Când predica, îşi desfăcea adeseori mâinile. Le desfăcea larg, de parcă dorea să îmbrăţişeze cu ele tot văzduhul şi, cu el, şi pe cei din biserică. În veşmântul cel auriu părea un vultur gata să-şi ia zborul către înalt. Aşa a rămas în memoria tuturor. Ca un mare predicator. Atât de mare, încât părea singurul în atmosfera cenuşie a Bucureştiului de sfârşit de secol şi mileniu.
Dacă intrai în biserică să-l asculţi, vocea sa te ţintuia în loc. Era gravă, amplă, cuprinzătoare, cu profunzimi de nebănuit. Te puteai adăposti în sunetele ei. Ţi le puteai face rugăciune. Avea în ea deschiderea notelor de orgă şi puterea tunetului de dinainte de furtună. În timpul predicilor, vocea aceasta, maiestuoasă şi grea, se înălţa dinspre altar, plutea deasupra capetelor tuturor şi ieşea apoi, năpraznic, prin porţile bisericii, direct în uliţă, pierzându-se printre casele vechi de pe strada Sfântul Silvestru. Aici îi alina pe bătrânii care stăteau pentru o clipă să o asculte, le aţinea drumul spre piaţă precupeţelor guralive, îi îmbăta pe studenţii care veneau să o soarbă ca pe un elixir al tinereţii veşnice şi-i fericea până şi pe ţiganii de mahala bucureşteană, fericiţi că predicile părintelui îi pot feri de blesteme. De priceput pricepea câte ceva toată lumea.
Părintele Galeriu era când eruditul profesor universitar, când preotul sfânt, mustind de har, când, pur şi simplu, bătrânelul cel bun ca pâinea caldă, care se descălţa de pantofi şi venea acasă în picioarele goale, pentru a milui vreun sărman. Şi mai era ceva. Părintele Galeriu nu era niciodată singur. Întotdeauna venea însoţit. Nu la oameni mă refer, ci la o iradiere tainică, învăluitoare şi caldă, care se revărsa din anteriul negru, de pânză simplă, din ochii adânci, adumbriţi de sprâncenele stufoase, din trupul scurt şi noduros, de ţăran moldovean, din barba patriarhală, din gesturile largi, din toate şi din nimic. Prezenţa aceasta discretă, mai mult decât cunoştinţele sale teologice uimitoare, mai mult decât mintea sa ascuţită, care-ţi răspundea pe loc la cea mai chinuitoare problemă a vieţii, prezenţa aceasta a fost taina vieţii lui. Pe ea au căutat-o milioanele de oameni care s-au prăbuşit obosiţi sub epitrahilul său pentru a învia în câteva clipe, redescoperindu-se mai altfel, mai altcumva. Pentru că părintele avea un dar mare, incomensurabil. Acela de a găsi în orice preocupare a noastră, oricât de măruntă – un ţel, în orice icnet – o rugăciune, şi în orice om – un copil al lui Dumnezeu. Odată ajuns în faţa lui erai salvat, câştigat definitiv pentru Dumnezeu.
Dacă intrai în biserică să-l asculţi, vocea sa te ţintuia în loc. Era gravă, amplă, cuprinzătoare, cu profunzimi de nebănuit. Te puteai adăposti în sunetele ei. Ţi le puteai face rugăciune. Avea în ea deschiderea notelor de orgă şi puterea tunetului de dinainte de furtună. În timpul predicilor, vocea aceasta, maiestuoasă şi grea, se înălţa dinspre altar, plutea deasupra capetelor tuturor şi ieşea apoi, năpraznic, prin porţile bisericii, direct în uliţă, pierzându-se printre casele vechi de pe strada Sfântul Silvestru. Aici îi alina pe bătrânii care stăteau pentru o clipă să o asculte, le aţinea drumul spre piaţă precupeţelor guralive, îi îmbăta pe studenţii care veneau să o soarbă ca pe un elixir al tinereţii veşnice şi-i fericea până şi pe ţiganii de mahala bucureşteană, fericiţi că predicile părintelui îi pot feri de blesteme. De priceput pricepea câte ceva toată lumea.
Părintele Galeriu era când eruditul profesor universitar, când preotul sfânt, mustind de har, când, pur şi simplu, bătrânelul cel bun ca pâinea caldă, care se descălţa de pantofi şi venea acasă în picioarele goale, pentru a milui vreun sărman. Şi mai era ceva. Părintele Galeriu nu era niciodată singur. Întotdeauna venea însoţit. Nu la oameni mă refer, ci la o iradiere tainică, învăluitoare şi caldă, care se revărsa din anteriul negru, de pânză simplă, din ochii adânci, adumbriţi de sprâncenele stufoase, din trupul scurt şi noduros, de ţăran moldovean, din barba patriarhală, din gesturile largi, din toate şi din nimic. Prezenţa aceasta discretă, mai mult decât cunoştinţele sale teologice uimitoare, mai mult decât mintea sa ascuţită, care-ţi răspundea pe loc la cea mai chinuitoare problemă a vieţii, prezenţa aceasta a fost taina vieţii lui. Pe ea au căutat-o milioanele de oameni care s-au prăbuşit obosiţi sub epitrahilul său pentru a învia în câteva clipe, redescoperindu-se mai altfel, mai altcumva. Pentru că părintele avea un dar mare, incomensurabil. Acela de a găsi în orice preocupare a noastră, oricât de măruntă – un ţel, în orice icnet – o rugăciune, şi în orice om – un copil al lui Dumnezeu. Odată ajuns în faţa lui erai salvat, câştigat definitiv pentru Dumnezeu.
Copilăria din tinda raiului
În tinereţe
E o seară de iarnă, aşa cum şi astăzi mai sunt în satele noastre. Cu paşi vătuiţi de somn, cu omăt până la umăr, cu noaptea care se aşterne vârtos şi nu se lasă dusă, cu foc în sobă şi poveşti. Mai ales cu poveşti. La început, mama le spune copiilor ce a citit ea din Creangă, iar la urmă de tot, atunci când pleoapele cad mai grele decât neaua de afară, caută să iscodească tâlcuri şi întâmplări din poveşti: cu zmei şi balauri, feţi-frumoşi şi ilene-cosânzene aleargă prin faţa ochilor larg deschişi ai copiilor. Din când în când, câte un pitic, ori poate o zână, se încumetă să sară prin fereastra mică direct în odaie şi să le vorbească micuţilor despre tărâmul de dincolo. Ei ascultă cu uimire, până când pleoapele se plumbuiesc peste ochii frumoşi, alungându-i în vis.
Aşa a crescut părintele Galeriu. Ani mai târziu, la bătrâneţe, va povesti cum mama adăsta cu ei în nopţile de iarnă, călăuzindu-i în lumea poveştilor, şi cum călugări pelerini, veniţi de la mânăstirile nemţene, poposeau uneori în casă, istorisindu-le isprăvile grozave, pline de minuni, ale sihaştrilor de odinioară. Trebuie că aceste două lumi, cea fantastică şi cea sfântă, s-au îngânat în mintea sa de copil. Iscusinţa de a dezvălui adevăruri tainice şi profunde s-a copt lin la focul nopţilor de iarnă şi sub umbra magică a monahilor peregrini, şi a rodit mai târziu în predicile care-i vor uimi, deopotrivă, atât pe oamenii simpli, cât şi pe cărturari. Părintele însuşi spunea – “am prins şi eu ceva îndemânare şi tâlc de la mama”. Muiat în credinţă şi în tradiţia neamului, sufletul său s-a alcătuit din acelaşi aluat cu al strămoşilor săi răzeşi – simplu şi neprefăcut, trainic şi smerit, înzestrat cu o înţelepciune adâncă, în măsură să dea seama de lucrurile mari ale lumii.
În acei ani, micul Constantin l-a cunoscut pe Dumnezeu. Domnul răzeşilor, “drag şi bun”, care vine să colinde cu Moş Crăciun satele moldoveneşti, râzând de năzbâtiile copiilor, căinându-i pe sărmani şi fulgerând pedepse pentru boierii nemilostivi. Icoana aceasta a dumnezeirii îi va fi covârşit sufletul şi-i va fi călăuzit primele rugăciuni. Când a sosit vremea să fie dat la şcoală în ciclul gimnazial, micul Constantin a vrut să meargă la seminar. Dorea să ajungă preot. E greu să pătrundem acum în subţirimea de gând care l-a călăuzit de mic copil pe această cale anevoioasă. Dar ştim cu certitudine că în inima lui se aprinsese un foc. Părintele Galeriu spunea că Dumnezeu i-a încălzit “odrasla harică” încă din acei ani. Timpul va dovedi că flacăra aprinsă în copilărie s-a transformat la maturitate într-un rug.
Aşa a crescut părintele Galeriu. Ani mai târziu, la bătrâneţe, va povesti cum mama adăsta cu ei în nopţile de iarnă, călăuzindu-i în lumea poveştilor, şi cum călugări pelerini, veniţi de la mânăstirile nemţene, poposeau uneori în casă, istorisindu-le isprăvile grozave, pline de minuni, ale sihaştrilor de odinioară. Trebuie că aceste două lumi, cea fantastică şi cea sfântă, s-au îngânat în mintea sa de copil. Iscusinţa de a dezvălui adevăruri tainice şi profunde s-a copt lin la focul nopţilor de iarnă şi sub umbra magică a monahilor peregrini, şi a rodit mai târziu în predicile care-i vor uimi, deopotrivă, atât pe oamenii simpli, cât şi pe cărturari. Părintele însuşi spunea – “am prins şi eu ceva îndemânare şi tâlc de la mama”. Muiat în credinţă şi în tradiţia neamului, sufletul său s-a alcătuit din acelaşi aluat cu al strămoşilor săi răzeşi – simplu şi neprefăcut, trainic şi smerit, înzestrat cu o înţelepciune adâncă, în măsură să dea seama de lucrurile mari ale lumii.
În acei ani, micul Constantin l-a cunoscut pe Dumnezeu. Domnul răzeşilor, “drag şi bun”, care vine să colinde cu Moş Crăciun satele moldoveneşti, râzând de năzbâtiile copiilor, căinându-i pe sărmani şi fulgerând pedepse pentru boierii nemilostivi. Icoana aceasta a dumnezeirii îi va fi covârşit sufletul şi-i va fi călăuzit primele rugăciuni. Când a sosit vremea să fie dat la şcoală în ciclul gimnazial, micul Constantin a vrut să meargă la seminar. Dorea să ajungă preot. E greu să pătrundem acum în subţirimea de gând care l-a călăuzit de mic copil pe această cale anevoioasă. Dar ştim cu certitudine că în inima lui se aprinsese un foc. Părintele Galeriu spunea că Dumnezeu i-a încălzit “odrasla harică” încă din acei ani. Timpul va dovedi că flacăra aprinsă în copilărie s-a transformat la maturitate într-un rug.
Şcoala
Părintele Constantin şi Preoteasa Argentina
Părintele a fost mereu preocupat de orice aspect al cunoaşterii umane. Mintea sa ascuţită a răscolit mult în afara graniţelor teologiei, căutând răspunsuri, aflând întrebări. Pentru el, ştiinţele, mai ales cele exacte, erau tot atâtea ferestre ale creaţiei, deschise spre infinitul tainelor dumnezeieşti. Deschiderea aceasta unică, atât de rară astăzi în cinul preoţesc, s-a clădit încă din anii de seminar. Înzestrat cu o inteligenţă aparte (a fost mereu bursier), micul Constantin s-a adâncit în studiu. Părintele îşi amintea că în vremurile acelea nu se predau numai materii teologice. “Era o veche tradiţie la sat, ca preotul să ştie de toate, să măsoare şi pământul şi să-i vorbească omului şi de ciclul cerului”. Aşa că micuţii seminarişti învăţau, pe lângă Noul şi Vechiul Testament, tipic şi muzică, necesare unor viitori preoţi, şi astronomie, agronomie, logică sau psihologie. Dincolo de aceste preocupări, fundamentală a fost la Constantin căutarea lui Dumnezeu. Uriaşul duhovnicesc din anii maturităţii s-a trezit la viaţă încă din anii aceştia de seminar. Pentru el, cunoaşterea nu era mărginită de gândire şi nu se oprea îngheţată la un şir de raţionamente reci. Era mai degrabă vedere interioară, împărtăşire de har. “Darurile lui Dumnezeu”, spunea părintele, citându-l pe Sfântul Grigorie Palama, “sunt ochi duhovniceşti cu care poţi privi întregul Univers”. Şi aceşti ochi i s-au deschis de timpuriu.
La facultate, a avut parte de câteva întâlniri providenţiale, care i-au cristalizat experienţa din timpul seminarului. A studiat cu mitropolitul martir Irineu Mihălcescu (înlăturat din scaun şi apoi ucis de comunişti), cu Theodor M. Popescu (închis şi apoi ucis de acelaşi regim) sau cu Nichifor Crainic (şi el deţinut politic, cu care avea să-şi dea lucrarea de licenţă). Teolog şi poet, membru al Academiei Române, cel din urmă avea să-i fie lui Constantin magistrul prin excelenţă. Tânărul a fost contaminat de verva şi talentul oratoric al îndrumătorului său, de preocupările pentru ascetică şi mistică, de felul poetic în care îşi turna concepţiile teologice.
La facultate, a avut parte de câteva întâlniri providenţiale, care i-au cristalizat experienţa din timpul seminarului. A studiat cu mitropolitul martir Irineu Mihălcescu (înlăturat din scaun şi apoi ucis de comunişti), cu Theodor M. Popescu (închis şi apoi ucis de acelaşi regim) sau cu Nichifor Crainic (şi el deţinut politic, cu care avea să-şi dea lucrarea de licenţă). Teolog şi poet, membru al Academiei Române, cel din urmă avea să-i fie lui Constantin magistrul prin excelenţă. Tânărul a fost contaminat de verva şi talentul oratoric al îndrumătorului său, de preocupările pentru ascetică şi mistică, de felul poetic în care îşi turna concepţiile teologice.
Biserica Sf. Silvestru
Nu în ultimul rând, Crainic a fost un mărturisitor al credinţei căruia nu i-a fost teamă de regimul comunist. L-a iubit pe tânărul Galeriu, oferindu-i chiar o bursă în Germania, la finalizarea studiilor. Din păcate, părintele nu a putut să o fructifice, pentru că România era în plin război şi a trebuit să plece în armată. Era un răzeş şi înţelegea să-şi slujească neamul la fel cum o făcuseră strămoşii săi. Şi-a făcut stagiul militar şi, cu facultatea terminată, s-a gândit să părăsească viaţa de mirean, intrând într-o mânăstire. Dragostea pentru Sfinţii Părinţi, imaginea luminoasă a călugărilor nemţeni care-i marcaseră copilăria vor fi contribuit la această alegere. Dar pronia îi rânduise un alt drum. Tatăl său, un om tare evlavios, care-şi rupea de la gură pentru a milui pe sărmanii satului, nu a fost de acord. I-a spus scurt şi aspru – “Nu băiete! Nu vei intra în mânăstire! Te vei căsători şi vei face copii, pentru a duce mai departe numele de Galeriu”. Constantin îşi iubea tatăl nespus de mult, aşa că s-a supus.
În timpul facultăţii, obişnuia să predice la biserica Zlătari, unde slujea părintele Toma Chiricuţă. Prin intermediul acestuia, a cunoscut o fată sfioasă, rămasă orfană de la nouă ani. “La prima întâlnire mi-a pus trei întrebări”, spunea, mai târziu, soţia părintelui: “dacă îmi place viaţa la ţară, eu i-am răspuns că da, dacă aş vrea să devin preoteasă, şi i-am spus că găsesc o astfel de viaţă grea, dar frumoasă, şi abia la sfârşit m-a întrebat dacă îl plac. M-am ruşinat şi nu i-am spus nimic, dar îl plăcusem din prima clipă. Era un bărbat frumos. Avea nişte ochi vii, strălucitori şi un glas care te atrăgea. Simţeai nevoia să stai lângă el şi să-l asculţi. Şi simţeai că are în el dragoste, o dragoste pe care o lucra şi care a atras apoi mii de oameni”. La doar o săptămână de la această întâlnire, cei doi erau căsătoriţi.
Slujire şi prigoană
Satul Podul Văleni era în anii ’40 un cătun micuţ, răzleţit pe vârful dealurilor prahovene. La poalele acestora, Ialomiţa curgea leneşă, lăţindu-se apoi în câmpie. Din când în când, apa aceasta, altminteri mlădie şi liniştită, se răscula mânată de ploile repezi de munte şi înghiţea totul. Ca să scape de năbădăile ei, sătenii îşi duraseră casele sus, pe culmi. Într-una dintre ele s-a mutat şi noul părinte, o căsuţă smerită, cu pământ pe jos. Venise de la Bucureşti cu tânăra sa soţie, dorind să facă misiune. Era purtat de un foc lăuntric şi nădăjduia să îi mişte pe oameni spre Hristos. “Pentru el, biserica a fost mereu înaintea familiei. Prea puţin stătea acasă, prea puţin vorbea cu mine şi copiii.
În timpul facultăţii, obişnuia să predice la biserica Zlătari, unde slujea părintele Toma Chiricuţă. Prin intermediul acestuia, a cunoscut o fată sfioasă, rămasă orfană de la nouă ani. “La prima întâlnire mi-a pus trei întrebări”, spunea, mai târziu, soţia părintelui: “dacă îmi place viaţa la ţară, eu i-am răspuns că da, dacă aş vrea să devin preoteasă, şi i-am spus că găsesc o astfel de viaţă grea, dar frumoasă, şi abia la sfârşit m-a întrebat dacă îl plac. M-am ruşinat şi nu i-am spus nimic, dar îl plăcusem din prima clipă. Era un bărbat frumos. Avea nişte ochi vii, strălucitori şi un glas care te atrăgea. Simţeai nevoia să stai lângă el şi să-l asculţi. Şi simţeai că are în el dragoste, o dragoste pe care o lucra şi care a atras apoi mii de oameni”. La doar o săptămână de la această întâlnire, cei doi erau căsătoriţi.
Slujire şi prigoană
Satul Podul Văleni era în anii ’40 un cătun micuţ, răzleţit pe vârful dealurilor prahovene. La poalele acestora, Ialomiţa curgea leneşă, lăţindu-se apoi în câmpie. Din când în când, apa aceasta, altminteri mlădie şi liniştită, se răscula mânată de ploile repezi de munte şi înghiţea totul. Ca să scape de năbădăile ei, sătenii îşi duraseră casele sus, pe culmi. Într-una dintre ele s-a mutat şi noul părinte, o căsuţă smerită, cu pământ pe jos. Venise de la Bucureşti cu tânăra sa soţie, dorind să facă misiune. Era purtat de un foc lăuntric şi nădăjduia să îi mişte pe oameni spre Hristos. “Pentru el, biserica a fost mereu înaintea familiei. Prea puţin stătea acasă, prea puţin vorbea cu mine şi copiii.
În anii strălucitori ai maturităţii
Era complet absorbit de slujire”. Sfântul lăcaş ce-i fusese dat spre grijire era vechi şi coşcovit, căci Ialomiţa se năpustise asupra lui în câteva rânduri, iar zidurile stăteau acum hâite de zavistia apei. Părintele Galeriu l-a reparat şi a început să slujească. Predicile sale au ajuns să-i adune nu numai pe sătenii de la Podul Văleni, ci şi pe cei din satele apropiate. O întâmplare anume îi răspândise faima de rugător puternic. Unui ţăran i se furaseră într-o noapte caii. Pentru oamenii acelor timpuri, asta era o tragedie. Fără cai, nu puteai munci câmpul şi nici nu-ţi puteai hrăni familia. Disperat, omul a alergat la preotul cel tânăr. Părintele Galeriu l-a ascultat, apoi i-a spus liniştit – “Mergi acasă, roagă-te şi fii pe pace, căci caii se vor întoarce acasă”. Şi aşa s-a întâmplat. A doua zi, caii erau cuminţi, în bătătură. Fapta nu a trecut nebăgată în seamă şi, curând, la bisericuţa din Podul Văleni a început să vină din ce în ce mai multă lume. Dragostea de slujire care-l animase pe părintele începea să dea roade. Ierarhii au văzut râvna cu care lucra şi s-au gândit să îl aducă la Ploieşti, la o parohie mai mare. Părintele a păşit în marele oraş, odată cu intrarea bisericii ortodoxe române într-o nouă zodie. Suflarea de gheaţă a comunismului se întindea spre altare. Din ordinul stăpânirii, credincioşii nu mai aveau voie să stea în biserici după ora două a amiezii. Dar părintele Galeriu era un om liber, robit doar iubirii de Hristos. Fără îndoială că avea în minte figurile dascălilor din facultate, mulţi dintre ei închişi, dar neplecaţi ciocanului şi secerii. Aşa că nu a ţinut seama de interdicţie.
La biserica Sfântul Vasile, acolo unde slujea, duminica după-amiaza se ţineau întâlnirile Oastei Domnului. Părintele era sufletul lor. Predica, spovedea, slujea. Era o bulboană spirituală, pe care autorităţile au încercat să o zăgăzuiască. Îi speria verva noului preot şi, mai ales, dragostea cu care îl înconjurau mulţimile de credincioşi care se scurgeau din tot oraşul la biserica Sfântul Vasile. “Biserica a fost foarte umilită în acea perioadă, iar noi, slujitorii ei ortodocşi, n-am beneficiat de libertatea de a face cateheza religioasă. Toate celelalte culte au avut acest privilegiu, prevăzut chiar în statutul lor, potrivit credinţei fiecăruia; pe când noi trebuia să le concentrăm pe toate doar în cadrul slujbei de dimineaţa a Sfintei Liturghii. Şi n-aveai răgaz… După Sfânta Liturghie, era fie un parastas, fie un botez, fie o cununie, încât practic noi am fost lipsiţi de putinţa de a face acest învăţământ religios. Eu însă, trecând peste dispoziţiile autorităţilor, ţineam această cateheză duminica după-amiaza, când participa foarte multă lume. Şi atunci, în 1952, la 15 august, am fost ridicat şi, după două luni de şedere în penitenciar, am fost dus la Canal, la Valea Neagră”.
La biserica Sfântul Vasile, acolo unde slujea, duminica după-amiaza se ţineau întâlnirile Oastei Domnului. Părintele era sufletul lor. Predica, spovedea, slujea. Era o bulboană spirituală, pe care autorităţile au încercat să o zăgăzuiască. Îi speria verva noului preot şi, mai ales, dragostea cu care îl înconjurau mulţimile de credincioşi care se scurgeau din tot oraşul la biserica Sfântul Vasile. “Biserica a fost foarte umilită în acea perioadă, iar noi, slujitorii ei ortodocşi, n-am beneficiat de libertatea de a face cateheza religioasă. Toate celelalte culte au avut acest privilegiu, prevăzut chiar în statutul lor, potrivit credinţei fiecăruia; pe când noi trebuia să le concentrăm pe toate doar în cadrul slujbei de dimineaţa a Sfintei Liturghii. Şi n-aveai răgaz… După Sfânta Liturghie, era fie un parastas, fie un botez, fie o cununie, încât practic noi am fost lipsiţi de putinţa de a face acest învăţământ religios. Eu însă, trecând peste dispoziţiile autorităţilor, ţineam această cateheză duminica după-amiaza, când participa foarte multă lume. Şi atunci, în 1952, la 15 august, am fost ridicat şi, după două luni de şedere în penitenciar, am fost dus la Canal, la Valea Neagră”.
Un pachet cu mâncare
Ştia să asculte, dar mai ales să vorbească
E dimineaţa devreme. Preoteasa Argentina se trezeşte pentru a avea grijă de cei patru copii. Părintele Galeriu fusese închis în urmă cu câteva zile. E speriată şi tristă, căci nu are nici o sursă de venit. Şi-ar lua un serviciu, dar e greu de crezut că, având un soţ deţinut politic, îşi va găsi ceva de lucru. Deschide uşa pentru a deretica în faţa locuinţei în care stau cu chirie şi vede mirată un pachet. De mărime potrivită, legat cu sfoară, stă aşezat frumos în faţa uşii. Preoteasa îl aduce în casă şi-l deschide cu grijă. O fi oare un alt truc al Securităţii? Nu. Înăuntru e o pâine şi ceva de mâncare. Din acea zi şi până când părintele s-a întors de la închisoare, acel pachet s-a aflat în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, în faţa intrării. Nesmintit, pe ploaie sau ger, cineva trecea pe la familia greu încercată şi o ajuta.
“Mai bine de un an de zile nu am ştiut cine era. Am încercat să-l prind pe anonimul care se jertfea pentru noi, dar nu reuşeam. Aducea pachetul şi apoi se ascundea. Până într-o dimineaţă, când am văzut o bicicletă rezemată de gard. Am bănuit că e a lui şi am aşteptat să vină să o ia. Atunci l-am întrebat de ce face asta. Mi-a spus printre lacrimi că de când a fost arestat părintele, s-a legat în faţa lui Dumnezeu să ne aducă în fiecare dimineaţă o pâine şi ceva de mâncare. Şi s-a ţinut de cuvânt. În fiecare zi”.
Când credincioşii au aflat că părintele e în închisoare s-au pus în mişcare. Coşuri cu ouă, saci cu grâu şi porumb, căruţe cu cartofi, putineie cu brânză s-au revărsat asupra familiei oropsite. Un belşug de mărinimie! Iubirea pe care părintele o risipise cu atâta generozitate se reîntorcea acum însutit. “Nu numai că nu am dus lipsă de nimic, dar primeam atâtea, încât am ajuns să dau eu însămi de pomană altor familii care aveau bărbaţii închişi”.
Departe de toate acestea, părintele trudea în lagărul de la Valea Neagră, o colonie de muncă forţată, al cărei unic scop era acela de a zdrobi trupurile şi sufletele celor care nu consimţiseră la marşul spre viitorul “de aur” al comunismului. Nu era singurul preot închis.
“Mai bine de un an de zile nu am ştiut cine era. Am încercat să-l prind pe anonimul care se jertfea pentru noi, dar nu reuşeam. Aducea pachetul şi apoi se ascundea. Până într-o dimineaţă, când am văzut o bicicletă rezemată de gard. Am bănuit că e a lui şi am aşteptat să vină să o ia. Atunci l-am întrebat de ce face asta. Mi-a spus printre lacrimi că de când a fost arestat părintele, s-a legat în faţa lui Dumnezeu să ne aducă în fiecare dimineaţă o pâine şi ceva de mâncare. Şi s-a ţinut de cuvânt. În fiecare zi”.
Când credincioşii au aflat că părintele e în închisoare s-au pus în mişcare. Coşuri cu ouă, saci cu grâu şi porumb, căruţe cu cartofi, putineie cu brânză s-au revărsat asupra familiei oropsite. Un belşug de mărinimie! Iubirea pe care părintele o risipise cu atâta generozitate se reîntorcea acum însutit. “Nu numai că nu am dus lipsă de nimic, dar primeam atâtea, încât am ajuns să dau eu însămi de pomană altor familii care aveau bărbaţii închişi”.
Departe de toate acestea, părintele trudea în lagărul de la Valea Neagră, o colonie de muncă forţată, al cărei unic scop era acela de a zdrobi trupurile şi sufletele celor care nu consimţiseră la marşul spre viitorul “de aur” al comunismului. Nu era singurul preot închis.
Tuturor celor care o contestau, societatea multilateral dezvoltată le pregătise un mormânt anonim. Norma de lucru pentru un deţinut era uriaşă. Trebuia să sape într-o zi cât doi oameni zdraveni. Asta, cu o apă fiartă botezată ciorbă şi cu un colţ de pâine. Nu-ţi făceai norma, nu primeai nici de mâncare. Moarte sigură!
Părintele Galeriu nu s-a descurajat. Era în mâinile lui Dumnezeu. Slujea Sfânta Liturghie în gând. Cu fiecare lovitură de sapă, spunea şi un “Doamne miluieşte!”. Iar harul lucra. Ajunsese să-şi sape norma zilnică în jumătate de zi, iar în timpul rămas, lucra pentru alţii. Îi iubea pe ceilalţi deţinuţi ca pe propriii lui copii. Nu se gândise niciodată că va ajunge între oameni cu o credinţă atât de profundă. În anumite privinţe, lagărul de muncă era mânăstirea la care visase încă din copilărie. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă spun că nu ţinea pentru sine nimic. Dacă un deţinut era desculţ, îi dădea papucii lui, dacă tremura de frig, îi oferea propria haină. Dar, prin dragostea celorlalţi, părintele nu rămânea multă vreme nici desculţ şi nici dezbrăcat. Iubirea lui circula ca un fluid, punând în mişcare inimile, clădind nădejdi, dăruind bucurii. Pleca din inima sa, făcea înconjurul lagărului şi se întorcea la el înmiită, plină de sudoarea şi necazurile pe care le sublimase în lumină. Când autorităţile l-au închis, nu au realizat că părintele era mult mai periculos în lagăr decât în libertate.
Părintele Galeriu nu s-a descurajat. Era în mâinile lui Dumnezeu. Slujea Sfânta Liturghie în gând. Cu fiecare lovitură de sapă, spunea şi un “Doamne miluieşte!”. Iar harul lucra. Ajunsese să-şi sape norma zilnică în jumătate de zi, iar în timpul rămas, lucra pentru alţii. Îi iubea pe ceilalţi deţinuţi ca pe propriii lui copii. Nu se gândise niciodată că va ajunge între oameni cu o credinţă atât de profundă. În anumite privinţe, lagărul de muncă era mânăstirea la care visase încă din copilărie. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă spun că nu ţinea pentru sine nimic. Dacă un deţinut era desculţ, îi dădea papucii lui, dacă tremura de frig, îi oferea propria haină. Dar, prin dragostea celorlalţi, părintele nu rămânea multă vreme nici desculţ şi nici dezbrăcat. Iubirea lui circula ca un fluid, punând în mişcare inimile, clădind nădejdi, dăruind bucurii. Pleca din inima sa, făcea înconjurul lagărului şi se întorcea la el înmiită, plină de sudoarea şi necazurile pe care le sublimase în lumină. Când autorităţile l-au închis, nu au realizat că părintele era mult mai periculos în lagăr decât în libertate.
Când iubirea zideşte o casă
“Era chiar de ziua prăznuirii Sfântului Dumitru. Ieşisem puţin la biserică, lăsând copiii acasă. Când m-am întors, ei erau în bucătărioară şi se învârteau miraţi în jurul unui străin îmbrăcat în haine ponosite. Era slab ca un ţâr şi cu o barbă mare, încâlcită. Am crezut că era un cerşetor. Abia când s-a întors către mine i-am recunoscut ochii arzători. Ochii nu i se schimbaseră deloc, dar copiii nu l-au mai recunoscut… Era numai piele şi os, îmbrăcat mai rău decât un cerşetor. Şi era şi bolnav, se îmbolnăvise de hepatită”.
Preoteasa îşi înăbuşă un suspin. Ochii i se umplu de lacrimi şi între noi se aşterne o tăcere. Drame ca ale părintelui vor fi fost mii în acei ani, dar în familia lui, suferinţa era îndulcită de dragostea lui Hristos. Când credincioşii săi au aflat că părintele fusese eliberat, au început să se scurgă către biserică. Erau aşa de bucuroşi că scăpase cu viaţă, încât s-au hotărât să-i ridice o casă. Au pus umărul şi în câteva luni i-au zidit-o. Au făcut-o chiar în curtea bisericii, să-l ştie apărat de cruce şi altar. Părintele şi-a continuat slujirea, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu îi era teamă. Se mistuia lăuntric pentru o singură ţintă – să propovăduiască oamenilor evanghelia. “Cuvântul este calea aceasta divină şi umană de a comunica, de a ne împărtăşi unul celuilalt taina noastră lăuntrică. În acest spirit am împărtăşit şi eu Cuvântul, Cuvântul-Creator”.
Preoteasa îşi înăbuşă un suspin. Ochii i se umplu de lacrimi şi între noi se aşterne o tăcere. Drame ca ale părintelui vor fi fost mii în acei ani, dar în familia lui, suferinţa era îndulcită de dragostea lui Hristos. Când credincioşii săi au aflat că părintele fusese eliberat, au început să se scurgă către biserică. Erau aşa de bucuroşi că scăpase cu viaţă, încât s-au hotărât să-i ridice o casă. Au pus umărul şi în câteva luni i-au zidit-o. Au făcut-o chiar în curtea bisericii, să-l ştie apărat de cruce şi altar. Părintele şi-a continuat slujirea, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu îi era teamă. Se mistuia lăuntric pentru o singură ţintă – să propovăduiască oamenilor evanghelia. “Cuvântul este calea aceasta divină şi umană de a comunica, de a ne împărtăşi unul celuilalt taina noastră lăuntrică. În acest spirit am împărtăşit şi eu Cuvântul, Cuvântul-Creator”.
Anii treceau peste biserica Sfântul Vasile din Ploieşti, iar predicile părintelui răzbeau prin ceaţa cenuşie pe care comunismul o aruncase peste ţară. Într-o lume aservită şi umilită, el era liber şi nesupus. An după an, părintele adăuga la făptura sa har şi iubire. Era mistuit mereu de grija celor aflaţi în nevoi. “Într-o zi, la uşa noastră a venit un cerşetor. Voia o bucată de pâine, iar noi nu mai aveam decât un colţ, aşa că l-am refuzat. Părintele a aflat după câteva zile şi s-a necăjit tare. A strâns toată mâncarea din casă şi a dat-o de pomană, zicându-ne – «Acum o să vedeţi şi voi ce înseamnă să fii necăjit şi să nu ai ce mânca».”
Treptat, vocea sa a răzbit din urbea prahoveană şi s-a făcut auzită şi în capitală. A devenit doctor în teologie, apoi conducătorul spiritual al viitorilor preoţi şi, în cele din urmă, dascăl universitar. De la parohia din Ploieşti s-a mutat, din 1975, la cea de pe strada Sfântul Silvestru, biserică de care îşi va lega numele definitiv. Aici se vor petrece câteva dintre întâlnirile care vor aduce sau înrădăcina pe calea bisericii unele dintre marile personalităţi ale culturii române de secol XX. Pentru ei, Părintele Galeriu era în acei ani o gură de aer proaspăt în peisajul unei biserici ce părea îngenuncheată. Era teologul racordat atât la teologia şi ştiinţa contemporană, cât şi la învăţătura Sfinţilor Părinţi. Figura sa, de duhovnic cu aură monahală şi de savant erudit, avea să câştige pentru Hristos suflete care nu ar fi putut să fie prinse de nici un alt “năvod” al Duhului.
Treptat, vocea sa a răzbit din urbea prahoveană şi s-a făcut auzită şi în capitală. A devenit doctor în teologie, apoi conducătorul spiritual al viitorilor preoţi şi, în cele din urmă, dascăl universitar. De la parohia din Ploieşti s-a mutat, din 1975, la cea de pe strada Sfântul Silvestru, biserică de care îşi va lega numele definitiv. Aici se vor petrece câteva dintre întâlnirile care vor aduce sau înrădăcina pe calea bisericii unele dintre marile personalităţi ale culturii române de secol XX. Pentru ei, Părintele Galeriu era în acei ani o gură de aer proaspăt în peisajul unei biserici ce părea îngenuncheată. Era teologul racordat atât la teologia şi ştiinţa contemporană, cât şi la învăţătura Sfinţilor Părinţi. Figura sa, de duhovnic cu aură monahală şi de savant erudit, avea să câştige pentru Hristos suflete care nu ar fi putut să fie prinse de nici un alt “năvod” al Duhului.
“Vom muri şi vom fi liberi!”
Foto: Mediafax (3), Agerpres (1)
L-am ascultat, adeseori, vorbindu-ne despre acel strigăt al unui decembrie sângeros. Era fascinat de izbucnirea aceasta spontană şi fierbinte a credinţei, care dădea seama de jarul ce mocnise într-un popor asuprit de ateismul politrucilor. Pe tinerii care muriseră în decembrie 1989, el îi vedea martiri. Moartea lor, moarte pe care o aleseseră pentru a fi liberi, era aidoma celei a Mântuitorului – fără pată, purtând în pântecele ei o înviere. În zorii zilei de 22 decembrie, părintele a purces spre Piaţa Universităţii. Era însoţit de nepotul său, Cristian. Nu dorea să protesteze, nu o făcuse întreaga viaţă. Îl mâna acolo dragostea de rugăciune pentru sufletele celor ucişi. Petele de sânge luceau stins pe asfaltul negru, mărturie a unei nopţi care se sfârşise prin jertfă. “Bunicul era frământat. Îngenunchea şi se ruga în fiecare loc în care fuseseră ucişi revoluţionari. Se ruga cu lacrimi. De fiecare dată, plângea pentru sufletele lor. Când s-a întors acasă i-a spus bunicii că suntem datori faţă de aceşti oameni. Datori să ne jertfim şi noi mai mult”.
Părintele aşteptase această schimbare. Anii în care predicase sub ameninţările Securităţii, cei în care ţinuse cateheze la Ploieşti sau la Bucureşti au reprezentat o formă de revoltă paşnică, singura la care poate consimţi un slujitor al Răstignitului. Şi revolta fără sânge rodise. Vocea aceea, maiestuoasă şi blândă, care te înfiora şi te mângâia totodată, care răsunase în biserică, dar şi la Canal, se putea acum revărsa în voie.
Părintele Galeriu a devenit omniprezent. Ţinea cursuri de teologie la trei facultăţi, era invitat la simpozioane ale oamenilor de cultură sau ale cercetătorilor din varii domenii, dădea interviuri la radio, televiziune sau ziare şi, în plus, îşi vedea conştiincios de slujirea la parohia Sfântul Silvestru. Un ucenic apropiat, care îl ajuta în fiecare duminică la altar, mi-a spus că într-o bună zi şi-a propus un mic experiment. S-a gândit să nu se aşeze decât atunci când o face şi părintele. Dânsul nu mai era tânăr, împlinise 71 de ani în noiembrie 1989, ucenicul, dimpotrivă, nu trecuse de 40. Slujbele au început la ora 8, apoi ceasurile s-au scurs încet. S-a sfârşit slujba Sfintei Liturghii, după care părintele a predicat. Îndelung. A urmat o cununie, apoi un botez. Trecuseră deja mai bine de 6 ore de când Părintele Galeriu se ruga în picioare. Era neobosit. Atunci ucenicul s-a aşezat, frânt, dar avva a continuat. Un nou botez, apoi câteva cununii şi, atunci când soarele trecea spre seară, după nouă ore de zdrobire a trupului şi înflăcărare a Duhului, s-a aşezat.
Părintele aşteptase această schimbare. Anii în care predicase sub ameninţările Securităţii, cei în care ţinuse cateheze la Ploieşti sau la Bucureşti au reprezentat o formă de revoltă paşnică, singura la care poate consimţi un slujitor al Răstignitului. Şi revolta fără sânge rodise. Vocea aceea, maiestuoasă şi blândă, care te înfiora şi te mângâia totodată, care răsunase în biserică, dar şi la Canal, se putea acum revărsa în voie.
Părintele Galeriu a devenit omniprezent. Ţinea cursuri de teologie la trei facultăţi, era invitat la simpozioane ale oamenilor de cultură sau ale cercetătorilor din varii domenii, dădea interviuri la radio, televiziune sau ziare şi, în plus, îşi vedea conştiincios de slujirea la parohia Sfântul Silvestru. Un ucenic apropiat, care îl ajuta în fiecare duminică la altar, mi-a spus că într-o bună zi şi-a propus un mic experiment. S-a gândit să nu se aşeze decât atunci când o face şi părintele. Dânsul nu mai era tânăr, împlinise 71 de ani în noiembrie 1989, ucenicul, dimpotrivă, nu trecuse de 40. Slujbele au început la ora 8, apoi ceasurile s-au scurs încet. S-a sfârşit slujba Sfintei Liturghii, după care părintele a predicat. Îndelung. A urmat o cununie, apoi un botez. Trecuseră deja mai bine de 6 ore de când Părintele Galeriu se ruga în picioare. Era neobosit. Atunci ucenicul s-a aşezat, frânt, dar avva a continuat. Un nou botez, apoi câteva cununii şi, atunci când soarele trecea spre seară, după nouă ore de zdrobire a trupului şi înflăcărare a Duhului, s-a aşezat.
Portretul părintelui, aşezat în biserică
Aşa a vieţuit până în ultima clipă, timp de mai bine de un deceniu. Nu s-a cruţat deloc, nu şi-a îngăduit nici un răgaz. “Când treceam la culcare, vedeam lumina aprinsă în camera sa. Intram şi îl sfătuiam să se odihnească. Îmi spunea că nu poate, că trebuie să citească, pentru că oamenii aşteaptă de la el cuvânt, un cuvânt de astăzi, şi-l accentua întotdeauna pe «astăzi». Îi spuneam că e deja o enciclopedie şi-mi răspundea, zâmbind, că nu-i destul. Îi replicam că o să-şi dea sufletul într-o bună zi de atâta osteneală, iar oamenii vor zice doar – «Dumnezeu să-l odihnească»! Mă privea şi spunea – «De vor zice din inimă, va fi de ajuns pentru mine»”, spune soţia sa.
Pentru părintele, singurele clipe de răgaz erau între două conferinţe sau slujbe. Atunci, în maşină sau în tren, s-ar fi putut opri din iureşul zilnic, dar şi acolo avea grijă să ia cu el un tânăr care-L căuta pe Domnul sau un intelectual care era frământat de o întrebare fundamentală. Se risipea fără teamă şi fără cruţare. Cristian Galeriu îşi aminteşte că, adeseori, “înainte de a intra într-o conferinţă era complet epuizat. Acumula atâta oboseală încât observam că ne urmăreşte cu mare greutate atunci când discutam cu el. Dar, când începea să vorbească, se petrecea cu el un lucru aproape miraculos. Deodată se înviora, ridicându-se de cele mai multe ori în picioare, şi vorbea de parcă era dimineaţa, după un somn bun. La final, întotdeauna, indiferent dacă era frig sau cald în sală, cămaşa sa era udă. Întotdeauna. Când îl întrebam cum se simte îmi spunea că abia atunci când vorbeşte se odihneşte cu adevărat”. Şi întâmplări de felul acesta, care vădeau o revărsare năpraznică de har şi se constituiau în semne ale sfinţeniei, s-au înmulţit în ultimii ani de viaţă.
Pentru părintele, singurele clipe de răgaz erau între două conferinţe sau slujbe. Atunci, în maşină sau în tren, s-ar fi putut opri din iureşul zilnic, dar şi acolo avea grijă să ia cu el un tânăr care-L căuta pe Domnul sau un intelectual care era frământat de o întrebare fundamentală. Se risipea fără teamă şi fără cruţare. Cristian Galeriu îşi aminteşte că, adeseori, “înainte de a intra într-o conferinţă era complet epuizat. Acumula atâta oboseală încât observam că ne urmăreşte cu mare greutate atunci când discutam cu el. Dar, când începea să vorbească, se petrecea cu el un lucru aproape miraculos. Deodată se înviora, ridicându-se de cele mai multe ori în picioare, şi vorbea de parcă era dimineaţa, după un somn bun. La final, întotdeauna, indiferent dacă era frig sau cald în sală, cămaşa sa era udă. Întotdeauna. Când îl întrebam cum se simte îmi spunea că abia atunci când vorbeşte se odihneşte cu adevărat”. Şi întâmplări de felul acesta, care vădeau o revărsare năpraznică de har şi se constituiau în semne ale sfinţeniei, s-au înmulţit în ultimii ani de viaţă.
Vuietul Duhului
Haloul apărut în jurul soarelui, la înmormântarea sa
Într-una din zile, pe când se întorcea din oraş, s-a întâlnit cu un om sărman. L-a binecuvântat cu drag şi l-a miluit cu câţiva bănuţi, aşa cum făcea cu orice cerşetor. Dar omul nostru era desculţ, iar banii primiţi nu i-ar fi ajuns pentru o pereche de pantofi. Aşa că Părintele Galeriu s-a descălţat în plină stradă şi l-a încălţat pe necăjit. Apoi s-a întors acasă în şosete, senin de parcă ar fi umblat toată viaţă fără nimic în picioare.
“Făcea aşa tot timpul. Era foarte milostiv. În ultimii ani din viaţă, obişnuiam să merg la copii. Ei stăteau la Ploieşti, iar vizitele mele ţineau câteva zile. De multe ori, când mă întorceam, nu mai găseam plapuma sau păturile. Îl întrebam pe părinte ce se întâmplase, iar el îmi răspundea că au venit la el oameni sărmani şi s-a gândit că noi avem tot ce ne trebuie, iar ei nu. Aşa că le dăduse tot ceea ce era pe pat…”
În acei ultimi ani l-am cunoscut şi eu. Era deja greu de har, cu o putere a rugăciunii cum nu întâlneai decât la călugării cei mai sporiţi. Mulţi credincioşi mărturiseau că binecuvântarea lui putea fi simţită pe creştet zile întregi. Ceva se întâmpla cu carnea de care se atingeau degetele lui noduroase, de răzeş voinic, deprins cu munca. Am trecut şi eu printr-o astfel de întâmplare. Cu o seară înainte, ne contrazisesem aprig pe o temă teologică. Eram tânăr şi trufaş. A doua zi, atunci când părintele obişnuia să binecuvânteze din uşa altarului toată lumea din biserică, nu am vrut să merg la el. Îmi simţeam inima prinsă ca într-o gheară de oţel, năclăită-n supărare şi obidă. La rugămintea unei prietene, m-am urnit totuşi. Greu şi cu mânie. Când m-a binecuvântat, s-a întâmplat… Un cui fierbinte s-a împlântat în mintea care nu dorea să ştie de iertare. Apoi, o pace adâncă şi bună mi s-a răspândit în inimă, covârşindu-mi sufletul. Primisem o iertare necerută, mă spălasem de o ciudă de care nu doream să mă lepăd. Am înţeles că părintele săvârşise în locul meu şi căinţa, şi iertarea, ca oarecând Domnul, pentru noi toţi. Era slujitorul Lui cu adevărat, preot deplin, deopotrivă jertfă şi jertfitor.
“Făcea aşa tot timpul. Era foarte milostiv. În ultimii ani din viaţă, obişnuiam să merg la copii. Ei stăteau la Ploieşti, iar vizitele mele ţineau câteva zile. De multe ori, când mă întorceam, nu mai găseam plapuma sau păturile. Îl întrebam pe părinte ce se întâmplase, iar el îmi răspundea că au venit la el oameni sărmani şi s-a gândit că noi avem tot ce ne trebuie, iar ei nu. Aşa că le dăduse tot ceea ce era pe pat…”
În acei ultimi ani l-am cunoscut şi eu. Era deja greu de har, cu o putere a rugăciunii cum nu întâlneai decât la călugării cei mai sporiţi. Mulţi credincioşi mărturiseau că binecuvântarea lui putea fi simţită pe creştet zile întregi. Ceva se întâmpla cu carnea de care se atingeau degetele lui noduroase, de răzeş voinic, deprins cu munca. Am trecut şi eu printr-o astfel de întâmplare. Cu o seară înainte, ne contrazisesem aprig pe o temă teologică. Eram tânăr şi trufaş. A doua zi, atunci când părintele obişnuia să binecuvânteze din uşa altarului toată lumea din biserică, nu am vrut să merg la el. Îmi simţeam inima prinsă ca într-o gheară de oţel, năclăită-n supărare şi obidă. La rugămintea unei prietene, m-am urnit totuşi. Greu şi cu mânie. Când m-a binecuvântat, s-a întâmplat… Un cui fierbinte s-a împlântat în mintea care nu dorea să ştie de iertare. Apoi, o pace adâncă şi bună mi s-a răspândit în inimă, covârşindu-mi sufletul. Primisem o iertare necerută, mă spălasem de o ciudă de care nu doream să mă lepăd. Am înţeles că părintele săvârşise în locul meu şi căinţa, şi iertarea, ca oarecând Domnul, pentru noi toţi. Era slujitorul Lui cu adevărat, preot deplin, deopotrivă jertfă şi jertfitor.
Sfârşitul lui a venit năpraznic şi neaşteptat. Îl înveşnicisem cu toţii la altarul bisericii Sfântul Silvestru. Era al nostru pentru totdeauna. Nimeni nu cred că îşi închipuia că va muri vreodată. Ce să aibă moartea cu Părintele Galeriu? Vom muri noi toţi, păcătoşi, mustind de patimi care ne viermuiesc carnea, dar el? El avea să rămână pentru totdeauna acolo, la altar, slujind neîntrerupt şi vorbind cu noi. Mai ales vorbind.
Şi totuşi, în cele din urmă şi cu totul neaşteptat, a murit. Un accident cerebral l-a prăbuşit. Şi-a revenit cu greu. Din altar, vocea i se auzea ca niciodată, stinsă, plăpândă, parcă de pe cealaltă parte a lumii. A mai trăit aşa aproape un an. Apoi i-a fost din nou rău. Era în anul 2003, chiar în postul Adormirii Maicii Domnului, pe care o preţuia nespus. În zilele acelea a avut un vis. Se făcea că este într-o grădină superbă şi acolo a întâlnit-o pe Prea Curata. Ea i-a spus doar atât – “Eşti binevenit!”. Vestea aceasta, că este aşteptat în împărăţiile luminii, l-a bucurat şi l-a întărit. Într-o dimineaţă, s-a trezit mai vioi decât de obicei. S-a uitat la soţia sa şi i-a spus: “Ce chip luminos ai!”. Au fost ultimele cuvinte pe care i le-a adresat. A intrat apoi în comă şi s-a stins două zile mai târziu, pe 10 august. La înmormântarea lui au venit mii de oameni, de la preşedinţi de stat şi până la ţiganii umili care veneau să-i ceară binecuvântare. Înainte de a fi aşezat în mormânt, deşi era senin, soarele s-a înconjurat de un cerc straniu, ca un curcubeu, vestind plecarea din lumea aceasta a unui uriaş al Duhului. De atunci, spun ucenicii, în pofida secetei, florile de pe mormântul său nu s-au veştejit niciodată.
“Părintele Galeriu, când vorbeşte, te conectează la Dumnezeu. În comparaţie cu el, ceilalţi preoţi nu predică, silabisesc… Eram odată cu nişte tineri, nu mai ştiu despre ce le vorbeam, şi unul sare şi îmi zice admirativ: «Domnule Ţuţea, vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu!». Eu, care înclin să mă cred genial, eram gata să mă supăr… Pe urmă, gândindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!”
PETRE ŢUŢEA
PETRE ŢUŢEA
“După ce am auzit prima predică a Părintelui, m-am dus în continuare şi în celelalte duminici, aşa cum se duce însetatul la izvor. Există fiinţe alese care-şi lasă amprenta în cei cu care se întâlnesc. În mine, Părintele Galeriu şi-a lăsat amprenta. Pentru totdeauna.”
MIHAI ŞORA
MIHAI ŞORA
Mii de oameni şi-au condus duhovnicul pe ultimul drum“Pe lângă preot şi profesor, Părintele Galeriu a fost un om de rară şi aleasă omenie. A fost un om între oameni. Generos până la jertfă, altruist până la iertarea şi iubirea vrăjmaşilor, răbdător până la uitarea de sine, înţelept şi echilibrat în toate, Părintele Galeriu a fost şi a rămas un adevărat «Părinte» şi «duhovnic», dăltuind în sufletele studenţilor şi ale enoriaşilor săi adevărate caractere creştine… Nu ştim dacă se va mai naşte sau repeta curând un asemenea om şi preot ca Părintele Galeriu, căci, în persoana sa, Dumnezeu a aşezat din plin daruri şi virtuţi pe care le-a cultivat cu grijă şi stăruinţă. A fost un simbol al Bisericii Ortodoxe Române.”
În tinereţe
E o seară de iarnă, aşa cum şi astăzi mai sunt în satele noastre. Cu paşi vătuiţi de somn, cu omăt până la umăr, cu noaptea care se aşterne vârtos şi nu se lasă dusă, cu foc în sobă şi poveşti. Mai ales cu poveşti. La început, mama le spune copiilor ce a citit ea din Creangă, iar la urmă de tot, atunci când pleoapele cad mai grele decât neaua de afară, caută să iscodească tâlcuri şi întâmplări din poveşti: cu zmei şi balauri, feţi-frumoşi şi ilene-cosânzene aleargă prin faţa ochilor larg deschişi ai copiilor. Din când în când, câte un pitic, ori poate o zână, se încumetă să sară prin fereastra mică direct în odaie şi să le vorbească micuţilor despre tărâmul de dincolo. Ei ascultă cu uimire, până când pleoapele se plumbuiesc peste ochii frumoşi, alungându-i în vis.
Aşa a crescut părintele Galeriu. Ani mai târziu, la bătrâneţe, va povesti cum mama adăsta cu ei în nopţile de iarnă, călăuzindu-i în lumea poveştilor, şi cum călugări pelerini, veniţi de la mânăstirile nemţene, poposeau uneori în casă, istorisindu-le isprăvile grozave, pline de minuni, ale sihaştrilor de odinioară. Trebuie că aceste două lumi, cea fantastică şi cea sfântă, s-au îngânat în mintea sa de copil. Iscusinţa de a dezvălui adevăruri tainice şi profunde s-a copt lin la focul nopţilor de iarnă şi sub umbra magică a monahilor peregrini, şi a rodit mai târziu în predicile care-i vor uimi, deopotrivă, atât pe oamenii simpli, cât şi pe cărturari. Părintele însuşi spunea – “am prins şi eu ceva îndemânare şi tâlc de la mama”. Muiat în credinţă şi în tradiţia neamului, sufletul său s-a alcătuit din acelaşi aluat cu al strămoşilor săi răzeşi – simplu şi neprefăcut, trainic şi smerit, înzestrat cu o înţelepciune adâncă, în măsură să dea seama de lucrurile mari ale lumii.
În acei ani, micul Constantin l-a cunoscut pe Dumnezeu. Domnul răzeşilor, “drag şi bun”, care vine să colinde cu Moş Crăciun satele moldoveneşti, râzând de năzbâtiile copiilor, căinându-i pe sărmani şi fulgerând pedepse pentru boierii nemilostivi. Icoana aceasta a dumnezeirii îi va fi covârşit sufletul şi-i va fi călăuzit primele rugăciuni. Când a sosit vremea să fie dat la şcoală în ciclul gimnazial, micul Constantin a vrut să meargă la seminar. Dorea să ajungă preot. E greu să pătrundem acum în subţirimea de gând care l-a călăuzit de mic copil pe această cale anevoioasă. Dar ştim cu certitudine că în inima lui se aprinsese un foc. Părintele Galeriu spunea că Dumnezeu i-a încălzit “odrasla harică” încă din acei ani. Timpul va dovedi că flacăra aprinsă în copilărie s-a transformat la maturitate într-un rug.
Aşa a crescut părintele Galeriu. Ani mai târziu, la bătrâneţe, va povesti cum mama adăsta cu ei în nopţile de iarnă, călăuzindu-i în lumea poveştilor, şi cum călugări pelerini, veniţi de la mânăstirile nemţene, poposeau uneori în casă, istorisindu-le isprăvile grozave, pline de minuni, ale sihaştrilor de odinioară. Trebuie că aceste două lumi, cea fantastică şi cea sfântă, s-au îngânat în mintea sa de copil. Iscusinţa de a dezvălui adevăruri tainice şi profunde s-a copt lin la focul nopţilor de iarnă şi sub umbra magică a monahilor peregrini, şi a rodit mai târziu în predicile care-i vor uimi, deopotrivă, atât pe oamenii simpli, cât şi pe cărturari. Părintele însuşi spunea – “am prins şi eu ceva îndemânare şi tâlc de la mama”. Muiat în credinţă şi în tradiţia neamului, sufletul său s-a alcătuit din acelaşi aluat cu al strămoşilor săi răzeşi – simplu şi neprefăcut, trainic şi smerit, înzestrat cu o înţelepciune adâncă, în măsură să dea seama de lucrurile mari ale lumii.
În acei ani, micul Constantin l-a cunoscut pe Dumnezeu. Domnul răzeşilor, “drag şi bun”, care vine să colinde cu Moş Crăciun satele moldoveneşti, râzând de năzbâtiile copiilor, căinându-i pe sărmani şi fulgerând pedepse pentru boierii nemilostivi. Icoana aceasta a dumnezeirii îi va fi covârşit sufletul şi-i va fi călăuzit primele rugăciuni. Când a sosit vremea să fie dat la şcoală în ciclul gimnazial, micul Constantin a vrut să meargă la seminar. Dorea să ajungă preot. E greu să pătrundem acum în subţirimea de gând care l-a călăuzit de mic copil pe această cale anevoioasă. Dar ştim cu certitudine că în inima lui se aprinsese un foc. Părintele Galeriu spunea că Dumnezeu i-a încălzit “odrasla harică” încă din acei ani. Timpul va dovedi că flacăra aprinsă în copilărie s-a transformat la maturitate într-un rug.
Şcoala
Părintele Constantin şi Preoteasa Argentina
Părintele a fost mereu preocupat de orice aspect al cunoaşterii umane. Mintea sa ascuţită a răscolit mult în afara graniţelor teologiei, căutând răspunsuri, aflând întrebări. Pentru el, ştiinţele, mai ales cele exacte, erau tot atâtea ferestre ale creaţiei, deschise spre infinitul tainelor dumnezeieşti. Deschiderea aceasta unică, atât de rară astăzi în cinul preoţesc, s-a clădit încă din anii de seminar. Înzestrat cu o inteligenţă aparte (a fost mereu bursier), micul Constantin s-a adâncit în studiu. Părintele îşi amintea că în vremurile acelea nu se predau numai materii teologice. “Era o veche tradiţie la sat, ca preotul să ştie de toate, să măsoare şi pământul şi să-i vorbească omului şi de ciclul cerului”. Aşa că micuţii seminarişti învăţau, pe lângă Noul şi Vechiul Testament, tipic şi muzică, necesare unor viitori preoţi, şi astronomie, agronomie, logică sau psihologie. Dincolo de aceste preocupări, fundamentală a fost la Constantin căutarea lui Dumnezeu. Uriaşul duhovnicesc din anii maturităţii s-a trezit la viaţă încă din anii aceştia de seminar. Pentru el, cunoaşterea nu era mărginită de gândire şi nu se oprea îngheţată la un şir de raţionamente reci. Era mai degrabă vedere interioară, împărtăşire de har. “Darurile lui Dumnezeu”, spunea părintele, citându-l pe Sfântul Grigorie Palama, “sunt ochi duhovniceşti cu care poţi privi întregul Univers”. Şi aceşti ochi i s-au deschis de timpuriu.
La facultate, a avut parte de câteva întâlniri providenţiale, care i-au cristalizat experienţa din timpul seminarului. A studiat cu mitropolitul martir Irineu Mihălcescu (înlăturat din scaun şi apoi ucis de comunişti), cu Theodor M. Popescu (închis şi apoi ucis de acelaşi regim) sau cu Nichifor Crainic (şi el deţinut politic, cu care avea să-şi dea lucrarea de licenţă). Teolog şi poet, membru al Academiei Române, cel din urmă avea să-i fie lui Constantin magistrul prin excelenţă. Tânărul a fost contaminat de verva şi talentul oratoric al îndrumătorului său, de preocupările pentru ascetică şi mistică, de felul poetic în care îşi turna concepţiile teologice.
La facultate, a avut parte de câteva întâlniri providenţiale, care i-au cristalizat experienţa din timpul seminarului. A studiat cu mitropolitul martir Irineu Mihălcescu (înlăturat din scaun şi apoi ucis de comunişti), cu Theodor M. Popescu (închis şi apoi ucis de acelaşi regim) sau cu Nichifor Crainic (şi el deţinut politic, cu care avea să-şi dea lucrarea de licenţă). Teolog şi poet, membru al Academiei Române, cel din urmă avea să-i fie lui Constantin magistrul prin excelenţă. Tânărul a fost contaminat de verva şi talentul oratoric al îndrumătorului său, de preocupările pentru ascetică şi mistică, de felul poetic în care îşi turna concepţiile teologice.
Biserica Sf. Silvestru
Nu în ultimul rând, Crainic a fost un mărturisitor al credinţei căruia nu i-a fost teamă de regimul comunist. L-a iubit pe tânărul Galeriu, oferindu-i chiar o bursă în Germania, la finalizarea studiilor. Din păcate, părintele nu a putut să o fructifice, pentru că România era în plin război şi a trebuit să plece în armată. Era un răzeş şi înţelegea să-şi slujească neamul la fel cum o făcuseră strămoşii săi. Şi-a făcut stagiul militar şi, cu facultatea terminată, s-a gândit să părăsească viaţa de mirean, intrând într-o mânăstire. Dragostea pentru Sfinţii Părinţi, imaginea luminoasă a călugărilor nemţeni care-i marcaseră copilăria vor fi contribuit la această alegere. Dar pronia îi rânduise un alt drum. Tatăl său, un om tare evlavios, care-şi rupea de la gură pentru a milui pe sărmanii satului, nu a fost de acord. I-a spus scurt şi aspru – “Nu băiete! Nu vei intra în mânăstire! Te vei căsători şi vei face copii, pentru a duce mai departe numele de Galeriu”. Constantin îşi iubea tatăl nespus de mult, aşa că s-a supus.
În timpul facultăţii, obişnuia să predice la biserica Zlătari, unde slujea părintele Toma Chiricuţă. Prin intermediul acestuia, a cunoscut o fată sfioasă, rămasă orfană de la nouă ani. “La prima întâlnire mi-a pus trei întrebări”, spunea, mai târziu, soţia părintelui: “dacă îmi place viaţa la ţară, eu i-am răspuns că da, dacă aş vrea să devin preoteasă, şi i-am spus că găsesc o astfel de viaţă grea, dar frumoasă, şi abia la sfârşit m-a întrebat dacă îl plac. M-am ruşinat şi nu i-am spus nimic, dar îl plăcusem din prima clipă. Era un bărbat frumos. Avea nişte ochi vii, strălucitori şi un glas care te atrăgea. Simţeai nevoia să stai lângă el şi să-l asculţi. Şi simţeai că are în el dragoste, o dragoste pe care o lucra şi care a atras apoi mii de oameni”. La doar o săptămână de la această întâlnire, cei doi erau căsătoriţi.
Slujire şi prigoană
Satul Podul Văleni era în anii ’40 un cătun micuţ, răzleţit pe vârful dealurilor prahovene. La poalele acestora, Ialomiţa curgea leneşă, lăţindu-se apoi în câmpie. Din când în când, apa aceasta, altminteri mlădie şi liniştită, se răscula mânată de ploile repezi de munte şi înghiţea totul. Ca să scape de năbădăile ei, sătenii îşi duraseră casele sus, pe culmi. Într-una dintre ele s-a mutat şi noul părinte, o căsuţă smerită, cu pământ pe jos. Venise de la Bucureşti cu tânăra sa soţie, dorind să facă misiune. Era purtat de un foc lăuntric şi nădăjduia să îi mişte pe oameni spre Hristos. “Pentru el, biserica a fost mereu înaintea familiei. Prea puţin stătea acasă, prea puţin vorbea cu mine şi copiii.
În timpul facultăţii, obişnuia să predice la biserica Zlătari, unde slujea părintele Toma Chiricuţă. Prin intermediul acestuia, a cunoscut o fată sfioasă, rămasă orfană de la nouă ani. “La prima întâlnire mi-a pus trei întrebări”, spunea, mai târziu, soţia părintelui: “dacă îmi place viaţa la ţară, eu i-am răspuns că da, dacă aş vrea să devin preoteasă, şi i-am spus că găsesc o astfel de viaţă grea, dar frumoasă, şi abia la sfârşit m-a întrebat dacă îl plac. M-am ruşinat şi nu i-am spus nimic, dar îl plăcusem din prima clipă. Era un bărbat frumos. Avea nişte ochi vii, strălucitori şi un glas care te atrăgea. Simţeai nevoia să stai lângă el şi să-l asculţi. Şi simţeai că are în el dragoste, o dragoste pe care o lucra şi care a atras apoi mii de oameni”. La doar o săptămână de la această întâlnire, cei doi erau căsătoriţi.
Slujire şi prigoană
Satul Podul Văleni era în anii ’40 un cătun micuţ, răzleţit pe vârful dealurilor prahovene. La poalele acestora, Ialomiţa curgea leneşă, lăţindu-se apoi în câmpie. Din când în când, apa aceasta, altminteri mlădie şi liniştită, se răscula mânată de ploile repezi de munte şi înghiţea totul. Ca să scape de năbădăile ei, sătenii îşi duraseră casele sus, pe culmi. Într-una dintre ele s-a mutat şi noul părinte, o căsuţă smerită, cu pământ pe jos. Venise de la Bucureşti cu tânăra sa soţie, dorind să facă misiune. Era purtat de un foc lăuntric şi nădăjduia să îi mişte pe oameni spre Hristos. “Pentru el, biserica a fost mereu înaintea familiei. Prea puţin stătea acasă, prea puţin vorbea cu mine şi copiii.
În anii strălucitori ai maturităţii
Era complet absorbit de slujire”. Sfântul lăcaş ce-i fusese dat spre grijire era vechi şi coşcovit, căci Ialomiţa se năpustise asupra lui în câteva rânduri, iar zidurile stăteau acum hâite de zavistia apei. Părintele Galeriu l-a reparat şi a început să slujească. Predicile sale au ajuns să-i adune nu numai pe sătenii de la Podul Văleni, ci şi pe cei din satele apropiate. O întâmplare anume îi răspândise faima de rugător puternic. Unui ţăran i se furaseră într-o noapte caii. Pentru oamenii acelor timpuri, asta era o tragedie. Fără cai, nu puteai munci câmpul şi nici nu-ţi puteai hrăni familia. Disperat, omul a alergat la preotul cel tânăr. Părintele Galeriu l-a ascultat, apoi i-a spus liniştit – “Mergi acasă, roagă-te şi fii pe pace, căci caii se vor întoarce acasă”. Şi aşa s-a întâmplat. A doua zi, caii erau cuminţi, în bătătură. Fapta nu a trecut nebăgată în seamă şi, curând, la bisericuţa din Podul Văleni a început să vină din ce în ce mai multă lume. Dragostea de slujire care-l animase pe părintele începea să dea roade. Ierarhii au văzut râvna cu care lucra şi s-au gândit să îl aducă la Ploieşti, la o parohie mai mare. Părintele a păşit în marele oraş, odată cu intrarea bisericii ortodoxe române într-o nouă zodie. Suflarea de gheaţă a comunismului se întindea spre altare. Din ordinul stăpânirii, credincioşii nu mai aveau voie să stea în biserici după ora două a amiezii. Dar părintele Galeriu era un om liber, robit doar iubirii de Hristos. Fără îndoială că avea în minte figurile dascălilor din facultate, mulţi dintre ei închişi, dar neplecaţi ciocanului şi secerii. Aşa că nu a ţinut seama de interdicţie.
La biserica Sfântul Vasile, acolo unde slujea, duminica după-amiaza se ţineau întâlnirile Oastei Domnului. Părintele era sufletul lor. Predica, spovedea, slujea. Era o bulboană spirituală, pe care autorităţile au încercat să o zăgăzuiască. Îi speria verva noului preot şi, mai ales, dragostea cu care îl înconjurau mulţimile de credincioşi care se scurgeau din tot oraşul la biserica Sfântul Vasile. “Biserica a fost foarte umilită în acea perioadă, iar noi, slujitorii ei ortodocşi, n-am beneficiat de libertatea de a face cateheza religioasă. Toate celelalte culte au avut acest privilegiu, prevăzut chiar în statutul lor, potrivit credinţei fiecăruia; pe când noi trebuia să le concentrăm pe toate doar în cadrul slujbei de dimineaţa a Sfintei Liturghii. Şi n-aveai răgaz… După Sfânta Liturghie, era fie un parastas, fie un botez, fie o cununie, încât practic noi am fost lipsiţi de putinţa de a face acest învăţământ religios. Eu însă, trecând peste dispoziţiile autorităţilor, ţineam această cateheză duminica după-amiaza, când participa foarte multă lume. Şi atunci, în 1952, la 15 august, am fost ridicat şi, după două luni de şedere în penitenciar, am fost dus la Canal, la Valea Neagră”.
La biserica Sfântul Vasile, acolo unde slujea, duminica după-amiaza se ţineau întâlnirile Oastei Domnului. Părintele era sufletul lor. Predica, spovedea, slujea. Era o bulboană spirituală, pe care autorităţile au încercat să o zăgăzuiască. Îi speria verva noului preot şi, mai ales, dragostea cu care îl înconjurau mulţimile de credincioşi care se scurgeau din tot oraşul la biserica Sfântul Vasile. “Biserica a fost foarte umilită în acea perioadă, iar noi, slujitorii ei ortodocşi, n-am beneficiat de libertatea de a face cateheza religioasă. Toate celelalte culte au avut acest privilegiu, prevăzut chiar în statutul lor, potrivit credinţei fiecăruia; pe când noi trebuia să le concentrăm pe toate doar în cadrul slujbei de dimineaţa a Sfintei Liturghii. Şi n-aveai răgaz… După Sfânta Liturghie, era fie un parastas, fie un botez, fie o cununie, încât practic noi am fost lipsiţi de putinţa de a face acest învăţământ religios. Eu însă, trecând peste dispoziţiile autorităţilor, ţineam această cateheză duminica după-amiaza, când participa foarte multă lume. Şi atunci, în 1952, la 15 august, am fost ridicat şi, după două luni de şedere în penitenciar, am fost dus la Canal, la Valea Neagră”.
Un pachet cu mâncare
Ştia să asculte, dar mai ales să vorbească
SURSA
Sursa: http://www.formula-as.ro/2012/1040/spiritualitate-39/mari-duhovnici-parintele-constantin-galeriu-predicatorul-de-foc-15660
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu