Măn. Noul Neamț, Republica Moldova
Ce poate fi mai absurd decât postul, într-o religie care se grozăveşte că-i redă omului libertatea? Cum poţi să te numeşti liber, când trebuie să te abţii de la lucrurile care îţi plac, când trebuie să faci ceea ce nu vrei! Postul este abţinerea nu doar de la mâncăruri, ci şi de la toate plăcerile trupeşti. Cum să nu vezi în aceasta un atentat la cel mai nobil instinct din câte are omul – libertatea? Dacă postul este o obligaţie, atunci Evanghelia este o capodoperă a literaturii absurdului. Conştientizând aceasta, protestanţii au hotărât să renunţe la post. Însă, oricât de multe citate nu s-ar aduce din Apostolul Pavel şi chiar din cuvintele Mântuitorului însuşi, îndemnul la postire stă ca un ghimpe în ochiul celui care cunoaşte cât de cât Scriptura. Toţi drepţii de până la Hristos au postit. Postul era premergător întâlnirii cu Dumnezeu sau unei descoperiri. Moise s-a suit pe munte după patruzeci de zile de nemâncare şi aşa a vorbit cu Dumnezeu. Noul Testament nu este deloc altfel, el începe cu un postitor – Ioan Botezătorul. Mântuitorul însuşi a postit înainte de a ieşi la predică. Nu putem, aşadar, să dăm la o parte postul pornind de la câteva versete biblice, atunci când chiar cei care le-au rostit au fost ei înşişi nişte mari postitori; mi se pare mai decent să punem la îndoială puterea noastră de înţelegere a acelor versete.
Hristos a fost întrebat odată de ce ucenicii Lui nu postesc (Matei 9, 14). De aici, mulţi au înţeles că apostolii şi Mântuitorul însuşi erau nişte mâncăcioşi (Matei 11, 19). Însă întâmplarea în cauză ne descoperă, de fapt, că apostolii şi Mântuitorul umblau tot timpul flămânzi. Aceasta se vede foarte bine şi din conflictul pe care l-au avut cu Iudeii, din cauză că ucenicii au mâncat spice sâmbăta. Apostolii erau atât de ocupaţi cu predica, încât uitau să mănânce, iar faptul că au rupt spice arată cât erau de flămânzi şi că obişnuiau să mănânce pe unde apucau. Mântuitorul însă nu a mâncat cu ei, reproşul fiind îndreptat numai împotriva ucenicilor; El era pildă de postire. Că ucenicii mâncau puţin, reiese şi din scena înmulţirii pâinilor, de unde aflăm că aveau numai cinci pâini şi doi peştişori. Deşi erau departe de localitate, în imposibilitate de a-şi procura hrana, ei sunt gata să dea şi acest puţin mulţimilor (neştiind că ele vor fi înmulţite!), ceea ce ne descoperă că ei erau obişnuiţi cu foamea mai mult decât oamenii de rând.
Aşadar, Mântuitorul şi apostolii posteau, atâta doar că ei nu numărau zilele ca fariseii. La întrebarea lor, Hristos, totuşi, le zice că, deşi „fiii nunţii nu au motive să postească, atâta vreme cât Mirele este cu ei, vor veni zile când Mirele se va lua de la ei; în zilele acelea vor posti”. (Luca 5, 34-35). Zilele „acelea”, în care Mirele S-a luat, sunt miercuri, ziua vinderii, şi vineri, ziua răstignirii. La anul 50, apostolii convoacă un sinod la Ierusalim, unde stabilesc postul în aceste zile pentru credincioşi.
Aşa că, protestanţii au înţeles bine că postul nu este o obligaţie. Postul de silă nu are motivaţie, ca orice lucru gratuit şi lipsit de sens. Acesta, însă, nu este motiv de a blama postul. Postul trebuie înţeles în toată nobleţea lui, pentru că el este manifestarea supremă a libertăţii umane. Anume aşa înţelegeau postul primii creştini, sens care s-a pierdut în zilele noastre. „A mânca – scrie Sfântul Efrem Sirul în veacul al IV-lea –, ţine de legile firii, dar a posti ţine de libertate”. Cine se poate lăuda că mănâncă doar pentru că „aşa vrea el”? Nu, tu mănânci pentru că nu poţi să nu mănânci, voinţa ta reiese din instinctul firesc, nu din libertate. Sigur că nu este niciun rău în aceasta, niciun păcat, dar nu este nici virtute. Virtutea este rod numai al libertăţii. „Orice lucrare care nu se face dintr-o desăvârşită libertate – spunea părintele Sofronie Saharov (+ 1993) –, nu poate avea valoare veşnică”. Postirea este alegerea liberă de către om a unei vieţi mai nobile, care are în ea ceva din realităţile vieţii veşnice.
Sursa: Revista OrthoGraffiti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu