Terapeutica desfrânării în Patericul Egiptean Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/terapeutica-desfranarii-in-patericul-egiptean/ Moldova Ortodoxă

“Desfrânarea este, în general, poftirea sau satisfacerea fără rânduială şi nepermisă de legea morală a plăcerilor sexuale. Desfrânarea se poate săvârşi: a) în cuget, adică prin închipuiri şi pofte; b) prin cuvinte şi fapte, c) după rânduiala firească, când se face în afara căsătoriei, d)împotriva rânduielii naturale, ca în păcatele sodomiţilor, care este aşezat între păcatele strigătoare la cer, e) după persoanele care o săvârşesc: desfrânare simplă, incest, adulter şi sacrilegiu.” “Demonul preacurviei îl sileşte să poftească trupuri diferite. El are mai cu seamă grijă de cei care se înfrânează, pentru ca aceştia, nedobândind nimic, să lase totul baltă. Şi, mânjind sufletul, el îl încovoaie spre trebi mârşave. Ba îl face să spună, ori să asculte tot felul de vorbe ca şi cum lucrul cu pricina ar fi chiar în faţa ochilor lor.” Desfrânarea este un păcat foarte grav. Patericul îl numeşte cădere, şi aşa cum zice Sfânta Scriptură este păcatul ce îl facem în trup. Din desfrânare se naşte nesocotinţa, orbirea minţii, iubirea de sine, ura lui Dumnezeu, alipirea de cele materiale, groaza de moarte etc. Desfrânarea este o degradare, o sinucidere şi are ca urmare degradarea trupească, istovirea acestuia, degenerare biologică etc. Din cauza desfrânării suferă neamurile, se nasc copii bolnavi mintal, se înnebuneşte (vezi sifilisul) etc., dar cea mai gravă consecinţă este pierderea mântuirii. Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă: 1. Rugăciunea: “un frate a întrebat pe avva Agathon pentru păcatul curviei şi i-a răspuns aceluia: mergi, aruncă neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu şi vei afla odihnă.” (Agathon, 21); “povestitu-sa despre maica Sara, că a răbdat treisprezece ani, fiind luptată tare de dracul curviei şi niciodată nu s-a rugat să se depărteze războiul de la dânsa, ci mai vârtos zicea: Dumnezeu, dă-mi putere!” (Sara, 1) 2. Postul: “un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: ce voi face, părinte, că pântecele meu mă supără şi nu pot să-l opresc? De aceea zburdă trupul meu. Zis-a lui bătrânul: de nu vei pune întru el frică şi post, nu vei îndrepta paşii tăi pe cărarea lui Dumnezeu,” (VI, 34) 3. Răbdarea: “un bătrân oarecare, l-a văzut pe ucenicul său că este foarte supărat şi necăjit de dracul curviei. Şi i-a zis lui: fiule, vrei să-l rog pe Dumnezeu să se depărteze de la tine şi să te părăsească acel război? Iar el a zis: ba nu, părinte, că de mă şi supăr şi mă necăjesc de acel război şi mă ostenesc muncindu-mă, dar văd din osteneală roada răbdării întru mine. Pentru aceasta mai vârtos te roagă pentru mine, părinte, să-mi dea Dumnezeu răbdare ca să pot purta cu mulţumire această ispită. Zis-a lui bătrânul: acum, fiule, am cunoscut că eşti în sporire şi că mă întreci.” (VI, 5) 4. Nădejdea: “un frate oarecare, ce trăia în Enat, în mănăstirea Alexandriei, a căzut în păcatul curviei şi după cădere, de multa lui scârbă l-a dus pe el vrăjmaşul la deznădăjduire. El mai venindu-şi în fire şi văzându-se biruit de scârbă şi deznădăjduit, singur ca un doctor iscusit fiind, a pus gândul său spre buna nădejde, zicând: crezi în marea milostivire a lui Dumnezeu, că va face şi cu mine păcătosul şi mă va ierta! Iar când grăia el întru sine acestea, diavolii i-au zis: cum ştii tu că îşi va face milă cu tine? Şi le răspundea lor aşa: dar voi cine sunteţi şi ce grijă aveţi, de îşi va face Dumnezeu milă cu mine ori de nu îşi va face? Că voi sunteţi fiii întunericului, ai gheenei şi ai pieirii veşnice, iar Dumnezeu este bun şi milostiv. Voi ce treabă aveţi? Acestea grăindu-le lor fratele au fugit dracii ruşinaţi de la dânsul, neputând să-i mai facă nimic. Iar fratele cu nădejdea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a pocăit şi s-a mântuit.” (VI, 24)lt;/p> 5. Luarea aminte la cauza patimii şi tăierea acesteia: “a zis un bătrân. Dacă curvia se luptă cu trupul tău, vezi din care pricină s-a pornit războiul asupra te şi o îndreptează. Sau din desfătare, sau din somn mult, sau din mândrie, sau de te socoteşti pe tine mai bun decât pe altul, sau ai osândit pe cineva când greşea. Fiindcă afară de acestea nu se luptă omul spre curvie.” (VI, 42) 6. Înfrânarea simţurilor şi a gândului: “s-a dus odată avva Isidor la avva Teofil, arhiepiscopul Alexandriei şi dacă s-a întors la Schit, l-au întrebat pe el fraţii: cum se află. Iar el a zis: cu adevărat, fraţilor, eu faţă de om nu am văzut, fără numai a arhiepiscopului. Iar ei auzind, s-au tulburat zicând: oare, s-au cufundat ei, avvo? Iar el a zis: nu aşa, ci nu m-a biruit cugetul să văd pe cineva. Iar ei auzind s-au minunat şi s-au întărit ca să păzească ochii de răspândire.” (Isidor, 8); “spuneau părinţii despre un bătrân, care mergând pe un drum, a văzut urme de femeie pe nisip, pe lângă drum. Iar el mergând, tot astupa cu piciorul acele urme, zicând: ca nu cumva să le vadă vreun frate neputincios şi din vederea acestora să înceapă a-l supăra gândurile şi războiul curviei.” (VI, 18) 7. Fuga de prilej: “zicea ucenicul lui avva Sisoe, către dânsul: părinte, ai îmbătrânit, să mergem de acum aproape de lume. I-a zis lui bătrânul: unde nu este femeie, acolo să mergem. I-a zis lui ucenicul: unde este loc, care să nu aibă femeie, decât numai în pustie? Deci i-a zis lui bătrânul: la pustie du-mă!” (Sisoe, 3) 8. Fuga de compania sexului opus: “un frate a rugat pe avva Daniil zicând: dă-mi o poruncă şi o voi păzi pe ea! Şi a zis lui: niciodată să nu întinzi mâna ta cu femeie în strachină şi să mănânci cu ea şi cu acestea vei scăpa puţin de dracul curviei.” (Daniil, 2); “zis-a un bătrân: sarea este din apă şi când se apropie de apă, se topeşte şi piere! Aşa şi călugărul, din femeie este născut şi de se va apropia de ea, se va topi şi va pieri.” (VI, 27) Visul, aşa cum am arătat, este un indicativ al stării în care ne aflăm faţă de această patimă: “mişcările fireşti ale trupului (poluţii nocturne) neînsoţite de imaginii în timpul somnului arată că sufletul este destul de sănătos. Orice încropire de imagini e semn de nevolnicie. Socoteşte feţele fără contur simbolul unei patimi mai vechi, iar cele bine conturate, simbolul unei răni proaspete.” Pr. Petru Suciu, “Metode psihoterapeutice in Pateric” (Preluat de pe blogul N-am Cuvinte al lui Florin)

Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/terapeutica-desfranarii-in-patericul-egiptean/
Moldova Ortodoxă

SURSA http://ortodox.md/articole/terapeutica-desfranarii-in-patericul-egiptean/

Schima mare, un antimis al liturghiei neincetate

Monahismul ortodox este marcat in prezent de trei etape fundamentale: noviciatul, primirea schimei mici (calugaria) si primirea schimei mari (schimnicia). In practica Bisericii, monahii care traiesc in obsti poarta de regula schima mica, iar sihastrii si cei care traiesc in schituri izolate, pot primi schima mare.

Una sau doua schime monahale?

Istoricii bisericesti Sozomen, Paladie de Helenopolis si Ieromonahul Nichifor, sustin ca Sfantul Pahomie cel Mare a fost primul care i-a investit pe monahi cu chipul dumnezeiestii schime. In primele zece secole nu a existat insa decat o singura schima monahala.

Trebuie amintit faptul ca nu toti Parintii Bisericii impart insa monahismul in micul si marele chip ingeresc (schima mica, schima mare). De exemplu, Sfantul Teodor Studitul nu este de acord cu aceasta impartire, considerand ca trebuie sa existe o singura randuiala a intrarii in monahism, asa cum exista o singura Taina a Sfantului Botez.

Sfantul Grigorie Palama intareste acest aspect: "Aceasta este marea schima monahala. Iar o schima mica monahala Parintii nici nu cunosc si nici n-au predat, dar unora dintre cei de mai tarziu li s-a parut potrivit sa imparta in doua unitatea ei, macar ca nici ei n-au impartit-o in mod real, fiindca daca observi bine in amandoua, vei gasi aceleasi renuntari si fagaduinte."

Obiceiul deosebirii schimelor s-a raspandit insa in practica Bisericii tocmai ca expresie a diferentierii celor doua cai a vietii monahale, cea de obste si cea eremitica. Viata de obste incepe sa fie vazuta ca "logodna a ingerescului", iar viata pustniceasca asemenea "casatoriei" tocmai pentru ca viata de obste si cea pustniceasca au grade de nevointa diferite.

Faptul ca in amandoua intalnim aceleasi "renuntari si fagaduinte", asa cum afirma Sfantul Grigorie Palama, poate fi observat mai ales din randuiala instituirii in fiecare treapta.

Randuiala imbracarii schimei mari

Randuiala imbracarii schimei mari asa cum o intalnim in formele sale timpurii pesupunea repetarea voturilor schimei mici, cu alte cuvinte repetarea slujbei intrarii in monahism.

Diferentele constau in cele doua insemne noi - cuculul si analavul - si in rugaciunile citite in timpul instituirii.

Potrivit vechii randuieli a imbracarii schimei mari, noile vesminte monahale sunt duse in ajun, in Sfantul Altar.  La Vecernie se canta canonul de pocainta si stihiri compuse cu privire la starea sufleteasca a monahului, care se caieste pentru pacatele sale. Dupa Vohodul Mic, la liturghie, aducandu-se cel ce voieste sa primeasca chipul cel mare inaintea usilor imparatesti, se canta troparele zilei, apoi antifonale de umilinta, care exprima pocainta pentru pacate si plangerea sufletului catre Dumnezeu: "Oaie sunt a turmei Tale celei cuvantatoare si fug la tine, pastorule cel bun; cauta-ma pe mine ratacitul, Doamne, si ma mantuieste… Viforul pacatelor ma cuprinde, Mantuiotorule, nu pot purta valurile si cad inaintea ta, singurul carmaci. Tinde-mi ca si lui Petru mana indurarii Tale si ma mantuieste". Apoi se canta troparul: "Bratele parintesti…"

Urmeaza aceleasi intrebari ca si la intrarea in monahism apoi cuvantarea egumenului si trei rugaciuni, cere sunt diferite de cele de la primirea schimei mici. Egumenul ia din mana celui ce voieste sa primeasca schima mare, forfeca in acelesi mod, ca si la calugarie, dupa care il tunde pe acesta. Urmeaza imbracarea monahului, dandu-i-se aceleasi vesminte, ca si la calugarie afara de potcap si camilafca. In locul acestora i se dau schimnicului mare cuculul si analavul rostindu-i-se la cel dintai: "Fratele nostru (N) se acopera cu culul nerautatii, cu coiful nadejdii mantuirii, in numele Tatalui…", iar la analav: "Fratele nostru (N) primeste analavul in numele Tatalui si al Fiului…, primind crucea pe umerii sai si urmand lui Hristos Stapanul".

Apoi egumenul citeste alte doua rugaciuni. Dupa aceasta i se da schimonahului mare o lumanare, evanghelia si crucea si apoi urmeaza inchinarea si se continua Sfanta Liturghie.

Egumenul insusi este privit potrivit vechilor randuieli ca nas al candidatului. La primirea Schimei Mari monahul primeste de asemenea un nou nume. Monahul care a primit schima mare va petrece apoi in biserica vreme de 8 zile (in cazul schimei mici - 5 zile).

Incepand cu al XVII-lea au aparut unele modificari ale randuielii imbracarii schimei mari. Randuiala dobandit chiar o forma independenta, fara a mai fi integrata in cadrul Sfintei Liturghii. In acest caz, pe langa randuiala obisnuita a intrarii in monahism se rosteste ectenia mare si se canta "Cati in Hristos v-ati botezat". Urmeaza apoi intru totul randuielii calugariei pana la sfarsit.

Unii egumeni au savarsit si randuieli pe scurt plecand de la convingerea ca voturile monahale sunt irepetabile. Aceasta randuiala ca monahul sa fie imbracat doar vesmintele schimei mari: cuculul si analavul.

Insemnele: cuculul si analavul

Cuculul si analavul schimei mari sunt insemne monahismului desavarsit, simboluri nu numai ale intelepciunii si blandetii, ci ale Crucii, ale patimirilor, ale ranilor lui Hristos, ale mortii constante in Hristos.

Cuculul - se deosebeste de potcapul cu camilafca prin faptul ca e ascutit la varf, acoperind capul si umerii si avand cinci cruci rosii, in semn ca-l apara pe cel care il poarta de dusmanii vazuti si nevazuti.

Analavul este un vesmant in forma epitrahilului ce acopera pieptul si spatele. Acesta este impodobit cu instrumentele Patimilor lui Hristos. Isi are numele de la grecescul "αναλαμβάνω" ("a lua, a purta"), avand menirea de a fi o permanenta aducere aminte celui imbracat in acesta ca trebuie sa "poarte crucea sa de fiecare zi" (Luca 9, 23). Crucile ce acopera analavul, ii amintesc monahului ca el este "rastignit impreuna cu Hristos" (Galateni 2:20).

Amintim acum pe scurt, simbolismul imaginilor reprezentate de obicei pe analav.

Cocosul reprezinta "cocosul care a cantat" dupa ce Petru s-a lepadat de trei ori (Matei 26, 74; Marcu 14:68; Ioan 18:27).

Stalpul reprezinta coloana pe care Pilat l-a biciuit pe Hristos. (Marcu 15:15) .

Cununa agatata de cruce reprezinta "cununa de spini": "Si impletind o cununa de spini, I-au pus-o pe cap si in mana Lui cea dreapta trestie; si, ingenunchind inaintea Lui isi bateau joc de El, zicand: Bucura-Te, regele iudeilor!" (Matei 27:29).

Cele patru piroane din centrul Crucii si ciocanul de la baza reprezinta "cuiele" (Ioan 20:25) si ciocanul cu care au fost strapunse mainile si picioarele lui Hristos (Luca 24:40).

Locul pe care Crucea sta reprezinta "locul Capatanii" sau Golgota, unde Hristos a fost crucificat: "Si venind la locul numit Golgota, care inseamna: Locul Capatanii" (Matei 27:33).

Capul si oasele reprezinta "pe primul om, Adam" (I Corinteni 15:45).

Scara si clestele de la baza Crucii reprezinta insemnele uneltelor de care s-a folosit Iosif din Arimatea, pentru a cobori de pe cruce trupul lui Hristos.

De asemenea, pe analav apar trestia cu buretele imbibat in otet si lancea cu care a fost strapunsa coasta lui Hristos.

Prin aceste instrumente "Crucea lui Hristos" devine "Pomul vietii", prin care Domnul Hristos arata temeinicia cuvintelor Sale: "Eu sunt invierea si viata; cel ce crede in Mine, chiar daca va muri, va trai. Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac" (Ioan11:25-26).

Literele grecesti care apar in general pe Analav sunt abrevieri ale frazelor care arata Crucea ca "putere a lui Dumnnezeu" (I Corinteni 1:18).

• ΟΒΤΔ Ό Βασιλεύς της Δόξης,  "Imparatul Slavei"
• ΙC XC NIKΑ Ιησούς Χριστός νικά, "Iisus Hristos Biruitorul"
• ΤΤΔΦ Τετιμημένον τρόπαιον δαιμόνων φρίκη,"Respectat trofeu, spaima a demonilor"
• ΧΧΧΧ Χριστός Χριστιανοίς Χαρίζει Χάριν, "Hristos Cel ce da har Crestinilor"
• CξζE Σταυρού Ξύλω ζωήν εύρομεν, "Prin pomul Crucii am gasit viata “
• EEEE Ελένης εύρημα εύρηκεν Εδέμ, "Descoperirea Elenei a scos la lumina Edenul"
• ΦΧΦΠ Φως Χριστού φαίνοι πάσι, "Lumina lui Hristos lumineaza tuturor"
• ΘΘΘΘ Θεού Θέα Θείον Θαύμα, "Vederea lui Dumnezeu, o dumnezeiasca minune"
• ΤCΔΦ Τύπον Σταυρού δαίμονες φρίττουσιν, "Demonii se inspaimanta de Semnul Crucii"
• ΑΔΑΜ Αδάμ, "Adam"
• ξζ Ξύλον Ζωής, "Pomul Vietii"

Mai sunt si alte insemne care pot aparea pe analav, insa acestea sunt suficiente pentru a demonstra ca acest sfant vesmant proclama "cuvantul Crucii" prin simbolismul sau mistic, aratand ca prin purtarea sa,  schimonahul marturiseste impreuna cu Apostolul Pavel: "Iar mie, sa nu-mi fie a ma lauda, decat numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine, si eu pentru lume!" (Galateni 6:14)

Schima mare, un antimis al liturghiei neincetate

Este impresionanta asemanarea dintre Sfantul Antimis, fara de care nu se poate savarsi Sfanta Liturghie, paraman (schima mica) si analav (schima mare). Toate acestea au reprezentate in mod asemanator Crucea si unele din insemnele patimilor lui Hristos.

Schimele monahale, mica si mare, reprezinta un antimis al liturghiei de dupa Liturghie. Dupa cum Sfantul Antimis este asezat pe Sfanta Masa, tot asa analavul este purtat peste piept, peste inima devenita altar. Asta pentru ca monahul este expresia desavarsita a omului ca biserica, a omului "templu al Duhului Sfant".

Nu cred ca gresim daca am afirma si ca schimele monahale, mica si mare, reprezinta totodata un antimis al "liturghiei neincetate". Viata monahala este numita de catre Sfintii Parinti chip al vietii ingeresti. Scopul monahului este sa se indumnezeiasca, traind precum un inger in trup. Dupa cum viata ingerilor este o liturghie continua, asa se cere a fi si viata monahului, traita in rugaciune neincetata si contemplarea lui Dumnezeu.

Radu Alexandru

Citeste si: Acte si simboluri in slujba tunderii

SURSA

http://www.crestinortodox.ro/liturgica/vesminte/schima-mare-antimis-liturghiei-neincetate-123713.html

Acte si simboluri in slujba tunderii

Acte si simboluri in slujba tunderii

  

Cand este vorba sa devina cineva monah, are loc o slujba ce se numeste Randuiala si slujba marelui si ingerescului chip. Slujba aceasta, care dupa unii a fost caracterizata ca taina, descrie care este duhul monahismului ortodox, care este scopul monahului si care este noima vietii monahale, dupa parintii Bisericii.

Nu este usor sa se faca o analiza a acestei slujbe, insa, cu toate acestea, vor fi subliniate in continuare patru puncte concrete. Primul este continutul marturisirilor si fagaduintelor pe care le da monahul candidat, al doilea este continutul catehezei care se face de catre ieromonah pentru viitorul monah, al treilea este continutul de baza al rugaciunilor pe care le adreseaza preotul lui Dumnezeu pentru monahul respectiv, iar al patrulea, care este semnificatia tunderii si a imbracamintei pe care o poarta monahul dupa tunderea lui.

Marturisirile si fagaduintele

In cadrul slujbei utreniei, in timpul doxologiei mari a unui praznic oarecare, fratele incepator sau monahul rasofor, insotit de nasul de calugarie, parintele duhovnicesc sau staretul, se inchina si saruta sfintele icoane, apoi este primit sub mantie la usa bisericii. In acest rastimp, indata dupa "Sfinte Dumnezeule...", se canta "Bratele parintesti..." de trei ori. Tot in acest timp, fratele incepator sau monahul rasofor se indreapta treptat cu umilinta spre sfantul altar, fiind inca sub mantie, pentru a depune marturisirile si fagaduintele sub forma de intrebare si raspuns in fata ieromonahului care va face tunderea, inainte parintelui duhovnicesc si a obstii de frati din manastirea respectiva. In continuare va fi adaugat insusi dialogul, deoarece este foarte important.

"Intrebare: De ce ai venit, frate, cazand inaintea sfantului jertfelnic si la aceasta sfanta insotire?

Raspuns: Dorind viata pustniceasca, cinstite parinte.

Intrebare: Doresti sa te invrednicesti de ingerescul chip si sa fi randuit in ceata monahilor?

Raspuns: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite parinte.

Ieromonahul: Cu adevarat bun si fericit lucru ai ales, numai de-l vei si indeplini. Pentru ca lucrurile cele bune cu osteneala se castiga si cu durere se ispravesc.

Intrebare: De buna voia ta te apropii de Domnul?

Raspuns: Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite parinte.

Intrebare: Nu de vreo nevoie ori sila?

Raspuns: Nu, cinstite parinte.

Intrebare: Te lepezi de lume si de cele din lume, dupa porunca Domnului?

Raspuns: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite parinte.

Intrebare: Vei pazi pana la moarte ascultarea catre cel mai mare si catre toata fratimea cea in Hristos?

Raspuns: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite parinte.

Intrebare: Vei rabda toate supararile si stramtorarile vietii singuratice, pentru imparatia cerurilor?

Raspuns: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite parinte.

Intrebare: Te vei pazi pe tine in feciorie, in intreaga intelepciune si in cucernicie?

Raspuns: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite parinte."

Cateva afirmatii scurte sunt neaparat necesare pentru a vedea esenta si duhul monahismului ortodox.

"Candidatul vine si cade inaintea sfantului jerfelnic si a adunarii unei sfinte manastiri. Este vorba despre o adunare care inconjoara sfantul jertfelnic, deoarece in mod evident se exprima faptul ca centrul vietii monahale si al oricarei vieti bisericesti-duhovnicesti este sfanta masa, unde se savarseste taina dumnezeiestii euharistii. Asceza fara dumnezeiasca euharistie, viata ascetica fara Hristos, care se aduce ca jertfa in timpul dumnezeiesii liturghii, dumnezeiasca euharistie fara pomenirea episcopului, nu formeaza un caracter bisericesc ortodox. Asceza si adunare de frati au si alte religii, in special hinduismul si budismul, dar  ceea ce da sens ascezei ortodoxe si o deosebeste de orice alta asceza este dumnezeiasca euharistie".

Monahul candidat dovedeste si marturiseste inaintea celor prezenti dorinta de a se invrednici de chipul ingeresc si a se inscrie in ceata monahilor. "Chipul monahal se numeste ingeresc nu numai pentru ca s-a aratat de inger sfantului Pahomie, ci pentru ca se refera si urmareste trairea vietii ingeresti, adica a starii dinainte de caderea lui Adam si a Evei din Rai, ca de altfel si viata dreptilor din imparatia lui Dumnezeu. Monahii sunt ingeri pamantesti si pastreaza modelul ingerilor. Dupa cum lucrarea ingerilor este doxologia neintrerupta a lui Dumnezeu si transmiterea voii lui Dumnezeu oamenilor, astfel incat sa-I slujeasca, in acelasi fel trebuie sa traiasca si monahii. Viata lor trebuie sa fie ingeresca in toate. Dorul monahilor nu se rezuma la un cadru smerit si de jos, ci tinteste la vietuirea celor viitoare inca din prezenta viata. De altfel nu are noima numai practicarea fecioriei trupesti."

Dorul de viata monahala trebuie sa fie liber de orice constrangere, adica trebuie sa se dezvolte in duhul libertatii, deoarece "vrand mantuirea nu suntem constransi". Dreptul de a fi stapan pe sine este un indiciu al chipului pe care l-a primit omul de la Dumnezeu si nu-l incalca nici chiar Dumnezeu. Deci, omul nu trebuie sa aleaga viata monahala sub anumite influente care pot sa fie psihologice, materiale sau de stapanire lumeasca.

"Monahul candidat face o marurisire-fagaduinta ca va ramane in manastirea sa in care se face tunderea si in asceza pana la ultima suflare de viata. Aceasta marturisire are principiul evlaviei. Desigur, in toata slujba se vorbeste despre cele trei virtuti monahale, adica ascultarea neconditionata, saracia de buna-voie si fecioria, care sunt practicate pentru transfomarea celor trei parti ale sufletului si pentru indumnezeirea monahului."

Ieromonahul, ascultand marturisirile si fagaduintele monahului candidat, zice: "Cu adevarat bun si fericit lucru ai ales, numai de-l vei si indeplini. Pentru ca lucrurile cele bune cu osteneala se castiga si cu durere se ispravesc. Inceputul este bun, dar trebuie sa existe si continuare, fiindca pana la sfarsitul vietii sale omul trebuie sa se lupte impotriva puterilor intunericului, pentru aceasta si in slujba se intrebuinteaza si expresia pana la moarte." 

Cateheza si rugaciunile

Dupa fagaduinta si marturisirile pe care le-a facut monahul candidat inaintea sfantului jertfelnic, ieromonahul catehizeaza pe monahul candidat la "desavarsita viata". Textul catehezei se afla in slujba tunderii din Molitfelnic. Prin continutul catehezei sunt dezvoltate in mod esential toate intrebarile la care a fost supus anterior monahul si desigur se dezvolta tot intelesul vietii monahale. In continuare este necesar sa subliniem anumite puncte care sunt centrale in continutul catehezei.

"Primul este ca la slujba marelui si ingerescului chip sunt prezenti ingerii si inscriu marturisirea pe care au facut-o monahul candidat si care va da socoteala pe cat a pazit aceasta marturisire.

Al doilea este ca monahul trebuie sa mearga pe calea desavarsirii, adica sa traiasca o viata desavarsita, care este constituita dintr-o lepadare desavarsita de diferite persoane, adica parinti, frati, rudenii etc, dar si de mentalitatea lumii, adica de zgomot, griji, averi, placerea zadarnica si desarta, slava, chiar insusi sufletul sau, adica de viata sa.

Al treiea este ca din ziua cand a luat marele si ingerescul chip, trebuie sa se pregateasca pentru luptele duhovnicesti care sunt negative si pozitive. Cele negative sunt: sa fuga de odihna, de griji, de lux, de desfatarile si placerile vietii,  cele pozitive (nevointele) inseamna efortul pe care trebuie sa-l depuna pentru infranarea trupului, curatirea sufletului, pentru simpla saracie, pentru intristarea dupa Dumnezeu si toate cele aducatoare de suferinta si obositoare ale vietii datatoare de har dupa Dumnezeu. Monahul, in efortul sau de a pazi la un nivel inalt voia lui Dumnezeu, va flamanzi, va inseta, va fi gol, va fi defaimat, va fi batjocorit, va fi insultat, va fi prigonit si va fi trecut pin multe incercari dureroase.

Al patrulea este ca  in ciuda greutatilor acestora, monahul trebuie sa se bucure pentru ca l-a invrednicit Dumnezeu de mare cinste, sa apartina armatei "celor ce duc viata ingeresca" si inaltimii "vietii ce imita pe cea din cer". Avand in vedere acest lucru, trebuie sa lucreze in intregime si sa caute petrecerea cereasca."

Al cincilea punct este ca slujba tunderii in textul catehezei se caracterizeaza ca al doilea botez. Acesta se spune din punct de vedere al faptului ca reinnoieste botezul pe care l-am primit cu intrarea noastra in Biserica.

"Al saselea punct este ca monahul este catehizat sa se osteneasca, sa urasca pofta care-l trage spre cele de jos si sa-si stramute dorul sau spre cele ceresti. Nu poate sa existe niciun gand de intoarcere la viata anterioara, nu trebuie sa aiba nostalgia si mentalitatea lumii.

Al saptelea punct este ca ieromonahul da sfaturi monahului sa fuga de diferitele patimi, ca: neascultarea, impotrivirea in cuvant, mandria, cearta, iutimea, zavistia, mania, strigarea, hula, mancarea pe ascuns, indrazneala, prietesugul fara masura, magulirea, sfada, cartirea, soptirea, castigarea cea osebita a vreunui ticalos lucru, etc. De asemenea, trebuie sa cultive: iubirea de fratie, linistea, blandetea, cucernicia, cugetarea dumnezeiestilor cuvinte, citirea, pazirea inimii despre spurcatele ganduri, lucrarea dupa putere, infranarea, ascultarea pana la moarte de parintele duhovnicesc si marturisirea celor ascunse ale inimii."

Cateheza este drumul pe care trebuie sa-l urmeze monahul cu puterea si lucrarea lui Hristos, este felul in care trebuie sa traiasca. Pentru aceasta, la sfarsit, ieromonahul intreaba pe monahul candidat: "Acestea toate le marturisesti in nadejdea puterii lui Dumnezeu si intru aceste fagadiunte te fagaduiesti a rabda pana la sfarsitul vietii, cu darul Mantuitorului Hristos?" Iar monahul candidat face o alta fagaduinta: "Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite parinte."

Dupa marturisirile-fagaduinte si cateheza, urmeza trei rugaciuni pe care le adreseaza ieromonahul lui Dumnezeu. Prin aceste rugaciuni, ieromonahul care savarseste tunderea, roaga pe Dumnezeu sa binecuvanteze si sa intareasca pe monah, in toata viata sa, pentru a practica acest mod de viata ingeresc in cel mai bun chip.

Se vede clar in cuvintele acestor trei rugaciuni ca viata monahala este o stare ingereasca, este trairea celor de pe urma inca din viata aceasta.  

Semnificatia vesmintelor monahale

           

Primul lucru care urmeaza dupa cele ce s-au facut este tunderea parului, care este dovada desavarsitei afierosiri lui Dumnezeu, si anume ca monahul da ceva din el insusi lui Dumnezeu si incepe o noua viata. In continuare, ieromonahul da monahului deja tuns camasa, "haina dreptatii si a veseliei", acelasi lucru simbolizand si dulama, crucea pe pieptul sau, "ca sa se nevoiasca cat ii va fi cu putiinta a-L urma si in tot ceasul a-si aduce aminte de patimile, de scuiparile, de defaimarile, de ranile, de loviturile peste obraz, de rastignirea si de moartea Domnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care de bunavoie le-a rabdat pentru noi;""paramanul spre logodirea Marelui si ingerescului chip", dulama, braul, deoarece cu acesta "isi incinge mijlocul sau cu puterea adevarului, spre omorarea trupului si innoirea duhului" si sandalele "spre vestirea Evangheliei pacii". Ii da rasa, adica il imbraca "in haina mantuirii si in platosa dreptatii spre a se feri de toata nedreptatea, de toate gandurile cele rele si de cugetele voii sale, iar gandul mortii totdeauna sa-l aiba in mintea lui", potcapul, "coiful, nadejdea mantuirii", mantia, "logodirea marelui si ingerescului chip, spre imbracaminte de nestricaciune si de curatire", camilafca, semnificand tot "logodirea marelui si ingerescului chip", metaniile, adica "sabia Duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu, spre rugaciunea cea de tot ceasul catre Mantuitorul Hristos. Astfel, monahul este dator in toata vremea a avea in minte, in inima, in cuget si in gura lui numele Domnului Iisus si a zice: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul." Crucea (de mana) dupa cuvintele Domnului: "De voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24) si faclia (lumanarea), care simbolizeaza pilda vietuirii monahale inaintea oamenilor, spre slava lui Dumnezeu.

In "Randuiala schimei celei mari" candidatul nu primeste paramanul, in schimb primeste schima, "colovionul" sau "giulgiul". Acesta nu are maneci. "Manecile simbolizeaza viata practica, fiindca tot ce face omul face cu mainile. Colovionul fara maneci arata ca atunci cand vine un gand sa lucram cu mainile ceva ce are legatura cu omul cel vechi, atunci trebuie sa ne gandim ca nu avem maini sa facem ceva din cele ale omului vechi. Semnul de porfira al colocvionului arata ca apartine de Imparatul Hristos." Mai primeste si analavul care se pune in chipul crucii pe umeri, semnificand "simbolul crucii purtat pe umerii nostri". Crucea este "desavarsita omorare care se savarseste in noi prin credinta in Hristos". Aceasta inseamna ca monahul nu trebuie numai sa paraseasca parintii, banii, averile si toate celelalte lucruri, ci trebuie sa se lepede si de simpatia pentru acestea, de asa-numita impatimire.

Semnificatia vesmintelor monahale am lasat-o sa se inteleaga din insasi slujba propriu-zisa, desi, conform scrierilor pentru monahi, acestea au o simbolistica mai vasta.

Monahul nu trebuie sa poarte pe deasupra numai aceste elemente distinctive ale portului monahal, ci trebuie sa corespunda intelesului inalt si semnificatiei lor, deoarece, asa cum a analizat avva Dorotei, acestea sunt simbolurile vietii launtrice pe care trebuie sa o aiba monahul. Referitor la acestea, in continuare scrie: "Sa vietuim asadar potrivit schimei noastre, cum au spus parintii ca sa nu purtam o schima straina, ci precum am parasit pe cele mai mari asa sa lasam si pe cele mici. Am parasit lumea, sa parasim si impatimirile de ea; caci impatimirile precum am mai spus ne leaga din nou de lume si prin unele lucruri mici si fara de nici un pret, fara sa stim."  

Viata monahala cum este descrisa in ceremonia tunderii presupune un monahism isihast, o viata evanghelica. Toti cei care s-au facut monahi au trecut prin aceasta ceremonie si au dat aceste fagaduinte. Desigur, ceremonia aceasta este verificata minutios in practica, in privinta faptului ca mii si milioane de monahi de-a lungul veacurilor au trecut prin aceasta slujba, au auzit aceste cuvinte care se repeta si au dat aceste marturisiri si fagaduinte. Inseamna ca monahii care au primit marele si ingerescul chip cu toata aceasta slujba trebuie sa traiasca prin duhul acestei sfinte slujbe. 

Prin urmare, "monahul trebuie sa traiasca in manastirea sa, nu ca simplu purtator al semnelor speciale ale portului monahal, ci sa se transforme launtric, sa scape de omul cel vechi si aceasta schimbare este insemnata si simbolizata prin elementele constitutive speciale si prin imbracamintea pe care o ia prin ceremonia marelui si ingerescului chip. Se vede asadar clar ca ceremonia, cateheza, rugaciunile si cele cu care este imbracat monahul arata drumul omului de la starea de chip la starea de asemanare. Drumul de la curatia inimii la iluminarea mintii si la indumnezeire indica modul renasterii omului. Este o ceremonie care arata ce este viata profetica, apostolica si martirica." 

 SURSA

http://www.crestinortodox.ro/religie/acte-simboluri-slujba-tunderii-69720.html

G.C.

Sfântul Ioan Cap-tăiat (29 august)

Aşa se numeşte în popor această sărbătoare creştinească aşezată în Calendarul ortodox întru pomenirea martiriului celui care a fost Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului.

Nimic roşu nu se mănâncă în această zi de post şi rugăciune. Nu se bea vin sau altă băutură, căci ”Acesta n-a mâncat carne nici băutură ameţitoare n-a băut”. El a predicat împotriva desfrânării de orice fel şi a fost model de asceză şi cumpătare. Dar nesăţiosul Irod l-a sacrificat pentru o promisiune făcută la beţie, căci Ioan era un personaj incomod care îi punea dinainte Cuvântul Domnului şi-l mustra pentru încălcarea Legii.

Ca odinioară Ahab, regele care-şi târa poporul în robia idolească pentru a-i face pe plac Izabelei , la fel Irod a împlinit dorinţa Irodiadei şi l-a omorât pe Sfântul Prooroc. Devenise un obicei în rândul mai-marilor poporului evreu de a-i elimina pe cei care se ridicau deasupra tuturor prin viaţa lor sfântă şi având har de la Dumnezeu îndrăzneau să-i certe pe cei care “şchiopătau în cale”.

Ioan ştia că acesta va fi şi sfârşitul lui

Nu se temea căci misiunea lui se încheiase odată cu Sfântul Botez al Mântuitorului când îl arătase lumii pe “Mielul Lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”.

Aştepta momentul în care robul Lui Dumnezeu va fi  slobozit în pace şi se va sui la Cer pentru a se alătura cetei drepţilor.Dar şi în temniţă fiind nu tăcea ci,îi învăţa pe toţi milostenia şi pocăinţa căci glasul Cuvântului era spre glăsuire nu spre tăcere. El propovăduia Evanghelia Lui Hristos îndemnând pe fiecare să aibă milă de săraci şi de sărmani, să nu asuprească pe cei supuşi lor ,să nu ia plată nemeritată şi să ia aminte la cuvintele: ”Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”.

El a pregătit calea Domnului botezând popoarele în apa Iordanului ca mai târziu să se boteze cu Duhul Sfânt.

Ne minunăm cum a cunoscut Ioan Legea deşi a trăit numai în pustie şi de la vârsta de doi ani a rămas singur căci Elisabeta , mama lui s-a mutat la cele veşnice.

Astfel a făcut Domnul cu robul Său Ioan trimiţând Îngerul să-l hrănească din Cuvântul Domnului pentru a-l trimite apoi înaintea feţei Sale : ”Pregătiţi calea Domnului,drepte faceţi cărările Lui!” Născut din pântece pustiu , pustiul i-a fost casă vremelnică dar el , Proorocul Celui Preaînalt aprins de râvna casei Lui a învăţat şi a împlinit toate după cuviinţă şi dreptate încheind şirul proorocilor ucişi pentru numele Domnului.

Irod îl respecta  pe Ioan ştiindu-l om cu viaţă curată şi drept în cugetul său .

Se temea de profeţiile lui ,ştia că acesta nu de la sine  grăieşte dar fiind înclinat mai mult spre plăcerile vieţii decât spre poruncile Domnului “ca să le facă pe ele” a preferat să-l piardă dându-l pe mâna călăului sperând că aşa nu va mai avea cine să-l mustre înaintea poporului pentru fărădelegile sale. Evanghelia spune că s-a întristat Irod ascultând cererea Salomeei dar n-a avut curajul şi tăria de a alege partea cea bună.

Odată cu capul lui Ioan şi-a tăiat şansa de a dobândi iertarea şi bucuria de a intra întru ospăţul Mirelui.

S-a întristat şi Iisus de moartea celui despre care a spus că este “cel mai mare om născut din femeie” şi i-a slăvit râvna şi ascultarea slobozindu-l din închisoarea trupului pentru a se înălţa la bucuria cea necuprinsă cu mintea.

Înger în trup

Ioan şi-a dat sufletul în mâinile Domnului iar trupul spre mângâiere ucenicilor săi,creştinii de mai târziu. Plină de ură ,Irodiada a îngropat capul Sfântului în curtea palatului departe de trup ca să nu mai poată veni la Înviere. În trufia ei credea că astfel va şterge amintirea Proorocului şi nu va mai avea cine s-o vădească înaintea Domnului. Nu se ştie cum a murit Irodiada nici unde a fost îngropată. Dar nici Irod n-a avut o mai bună preţuire din partea poporului evreu.

Mormântul său a fost profanat şi devastat de mânia celor pe care regele i-a batjocorit cu purtarea sa. Căci “Nu vor sta călcătorii de Lege în calea ochilor Tăi. Urât-ai pe toţi cei ce lucrează fărădelegea”.

Ioan a fost mai mult decât un cap pe o tipsie de aur cum îl vedeau în vremea aceea musfirii lui Irod veniţi să-l omagieze de ziua lui. A fost “cap” al Legii celei noi pe care Hristos prin jertfa Lui pe Cruce a venit s-o împlinească. De atunci şi până azi cei care vor să deţină controlul asupra celor mulţi şi au puterea de a  hotărî soarta popoarelor încă “cer capul”celor care se opun şi strigă împotriva nedreptăţii.

Şi dacă nu reuşesc prin defăimare,şantaj ori viclenie o fac la propriu dar în ascuns crezând că nimeni nu le cunoaşte neleguirea. Dar Cel care cercetează “inimile şi rărunchii”vede tot ce se întîmplă în poporul Său şi răsplăteşte fiecăruia după faptele sale.

Sfântul Ioan este foarte iubit de credincioşii Bisericii noastre

Numele lui se află la mare cinste în inima creştinilor ortodocşi , icoana lui rar lipseşte din casele românilor iar pomenirea vieţii şi a faptelor lui aduce “cărbuni aprinşi pe capul lor” Căci şi aici , pe meleagurile noastre deşi departe de locul unde s-a nevoit şi a pătimit ,Ioan va fi mereu prezent , de strajă la poarta sufletelor şi grabnic apărător al dreptei credinţe.

El îi izbăveşte de patimile de orice fel pe toţi cei care îl cheamă în ajutor iar cei cuprinşi de patima beţiei dacă îl vor căuta nu vor avea partea lui Irod ci milostivirea şi purtarea de grijă a Domnului.

Dumnezeu să ne ajute cu Sfântul Său Înaintemergător !

SURSA Tudora Luca http://www.lumeacredintei.com/stiri-generale-evenimente/sfantul-ioan-cap-taiat/