte, ca să nu sufere turma cea cuvântătoare, şi nici eu, de tulburarea pe care o provoci. Cel care nu ascultă dă dovadă de egoism, este periculos pentru ceilalţi şi, de aceea, trebuie să părăsească mănăstirea. Însă, pentru a avea dreptul, eu, să te ascult şi să îţi vorbesc, iar tu, să îmi vorbeşti, trebuie să existe ascultare, adică libertate. Altfel, legătura noastră nu este una duhovnicească, ci trupească şi, atunci, pur şi simplu, trebuie să judec cu iconomie. Iconomia, însă, poate să dureze o zi, un an, doi ani, nu este pentru totdeauna. Mai mult de atât, ascultarea trebuie să fie necondiţionată, după cum spune şi Apostolul Pavel. Atunci când nu există ascultare, nici inima şi nici mintea noastră nu participă la această lucrare.

3. Consens
În al treilea rând, rugăciunea adevărată şi adevărata legătură cu Gheronda presupune acordul deplin cu ceea ce spune Gheronda. Fără aceasta, chiar dacă facem ascultare, se vor ivi probleme. Dacă există dialog şi ascultare dar nu există consens, poate avea loc o discuţie pentru a ne lămuri dacă vei rămâne sau vei pleca. Fiindcă, dacă nu există un consens deplin, înseamnă că tu nu renunţi la ideile tale, la cunoştinţele, la dorinţele tale, la gândurile tale, înseamnă că nu există împărtăşire interioară. O anumită za din lanţ s-a rupt, şi, de aceea, nu putem comunica. Atunci fie se cade să lipsească Gheronda din viaţa ta (dar după Canoanele Bisericii, nu după propria ta voinţă) fie să fii de acord întru totul cu ceea ce îţi spune Gheronda.

Câteodată, acest lucru este foarte greu, dar merită o asemenea suferinţă, dacă vrem să devenim mărturisitorii Lui Hristos, să fim aşezaţi în rândul mucenicilor, chiar al marilor mucenici, fiindcă, aşa cum spuneau părinţii din vechime ai Bisericii noastre, în vremurile cele de pe urmă, şi cel mai neînsemnat lucru pe care îl vor face oamenii, va avea mai mare valoare şi decât cele mai mari reuşite ale sfinţilor din vechime. Dacă aceia se făceau mucenici după conştiinţă, noi vom fi mari mucenici. Dar, acest lucru nu se poate realiza doar prin supunere, căci şi femeia este supusă bărbatului, şi bărbatul femeii, şi soldatul, şi funcţionarul, şi profesorul, şi cel care mătură străzile, şi furnicile, până şi cea mai mică şi neînsemnată vietate, dar este mare diferenţă dacă suntem şi convinşi de ceea ce facem şi facem supunere cu toată inima; atunci devii, cu adevărat, mare mucenic. Altfel, tot ceea ce am spus mai înainte despre sfinţi, despre rugăciune, despre evlavie, emoţie, despre lacrimi, toate acestea, nu mai sunt valabile, fiindcă lasă loc diferitelor interpretări. De obicei, acest lucru se întâmplă după propria noastră voinţă şi sensibilitate, şi nu după aprecierea lui gheronda. Gheronda trebuie să fie deasupra tuturor acestora. Fără binecuvântarea lui nu se poate face nimic. Aşa cum un milion de laici nu pot săvârşi Dumnezeiasca Liturghie fără preot, ceva asemănător se întâmplă şi aici. Absolut nimic din tot ceea ce am spus mai devreme nu este valabil fără această legătură foarte apropiată cu gheronda. Casa noastră rămâne nelocuită fără locatar, fără cineva care să o îngrijească şi, în final, se va ruina.

Se cuvine aici, să amintim un episod din viaţa Sfântului Sava cel Sfinţit. Sfântul a avut o activitate foarte intensă în spaţiul bisericesc: a participat la toate luptele pe care Biserica le-a dus pentru apărarea dogmelor şi a canoanelor sale, şi a dobândit o bogată experienţă în ceea ce priveşte viaţa monahală a Bisericii. Când se afla deja la o vârstă destul de înaintată, a mers, împreună cu alţi monahi, la împăratul Iustinian, ca să-i ceară ajutorul pentru salvarea Bisericii. Împăratul l-a primit cu multă bucurie, fiindcă auzise multe lucruri bune despre el, şi a convocat pe toţi consilierii săi pentru a discuta această chestiune şi a da un răspuns şi ajutorul pe care sfântul l-a cerut pentru apărarea Bisericii.

În timp ce Iustinian începuse să vorbească cu mult interes despre chestiunea în cauză, monahii îl văd pe gheronda că se îndepărtează de ei. Au înţeles imediat că era timpul când se săvârşea slujba Ceasului al III-lea. Exista obiceiul ca Ceasurile să se săvârşească la timpul lor, chiar şi când monahii se aflau la muncile câmpului, sau oriunde altundeva. Sfântul a crezut de cuviinţă că, dacă la ţarină, acolo unde munca era foarte grea, Ceasurile trebuiau săvârşite la timpul rânduit, cu atât mai mult la Palatul Imperial. Acest gest, se pare că a creat o proastă impresie, şi atunci, un apropiat al sfântului i-a spus:,,Sfinte, ce faci? Împăratul încearcă să ne ajute”. Iar el i-a răspuns:,,Aceia, fiule, acelaşi lucru fac. Noi suntem datori să facem mai mult decât ei. Împăratul a chemat pe toţi curtenii de seamă ai săi şi le-a poruncit să facă ceea ce este necesar pentru a ajuta Biserica. Şi noi trebuie să facem acelaşi lucru, rânduiala noastră, slujbele noastre”.

Venim la mănăstire pentru a face cele ,,ale noastre”, rânduiala noastră. Fiecare dintre noi, ca o piatră preţioasă, precum un diamant pe care îl punem la un inel obişnuit, avându-l pe gheronda aproape – care este diamantul cel mai de preţ – să facem ceea ce suntem datori să facem, să facem ,,cele ale noastre”. Unul poate să fie mai strălucitor, altul, mai puţin strălucitor, dar, toţi, să ne înfăţişăm înaintea Lui Dumnezeu. Dacă unele lumini sunt mai strălucitoare, iar altele, mai puţin strălucitoare, sau, chiar fără lumină, dacă sala are lumină, totul este luminat în jur, şi toţi se bucură de această lumină.

Dacă vrem să-l facem bucuros pe gheronda, si să ne încredinţăm că Dumnezeu este cu noi, să facem ceea ce este ,,al nostru”. Să-L lăsăm pe Dumnezeu să se sălăşluiască în noi. Să nu ţinem seama de ceea ce face celălalt. Când suntem atenţi la ceea ce face celălalt, întotdeauna vom eşua, şi nu doar noi. Orice om, orice monah, laic, chiar şi sfânt să fie, dacă îşi va îndrepta privirea ca să vadă ce fac ceilalţi, va da greş şi Îl va pierde pe Dumnezeu. Din moment ce noi ne vom înfăţişa în faţa Lui Dumnezeu în acest mod, făcând ceea ce ne este rânduit, din acel moment, totul o să meargă bine, totul s-a aranjat, fiindcă Cel care sălăşluieşte în sufletul nostru, în viaţa noastră, Cel care ne veghează somnul, dar şi privegherea, Cel care ne întăreşte în nevoinţa noastră, Cel care este pururi cu noi şi în chilie, şi în mănăstire, este Însuşi Dumnezeu.

 Aşadar, când gheronda lipseşte din viaţa noastră, ce putem face? Când cineva trăieşte în lume poate să aleagă gheronda pe oricine vrea. Câteodată durează ani buni până să găseşti un gheronda. Nu înseamnă, însă, că, toţi anii aceştia, vei rămâne fără nici un fel de îndrumări. Vei continua să trăieşti normal, duhovniceşte, aşa cum vieţuiai şi atunci când gheronda trăia încă. Dacă vieţuieşti în mănăstire, lucrurile sunt mult mai simple.

Însă, trăind în trup, avem slăbiciunile şi problemele noastre. Este posibil să nu fim de acord cu gheronda care ne este încredinţat? Atunci, ce vom face? Vom înălţa pe altul în viaţa noastră? Astfel, fie obştea se va scinda, fie eu mă voi separa de ea. Este mai de preferat să mor, decât să mă despart de fraţi. Firea noastră omenească are multe lipsuri, iar unul dintre lipsuri este şi cel mai de seamă. Însă, atunci firea noastră se răzvrăteşte înăuntrul nostru, nu gândim cu inima, ci cu mintea, fiindcă mintea este cea care ne conduce. Mintea este purtătoare-de-Dumnezeu. Mintea este cea care se poate ruga, şi, la această rugăciune participăm cu totul, şi sufletul, şi trupul, inima, toate organele noastre, plămânii noştri.

Dacă noi vom fi cinstiţi în faţa Lui Dumnezeu, şi nu vom sucomba în faţa greutăţilor, în faţa vreunei dorinţe, atunci, Dumnezeu îl va lumina pe gheronda, ca să ne înţeleagă mai bine. Dacă nu se va întâmpla acest lucru, Dumnezeu va avea grijă de noi în alt fel. Fie gheronda va pleca din această viaţă, fie tu, fie îţi va trimite Dumnezeu un alt gheronda. Te va ajuta El în vreun fel. Dar, întâi de toate, trebuie să-l primeşti pe noul gheronda în inima ta. Tu vei face tot posibilul, în acest sens, şi, înainte de toate, vei continua să priveghezi. Dacă vei ţine rugăciunea minţii, privegherea, studiul Sfintelor Scripturi, atunci, noul gheronda va intra firesc în viaţa ta. Cum pătrunde înlăuntrul nostru, Hristos, fără să-L vedem, fără să-L auzim? Acest lucru ni-L adevereşte Biserica, Însuşi Hristos ne spune aceasta, Însuşi Duhul Sfânt şi toţi sfinţii. Dacă poate intra Hristos Însuşi în noi, ,,Cel neîncăput”, nu putem să-L primim pe gheronda în inima noastră? Ce se întâmplă, oare, între mai mulţi ucenici şi gheronda al lor, când l-au primit în inima lor, deşi aveau duhovnicul lor care îi învăţau despre Hristos? Au făcut ei ceva ca să merite asta, au încercat măcar? Dumnezeu şi-a întins mâna Sa şi i-a unit în mod firesc. Străinii care pleacă într-o altă ţară se găsesc dintr-o dată într-o lume mult diferită de a lor, de cultura, de istoria lor, de tradiţiile lor, dar se obişnuiesc şi se supun noilor condiţii de viaţă. Dumnezeu are grijă să le rânduiască pe toate.

Ceea ce este important şi trebuie spus, este că gheronda nu poate fi separat de Dumnezeu, nu sfătuieşte cu de la el putere. Dumnezeu, de câte ori vrea să intre în legătură cu omul, alege un mijloc ca să facă acest lucru. Aşa cum fulgerul ,,alege” un copac înalt şi cade asupra lui, tot la fel, Hristos, alege un anume sfânt, un om anume, un păcătos, un scaun, acest jertfelnic, această Evanghelie, noaptea aceasta, nu cea care a trecut, nu atunci când credeam eu, ci atunci când binevoieşte El să se arate. Cel care se ,,odihneşte” sub aripile îngerilor, Care are tron cerul şi pământul la picioarele Sale, Acesta face astăzi tron şi sălaş, şi aşezământ picioarelor Lui pe unul, pe altul…

Când îl vom chema pe Dumnezeu în rugăciune, în miez de noapte, Dumnezeu îl va lumina pe noul gheronda şi acesta va avea grijă de noi, şi noi vom avea grijă de el. Aşa cum unei femei îi atrage atenţia un anume bărbat şi îi propune să se căsătorească. De unde ştia ea că i se potriveşte acela? Cum a învăţat să-l iubească? Dumnezeu i-a apropiat unul de altul şi i-a ,,potrivit” pe amândoi. La fel şi aici, Dumnezeu te va ajuta să te obişnuieşti cu noul gheronda, dacă tu vei vrea cu adevărat să te apropii de Dumnezeu. Noul gheronda va fi tot ce poate exista mai frumos în viaţa ta. primul El va fi cel prin care va coborî Sfânta Treime. Dacă Hristos nu a vrut să se coboare asupra lui gheronda şi a vrut să meargă altundeva – El priveşte să vadă cine este cel mai potrivit pentru tine ca să te unească cu El – ,,fie numele Domnului binecuvântat”.

Care este legătura dintre noapte şi zi pentru un monah? Viaţa monahului este cu totul ,,cufundată” în noapte, şi (doar) o parte a ei se intersectează cu ziua. Într-o mănăstire de obşte, viaţa de zi cu zi se desfăşoară în comuniune cu ceilalţi, cu fraţii din mănăstire, cu slujirea pe care o are fiecare. Noaptea, însă, fiecare trebuie să I-o închine Lui Dumnezeu. Monahul, cu cât reuşeşte, pe parcursul zilei, să-şi păstreze liniştea, pacea, şi să-L simtă pe Dumnezeu aproape, cu atât mai mult, acea zi va fi un câştig pentru el. Este vădit că nici slujirea, nici legăturile cu ceilalţi nu poate să-i întrerupă legătura duhovnicească cu Dumnezeu, dacă monahul îşi va vedea de rugăciunea sa. Dacă îşi va duce viaţa duhovnicească în acest fel, atunci şi legătura lui duhovnicească cu gheronda va fi una adevărată.

Sursa: Arhim. Emilianós Simonopetritul , Viaţă niptică şi canoane ascetice, Edit ĺndiktos, Atena, 2011, p. 494-511.

SURSAhttp://www.pemptousia.ro/2014/04/legatura-monahului-cu-batranul-sau/