marți, 30 decembrie 2014

Viaţa călugărului este durere amestecată cu bucurie

Când harul lui Dumnezeu vine asupra cuiva spre a merge la mănăstire, acela fuge imediat la mănăstire şi nu mai are nevoie de sfaturi.

„Rugăciunea monahilor susţine întreaga lume. Se întâmplă asta deoare­ce omul este creat după chipul lui Dumnezeu. Acest «după chip» se arată mai ales în rugăciunea curată. Evidenţierea chipului lui Dumnezeu arată împli­nirea scopului zidirii lumii. Dacă omul nu se roagă, trăieşte eşecul acestei zidiri şi al propriei lui existenţe.”
„Viaţa monahală este durere. Sunt periculoase cele prin care am trecut în viaţa mea, deoarece când cineva crede că a primit harul lui Dumnezeu, atunci poate să fie rău înşelat şi mulţi au fost înşelaţi. Când cineva trăieşte viaţa monahală în durere, ajunge la un moment dat în stare de a zice: «Mai bine nu m-aş fi născut!», aşa de mare este durerea. Dar durerea este un ma­re dar, este o calitate.”
„Cineva m-a întrebat dacă îl sfătuiesc să devină monah; i-am răspuns că nu pot să-l sfătuiesc asta. M-a întrebat: «De ce nu mă sfătuiţi? Poate vă pare rău că aţi devenit monah?» Şi i-am răspuns: «Mie nu îmi pare rău că am devenit monah, dar când harul lui Dumnezeu vine asupra cuiva spre a merge la mănăstire, acela fuge imediat la mănăstire şi nu mai are nevoie de sfaturi.»” (Părintele Sofronie de la Essex)
(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de Preot Șerban Tica, Editura Sophia, București, 2011, p. 299)

duminică, 28 decembrie 2014

GRĂDINA MAICII DOMNULUI VIII- Părintele Daniil

Părintele Daniil cel minunat


Minunatul Părinte Daniil a trăit cam în vremea lui Hagi Gheorghe, făcând şi el minuni chiar ca începător în călugărie. în vremea aceea a impresionat mult pe închinătorii evlavioşi şi s-au publicat chiar unele din minunile sale în revistele religioase ale unor ruşi cucernici. Deci acele puţine pe care le-am aflat despre Sfântul Părinte şi de care m-am folosit mult, vreau să le scriu, ca să se folosească şi alte suflete.

Precum am înţeles, era originar din Grecia şi a venit în Sfântul Munte cam în perioada revoluţiei greceşti de la 1821. După ce s-a închinat Maicii Domnului „Portăriţa", de la Sfânta Mănăstire Iviron, tânărul evlavios a trecut pe la Marea Lavră, s-a închinat Sfântului Atanasie şi a făcut rugăciune fierbinte ca Maica Domnului să-1 povăţuiască spre a afla un stareţ virtuos, căruia să i se supună şi să se facă monah. După aceea a pornit la drum liniştit mergând cu încrederea în Dumnezeu. După ce a trecut şi de Kerasia, mergând spre Sfânta Ana a apucat pe altă cărare şi a ajuns la chilia Sfântului Artemie. Stareţul de acolo era foarte cuvios şi mare nevoitor, procopsit cu multe virtuţi, şi aceasta 1-a odihnit nespus.

Ceilalţi părinţi de la Chiliile de prin împrejurimi văzând pe tânărul începător că se nevoieşte la fel ca stareţul său au început să se neliniştească şi-i spuneau Bătrânului să-1 iconomisească puţin, pentru că e tânăr şi a căzut deodată în asceză. Dar Stareţul le spunea:

- Nu vă neliniştiţi, pentru că ştiu ce om am.

După puţină vreme tânărul s-a făcut monah şi s-a numit Daniil. A ajuns la înalte măsuri duhovniceşti, pentru că era curat nu numai cu trupul şi cu sufletul, ci şi cu mintea, deoarece întotdeauna avea gânduri bune, iar în inima lui curată sălăşluia Hristos.

Odată au făcut foc în cuptor ca să coacă pâine şi să facă posmag. împrăştiind cărbunii aprinşi cu vătraiul ca să se încingă tot cuptorul la fel, din pricina focului lemnul a ars rămânând fierul înlăuntrul cuptorului aprins. Părintele a spus de asta Stareţului, care-i zise:

- Ce te uiţi la mine? Fă-ţi cruce şi intră în cuptor şi scoate fierul ca să nu întârziem.

Părintele Daniil şi-a făcut Cruce şi a intrat în cuptorul aprins. A apucat fierul ce se înroşise cu mâinile sale, fără să-i pricinuiască nici cea mai mică arsură şi fără să-i ardă vreun fir de păr din barba lui. Dar cel mai important decât toate a fost faptul că nici nu i-a trecut prin minte gândul că a făcut ceva.

Altă dată iarăşi un bătrân de la chiliile învecinate valahe s-a îmbolnăvit şi în suferinţa sa a aflat puţină uşurare din castraveţii cei puţin amari. Când a venit iarna i-au apărut iarăşi durerile aceleiaşi boli şi a coborât la Mănăstirea Sfântul Pavel ca să găsească aici cel puţin castraveţi muraţi, pe care să-i încerce pentru durerile lui, dar n-a aflat. Astfel că mâhnit şi îndurerat urca poteca de la Sfânta Ana spre Cruce. Deşi era iarnă, şi neexistând nici măcar castraveţi muraţi, i-a apărut deodată Părintele Daniil, îi lăsă înainte 6-7 castraveţi proaspeţi şi plecă imediat. Bătrânul bolnav s-a minunat şi a slăvit pe Dumnezeu, şi de cum a mâncat s-a tămăduit pentru totdeauna. De această dată Părintele Daniil a adus dragoste, binecuvântare, dintr-o ţară caldă foarte îndepărtată (Pe vremea aceea nu erau sere în Grecia).

Un alt bătrân de la chiliile vlahilor într-o iarnă grea venea de la Sfânta Ana spre chilia lui. Cum a ajuns la vârf, 1-a cuprins un viscol şi a fost nevoit să se întoarcă înapoi, ca să se adăpostească sub vreo stâncă, căci înnoptase şi nu mai avea vreme să se întoarcă la Sfânta Ana. Pe lângă asta, ningea mereu şi sufla un vânt puternic. Acolo unde s-a adăpostit, lângă o stâncă, clănţănind de frig, pentru o clipă, în plină noapte, a simţit pe cineva că 1-a cuprins cu braţele şi a simţit multă căldură, după care 1-a cuprins şi un somn dulce. Atunci îl văzu pe părintele Daniil cum îl îmbrăţişează cu multă dragoste. Dimineaţa, când s-a luminat de ziuă, s-a deşteptat din somnul lui dulce şi s-a ridicat să plece, deoarece se oprise viforul. Dar ce să vezi! Era zăpadă peste tot, numai lângă stâncă se topise de acea căldură dumnezeiască ce o împărtăşise Părintele Daniil. Bătrânelul s-a încălzit şi duhovniceşte şi, bucuros, a plecat la Chilia sa slăvind pe Dumnezeu. Părintele Daniil se încălzea mereu de dragostea lui Hristos. Să avem binecuvântarea lui. Amin.


GRĂDINA MAICII DOMNULUI VII- Sfântul Pantelimon

Sfântul Pantelimon 


La începutul nebuniei sale sfinte, timp de 5 ani, purta o rasă veche şi cârpită. Mai târziu a hotărât să poarte un sac vechi, la care a făcut o gaură ca să-şi scoată capul şi alte două pentru mâini, astfel mergând peste tot. Din pricina aceasta l-au numit „săcarul". Dar şi sacul acela îl scotea când umbla prin pădure ca să nu se rupă, sfâşiindu-şi astfel trupul printre rugi. Fireşte, cei ce nu aveau profunzime lăuntrică, ci judecau la suprafaţă îl numeau neghiob. Dar Părintele Antim îi punea pe gânduri când le spunea gândurile ce le aveau. Astfel îi zidea duhovniceşte pe cei ce aveau dispoziţie bună, descoperindu-le gândurile lor.

Se poate observa la nebunii pentru Hristos că, datorită multei lor smerenii au multă curăţie, adică limpezime duhovnicească, cunoscând astfel inimile oamenilor, ba chiar şi tainele lui Dumnezeu. Astfel era şi Părintele Antim, care îşi avea inima sa cea curată acoperită cu un sac vechi.

Când mergea la Mănăstirea Sfântul Pantelimon nu intra înăuntru, ci sta acolo unde stăteau argaţii mănăstirii, mâncând la aceeaşi masă cu ei. Egumenul mănăstirii se vede că a fost înştiinţat şi i-a spus monahului slujitor să se îngrijească de Părintele Antim. De atunci monahul trapezar al argaţilor îl avea la evlavie, îl ajuta şi îl urmărea. Astfel câştigă o încredere deosebită din partea Bătrânului şi putea înţelege unele din virtuţile sale ascunse.

Una din marile lui virtuţi a fost şi harisma ce a avut-o în privinţa postului. Putea posti multe zile. Odată a mers epuizat la mănăstirea rusească - înainte de postul Sfinţilor Apostoli -şi trapezarul de la mireni 1-a primit cu multă bucurie şi i-a pregătit să mănânce. Stareţul a început să mănânce, în timp ce monahul ce îl slujea intra şi ieşea şi, privindu-1 cum mănâncă mereu, 1-a judecat: „Un astfel de monah uscat şi slab a putut mânca atât de mult!" Aşadar zăpăcit de aceste gânduri ale judecăţii trapezarul a plecat la chilia sa. După ce a terminat de mâncat Părintele Antim a mers şi a stat la uşa chiliei fratelui. Văzând pe prietenul său cât era de zăpăcit de aceste gânduri, i-a fost milă de el şi, ca să-1 ajute, a fost nevoit să-i descopere pricina, ca să fie mai atent faţă de ceilalţi şi să nu-i judece, dar şi noi să ne folosim din asta şi să luăm aminte la judecată. Luându-1 de mână 1-a întrebat:

- Nu cumva ştii ce înseamnă smerenia?

- Nu, nu ştiu, i-a răspuns fratele cu sfială. Atunci stareţul i-a spus:

- Smerenia constă în asta: să nu judeci pe nimeni, ci să te socoti pe tine mai rău decât toţi. Iată, acum te-ai înşelat şi m-ai judecat, deoarece am mâncat mult. Dar nu ştii câte zile n-am mâncat nimic. îţi aduci aminte când am fost aici ultima dată?

- îmi aduc aminte, Părinte, a răspuns fratele. Aici la noi ai fost în Duminica Tomei şi ai mâncat şi de atunci nu te-am mai văzut.

Stareţul i-a spus atunci:

- Ei, vezi câte zile n-am mâncat? (Adică n-a mâncat de la Duminica Tomei până la Postul Sfinţilor apostoli, circa 7 săptămâni). Tu însă m-ai judecat, deoarece am mâncat mult. Frate, harismele dumnezeieşti sunt felurite. Iată, mie Dumnezeu mi-a dat să sufăr frigul şi foamea. Nu cumva ai fi putut rezista şi tu atâta? Te poţi smeri, să-ţi scoţi dulama, şi să mergem până la mănăstirea vecină, şi cu hainele ce le ai să petreci iarna în vârful Atonului? Dar tu, ca un cântăreţ, cum cânţi lui Dumnezeu? Gândurile tale se află mai mult aiurea decât la Dumnezeu. Ascultă-mă pe mine cum cânt.

Şi Părintele şi-a ridicat mâinile sale spre cer şi cu un suspin adânc a cântat „Aliluia", curgându-i lacrimi multe din ochii săi. Trapezarul s-a fâstâcit simţind o mare zdrobire. După aceea stareţul i-a spus monahului:

- Vezi, frate, să nu mai judeci pe nimeni deoarece nu ştii ce harismă are fiecare, ci ia aminte mai mult de tine însuţi.

Fratele a făcut metanie Bătrânului şi i-a cerut iertare minu-nându-se de mai-înainte-vederea sa. De atunci înainte Bătrânul Antim a început să se încreadă din ce în ce mai mult în trapezar.

Un alt frate oarecare, altă dată, înşelat de aparenţele Părintelui Antim îşi spunea în sine: „Ce fel de înainte văzător este acesta? Oare toţi înainte văzătorii mănâncă atât de mult?" Stareţul sesizând gândurile lui 1-a chemat lângă el şi i-a spus:

- Tu, frate, vrei să te faci monah, dar gândurile tale aleargă numai în Rusia. Deci să mergi acolo, să-ţi împlineşti dorinţa, şi după ce te vei întoarce iarăşi, atunci te vei învrednici să te faci monah.

Cuvintele Bătrânului s-au împlinit cu mare exactitate. într-adevăr, fratele acela a fost înşelat de gânduri şi plecând din mănăstire s-a întors în Rusia. Dar după un an s-a întors iarăşi în Sfântul Munte şi s-a făcut monah în aceeaşi Mănăstire.

Fratele Victor trapezarul îl avea la mare evlavie pe Părintele Antim - îl avea ca Sfânt - dar se temea să-i exprime admiraţia sa, ştiind că acestuia nu-i plac laudele. într-o zi, când a venit iarăşi Stareţul, trapezarul s-a bucurat şi i-a pregătit să mănânce, dar el, din evlavie, n-a vrut să stea cu el. însă ca să nu dea de bănuit - lucru ce 1-a observat stareţul - a început să umble de colo până colo prin trapeză. De îndată ce termină de mâncat, Părintele Antim se ridică de la masă spunându-i:

- în regulă, în regulă! Stai acum! Dumnezeu să te miluiască şi să te întărească!

Unul din ieromonahii ruşi a povestit fratelui că, oarecând, fiind stăpânit de nostalgie pentru patria sa, într-o zi a hotărât să plece din Sfântul Munte şi să se întoarcă în Rusia. Gândindu-se la asta, deodată intră în chilia sa Părintele Antim - care mai înainte nu era acolo - şi îi spuse:

- Maica Domnului m-a trimis să-ţi spun, Părinte, să nu mergi în Rusia, pentru că de vei ieşi din pustie în lume, vei cădea în păcat.

Intr-o vreme Părintele Antim s-a liniştit pe înălţimile Atonului pentru o îndelungată bucată de timp. Fratele trapezar s-a neliniştit mult şi s-a rugat lui Dumnezeu să-1 vestească pe Stareţ să vină în mănăstire, ca să-1 folosească duhovniceşte. îi spunea gândul: „Poate stareţul acum în pustie se va fi istovit de osteneli, dar dacă ar fi aici, l-aş fi iconomisit cu puţină hrană, i-aş fi făcut şi un ceai".

A doua zi dimineaţă, Stareţul a venit în Mănăstire şi a spus prietenului său zâmbind:

- Poftim, după dorinţa ta am venit de pe Aton, foarte obosit şi cu picioarele tăiate de pietre. Ceaiul tău merită această osteneală.

Fratele a văzut înaintea sa vedere şi i-a cerut iertare pentru osteneala ce i-a pricinuit-o.

Odată acelaşi frate era stăpânit de o mâhnire adâncă şi de moleşeală şi s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită pe prietenul său, Părintele Antim, ca să-1 mângâie. După câteva ore a apărut Părintele Antim înaintea lui. Fratele mâhnit văzându-1 s-a bucurat mult şi 1-a întrebat:

- Cum s-a făcut, Părinte, că ai venit exact în ceasul nevoii mele?

Stareţul i-a răspuns zâmbind:

- Tu ai vrut să mă vezi şi ai rugat pe Dumnezeu pentru asta, şi am venit.

Altă dată la Sfântul Pantelemon în ajunul zilei de 1 ctombrie, când se săvârşeşte priveghere de toată noaptea în cinstea Acoperământului Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Părintele Antim a ajuns în mănăstire aproape gata să-şi dea sufletul. Când 1-a întâlnit pe fratele trapezar i-a spus:

- în noaptea aceasta mă aflam la Mănăstirea Zografu, în pustie, şi mă rugam în picioare pe o piatră. în vremea rugăciunii am văzut pe Maica Domnului cum coboară din cer în Mănăstirea voastră. Aşa cum eram plin de bucurie pentru această vedenie, m-am grăbit să vin s-o aflu aici, ca să mă acopere cu omoforul ei şi pe mine, păcătosul, împreună cu robii ei care o cinstesc. Dar, de cum am pornit din locul acela alergând încoace, deodată a apărut un şarpe, s-a repezit cu mânie asupra mea şi m-a muşcat tare de un picior. Am simţit însătă piedica aceasta a fost din invidia urătorului de bine şi n-am dat importanţă muşcăturii, căci mă grăbeam să ajung în Mănăstirea voastră.

Fratele a privit piciorul său şi într-adevăr, rana din muşcătură era serioasă. Marea dragoste a Stareţului faţă de Dumnezeu 1-a făcut nesimţitor faţă de pătimirile trupeşti.

în anul 1862, în Athos iarna a fost geroasă şi cu zăpadă. In vremea aceea Părintele Antim era pe înălţimile Atonului, în pustia cea adâncă şi trăia în scorbura unui copac. A căzut multă zăpadă, care 1-a izolat complet, încât nu mai putea ieşi de acolo. 46 de zile a stat acolo fără pâine. Aproape întotdeauna înainte de anotimpul de iarnă se afla mai aproape de mănăstire. Bătrânii din Rusicon au aflat că în vremea aceea Părintele Antim nu se afla aproape de ei şi au început să se neliniştească pentru el. După 46 de zile Stareţul a ajuns la mănăstire complet epuizat (istovit) şi înlemnit de frig. Fratele, când 1-a văzut, a strigat de bucurie:

- Ah, Părinte, tu eşti? Noi ne-am deznădăjduit să te mai I revedem. Dar unde ai fost tot timpul acesta?

- Ei, stăteam într-o scorbură, a răspuns Stareţul zâmbind.

- Şi ce ai mâncat acolo, Părinte? 1-a întrebat fratele.

- Frate Victor, câte am pătimit de la draci şi de la frig, numai Dumnezeu ştie. Dar Sfântul Ioan Botezătorul mi s-a arătat şi m-a izbăvit de moarte.

Intr-o vreme Stareţul Antim n-a venit la Rusicon vreme de cinci luni. Monahii Mănăstirii nu cunoşteau pricina. Se nelinişteau şi aveau multe gânduri: „Nu cumva 1-a mâhnit cineva? etc". Duhovnicul mănăstirii ştia un pustnic în care Părintele Antim avea încredere şi 1-a rugat să afle pricina. Pustnicul a întrebat pe Părintele Antim, iar acela a răspuns:

- Cât timp mă vor lăuda acolo şi mă vor cinsti ca Sfânt nu voi mai merge... Ultima dată când eram acolo, un ieromonah a căzut la picioarele mele şi mi-a spus: „Părinte Sfinte, rugaţi-vă pentru mine, păcătosul, să mă mântuiesc pentru rugăciunile Sfinţiei Voastre...". Vezi? Cum mai pot merge de acum acolo, dacă mă cinstesc ca Sfânt?

După aceasta Părintele Antim mergea cam în ascuns în Mănăstire şi îi încredinţa Părintelui Victor unele taine din viaţa sa ce reieşeau din discuţiile lor.

Altă dată iarăşi 1-a vizitat şi Părintele Victor i-a pregătit masa. Iar Stareţul i-a spus:

- Iar v-a cercetat Mănăstirea Sfântul Ioan cel Milostiv, în ziua aceea fusese Duminică şi ca de obicei au venit

pustnici, schitioţi şi destui mireni care au mâncat la trapeză, după care li s-a dat şi binecuvântare.

Părintele Antim nu avea nicăieri locuinţă stabilă, ci întreg Sfantul Munte era locuinţa sa. In ultimii am ai vieţii sale a stat lângă Mănăstirea Zografu şi de multe ori ajuta la zidire, la araţiile Mănăstirii cărând pietre şi apă. în august 1867 marele pustnic a vizitat pentru ultima dată iubita sa Mănăstire, Sfântul Pantelimon. A intrat în Mănăstire şi s-a dus imediat la arhondaric. Acolo 1-a întâlnit pe prietenul său, Părintele Victor şi i-a vorbit multă vreme, sfătuindu-1 cum să biruiască gândurile viclene şi patimile. La sfârşit i-a spus de-a dreptul:

- De acum nu voi mai veni aici, deoarece voi muri curând.

într-adevăr, aşa s-a şi făcut. La sfârşitul lui noiembrie al aceluiaşi an a mers la Mănăstirea Zografu şi acolo a căzut bolnav. L-au dus la bolniţa Mănăstirii, unde a stat 12 zile.

Pe 9 decembrie 1867 Părintele Antim a lăsat Grădina Maicii Domnului, unde s-a nevoit cu mărime de suflet, şi s-a odihnit în Domnul. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

(Notă. Biografia Cuviosului Antim s-a publicat în cartea „Asceţi atoniţi contemporani", ediţia a noua, Moscova, 1900, paginile 31 - 40. Am prescurtat-o oarecum, fără să schimb ceva din cele scrise de ieromonahul Arsenie. Am făcut aceasta cu intenţie bună ca să nu se interpreteze greşit unele fapte ale Cuviosului Părinte).


marți, 23 decembrie 2014

GRĂDINA MAICII DOMNULUI VI- Pustnicul nevăzut

Pustnicul necunoscut (poate unul din Pustnicii nevăzuţi de pe Aton)


Când am venit la Sfântul Munte pentru prima dată, în 1950, urcând de la Kapsocalivia spre Sfânta Ana, am pierdut drumul. în loc să iau drumul spre Schitul Sfânta Ana, am luat-o spre vârful Atonului. După ce am mers destul, am înţeles că urc şi căutam să aflu vreo cărare să ies pe de-a dreptul. în timpul acestei nelinişti ce mă stăpânea şi cum mă rugam Maicii Domnului să mă ajute, deodată îmi apare înainte un pustnic cu o faţă luminoasă - să fi fost cam de 70 de ani -care, după îmbrăcămintea sa arăta să nu aibă legătură cu oamenii. Purta o dulamă ca de pânză de corabie, dar foarte decolorată şi găurită. Avea găurile prinse cu aşchii de lemn, cum îşi prind ţăranii sacii rupţi, când nu au sfoară să-i coasă. Avea de asemenea o traistă de piele, decolorată, ale cărei găuri erau prinse în acelaşi fel. La gât avea un lanţ gros ce îi ţinea o cutie în faţă pe piept, în care trebuie să fi avut ceva sfânt. Până să-1 întreb eu ceva, acela mi-a spus:

- Fiule, drumul acesta nu duce la Sfânta Ana. Şi, mi-a arătat cărarea.

Din toată înfăţişarea sa se vedea că este sfânt. După aceea l-am întrebat şi eu pe pustnic:

- Unde locuieşti, Părinte? Şi acela mi-a răspuns:

- Undeva pe aici. Şi mi-a arătat vârful Atonului. Deoarece am rătăcit în dreapta şi în stânga căutând să aflu

un stareţ care să mă vestească lăuntric, am uitat şi ce zi este şi în ce dată a lunii eram. Am întrebat pe pustnic şi mi-a spus că este vineri. După aceea a scos o pungă mică de piele, care avea în ea ca nişte lemnişoare cu linii, şi din aceste linii, la care s-a uitat, mi-a spus în ce dată eram. Apoi am luat binecuvântare de la el, am mers pe cărarea ce mi-a arătat-o şi am ieşit la Schitul Sfânta Ana. Mintea mea însă se întorcea mereu la faţa ce iradia de lumină a pustnicului.

Mai târziu, când am auzit că există 12 pustnici - alţii spun că 7 - în vârful Atonului am intrat la gânduri şi am povestit ceea ce am văzut la stareţi experimentaţi, care mi-au spus:

- Va fi fost unul din Cuvioşii Pustnici ce trăiesc nevăzut în vârful Atonului.

GRĂDINA MAICII DOMNULUI V- Părintele Serafim

Părintele Serafim, Pustnicul Atonului


Un tânăr evlavios din Atena, dintr-o familie bogată, şi-a L-L pierdut mama din pricina unei boli grele şi pe neaşteptate a murit şi tatăl lui, după puţină vreme. Moartea părinţilor lui 1-a zguduit tare şi asta s-a făcut pricină ca tânărul să filozofeze la deşertăciunea acestei lumi. îşi împărţi aşadar toată averea sa la săraci, îşi lăsă marele său magazin comercial angajaţilor lui şi veni în Sfântul Munte.

Trecând pe la Nea Schiti, 1-a cunoscut pe Părintele Neofit, ce locuia la Cliilia Sfântului Dimitrie, unde a fost găzduit şi s-a mărturisit. Părintele Neofit i-a povestit multe despre pustnici şi mult i s-a aprins dumnezeiescul dor auzind despre Pustnicii ce locuiesc în vârful Atonului (există tradiţia confirmată în repetate rânduri de arătări a acestor Pustnici minunaţi la diverşi monahi şi mireni. Se spune că ar fi 12 sau 7). Apoi a cerut binecuvântare de la Părintele Neofit să rămână în obştea sa, să se tundă monah, după care să-i dea binecuvântarea sa să se pustnicească sus, pe Aton. Părintele Neofit, văzându-1 foarte smerit şi evlavios 1-a primit, dar 1-a ţinut cu hainele lui mireneşti şi 1-a pregătit duhovniceşte, fără zgomot, cinci ani, fără ca ceilalţi să ştie scopul cel sfânt al tânărului, care evita chiar şi întâlnirile cu Părinţii Schitului. După ce a fost instruit duhovniceşte cinci ani, Stareţul 1-a făcut monah, l-a numit Serafim şi i-a dat binecuvântarea să se pustnicească sus, pe Aton, fără să vadă om.

După trei ani a venit odată, precum mi-a povestit Părintele Dionisie, din sinodia (obştea) Părintelui Neofit, şi-şi spunea ispitele ce le-a avut la început, cum îl ameninţau diavolii mereu. într-o noapte i-au aruncat tabla cea veche ce o avea în faţa peşterii ca să împiedice puţin vântul cel puternic şi ploaia. Părintele Serafim nu numai că nu s-a tulburat, ci zâmbind a spus diavolilor:

- Dumnezeu să vă ierte! Bine aţi făcut, căci aşa îmi urâţisem peştera, cu tabla ce am pus-o.

Părintele Serafim a mai apărut şi altă dată, după cinci ani, şi Părintele Neofit i-a dat un vas cu Sfintele Taine şi plecând iarăşi pe vârful Atonului n-a mai apărut vreodată.

Părintele Serafim a devenit înger, „serafim". Şi cum să nu zboare, când pe toate le-a aruncat pentru Hristos. Să avem binecuvântarea lui. Amin.

duminică, 21 decembrie 2014

GRĂDINA MAICII DOMNULUI IV- Bătrânul Pahomie

Bătrânul Pahomie 


(ucenicul Bătrânului Evloghie şi nepotul lui Hagi Gheorghe)

Precum despre Bătrânul Evloghie, aşa şi despre binecuvântatul lui ucenic, Părintele Pahomie, voi spune şi despre el ceva de la sfârşitul vieţii sale, iar nevoitorii evlavioşi, care au gânduri curate vor înţelege sufletul curat al Bătrânului Pahomie.

Cu trei zile înainte de moartea sa, într-o joi, bătrânul Pahomie chemă pe Părintele Gheorghe şi-i spuse:

- Părinte Gheorghe, fă dragoste şi du-te la Colciu şi cumpără peşte pentru praznicul Sfântului Gheorghe, pe care îl vom avea luni. De data aceasta să cumperi însă mai mult peşte, deoarece voi veţi avea 2 praznice. Eu voi prăznui în cer cu Sfântul Gheorghe şi nu voi fi cu voi.

Părintele Gheorghe merse de îndată la Colciu, aduse peştele şi-1 pregăti, ca să nu se strice.

Vineri bătrânul Pahomie trimise iarăşi pe Părintele Gheorghe să cheme pe Părinţi la Praznic spunându-i:

- Să spui Părinţilor să-şi rânduiască treburile, pentru că vor avea două praznice: înmormântarea mea cu parastas şi a doua zi pomenirea Sfântului Gheorghe.

Părintele Gheorghe a înştiinţat pe Părinţi aşa cum i-a spus bătrânul Pahomie. Sâmbătă dimineaţa 1-a trimis să înştiinţeze pe Părintele Dimitrie să vină să-1 împărtăşească. De cum 1-a văzut pe preot, a început să cânte cu bucurie „Cinei Tale celei de Taină..." şi împărtăşindu-se a spus: „Slavă lui Dumnezeu". S-a sărutat cu Părinţii ce se aflau lângă el şi sufletul său cel sfinţit a plecat la ceruri în anul 1974 la 22 aprilie.

Duminică a fost înmormântarea şi parastasul cu masă ca la un praznic, iar luni au prăznuit pe Sfântul Gheorghe, făcându-se al doilea praznic. Părintele Pahomie însă a sărbătorit cu Sfântul Gheorghe în cer - precum a spus - şi s-a săturat de bunătăţile raiului, şi s-a îmbătat de vinul duhovnicesc al dragostei lui Dumnezeu împreună cu Sfântul Gheorghe.

Bunul Dumnezeu să ne învrednicească şi pe noi să gustăm puţin din el. Amin.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Flori din Grădina Maici Domnului, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004)

vineri, 19 decembrie 2014

GRĂDINA MAICII DOMNULUI III- Bătrânul Evloghie

Bătrânul Evloghie (ucenicul lui Hagi Gheorghe)


Deasupra Kareii, spre Vatoped, se află Chilia Sfântului Gheorghe „Cel ce s-a arătat". Acolo au pustnicit şase ucenici de-ai lui Hagi Gheorghe având ca stareţ pe cel mai mare dintre ei, Bătrânul Evloghie. Mai târziu s-au adăugat şi alţi doi fraţi la obştea lor, Părintele Pahomie şi Părintele Gheorghe, făcându-se nepoţi ai lui Hagi Gheorghe.

Ne bucurăm când vedem această continuitate patristică şi dumnezeiască transmitere a vieţii călugăreşti de la Bătrânii Cuvioşi la Cuviosul Părinte Hagi Gheorghe şi de la Părinte la fii şi nepoţi. Fireşte, cu vrednicie este să se scrie multe despre unii ca aceştia, precum şi despre Bătrânul Evloghie. Fiindcă despre Bătrânul Evloghie, atletul lui Hristos, a scris şi un Părinte de la Simonos Petras, compatriot de al său, de aceea eu mă voi limita numai la un incident de la sfârşitul vieţii lui, reflectând modul în care s-a luptat cu diavolii până la adânci bătrâneţe.

Când Stareţul a îmbătrânit, după ce a trecut de 100 de ani, stătea pe o canapea şi spunea mereu rugăciunea. Intr-o zi, cei doi mucenici ai lui, Părintele Pahomie şi Părintele Gheorghe au mers să culeagă măsline, iar stareţul, închizând uşa, s-a aşezat pe canapea şi rostea rugăciunea. Deodată, auzind mult zgomot înăuntrul chiliei sale şi-a întrerupt rugăciunea. Atunci se năpustesc asupra lui 30 de draci, îl aruncă jos pe duşumea şi îl iau la bătaie. Fireşte, Stareţul nu s-a mai putut scula după atâta bătaie. La prânz s-au întors părinţii de la muncă şi au strigat pe stareţ să le deschidă uşa. Dar cum să audă sărmanul bătrân şi cum să se ridice fiind în situaţia aceea? Atunci Părintele Gheorghe, neliniştit, a intrat printr-o ferestruică, a deschis uşa, şi amândoi părinţii au intrat temători spre chilia Bătrânului. Dar ce să vadă? Bătrânul Evloghie era căzut pe duşumea, lovit. Văzându-i, le-a zis cu sânge rece:

- Auziţi, 30 de diavoli s-au adunat să mă bată. Nu era unul sau doi.

în chilia sa avea o Cruce de lemn agăţată de perete şi se ruga de obicei înaintea ei. Odată, în vreme ce se ruga, a venit un diavol pe fereastră ca să-1 ispitească pe Stareţ. Bătrânul Evloghie vede că deodată Crucea se desprinde singură din cui, se apropie de diavol şi acesta a dispărut imediat. După aceea vede cum Crucea iarăşi se agaţă singură la locul ei.

Astfel s-a nevoit Bătrânul Evloghie până la vârsta de 108 ani. Şi după ce s-a maturizat duhovniceşte şi a sosit vremea să plece din viaţa aceasta spre cea veşnică cu bogăţia sa cea duhovnicească, s-a înştiinţat de Dumnezeu să se pregătească şi să pregătească şi pe călugării lui, dându-le ultimele sfaturi împreună cu binecuvântarea sa:

- Eu, Părinţilor, de acum plec; mă duc lângă Sfântul Antonie. Mai târziu veţi veni şi voi acolo aproape, în rai. Tu, Părinte Gheorghe, vei trăi 80 de ani.

Apoi a cerut să se împărtăşească şi s-a odihnit în Domnul, binecuvântatul lui Dumnezeu Evloghie, pe 11 aprilie 1948.

Aşadar, când a împlinit 80 de ani, Părintele Gheorghe spunea:

- Anul acesta voi muri! Aşa mi-a spus Stareţul. Medicul văzându-i constituţia sa puternică, i-a spus:

- Tu vei trăi încă 30 de ani.

Dar de îndată ce a împlinit 80 de ani, Părintele Gheorghe şi-a închis şi ochii săi, minunându-se toţi.



joi, 18 decembrie 2014

FLORI DIN GRĂDINA MAICII DOMNULUI II- PĂRINTELE TIHON

Părintele Tihon


ărintele Tihon s-a născut în Rusia, în Novaia Mihailovk, în 1884. Părinţii lui, Pavel şi Elena, erau oameni evlavioşi şi era firesc ca şi rodul lor - Timotei după numele lumesc - să le moştenească evlavia şi dragostea faţă de Dumnezeu de mic copil.

Părinţii vedeau râvna cea mare, dumnezeiască a copilului lor, dar nu îndrăzneau să îi dea binecuvântarea lor să meargă la mănăstire, deoarece îl vedeau bine făcut şi cu o fire zburdalnică. Voiau ca să se maturizeze şi în gândire şi după aceea Timotei să hotărască singur. I-au dat însă binecuvântarea să viziteze mănăstirile pe o perioadă de timp de trei ani, de la vârsta de 17 până la 20 de ani. Atunci a făcut călătoriile cele mari şi nesfârşite pe la mănăstirile Rusiei, şi a trecut aproape prin 200 de mănăstiri. La mănăstirile unde a mers, cu toate că era foarte obosit şi epuizat de mersul pe jos, evita cu bun simţ ospitalitatea lor ca singur să se nevoiască şi să nu îngreuieze pe alţii.

Intr-o eparhie însă s-a chinuit mult, pentru că locuitorii de acolo mâncau pâine de secară. Şi Timotei n-a putut-o mânca deoarece el nu mânca nimic afară de pâine de grâu, iar pâinea de secară avea un miros urât şi era ca noroiul. De aceea tânărul se epuizase de tot. Se duse însă la brutar, de la care ceruse şi altă dată, să-1 roage din nou să-i dea puţină pâine albă, crezând că pentru el va avea pâine mai bună. Acela însă văzându-1 pe Timotei de departe i-a spus să plece.

Mâhnit şi epuizat cum era tânărul, s-a tras într-un colţ şi cu toată simplitatea lui copilărească a făcut rugăciune către Maica Domnului: „Maica Domnului, vreau să mă ajuţi, căci voi muri pe drum înainte de a mă face călugăr; nu pot mânca această pâine". N-a apucat să termine rugăciunea că deodată îi apare înainte o Tânără cu chipul strălucitor, îi dă o franzelă şi îndată dispare. în clipa aceea Timotei s-a pierdut. Nu-şi putea explica fenomenul acesta. îi treceau prin minte felurite gânduri. Un gând îi spunea că poate 1-a auzit fiica brutarului şi i s-a făcut milă de el şi a spus tatălui ei să-i dea puţină pâine bună. Deci merse iarăşi la brutar ca să-i mulţumească. Dar brutarul a crezut că Timotei îşi bate joc de el şi 1-a înjurat cu mânie.

- Hai, fugi de aici, că eu n-am nici femeie, nici fiică!

După ce Timotei a mâncat acea pâine binecuvântată şi s-a întărit şi duhovniceşte, şi-a continuat pelerinajul său şi la celelalte mănăstiri, dar acel fapt inexplicabil i se învârtea mereu în minte. A petrecut mult timp în această nedumerire, dar mai târziu, când un monah i-a dat o carte cu icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din Rusia, şi a văzut-o pe Maica Domnului din Kremlin, i-a săltat inima sa de evlavie, ochii i s-au umplut de lacrimi de recunoştinţă şi a spus: „Această Maică a Domnului mi-a dat pâinea cea albă". Şi de atunci o simţea pe Maica Domnului mai aproape, ca şi copilul pe mama sa.

După pelerinajul făcut la mănăstirile din Patria sa a mers să se închine şi la Muntele Sinai, cel călcat de Dumnezeu, unde a stat două luni, iar de acolo a plecat la Sfintele Locuri, unde a pustnicit o perioadă de vreme, dincolo de râul Iordanului. Deşi Locul cel Sfânt 1-a ajutat, însă n-a aflat linişte din pricina duhului lumesc al vremii noastre, care a distrus, din nefericire, cu aşa-zis lui civilizaţie, chiar şi locurile pustii şi sfinte, unde se liniştesc şi se sfinţesc sufletele. De aceea a fost nevoit să plece la Sfântul Munte.

Ispita însă, văzând din experienţa sa de mulţi ani că acest tânăr evlavios va spori în viaţa duhovnicească şi va ajuta multe suflete să se mântuiască, a încercat să-1 împiedice. întorcându-se din pustia Iordanului în Ierusalim, pe când se pregătea să se închine pentru ultima oară la Sfântul Mormânt şi să-şi ia rămas bun de la cunoscuţii săi, vicleanul a folosit ca unelte ale sale două femei fără fiică de Dumnezeu, rusoaice, care l-au chemat acasă la ele, ca să-i dea, chipurile, pomelnice să le pomenească la Sfântul Munte. Timotei cel fără de răutate, care totdeauna avea gânduri bune, le-a crezut şi a mers. Dar când l-au încuiat înlăuntru şi s-au năpustit asupra lui cu intenţii imorale, s-a pierdut. S-a înroşit şi dând un brânci femeilor şi unul uşii a fugit din ghearele şoimilor, ca Iosif de odinioară, şi s-a păstrat curat.

După aceea a venit aşa cum era, ca o floare curată şi s-a sădit în Grădina Maicii Domnului, a sporit şi a bine miresmuit cu virtuţile lui, precum vom vedea mai jos.

Prima lui metanie a fost la Chilia Burazeri, unde a stat cinci ani. Deoarece aici nu a aflat liniştea din pricina multor închinători ruşi, a luat binecuvântare şi a plecat la Karulia, unde a pustnicit cincisprezece ani. Toată perioada de timp de la Karulia a petrecut-o în nevoinţe aspre. Lucrul lui de mână erau metaniile şi închinăciunile cu rugăciunea „Doamne Iisuse..." şi cititul. împrumuta cărţi de la Mănăstiri, de unde lua ca binecuvântare posmag şi din cele ce prisoseau de la masă, pentru care se ruga. Astfel se nevoia cu mărime de suflet, ca şi lăuntric să devină înger şi nu numai pe dinafară cu Schima îngerească.

De la Karulia a venit la marginea Kapsalei (deasupra Kaleagrei), la o chilie de pe moşia Mănăstirii Stavronikita şi a îngrijit de un bătrân. După cea murit Bătrânelul şi a luat binecuvântarea sa a rămas singur la Chilie. De atunci nu numai că nu şi-a neglijat nevoinţele lui duhovniceşti, ci le-a şi înmulţit, primind din belşug harul lui Dumnezeu, pentru că s-a nevoit cu mărime de suflet şi cu multă smerenie.

Harul dumnezeiesc 1-a arătat oamenilor şi mulţi oameni îndureraţi alergau la el să-i ceară sfatul şi să se mângâie de multa sa dragoste. Alţii îl rugau să se preoţească, ca să-i ajute mai mult prin Taina Sfintei Spovedanii, căci astfel ar da şi iertarea păcatelor. Nevoia aceasta, de a ajuta pe alţii a descoperit-o şi el însuşi şi a primit să fie hirotonit.

La Chilia sa nu exista Biserică, care era absolut necesară, şi nici bani nu avea, dar avea mare credinţă în Dumnezeu. Aşadar a făcut rugăciune şi a pornit spre Kareia cu încredere în Dumnezeu că îi va iconomisi banii necesari pentru biserică, înainte însă de a ajunge la Kareia, pe părintele Tihon 1-a zărit stareţul Schitului Sfântul Prooroc Ilie (rusesc) şi 1-a chemat. Când s-a apropiat de el i-a spus:

- Un oarecare creştin bun din America mi-a trimis câţiva dolari, să-i dau celui ce n-are biserică ca s-o zidească. Sfinţia Ta n-ai biserică, i-ai şi construieşte-o.

A lăcrimat Bătrânul de emoţie şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu. A mulţumit şi stareţului şi a spus şi „Dumnezeu să-1 ierte" pe omul lui Dumnezeu ce i-a trimis binecuvântarea. Bunul Dumnezeu, ca un Cunoscător de inimi, s-a îngrijit de biserica sa, mai înainte ca Bătrânul să-L roage, pregătindu-i banii pentru clipa când acesta îi va cere. Aşadar, era firesc să îl asculte Dumnezeu de vreme ce şi Părintele Tihon de mic copil îl asculta pe Dumnezeu, păzea poruncile Lui dumnezeieşti şi primea binecuvântări cereşti.

I n continuare a aflat doi monahi meşteri care să spună şi rugăciunea în timp ce vor lucra. Când a terminat biserica, a închinat-o Sfintei Cruci, pentru că o avea la evlavie, dar şi ca să evite prin acest mod praznicele, deoarece la înălţarea Sfintei Cruci se posteşte, şi ziua este de doliu. Stareţului nu-i plăceau praznicele deoarece creează nelinişte şi greutate, căci el prăznuia în fiecare zi duhovniceşte prin tipicul chiriei sale, cu multă nevoinţă şi aproape fără mângâiere omenească în groapa Kaleagrei, unde vedea cerul şi trăia bucurii paradisiace împreună cu îngerii şi cu Sfinţii. Când cineva îl întreba: „locuieşti singur aici în pustie?" - Bătrânul răspundea:

- Nu, locuiesc împreună cu îngerii şi arhanghelii, cu toţi sfinţii, cu Maica Domnului şi cu Hristos.

Intr-adevăr simţea prezenţa îngerilor şi ajutorul îngerului său păzitor. într-o zi când l-am vizitat, cum urca scările a căzut înapoi împotmolindu-se în hainele lui, căci purta multe, şi m-am ostenit destul ca să-1 ridic. Când l-am întrebat după aceea: „Ce-ai fi făcut Părinte, singur, dacă n-aş fi fost eu?", m-a privit insistent şi mi-a răspuns cu siguranţă: - îngerul meu păzitor m-ar fi ridicat! Deşi se afla într-un loc pustiu, singur, şi chilia lui nu avea aproape nimic, căci nici nu-i trebuia nimic, ca să aibă pe Hristos în el, Grădina Maicii Domnului era pentru Părintele Tihon raiul pământesc, căci acolo unde este Hristos acolo e şi raiul.

Mulţi ani n-a ieşit în lume, dar, fără să vrea, a fost nevoit cândva să meargă împreună cu alţi Părinţi ca martor la Tesalonic atunci când a fost incendiu în Kapsala. Când Bătrânul s-a întors în Sfântul Munte, părinţii l-au întrebat:

- Cum ţi s-apărut oraşul şi lumea, după atâţia ani de când n-ai văzut lume?

- N-am văzut oameni, ci pădure de castani, a răspuns bătrânul.

Stareţul a ajuns la această stare duhovnicească sfântă, pentru că iubise mult pe Hristos, smerenia şi sărăcia. în chilia Stareţului nu vedeai nici un lucru de procopseală, care să slujească omului. Din cele pe care le avea în chilie, putea găsi oricine câte ar fi vrut aruncate la gunoi. Dar pentru oamenii duhovniceşti orice lucru vechi pe care l-ar fi avut Părintele Tihon avea mare valoare, pentru că era sfinţit. încă şi zdrenţele lui erau privite cu evlavie şi erau luate de binecuvântare. De asemenea orice lucru vechi sau rău făcut purta, nu se vedea urât, deoarece devenea frumos de la frumuseţea lui sufletească lăuntrică. în loc de culion cosea el singur cu acul un fel de glugi din bucăţi de rasă şi le purta, care împrăştiau mai mult har decât mitrele preţioase arhiereşti; (fireşte, atunci când în inima arhiereului nu există „Mărgăritarul cel de mult preţ").

Odată un vizitator 1-a fotografiat aşa cum era, cu gluga în loc de culion şi cu o pijama ce i-au pus-o pe spate, văzându-1 pe Stareţ că-i este frig. Şi acum, cei ce îl văd în fotografie pe Părintele Tihon, cred că purta o mantie arhierească, deşi era o pijama veche tărcată.

Mult îi plăceau lucrurile sărace şi smerite şi iubea mult neagoniseala, care 1-a şi eliberat şi i-a dăruit aripi duhovniceşti. Şi astfel, cu sufletul întraripat se nevoia mult, fără să simtă osteneala trupească, precum copilul nu simte oboseală când face voile tatălui său, ci simte dragostea şi afecţiunea împreună cu mângâierea. Fireşte, acestea nu se compară cu mângâierile dumnezeieşti ale harului, nici cu gândul măcar.

Precum am spus, lucrarea lui de mână erau nevoinţele duhovniceşti, postul, privegherea, rugăciunea lui Iisus, metaniile, etc, nu numai pentru sine, ci şi pentru toate sufletele lumii (vii şi morţi). Când a îmbătrânit şi nu putea să se ridice căzând jos de la metaniile ce voia să le facă, a legat o funie groasă de tavan şi cu ea se ridica. Şi aşa făcea metanii şi se închina lui Dumnezeu cu evlavie. Şi-a ţinut tipicul până când a căzut la pat, unde s-a odihnit timp de 20 de zile, după care a plecat la viaţa cea veşnică şi adevărată, unde se odihneşte veşnic lângă Hristos.

Acelaşi tipic al mâncării uscate, care îl avea de tânăr, 1-a ţinut mereu până la bătrâneţile lui. Trebăluitul în bucătărie îl considera timp pierdut, pe lângă faptul că mâncărurile bine pregătite nici nu se potrivesc călugăriei. în mod firesc, după atâta nevoinţă şi într-o astfel de stare duhovnicească mâncarea bună nu-i producea nici o plăcere, căci îl avea pe Hristos în el, Care îl îndulcea şi îl hrănea dumnezeieşte. în discuţiile lui totdeauna se referea la raiul cel dulce şi din ochii lui se rostogoleau lacrimi dulci nelăsându-şi inima să se ocupe de bucurii deşarte, când era întrebat de oamenii mireni.

Extrem de puţinele lucruri ce îi trebuiau ca să trăiască şi le procura din puţinul lucru de mână pe care îl făcea. Picta câte un Epitaf în fiecare an, pe care îl dădea cu 500 sau 600 drahme şi cu aceşti bani trăia tot anul.

Precum am spus, era foarte cumpătat, încât şi o smochină o tăia în două şi o mânca de două ori. îmi spunea: „Măi, măi, măi, fiule, asta-i foarte mare!" Eu însă ca să mă satur, trebuia să mănânc un kilogram.

De fiecare Crăciun, Stareţul îşi procura un hering, ca să aibă peşte pentru toate cele 12 zile vesele până la Botez. Spinarea heringului n-o arunca, ci o agăţa de-o aţă şi atunci când era vreun praznic împărătesc sau al Maicii Domnului şi era dezlegare la peşte, fierbea puţină apă într-o cutie de conservă, afunda spinarea de două-trei ori în apă, ca să ia puţin miros, după care punea puţin orez. Aşa făcea dezlegare şi se prihănea pe sine că mănâncă şi supe de peşte în pustie. Spinarea aceea o agăţa iarăşi în cui pentru altă dezlegare, până când se albea şi atunci o arunca.

Când vedea pe oameni că se purtau faţă de el cu evlavie, se mâhnea şi le spunea:

- Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.

Numai la sfârşitul său a primit să fie puţin îngrijit de oamenii ce îl iubeau în mod deosebit, ca să-i nu-i mâhnească.

Când îi dădea cineva mâncare de binecuvântare, o lua, dar după aceea o dădea la bătrâneii din Kapsala. Dacă-i trimeteau bani, îi dădea unui băcan evlavios ca să cumpere pâine şi s-o împartă la săraci.

Odată, cineva din America i-a trimis nişte bani. Atunci când stareţul i-a luat de la Poştă, 1-a văzut un mirean şi, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la Chilia Stareţului ca să-1 prade, gândind că va afla şi alţi bani, fără să ştie însă că şi aceia care i-a primit i-a dat tot atunci lui Kir Teodor, ca să ia pâine pentru săraci. După ce 1-a chinuit din destul pe Stareţ -1-a strâns de gât cu o funie - s-a lămurit că nu are bani şi a plecat. Iar Părintele Tihon i-a spus:

- Dumnezeu să te ierte, fiule!

Omul acesta rău a mers însă şi la un alt bătrân în acelaşi scop, dar acolo 1-a prins Poliţia şi singur a mărturisit că a fost şi la Părintele Tihon. Un poliţai a mers la Stareţ şi 1-a luat ca martor, pentru că hoţul a fost dat în judecată. Stareţul s-a mâhnit pentru asta şi a spus poliţaiului:

- Fiule, eu l-am iertat pe hoţ din toată inima mea. Acela însă n-a dat importanţă cuvântului Stareţului, pentru că împlinea un ordin de sus, şi 1-a luat cu sila spunându-i:

- Haide repede, Părinte! Aici nu merge iertarea.

In cele din urmă Guvernatorului i-a fost milă de el, pentru că plângea ca un copil mic crezând că şi el se va face pricină să-1 pedepsească pe hoţ, şi de la Ieriso 1-a lăsat să se întoarcă la Chilia lui.

Când îşi aducea aminte de acest incident se minuna şi spunea:

- Mai, măi, măi, fiule, mirenii ăştia au alt tipic! Nu au pe "iartă" şi „Dumnezeu să te ierte".

Stareţul folosea cuvântul „binecuvintează" (termenul grec evloghisson înseamnă deopotrivă binecuvintează-mă şi iartă-mă -n. ed.), totdeauna şi cu celelalte înţelesuri ale lui călugăreşti, zicând „Binecuvântaţi" sau „binecuvintează", când cerea smerit binecuvântarea altuia, la care dădea şi el binecuvântarea sa cu rugăciunea: „Domnul să te binecuvinteze".

După salutul obişnuit conducea pe vizitatori în biserică, unde cântau împreună „Mântuieşte Doamne poporul tău" şi „Cuvine-se cu adevărat... şi, dacă era timp bun, ieşeau afară, sub măslini şi stătea cu ei cinci minute, după care se ridica voios zicând:

- Ei, acum să te omenesc!

Scotea apă din cisternă şi umplea o ceaşcă pentru vizitator, punea şi în tinicheaua lui (o cutie de conserve ce o folosea şi ca ibric) şi apoi căuta să afle vreo bucată de rahat, uneori uscat, alteori mâncat de furnici, dar care nu pricinuia dezgust, deoarece era binecuvântarea Părintelui Tihon. După ce le pregătea, Stareţul făcea semnul Crucii, lua apa şi zicea: „Mai întâi eu. Binecuvântaţi!" Şi aştepta ca vizitatorul să-i spună: „Domnul să te binecuvinteze", altfel nu bea apa. Apoi dădea şi el binecuvântarea sa. Binecuvântarea de la alţii o simţea ca necesitate nu numai de la cei sfinţiţi sau monahi, ci chiar şi de la mireni, mici sau mari.

După ce îi cinstea aştepta să vadă dacă au vreo problemă. Când vedea că omul este tară treabă şi a venit numai ca să-i treacă timpul, atunci îi spunea:

- Fiule, în iad vor merge şi leneşii, nu numai păcătoşii. Dacă mai stătea şi nu pleca, Stareţul îi lăsa şi intra în Biserică şi se ruga, şi aşa vizitatorul era nevoit să plece. Când cineva voia să exploateze simplitatea Stareţului, ca să-şi împlinească vreun scop al său, îl înţelegea cu iluminarea sa dumnezeiască, şi-i spunea:

- Fiule, eu nu ştiu greceşte. Du-te la vreun grec, ca să te înţelegi bine cu el.

Fireşte, nu cruţa niciodată osteneala sau timpul atunci când vedea la oameni interese duhovniceşti. Sfătuia cu gura şi se ruga cu inima şi mintea. Rugăciunea lui era din inimă, de sineşi lucrătoare. Oamenii care se apropiau de el simţeau asta, pentru că plecau foarte întăriţi. Şi Stareţul îi binecuvânta până ce nu se mai vedeau.

Odată 1-a vizitat Părintele Agatanghel iviritul, pe când era diacon. Când a plecat era întuneric, nu se luminase încă de ziuă. Părintele Tihon a prevăzut pericolul ce îl păştea pe diacon şi a urcat de data aceasta pe zidul de piatră al curţii şi îl binecuvânta continuu. Când diaconul a ajuns pe muchia dealului şi a văzut pe Stareţ că încă binecuvânta, i-a fost milă de el şi 1-a strigat să nu se ostenească, ci să intre în chilie. Acesta însă netulburat, cu mâinile în sus, ca Moise, se ruga şi binecuvânta. Cum mergea aşa diaconul fără grijă, deodată cade într-o cursă a vânătorilor, care pândeau mistreţi. Un vânător a armat ca să tragă, dar rugăciunile Stareţului au izbăvit pe diacon de la moarte şi pe vânător de puşcărie. De aceea Stareţul îmi spunea mereu:

- Fiule, să nu vii niciodată noaptea, pentru că noaptea umblă fiare pe care le pândesc vânătorii ascunşi.

Chiar şi pentru Sfânta Liturghie îi spunea monahului ce îl ajuta şi făcea pe cântăreţul să vină dimineaţa, pe ziuă. în vremea Sfintei Liturghii îi spunea să stea în micuţul hol, aflat afară de biserică, şi de acolo să spună „Doamne miruieşte", ca să se simtă complet singur şi să se mişte singur în rugăciunea sa. Când ajungea la heruvic, Părintele Tihon era răpit 20 până la 30 minute şi cântăreţul trebuia să repete de multe ori heruvicul, până ce auzea paşii lui la Intrarea cea Mare. La sfârşit, când l-am întrebat, „ce vezi Părinte?", acela îmi răspunse:

- Pe heruvimi şi serafimi cum slăvesc pe Dumnezeu!

Şi continuă spunând:

- Pe mine, după o jumătate de oră mă coboară îngerul meu păzitor şi atunci continui Sfânta Liturghie.

Odată 1-a vizitat Părintele Teoclit Dionisiatul. Fiindcă uşa Părintelui Tihon era încuiată şi din biserică se auzeau psalmodii dulci n-a vrut să deranjeze bătând la uşă, ci a aşteptat să termine, pentru că credea că se află la chinonic. Peste puţin se deschide uşa şi iese Părintele Tihon. Când a intrat Părintele Teoclit n-a aflat pe nimeni în afară de Părintele Tihon. Atunci a înţeles că acele psalmodii au fost îngereşti.

La bătrâneţe, când îi tremurau picioarele, veneau de obicei şi liturghiseau Părinţii Maxim şi Agatanghel iviriţii, ce locuiau mai aproape şi îi lăsau Sfânta Euharistie pentru că se împărtăşea în fiecare zi. Fireşte, era vrednic de aceasta datorită vieţii sale sfinte.

Pentru Părintele Tihon aproape toate zilele anului erau ca şi cele ale Săptămânii luminate şi trăia totdeauna bucuria pascală. Mereu se auzea din gura lui: „Slavă Ţie, Dumnezeule, slavă Ţie, Dumnezeule!" Şi asta o recomanda şi celorlalţi să spună: „Slavă Ţie, Dumnezeule" nu numai când o ducem bine, dar şi când avem încercări, pentru că încercările le îngăduie Dumnezeu ca medicamente pentru suflet.

Mult suferea pentru sufletele ce pătimeau în regimul ateu din Rusia. îmi spunea cu ochii înlăcrimaţi:

- Fiule, Rusia mai are canon încă de la Dumnezeu, însă va trece.

Pentru sine Stareţul nu se interesa deloc, nici nu se temea, pentru că avea multă frică de Dumnezeu, sfială dumnezeiască şi evlavie. Fiindcă se nevoia cu multă smerenie, nu se temea nici de primejdia duhovnicească a căderii. Prin urmare, cum să se teamă şi de ce să se teamă? De diavolii, care se cutremură de omul smerit, sau de moarte, la care mereu cugeta şi se pregătea pentru ea? Şi-a săpat încă şi mormântul el singur, ca să fie gata, şi-a pus şi crucea, pe care şi-a făcut-o el însuşi după ce şi-a presimţit moartea, scriind următoarele: „Păcătosul Tihon, ieromonah, 60 de ani în Sfântul Munte. Slavă Ţie, Dumnezeule".

I ntotdeauna începea cu „Slavă Ţie, Dumnezeule" şi încheia cu „Slavă Ţie, Dumnezeule". S-a împrietenit cu Dumnezeu şi de aceea folosea mai mult pe „Slavă Ţie, Dumnezeule", decât pe „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!" Se mişca, precum am văzut, în spaţiul dumnezeiesc, după ce s-a făcut părtaş la doxologia cerească împreună cu Sfinţii îngeri în vremea Sfintei Liturghii.

Fiindcă i s-a aprins în inimă flacăra dragostei dumnezeieşti, de aceea nu-1 impresionau lucrurile deşarte, precum am spus. Chilia sa era şi ea mică. Avea o măsuţă pe care rezema icoanele, precum şi candela nestinsă şi căţuia. Alături îşi avea schima şi rasa cea găurită. în cealaltă parte a peretelui avea pe Domnul Răstignit şi într-un colţ avea scânduri ca pat, cu o pătură zdrenţuită întinsă ca saltea. Se acoperea cu o plapumă veche cu bumbacul ieşit înafară, bumbac din care luau şi şoarecii, ca să-şi facă cuiburile lor. Pe aşa-zisa pernă avea Evanghelia şi o carte cu omiliile Sfântului Ioan Gură-de-Aur. Duşumeaua chiliei era din scânduri, dar părea ca tencuită, deoarece nu mătura niciodată şi noroiul ce se aducea de afară împreună cu părul din barba şi din capul său, ce i-au căzut ani întregi, au alcătuit o adevărată tencuială.

Părintele Tihon nu dădea nici o importanţă curăţeniei chiliei sale, ci curăţeniei sufletului său, de aceea a şi izbutit să aiungă vas al harului lui Dumnezeu. Mereu îşi spăla sufletul său cu multele sale lacrimi folosind ştergare groase, fiindcă batistele obişnuite nu îl ajutau.

Stareţul a ajuns la o mare măsură duhovnicească. Sufletul său devenise foarte sensibil, dar pentru ca mintea să se afle mereu în Dumnezeu a ajuns şi la nesimţirea trupească, căci nu mai simţea deranjul de la muşte, ţânţari şi purici, de care avea cu miile. Trupul său era înţepat peste tot, iar hainele îi erau pline de puncte roşii. îmi spune gândul că insectele de i-ar fi tras sângele chiar şi cu seringi, tot n-ar fi simţit. în chilia lui toate umblau libere, de la insecte până la şoareci.

Odată, un monah văzând că şoarecii joacă la el i-a spus:

- Părinte, vrei să-ţi aduc o pisică?

- Nu fiule, mulţumesc - a răspuns acela. Eu am o pisică încă o dată şi jumătate mai mare decât una obişnuită. Vine aici, îi dau să mănânce, o mângâi, după care merge la vizuina ei în partea de jos a văii şi se odihneşte.

Era o vulpe, care îl vizita pe Stareţ regulat, ca pe un vecin bun.

Avea de asemenea şi o scroafă, care făta în fiecare an lângă gardul grădinii lui, ca să o păzească Stareţul. Când vedea vânătorii că trec prin zona lui, Părintele Tihon le spunea:

- Băieţi, pe aici nu există porci mari. Mergeţi sănătoşi! Vânătorii credeau că nu există porci sălbateci în laturea

lui şi plecau. Sfântul Stareţ, ca un părinte bun, hrănea pe oameni duhovniceşte; animalele sălbatice mari le hrănea trupeşte din puţina lui hrană ce o avea, însă mai mult le hrănea cu multa sa dragoste, iar insectele mici le lăsa să sugă din puţinul lui sânge.

Stareţul avea o constituţie sănătoasă, dar din multă nevoinţă s-a epuizat. Când îl întreba cineva: „Ce faci, Părinte, eşti bine?" răspundea:

- Slavă lui Dumnezeu, sunt bine, fiule. Nu sunt bolnav, dar sunt slăbit.

Se mâhnea mult când vedea vreun tânăr bine hrănit, dar mai mult, când vedea vreun călugăr bine hrănit, căci nu se potriveşte grăsimea cu Schima îngerească.

Iîntr-o zi 1-a vizitat un mirean foarte gras, spunându-i:

- Părinte, am război trupesc cu gânduri murdare, care nu mă lasă să mă liniştesc.

Atunci Părintele Tihon i-a spus:

- Fiule, dacă vei face ascultare, cu harul lui Hristos, te voi face înger. Să spui mereu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă", să mănânci în fiecare zi pâine şi apă, iar sâmbăta şi duminica să mănânci mâncare cu puţin undelemn. Să faci câte 100 de metanii în fiecare noapte, apoi să citeşti Paraclisul Maicii Domnului, un capitol din Evanghelie şi viaţa Sfântului zilei.

După 6 luni, când 1-a vizitat din nou, Stareţul nu-1 mai putea recunoaşte deoarece i-a dispărut toată grăsimea de prisos, şi încăpea uşor prin uşa strâmtă a bisericuţei sale. Stareţul 1-a întrebat:

- Cum o duci acum fiule?

- Acum mă simt într-adevăr ca un înger; a răspuns acela. Nu mai am tulburări trupeşti, nici gânduri murdare şi, fiindcă am scăpat de grăsime, mă simt foarte uşor.

Cu astfel de sfaturi practice dojenea pe oamenii ce îi cereau ajutorul. Inafară de marea experienţă ce o câştigase, a primit şi „luminarea dumnezeiască" datorită marilor lui nevoinţe ascetice. După dojeni urmau rugăciunile, pe care, despărţindu-se, vizitatorii lui le simţeau cu tărie.

Epitrahilul nu îl scotea aproape niciodată, pentru că de multe ori îl ridica de pe un om şi îl punea peste altul şi lua păcatele oamenilor uşurându-i prin Taina Sfintei Mărturisiri. Mărturisirile pe care i le făceau oamenii le uita de îndată şi sa îi vedea pe toţi oamenii buni şi pentru toţi avea gânduri bune, pentru că i s-au curăţat mintea şi inima sa. Odată 1-a întrebat un stareţ:

- Părinte, care frate este cel mai curat din obşte? La care Părintele Tihon a răspuns:

- Prea Cuvioase Părinte Stareţ, toţi fraţii sunt curaţi. Niciodată nu rănea pe om, ci îi vindeca rănile cu balsamul dragostei lui Hristos. Spunea sufletului mâhnit:

- Fiule, pe tine Hristos te iubeşte, te-a iertat. Hristos iubeşte mai mult pe păcătoşii ce se pocăiesc şi trăiesc cu smerenie.

Totdeauna accentua asupra smereniei şi spunea:

- Un om smerit are mai mult har decât mulţi oameni. în fiecare dimineaţă Dumnezeu binecuvintează lumea cu o mână, dar când vede vreun om smerit îl binecuvintează cu amândouă mâinile Sale. Măi, măi, măi, fiule, cel ce are mai multă smerenie este mai mare decât toţi.

De asemenea spunea despre cei ce trăiesc în feciorie că trebuie să aibă şi smerenie, pentru că nu se mântuiesc numai cu fecioria, deoarece iadul este plin şi de feciorel-nici mândri. - Când se făleşte cineva că este feciorelnic - spunea -Hristos îi va spune: „Fiindcă nu ai şi smerenie, să mergi în iad". Iar celui ce a fost păcătos şi s-a pocăit şi trăieşte smerit, cu inimă înfrântă, mărturisind că este păcătos, Hristos îi va spune: „Vino aici, fiule, în raiul cel dulce".

In afară de smerenie şi pocăinţă accentua mult asupra cercetării lui Dumnezeu, adică mintea omului să umble mereu împrejurul lui Dumnezeu. De asemenea sublinia însemnătatea cercetării Sfintelor Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: Everghe-tinosul, Filocalia, Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Marele Vasilie, Grigorie Teologul, Sfântul Maxim, Sfântul Simeon Noul Teolog, Avva Macarie şi Awa Isaac. "Studiul - spunea Stareţul - încălzeşte sufletul, curăţă mintea şi astfel omul se nevoieşte cu râvnă şi dobândeşte virtuţi, iar dacă nu se nevoieşte dobândeşte patimi".

Intr-o zi m-a întrebat:

- Tu, fiule, ce cărţi citeşti?

- Avva Isaac, i-am răspuns.

- Măi, măi, măi, fiule, Sfântul acesta este mare. Awa Isaac nu omora nici un purice.

Prin aceea ce a spus voia să accentueze marea sensibilitate a Sfântului.

Părintele Tihon încerca să-1 imite pe Avva Isaac nu numai în duhul lui pustnicesc, ci şi în sensibilitatea nobleţei sale duhovniceşti, neîmpovărând nici un om. Spunea monahilor că trebuie să trăiască pustniceşte, ca să se elibereze de griji, şi nu să lucreze ca argaţii şi să mănânce ca mirenii. Pentru că lucrarea monahului sunt metaniile, postul, rugăciunea, nu numai pentru sine, ci şi pentru toată lumea: vii şi morţi, şi puţin lucru pentru cele strict necesare, ca să nu împovăreze pe alţii, deoarece prin muncă multă şi grijă se uită de Dumnezeu. Bătrânul amintea adesea acest exemplu caracteristic:

- Faraon dădea multă muncă şi multă mâncare poporului lui Israel, ca să uite de Dumnezeu.

înainte de a-şi începe sfătuirile sale, Stareţul avea ca tipic să facă mai întâi rugăciune, să-L cheme pe Duhul Sfânt ca să-1 lumineze, lucru ce îl recomanda şi altora. Spunea: „Dumnezeu a lăsat pe Duhul Sfânt ca să ne lumineze. Acesta este Stăpânul. De aceea şi Biserica noastră începe cu: „împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului...". Şi în timp ce spunea acestea faţa i se schimba şi mulţi oameni evlavioşi vedeau această schimbare.

Unii îi mai făceau şi câte o fotografie în ascuns. Alţii îi cereau binecuvântare ca să-1 pozeze, iar el primea cu simplitate. Se scula îndată, mergea în bisericuţă, îşi lua schima. într-o mână lua Crucea, iar cu cealaltă îşi descâlcea barba lui mare, pe care o înnoda, arătând într-adevăr ca Patriarhul Avraam, mai ales la bătrâneţe, când a devenit alb şi lăuntric şi pe dinafară. După ce se pregătea, stătea sub măslini ca să-1 fotografieze, luând o înfăţişare de copil mic. S-a maturizat duhovniceşte şi a devenit ca un copil mic, precum ne recomandă Hristos să ne facem, ca pruncii cei fără răutate.

Părinţii care veneau să ia sfaturi de la el, la bătrâneţile lui îl vizitau mai regulat, ca să-1 ajute cu ceva, şi-1 întrebau:

- Părinte, nu cumva vrei să-ţi tăiem lemne? Şi acela răspundea:

- Faceţi răbdare, şi dacă nu voi muri la vară, îmi veţi tăia lemne pentru la iarnă.

In 1968 şi-a presimţit moartea, pentru că mereu vorbea despre moarte. L-au părăsit şi puţinele puteri trupeşti pe care le mai avea. După Adormirea Maicii Domnului a căzut la pat şi bea numai apă, pentru că îl ardea înlăuntru. Cu toate că se afla în această stare, nu voia să rămână vreun om lângă el, ca să nu-1 distragă de la rugăciunea sa neîncetată.

Când i s-a apropiat ultima săptămână a vieţii sale pe pământ, numai atunci mi-a spus să stau lângă el, pentru că trebuia să ne despărţim, el plecând la viaţa cea adevărată. Chiar şi în aceste 10 zile nu m-a lăsat să stau mereu lângă el, ci-mi spunea să merg în chiliuţa alăturată să mă rog şi eu, după micul ajutor ce i-1 dădeam. Fireşte, n-am avut cele necesare ca să-1 uşurez pe cât trebuia, dar fiindcă trupul său cel chinuit nu s-a mângâiat niciodată, şi prea puţinul ajutor i se părea foarte mare.

Intr-o zi, am procurat două lămâi şi i-am făcut o limonadă. Cum a băut puţin, s-a răcorit şi m-a privit cu un aer mirat.

- Măi, măi, măi, fiule, apa aceasta este foarte bună. Unde ai găsit-o? Hristos să-ţi dea 40 de cununi de aur.

Se vede că n-a băut niciodată limonada sau a băut când era foarte mic, şi i-a uitat gustul.

Fiindcă era ţintuit în pat, căci i-a predat acestuia puţinele lui puteri trupeşti şi nu se putea ridica să meargă în bisericuţa Cinstitei Cruci, unde slujise cu evlavie ani întregi, mi-a cerut să-i aduc Crucea de pe Sfânta Masă ca mângâiere. Când a văzut Crucea, i-au strălucit ochii şi, după ce a sărutat-o cu evlavie, o ţinea strâns în mână cu toată puterea ce i-a mai rămas. I-am legat şi o ramură de busuioc de Cruce şi l-am întrebat:

- Miroase frumos, Părinte? Mi-a răspuns:

- Fiule, raiul miroase mult mai plăcut.

Intr-o zi din cele de pe urmă ale sale, am ieşit afară să-i aduc puţină apă. Când am deschis din nou uşa şi am intrat în chilie, m-a privit cu uimire şi mi-a spus:

- Tu eşti Sfântul Serghie?

- Nu, Părinte, sunt Paisie.

- Fiule, acum au fost aici Maica Domnului, Sfântul Serghie şi Sfântul Serafim. Unde s-au dus?

Am înţeles că se întâmplă ceva neobişnuit şi l-am întrebat:

- Ce ţi-a spus Maica Domnului?

- Că va trece Praznicul şi după aceea mă va lua.

Era după amiază, ajunul Naşterii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, 7 septembrie 1968, şi după trei zile, la 10 septembrie, s-a odihnit în Domnul.

In penultima zi Stareţul mi-a spus:

- Mâine voi muri şi vreau să nu dormi, ca să te binecuvintez.

Mi-a fost milă de el în seara aceea pentru că s-a ostenit, căci timp de trei ore fără întrerupere şi-a ţinut mâinile pe capul meu, m-a binecuvântat şi m-a sărutat pentru ultima dată. Ca să-şi exprime şi recunoştinţa pentru puţina apă ce i-am adus-o în clipele cele din urmă ale sale, mi-a spus:

- Dulcele meu Paisie, noi, fiule, vom avea dragoste în vecii vecilor; dragostea noastră este scumpă. Tu vei face rugăciune de aici, şi eu voi face din cer. Cred că mă va milui Dumnezeu, pentru că în 60 de ani de călugărie, fiule, am spus mereu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieş-te-mă!"

Şi mai spunea:

- Eu voi liturghisi de acum în rai. Tu să te rogi de aici şi eu voi veni în fiecare an să te văd. Dacă tu vei sta în chilia asta, eu mă voi bucura, dar cum va voi Dumnezeu, fiule. Ţi-am lăsat şi hrană, conserve pentru trei ani.

Şi mi-a arătat alături 6 cutii mici cu sardele şi alte 4 cutii cu calamare (produse de mare), pe care le-a adus cineva de multă vreme şi au rămas în acelaşi loc, unde le-a lăsat vizitatorul atunci (Pentru mine aceste conserve nu mi-ar fi ajuns nici pentru o săptămână). Şi din nou Stareţul repetă:

- Noi, fiule, vom avea dragoste scumpă în vecii vecilor, şi voi veni în fiecare an să te văd.

Şi din ochii lui curgeau lacrimi continuu. Este adevărat că acele 10 zile de pe urmă, când am stat lângă el, au fost cea mai mare binecuvântare a lui Dumnezeu pentru mine, pentru că am fost ajutat mai mult decât oricând altă dată, căci mi s-a dat prilejul să trăiesc puţin lângă el şi să-1 cunosc mai bine. Ceea ce mi-a făcut o mai mare impresie a fost cât de serios şi-a pus problema mântuirii sufletului. Alături de patul său avea pregătite scrisori, pe care să le pun la poştă, după ce va muri, adresate episcopilor cunoscuţi, ca sa-1 pomenească. De asemenea mi-a dat poruncă să aduc un episcop să-i citească la mormânt şi să-1 las acolo - să nu-1 dezgrop - până la a doua Venire a lui Hristos. (în Grecia este tradiţia ca la trei ani după adormirea lor morţii să fie exhumaţi).

Intre timp am înştiinţat Mănăstirea că Părintele Tihon este la sfârşit, şi a venit Părintele Vasile, ca să-1 pregătim. îl vedeai pe Stareţ cum se stinge încet - încet, ca o candelă căreia i se termina untdelemnul din pahar şi-i rămâne puţin în fitil, pentru ultimele sale licăriri.

Astfel ne-a părăsit sufletul lui sfinţit şi ne-a lăsat trupul său şi un mare gol. L-am pregătit amândoi şi dimineaţa am înştiinţat şi pe ceilalţi părinţi, şi preoţii ce l-au cunoscut, i-am săvârşit slujba de înmormântare cu evlavie. Fireşte, ne-a lăsat durere în sufletele noastre prin plecarea sa, pentru că prezenţa sa aduna durerea şi răspândea mângâiere. Acum însă Stareţul ne va cerceta din cer şi ne va ajuta mai mult. De altfel, el însuşi a făgăduit: „Voi veni în fiecare an să te văd".

Au trecut trei ani întregi fără să mi se arate şi asta m-a pus pe gânduri: „Nu cumva am greşit în ceva?" După trei ani mi-a făcut prima vizită. Dacă Stareţul a înţeles că „...fiecare an" va începe după trei ani, asta m-ar mângâia, pentru că astfel nu eram eu pricina în privinţa asta.

Aşadar, prima dată a fost la 10 septembrie 1971, noaptea, după miezul nopţii. în timp ce spuneam rugăciunea, văd deodată pe Stareţ că intră în chilie. Am sărit şi l-am apucat de picioare şi i le sărutam cu evlavie. însă n-am înţeles cum s-a desprins din mâinile mele şi, plecând, l-am văzut că intră în bisericuţă şi dispare. Fireşte, în acea clipă, când se întâmplă astfel de fapte oricine s-ar pierde. Nici nu le poate explica pe acestea cu raţiunea. Pentru aceasta se numesc minuni. Am aprins îndată lumânarea, pentru că aveam numai candela aprinsă atunci, când s-a petrecut asta, ca să însemnez în calendar această zi în care mi s-a arătat Stareţul, ca să mi-o aduc aminte. Când am văzut că era ziua în care a murit Stareţul (10 septembrie), m-am mâhnit mult şi m-am prihănit pe sine-mi, cum de mi-a trecut complet neobservată acea zi. Cred că nia va ierta bunul Părinte, pentru că în ziua aceea, de când s-a făcut ziuă până la apus, am avut vizitatori la Chilie şi m-am obosit şi ameţit, uitând cu desăvârşire de ziua aceea. De altfel, am făcut ceva ca să mă ajut pe sine-mi şi să-i dau puţină bucurie Stareţului cu rugăciunea de toată noaptea.

Nu ştiu dacă i s-a arătat şi altuia, înainte de această primă cercetare ce mi-a făcut-o. La Chilia mea însă i-a apărut şi unui monah, Părintele Andrei (ce a locuit mai înainte la Sfânta Mănăstire Karacalu), în felul următor:

Acela a venit la Chilia mea să-1 ajut în ceva ce dorea să facă. Fireşte, nici nu mă cunoştea, dar nici eu nu-1 cunoşteam. Aştepta afară de chilie, sub măslini, crezând că nu sunt acasă. Eu eram înăuntru în atelier şi nu făceam zgomot, pentru că lăcuiam nişte iconiţe. Când am terminat am cântat „Sfinte Dumnezeule..." şi am ieşit afară. Cum m-a văzut Părintele Andrei, a rămas mirat şi mi-a povestit cu uimire următorul fapt:

"în timp ce aşteptam sub măslini, mi-am închis ochii, dar nu-mi pierdusem simţirile. Şi văd un Stareţ că iese din acele tufe de rozmarin şi-mi spune:

- Pe cine aştepţi?

- Pe Părintele Paisie, i-am răspuns eu.

- E aici - mi-a spus stareţul şi a arătat cu degetul spre chilie.

In clipa aceea când arăta, am auzit cum cânţi „Sfinte Dumnezeule", şi ai ieşit afară. Aceasta, Părinte Paisie e vreun Sfânt, pentru că pe sfinţi îi pricep. Am văzut şi altă dată astfel de arătări".

Atunci i-am povestit câteva lucruri despre Stareţ şi i-am spus că acolo în tufele de rozmarin este mormântul lui.

Am plantat rozmarin de jur împrejur, care a crescut şi nu se mai distingea mormântul, ca să nu se calce trupul lui, mai ales că îmi dăduse poruncă să nu îl dezgrop.

Cred că din cele puţine ce am spus şi din cele puţine ce am scris despre viaţa Cuviosului Stareţ, multe vor înţelege cei ce au trăire lăuntrică. Fireşte, cei ce trăiesc smerit şi în ascuns pot înţelege cât de nedreptăţiţi sunt sfinţii, atunci când li se văd numai virtuţile lor exterioare - câte nu le ascund - şi scriem numai despre acestea, în vreme ce bogăţia duhovnicească a Sfinţilor ne este aproape necunoscută. De obicei aceste puţine ce le avem de la Sfinţi, sau le-au scăpat, căci nu au putut să le ascundă, sau marea lor dragoste i-a silit să facă această milostenie duhovnicească.

Fireşte, numai Dumnezeu ştie măsurile duhovniceşti ale Sfinţilor. Nici măcar ei înşişi nu le cunosc, deoarece Sfinţii şi-au numărat numai păcatele. Având în vedere, aşadar, acest tipic al Sfinţilor, care nu se odihnesc pe laudele omeneşti, am încercat să mă limitez la faptele absolut necesare.

Cred că şi Părintele Tihon este mulţumit şi nu se va plânge, astfel precum i s-a plâns lui prietenul său, Cuviosul Siluan, când Părintele Sofronie i-a scris pentru prima dată viaţa sa. Atunci Stareţul Siluan i-a apărut Părintelui Tihon şi i-a spus:

- Acest binecuvântat Părinte Sofronie mi-a adus multe laude. N-aş fi vrut aceasta.

Fireşte, de aceea sunt şi Sfinţi. Deoarece au evitat slava omenească, i-a slăvit Dumnezeu.

Binecuvântările Părintelui Tihon şi ale tuturor Sfinţilor cunoscuţi şi necunoscuţi să ne ajute în anii cei grei prin care trecem. Amin.

Adaug aici rugăciunea Stareţului, pe care a scris-o cu multă durere şi multe lacrimi şi a trimis-o sufletelor îndurerate din Rusia ca balsam din Grădina Maicii Domnului.

Slavă Golgotei lui Hristos

O, dumnezeiască Golgotă, sfinţită cu Sângele lui Hristos! Te rugăm, spune-ne nouă câte mii de păcătoşi ai curăţit cu harul lui Hristos, prin pocăinţa şi lacrimile lor, şi ai umplut cu ei cămara de nuntă a raiului? O, Hristoase împărate, cu dragostea Ta cea nespusă şi cu harul Tău ai umplut toate palatele cereşti cu păcătoşii care s-au pocăit. Tu şi aici jos pe toţi îi miluieşti şi îi mântuieşti, şi cine Iţi poate mulţumi cu vrednicie, chiar de ar avea minte îngerească? Păcătoşilor, veniţi degrab, Sfânta Golgotă este deschisă şi Hristos este Milostiv. Cădeţi înaintea Lui şi-I sărutaţi picioarele Lui cele sfinte.

Numai Acesta, ca un Milostiv, vă poate vindeca rănile voastre. O, ce fericiţi vom fi, când Multmilostivul Hristos ne va învrednici, cu multă smerenie şi frică de Dumnezeu şi cu lacrimi fierbinţi, să-I spălăm preacuratele Lui picioare şi să I le sărutăm cu dragoste! Atunci Milostivul Hristos va binevoi să ne spele păcatele noastre şi ne va deschide uşile raiului, unde, cu mare bucurie, împreună cu arhanghelii şi îngerii, cu heruvimii şi serafimii şi cu toţi Sfinţii vom slăvi veşnic pe Mântuitorul lumii, pe prea dulcele Iisus Hristos, Mielul Lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită.

Ieromonahul Tihon - Sfântul Munte



S-a scris viaţa Stareţului la 26 mai, la pomenirea Sfântului Apostol Carp, în 1977, la chilia Mănăstirii Stavronichita „Sfânta Cruce".

Slavă Ţie, Dumnezeule! Monahul Paisie

miercuri, 17 decembrie 2014

Sfantul Daniil Sihastru - viata si faptele sale

In viata Sfantului Daniil Sihastru, asa cum se intampla de obicei in viata figurilor legendare din trecutul Bisericii noastre, faptul istoric este adanc invelit in traditie. Istoria n-a pastrat ceea ce a pastrat traditia. Faptelor unor asemenea barbati minunati, cum era Sfantul Daniil, se raspandeau inca din timpul vietii, caci credinciosii le purtau din gura in gura.
Istorisirea unei fapte minunate a Sfantului atragea istorisirea alteia, asa ca erau povestitori batrani prin manastirile si satele Moldovei, care reuseau sa stranga o multime de amanunte din viata lui, cele mai multe neconsemnate in cronicile tarii.
Asa se face, ca samburele mic istoric, pastrat in documentele trecutului, este inconjurat adeseori, ca la un fruct, de invelisul gros si mustos al traditiilor, purtate din gura in gura, pana in zilele noastre. Aceste traditii, mai ales atunci cand insotesc personalitati minunate, ca aceea a Sfantului Daniil, par istoricilor neverosimile si inventate, ceea ce atrage eliminarea lor. Unii istorici le citeaza, critic, doar ca titlu de curiozitate, altii le atribuie spiritului inventiv si prolific al credinciosilor, acordandu-le prea putina insemnatate.
Credinciosii, purtand din gura in gura anumite intamplari, le mai infloresc, compiland si amestecand faptele, dintre care unele devin dintr-o data ciudat de asemanatoare, sau dintre care alte sunt localizate in cele mai diferite regiuni, umplandu-se Moldova de "Dumbravi Rosii", de "Campuri ale lui Dragos" si de "chilii ale Sfantului Daniil Sihastru". Sunt, totusi, mijloace de-a identifica, cu usurinta, care traditii religioase sunt simple plasmuiri ale mintii si care au in inima lor simburele pretios al faptului istoric.
Asemenea traditii mai pastreaza pana astazi amanunte topografice si istorice, oricand posibile de controlat, care denota ca chiar daca in decursul veacurilor scurse au intervenit unele adaugiri, datorite colaborarii colportorilor anonimi, samburele istoric totusi exista; el trebuie dezvelit si folosit. Acest lucru l-a simtit cu inima de mult, inaintea noastra, cronicarul Ioan Neculce, care a adunat in "O seama de cuvinte" o multime de asemenea pretioase traditii, intre care si una in legatura cu Sfantul Daniil Sihastru.
Prof. univ. I. Ionascu, referindu-se la aceste legende istorice, spune: "Cronica moldo-germana a lui Stefan, scrisa in anul 1502 si descoperita in zilele noastre, confirma ca un aprod Purice a salvat viata domnului sau in batalia de la Scheea, pentru care a fost rasplatit cu mobilarea, dandu-i-se pamant si numele Movila, deci aceste legende populare contin un sambure de realitate istorica, invelit de stratele fanteziei generatiilor viitoare".
In cele ce urmeaza, noi ne-am propus de-a sistematixa materialul, ce circula pana acum in legatura cu Sfantul Daniil Sihastru, in urmatoarele parti:
     1. Marturiile traditiei.
     2. Marturiile istoriei.
     3. Moastele Sfantului Daniil Sihastru.
     4. Chiliile Sfantului Daniil Sihastru.
     5. Chipul Sfantului Daniil Sihastru.
     6. Viata Sfantului Daniil Sihastru.
Ar ramane, dupa cum se vede, viata Sfantului abia la urma, dupa ce vom expune critic materialul istoric si traditional, spre a se verifica, in prealabil, pe ce se bazeaza amanuntele vietii sale.
1. Marturiile traditiei.
Traditiile cele mai multe sunt raspandite in acele parti ale tarii Moldovei, in care Sfantul Daniil Sihastru a trait si si-a desfasurat minunata sa activitate. De aici faptele sale s-au raspandit imprejur, fiind purtate la mari departari. In tinuturile Radautului, Putnei si Voronetului, viata si faptele Sfantului Daniil sunt mai ales bine cunoscute, traditiile pastrandu-se pana astazi din gura in gura.
Calugarii din aceste tinuturi, cum si credinciosii, stiu felurite intamplari din viata Sfantului, dintre care multe au fost adunate si consemnate de cercetatori, ca urmatorii, insirati cronologic: I. G. Sbiera, C. Erbiceanu, Fr. Ad. Wickenhauser, E. A. Kozak, Simeon Florea Marian, Dimitrie Dan, C. Bobulescu, S. T. Kirileanui, Paul Henry, Liviu Stan, C. Turcu, subsemnatul si altii.
Alte traditii inca circula si acum, neconsemnate de nimeni, cuprinzand si ele pretioase amanunte cu privire la viata si faptele Sfantului. Cea mai veche consemnare o aflam la cronicarul Ioan Neculce, in "O seama de cuvinte". Din cercetarea unor traditii orale, auzite de noi din gura unor calugari batrani de la manastirea Putna (ierodiaconul Ieremia Popadiuc, sincelul Atanasie Prelipcean si altii), cat si a celor scrise de cercetatorii amintiti, putem rezuma urmatoarele:
Sfantul Daniil este cunoscut sub numele de "Sfantul Daniil Sihastrul cel Batran", "Sfantul Daniil Schimonahul" si "Sfantul Daniil cel Nou", spre a se deosebi de proorocul Daniil din Testamentul Vechi.
El s-a nascut, spune traditia, intr-o casa de oameni saraci, de pe mosia episcopiei de Radauti. La Sfantul Botez a primit numele Dumitru. Crescand mai mare, parintii l-au luat la munca pe mosia episcopala, care era lucrata de calugari si de tarani. Tanarul Dumitru cunoaste viata calugareasca si o indrageste. Smerenia si evlavia sa erau asa de mari, incat isi petrecea toate noptile in rugaciuni. De timpuriu, astfel, tanarul Dumitru intra in asa Domnului si se calugareste, luand numele David.
La Radauti, in acea vreme, la stravechia manastire de langa gropnita domneasca, inflorea o aleasa viata duhovniceasca, cultivandu-se virtutile crestinesti, stiinta de carte si munca. Aici, a cunoscut in amanuntime tanarul calugar pravila vietii marilor asceti crestini, a invatat carte si a deprins mestesugul impletitorilor de cosuri de nuiele.
De la aceasta manastire, unde isi avea metania cuviosul David, calugarii roiau, ca dintr-un stup duhovnicesc, intemeind schituri si sihastrii si ducand viata ascetica, in toate vaile si toti muntii din jur. Pilda lor o va urma, in curand, si el. Cuviosul David va pastra, cat va trai, pravila radauteana si-si va imbunatati necontenit alesele daruri, care-i impodobisera tineretile. Intreaga sa viata va fi un imn de lauda adus iubirii lui Dumnezeu si a aproapelui. El va iubi munca si-si va castiga painea zilnica, impletind cosuri; el il va iubi pe Dumnezeu din tot sufletul si din tot cugetul sau, rugandu-se necontenit si sihastrindu-se de lume; el va iubi podoaba casei Lui, indemnand pe domnul Stefan cel Mare sa zideasca biserici si manastiri si nevoindu-se el insusi a sapa in piatra paraclise; el ii va iubi pe umilii sai semeni tarani de pe mosiile boieresti si episcopale si va fi iubit, la randul sau, de dansii, ceea ce-l determina pe un istoric sa-l denumeasca "un sfant taranesc tarziu, pe care ni l-a dat Moldova noastra".
Sfantul Daniil nu se trage, astfel, dupa traditie, din neamuri alese de domni, fiind putin probabil ca se inrudea cu domnul Stefan cel Mare. Din dinastia domnitoare au facut parte mitropolitii Iosif si Teoctist. Prin aceasta inrudire problematica, se incearca a se explica ascendenta ce-o avea Sfantul asupra voevodului, care-i cauta sfaturile si-i asculta indemnurile.
Sfantul Daniil Sihastru insa nu avea nevoie de ascendenta rudeniei de sange, personalitatea sa fiind destul de mare pentru a atrage nu numai cinstirea credinciosilor, ci si pe aceea a voevodului tarii. El era mai in varsta decat Stefan cel Mare, iar vestea intelepciunii si a faptelor sale minunate se raspandise inca in viata fiind, ceea ce explica satisfacator influenta binefacatoare exercitata asupra voevodului.
Legaturile voevodului Stefan cel Mare cu sihastrul Daniil nu incep, de altfel, cum gresit se crede, din timpul zilelor de cumpana ale voevodului si ale tarii. Stefan-Voda l-a cercetat pe sihastru, de buna seama, la Putna, inca in timpul tineretii sale, pe vremea cand domnea tatal sau Bogdan Voda, cel ucis la Reuseni. Atunci, tanarul Stefan vine la chilia sihastrului, sta mai multe zile, doarme pe o prispa de piatra - si astazi aratata vizitatorilor de cei ce stiu - si-i asculta sfaturile si invatatura inteleapta. El il cerceteaza pe sfant si mai tarziu, adeseori. Traditiile spun, ca dupa omorul de la Reuseni, tanarul Stefan tot la chilia sfantului s-a oprit, sorbind imbarbatare si intiparindu-si in suflet cuvintele si proorocirea lui, ca va fi domn al tarii, ceea ce s-a si intamplat, marind influenta sfantului asupra domnului Stefan.
Acest calugar David spune, astfel, traditia, duce o viata aspra de chimovit, la manastirea Radautului. Mult timp insa nu sta aici, ci se desprinde de vatra manastireasca a episcopiei si se retrage mai intai la manastirea Sfantului Laurentie de pe teritoriul catunului Laura al comunei Vicovul de Sus, din tinutul Radautului, numit asa dupa lavra de calugan, care a fost odata in acel loc. In aceasta lavra el isi duce mai departe viata sa evlavioasa, in post si-n rugaciune, stand numai in genunchi, iar in rastimpul liber impletea cosuri de nuiele. Nu se hranea decat cu ierburi si radacini. Lumina nu se stingea, noaptea, la chilia lui niciodata. In implinirea randuielilor calugaresti, era foarte aspru - dar drept - cu sine si cu altii.
In privinta aceasta, se spune ca, pe cand se afla la manastirea Sfantului Laurentie, plecase la targ, la Siret, cu treburile manastirii. Acolo, sfantul a fost inconjurat de credinciosii, care-l cunosteau si, cercetandu-le nevoile sufletesti, a intarziat si nu s-a intors la ceasul hotarat. Egumenul i-a dat atunci un canon aspru. Calugarul David l-a implinit fara cartire, apoi s-a retras cu totul in pustiu, luand schima cea mare si numele de Daniil, pentru a-si duce viata sa sfanta neimpiedecat de nimeni, daruindu-se pe deplin sihastriei si facerilor de bine.
Pustiirea calugarilor de la manastirea Radautului se facea, in acele indepartate vremuri, in codrii nepatrunsi de la izvoarele Sucevii. Sihastrii se retrageau din lume, astfel, fie in muntii Sucevitei, fie in muntii Putnei, unde, pana astazi se mai pot vedea ruinele Sihastriei de la Putna, cum si urmele asezarii unui sihastru pe Dealul Furcoiului, pe langa manastirea Sucevita.
Ieroschimonahul Daniil s-a retras pe apa Putnei, in munte, pe cel mai salbatec loc al paraului Viteul. Pe partea stanga, cum urci la deal, rasar din coasta muntelui stanci uriase de gresie. Intr-una din aceste stanci incepe sa sape pustnicul Daniil pestera, care-i poarta pana astazi numele. Ani de zile, ciocaneste el mereu, adancind in stanca incaperile paraclisului, in care se va ruga.
Vestea calugarului sihastrii se raspandeste acum pretutindeni, iar de numele lui cel nou se leaga nimbul sfinteniei. Viata sa aleasa duhovniceasca, plina de mireasma faptelor sale bune, atrage spre chilia lui credinciosii. Sfantul Daniil le da sfaturi si-i tamaduieste de suferinte si boli. El avea si darul proorociei si multe alte fapte minunate facea.
Multimea faptelor lui minunate ajunsese pana la urechile domnului Stefan cel Mare, care-l cercetase inca inainte de a fi domn, dandu-i ascultare si cinstire. Din aceasta epoca a vietii sale, incepe inraurirea mare a Sfantului Daniil asupra voevodului. Cele mai frumoase si mai numeroase traditii, scrise si orale, din viata Sfantului Daniil se impletesc cu faptele minunate ale domnului Stefan cel Mare, caruia aceiasi credinciosi i-au dat numele de "cel Mare si Sfant". Voevodul Stefan il cerceteaza pe sfant nu numai in vremuri de cumpana pentru tara, dar si in vremuri de pace.
Asa, cercetandu-l odata pe sfant, acesta l-a sfatuit pe domn sa inalte o manastire in acele frumoase si desfatate locuri. Placandu-i domnului sfatul si locurile, el a zidit acolo manastirea Putnei, pe care a sfintit-o in anul 1471. La aceasta sfintire a manastirii, care nu era prea departe de chilia sfantului, au luat parte mitropolitul tarii Teoctist, episcopul de Roman Tarasie, cum si arhimandritul Teodor de la Bistrita, arhimandritul Anastasie de la Moldovita, arhimandritul Stahie de la Pobrata si arhimandritul Ioasaf de la Neamt, noul egumen al manastirii sfintite. De buna seama ca la sfintire a luat parte si ctitorul ei moral, Sfantul Daniil. Desi, dupa traditie, alegerea voevoduiui Stefan cel Mare se oprise asupra lui, el n-a primit staretia, ci a ramas mai departe la chilia lui.
Valea Putnei incepe insa sa rasune de multimea radvanelor boieresti, care veneau la manastire si la chilie. Sihastria Sfantului Daniil era din ce in ce mai tulburata de curiozitatea oamenilor. Sfantul incepe a dori linistea si pacea altor locuri necercetate de picior omenesc. In aceasta vreme intervine moartea mitropolitului Teoctist (1477) si vaduvirea scaunului mitropolitan al Tarii Moldovei. Traditiile spun ca ochii voevoduiui, ai ierarhilor tarii si ai credinciosilor se oprira asupra Sfantului Daniil Sihastrul. Total era gata pentru alegere si alaiul pornise de la Suceava spre chilia sfantului; acesta insa paraseste peste noapte valea Putnei si se retrage in munti. Trimisii domnului si ai soborului aflara chilia goala.
Sfantul Daniil Sihastrul trece muntii tocmai pe apa Voronetului, numit si apa Corbului, unde isi incepe a doua parte a vietii sale. Aici, in locuri salbatece, asemanatoare cu cele ale Putnei, sfantul isi face o alta chilie, sub stanca Soimul de pe Voronet. Mai la vale de chilia lui era o manastire de calugari, unde egumenea, pe la 1471, "popa Misail".
In noua sa retragere, Sfantul Daniil petrece cativa ani, pana se linistira lucrurile. Faptele sale minunate il inconjoara insa in curand, si aici, cu nimbul sfinteniei. Sfantul Daniil imbatranise si mergea aplecat, sprijinindu-se in toiag. Vindeca felurite "boli si betegiuni", facea proorociri si avea aratari minunate. Si aici, ca si in valea Putnei, ucenicii roiau in jurul lui. Acesti ucenici, dintre care unii se vor ridica pana la scaunul mitropolitan al Moldovei, ca Grigorie Rosca, ii urmaresc cu evlavie pasii, sorbindu-i invataturile, cinstindu-i viata de sfant si incercand a-i fi asemanatori. Dragostea si veneratia lor l-au insotit pe Sfantul Daniil si dupa moartea sa trupeasca.
In vremuri de cumpana, de asta data, il cauta din nou voevodul Stefan cel Mare. Era dupa lupta de la Valea Alba, cand domnul, dupa ce cei mai de seama viteji ai sai fusesera ucisi pe campul de lupta, se retragea din calea sultanului Mahomed El-Fatih Cuceritorul. Apucand pe apa Moldovei, domnul il cauta pe Sfantul Daniil Sihastrul. Sa dam acum cuvantul cronicarului Ioan Neculce, care a consemnat aceasta intamplare:
"Iar Stefan Voda, mergand de la cetatea Neamtului in sus pre Moldova, au mers pe la Voronet unde traia un parinte sihastru, pre nume Daniil. Si batand Stefan Voda in usa sihastrului sa-i descue, au raspuns sihastrul sa astepte Stefan Voda afara, pana si-a ispravi ruga. Si dupa ce Si-a istovit sihastrul ruga, l-au chemat in chilie pre Stefan Voda. Si s-au spovedit Stefan Voda la dansul. Si au intrebat Stefan Voda pre sehastru ce va mai face, ca nu poate sa sa mai bata cu turcii: inchina-va tara la turci, au ba; iar sihastrul au zis sa nu se inchine, ca razboiul este a lui; numai, dupa ce va izbandi, sa faca o manastire acolo in numele sfantului Gheorghe, sa fie hramul bisericii. Deci au si purces Stefan Voda in sus, pre la Cernauti si pre la Hotin, si au strans oaste feliuri de feliuri de oameni, si au purces in gios. Iar turcii, intalegand ca va sa vie Stefan Voda cu oaste in gios, au lasat si ei cetatea Neamtului de a o mai bate si au inceput a fugi spre Dunarea. Iar Stefan Voda au inceput din urma si a-i bate, pana i-au trecut Dunarea. Si intorcandu-se inapoi, Stefan Voda s-au apucat de au facut manastirea Voronetul si au pus hramul bisericii Sfantul Gheorghe".
Personalitatea sfantului iese puternic in relief din aceasta intamplare. Sfantul Daniil nu-si intrerupe ruga, nici cand il asteapta domnul tarii; el il primeste pe domn, iar acesta i se spovedeste, apoi ii cere sfatul asupra soartei tarii insasi: o va inchina turcilor, sau ba. Sfantul ii prooroceste biruinta in razboi, dar il leaga sa zideasca o manastire.
Intr-o varianta a intamplarii de mai sus, traditia mai adauga ca, la intrebarea domnului, de "mai poate avea nadejde de a-l starpi pe navalitor, Sfantul Daniil Sihastrul il indeamna pe domn sa se uite in sus si sa-i spuna daca vede ceva. La raspunsul acestuia ca nu vede nimic, sfantul ii porunci sa-l calce pe piciorul drept. Calcandu-l, domnul vazu intr-o "lucina" un paltin mare, in care ardeau o multime de lumini. Apoi sfantul il intreba din nou pe domnul Stefan, daca aude ceva, si iarasi primi un raspuns negativ. De asta data, sfantul il indemna sa-l calce pe piciorul stang. Atunci auzi o cantare ingereasca minunata. Abia dupa acestea, Sfantul Daniil Sihastrul spune domnului, "sa puna de gand la Dumnezeu, ca, in poiana in care se aude cantarea, va face o manastire, pentru ca va birui pe turci". Dupa cum se vede, era obiceiul sfantului de a indemna pe domn sa zideasca manastiri, spre slava lui Dumnezeu. Sfantul Daniil, astfel, preamarea pe Dumnezeu si prin lucrarea Domnului si a credinciosilor, care-i cereau sfatul si ajutorul.
Dupa aceasta intamplare, Sfantul Daniil Sihastrul vede cu ochii implinirea si a acestei fagaduinte domnesti. In anul 1488, cand era egumen Efrem, a fost sfintita si manastirea Voronet. Traditiile mai spun, ca Sfantul Daniil Sihastrul a fost staretul acestei manastiri. Lucrul este adeverit de inscriptia de pe piatra mormantului sau.
Stefan cel Mare, printr-un act dat in Suceava la 17 august 1488, daruieste manastirii Voronet, unde era egumen Efrem, satul Stilbicanii de langa Toplita Rece, pe Suha Mare, si Suha Mare, de la gura ei pana la obarsie, cu toate poienile si muncelele, cu izvoarele Racaoane, Ostra si Negrieasa, cumparate de la Sandru Gardu si de la neamurile lui. In acest act, dat de Stefan cel Mare, cinstitorul si ucenicul Sfantului Daniil Sihastrul, nu se pomeneste nimic de dansul.
Egumenul manastirii era Efrem. Sfantul Daniil a fost staret dupa dansul, altfel ar fi fost amintit. In aceasta vreme, el inca mai traia si ajunsese la adanci batranete. In asteptarea mutarii din aceasta viata in corturile dreptilor, el vine intre zidurile manastirii, care-l cinsteste cu staretia. Aici, indata dupa anul 1488, isi da el sufletul sau ales in mainile Domnului si este inmormantat in biserica manastirii. La inmormantarea sfantului, facuta in sobor, traditiile spun ca a luat parte si domnul Stefan cel Mare, care a randuit sa i se aseze pe mormant o lespede de piatra.
Dupa adormirea sa intru Domnul, vestea minunilor sale se raspandeste in toata Moldova. Cei ce vin si se roaga la moastele sale se vindeca de diferite boli si slabiciuni trupesti si sufletesti. Poporul credincios l-a cinstit, inca in viata fiind, cu numele de "sfant", insirandu-l intre ceilalti sfinti, zugravindu-i chipul pe peretele bisericii Voronetului si facandu-i icoane. Viata si faptele lui au ramas vii in suflete pana in zilele noastre, fiind purtate din gura in gura si intrand in legenda.
2. Marturiile istoriei.

Sfantul Daniil Sihastrul adormise intru Domnul cu nimbul sau de sfintenie, intrand asa in constiinta contemporanilor sai. Aceasta sfintenie din timpul vietii nu e atinsa de dintele vremii, ci este pastrata curata si nestirbita mai departe, verificand inca odata faptul ca credinciosii, printr-o intelegere unanima, cinstesc pe sfintii lor, inconjurandu-i cu veneratie in timpul vietii si dupa moarte. Asa se explica faptul ca, desi n-a avut o canonizare oficiala din partea Bisericii, Sfantul Daniil Sihastrul s-a bucurat de toate prerogativele sfintilor, fiind zugravit cu nimbul sfinteniei, cinstindu-i-se moastele si punandu-i-se numele "hram" al manastirii Voronetului, alaturi de hramul Sfantului Gheorghe, pe care-l avea de la sfintirea sa.
In curand, in documentele epocii, cand va apare manastirea Voronetului, se va face pomenire oficiala, fie de hramul Sfantului Daniil Sihastrul, fie de moastele sfantului, care zac in manastire. Asa, intr-un act de ia Ilies Voda Rares, mitropolitul Grigorie Rosca, un ucenic de seama al Sfantului Daniil, ii cinsteste amintirea intr-un chip deosebit. Datoria de recunostinta il indeamna pe mitropolitul Grigorie, dupa ce ajunge in scaunul arhieresc al Moldovei, sa se ingrijeasca de mormantul sfantului si de manastirea Voronetului.
Prin actul amintit, dat la 21 martie 1551, se intareste dania mitropolitului Grigorie. facuta manastirii Voronet, "unde-i hramul Sfantului Mare Mucenic al lui Hristos si purtator de biruinta Gheorghe, si unde se odihneste sfantul staret Daniil", si anume: cateva chilii in apropierea manastirii si niste cumparaturi din satul Malini din apropiere.
Dupa cum se vede, mitropolitul Grigorie Rosca era strans legat de manastirea Voronetului, unde-si avea metania, ceea ce dovedeste si ucenicia lui la sfantul Daniil. Cinstirea amintirii sfantului este inca vie in inima mitropolitului, care cere sa fie pomenit intre ctitori "dupa pomenirea sfantului Daniil, a treia zi".
Intr-alt act de la Alexandru Voda Lapusneanu, dat la 5 aprilie 1558, se intareste manastirii Voronetului, "unde este hramul sfantului mare mucenic Gheorghe si unde este sfant staretul Daniil", satul Dragoesti, facut danie de un calugar Teodosie. Acelasi calugar Teodosie, care fusese ceasnic in mirenie, om cu stare, dimpreuna cu neamurile sale, mai daruiesc manastirii inca doua sate: Lucacesti si Botesti si o moara pe Bradatel. Aceste sate sunt intarite printr-un act de la Petru Voda Schiopul, dat in iunie 1575, in care se face iarasi amintire de "moastele sfantului staret”.
Pe langa cele de mai sus, se mai adauga un act de la Ieremia Voda Movila, dat la 17 decembrie 1599, prin care intareste manastirii Voronetului, "unde se odihnesc sfintele moaste ale prea cuviosului de Dumnezeu rugator, parintele nostru Daniil cel Nou, satele Traisteni, cu iazuri si mori, Tarnauca si unuol din tinutul Sorocii.
Aceste documente, in legatura cu manastirea Voronetului, nu uita, astfel, a vorbi si despre "sfantul staret Daniil", sau "moastele prea cuviosului de Dumnezeu rugator, parintelui nostru Daniil cel Nou". Ele dovedesc venerarea sfantului Daniil cel Nou, cum si staretia sa la Voronet.
Pomenirea Sfantului Damiil este vie insa, nu numai in documentele epocii, ci arde cu flacara si-n sufletele ucenicilor sai, dintre care doi si-au legat numele de diferite danii: mitropolitul Grigorie Rosca si un cuvios monah, Ioan. Mitropolitul Grigorie daruieste manastirii, unde ucenicise, cateva chilii, cum si alte cumparaturi in sat la Malini, asa cum se arata in documentul citat mai sus, apoi o inzestreaza cu un evangheliar frumos si scump, ca sa slujeasca la sfantul jertfelnic. In insemnarile pretioase, care insotesc evangheliarul, daruitorul arata ca "acest tetraevanghel l-a facut chir Grigorie, prim mitropolit si l-a dat la Voronet, unde este hramul sfantului Gheorghe, si al parintelui nostru Daniil cel Nou".
Primmitropolitul Grigorie mai face si alte insemnari in evangheliar, dintre care unele il privesc personal, dar au legatura cu sfantul Daniil. Asa, citim in alt loc ca el a imputernicit sfanta manastire, in timpul vietii sale, cu dreapta si de Dumnezeu daruita agonisita si avere, unde din frageda copilarie s-a inchinat lui Dumnezeu, cu rugaciunea sfantului parinte al nostru Daniil, de a carui rugaciune s-a invrednicit. Legand mai tarziu evangheliarul, pentru a-l feri de uzura, mitropolitul il fereca in argint aurit si-i adauga, la sfarsit, la locul unde se arata hramul manastirii, chipul sfantului Daniil. Tot acest Grigorie inconjoara manastirea Voronetului cu o dragoste ctitoriceasca. El ii adauga o tinda si zugraveste peretii bisericii pe din afara cu minunate zugraveli, care sunt admirate pana in zilele noastre de cunoscatorii artei bizantine.
Acest mitropolit, ctitor al Voronetului, de unde era "de postrig", era varul domnului Petru Rares. El daruieste Voronetului toata agonisita sa, ceea ce-l indreptateste de a-si lasa zugravit si chipul sau, alaturi de cel al sfantului Daniil cel Nou, pe zidul bisericii. Inscaunat de varul sau Petru-Voda Rares, Grigorie Rosca ramane mitropolit pana in vremea lui Despot Voda Heraclide, cand se retrage din scaun la Voronet.
Celalalt ucenic, al carui nume ne-a ramas, cuviosul monah Ioan, isi are si el metania la manastirea Voronetului, unde se inchinase Domnului "din frageda tinerete", urmand ascultarii si sfantului Daniil. El a fost, deci, un contemporan al mitropolitului Grigorie, de care pomeneste, atunci cand inchina un manuscris slavon, cuprinzind viata sfantului Efrem, aceleiasi manastiri. In insemnarea cartii se spune: "cu invatatura mitropolitului Grigorie am dorit din imirna si am dat din dreapta mea agonisita si am facut aceasta carte, numita a sfantului Efrem, si am dat-o la manastirea Voronetului, unde din frageda tinerete si din copilarie m-am fagaduit lui Dumnezeu, cu rugaciunile sfant parintelui nostru Daniil cel Nou si unde am primit mantuitorul si ingerescul cin".
De la ceilalti ucenici ai sfantului Daniil nu ne-a ramas nici o urma. Roiul lor duhovnicesc s-a raspandit in toata tara Moldovei, fie prin creierii muntilor, intemeind sihastrii si schituri, fie prin manastirile vechi, atatand si mai mult flacara dragostei crestinesti pentru aproapele si pentru Domnul.
Numele sfantului Daniil Sihastrul si vestea minunatelor sale fapte patrunde, incetul cu incetul, pana la cele mai indepartate colturi ale tarii Moldovei, pentru ca in curand sa-i treaca hotarele, aflandu-l pomenit si de unii straini, atunci cand fac pomelnicul sfintilor moldoveni. Asa, teologul apologet malorus Zaharia Kopystenski, in opera sa "Palidonia", intre sfintii din Tarile Romane numara, dupa sfantul Leontie de la Radauti, pe sfantul Daniil: "In Voronet, in manastire, Daniil, sfantul facator de minuni".
O lista asemanatoare de sfinti din aceste tari a fost ceruta de la Mitropolia Moldovei si de sambelanul curtii imperiale rusesti, Andrei Nicolaevici Muraviev. Mitropolia a insarcinat cu alcatuirea acestei liste pe egumenul Gherasim de la manastirea Neamtu. Acesta trimite, la 12 aprilie 1857, o lista de saptesprezece sfinti, insotita de vietile lor. Intre ei, pe locul al saptelea, este insirat Daniii de la Voronet.
Asemenea liste de sfinti autohtoni nu se fac pentru prima data in Moldova. Ele circulau prin manastiri, de unde-si ia, de buna seama informatiile si teologul Kopystenski. O lista cu insirarea sfintilor romani se afla si la mitropolitul Dosoftei, in opera sa "Vietile Sfintilor", tomul al patrulea, fila152, unde aflam scrise urmatoarele: "Deci multi sfinti se fac la Rusi si pana astazi se fac, ca am vazut pe arhimandritul Inochentie in Pecersca de patru luni murit si parea ca-i din acest ceas adormit, iti parea ca-i scaldat. Asa era de curat, nimica acru sau greu ceva, ca niste moaste trupul lui. Ca si in vremea de acum multi sfinti sunt de petrec cu noi, care numai Dumnezeu ii stie la inima lor. Dara tocmai din romani multi sunt, care am si vazut viata si traiul lor, dara nu s-au cautat fara numai Daniil de Voronet si Rafail de Agapia, am sarutat si sfintele moaste".
Acest text al mitropolitului Dosoftei este reprodus aproape identic si de mitropolitul Veniamin Costachi, de staretul Neanil de la Neamt, in mineiul pe decembrie, si de episcopul Melchisedec, in "Oratoriul" sau. Acesta din urma spune: "Daniil de la manastirea Voronet, contemporan cu Marele Stefan. Acest cuvios a imbarbatat la lupta contra turcilor pe marele erou, dupa vincela ce suferise de la ei la Valea Alba". Insiruirea sfantului Daniil intre sfintii romani se mai afla si-n alte mineie si vieti ale sfintilor, mai recente, de mai putina importanta. Din toate aceste documente si texte aghiografice "e absolut dovedit ca Daniil Sihastrul e sfant si ca s-a bucurat de un cult public general in intreaga Moldova, fiind cunoscut cultul lui si peste graniti, pana la Kiev".
3. Moastele Sfantului Daniil Sihastrul.
Moastele Sfantului Daniil se odihnesc la Voronet in biserica, in pronaos, spre dreapta, linga analoghionul pe care se afla icoana sa. Deasupra mormantului este asezata o lespede de gresie, cu 10 cm. mai inalta ca pardoseala bisericii, lunga de 132 cm. si lata de 50 cm., "care e din vremea lui Stefan cel Mare". Fata lespedei este impodobita in stil romanic cu frunze in chipul inimii, iar la capete are urmatoarea inscriptie: "Acest mormant este al parintelui nostru David, ca schimnic Daniil".
Inscriptia aceasta laconica este tipica vietii sfantului, care a fugit de maririle desarte, cautand anonimatul faptei bune. Ea ne arata ca moastele sfantului Daniil au fost ingropate in pronaosul bisericii manastirii Voronet, fapt dovedit apoi si de toate documentele si textele citate mai sus, atunci cand amintesc "moastele sale". Ele au fost "facatoare de minuni", ceea ce adevereste si teologul malorus Kopystenski, atunci cand le aminteste.
O parte din moastele sale si anume un deget, ferecat in argint si impodobit cu unsprezece margaritare si un granat, se pastreaza si astazi la manastirea Putna, in muzeu. El poarta inscriptia: "Aceste relicve le-am ferecat eu Ghedeon, igumen ot Voronet, cu toata cheltuiala mea in anul 7257 (1749), in 4 decemvrie". Acest deget, ferecat in argint, arata ca sfintele moaste ale lui Daniil Sihastrul au fost, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, expuse in manastire. Egumenul Ghedeon a umblat la ele si, desprinzand degetul, l-a trimis Putnei.
Despre acest deget, care este pastrat la manastirea Putna, traditiile spun ca este degetul aratator de la mana dreapta a Sfantului Daniil, cu care el a aratat voevodului mandra vale a Putnei, unde l-a indemnat sa ridice manastirea. Degetul este "facator de minuni".
4. Chiliile Sfantului Daniil Sihastrul.
Trecerea Sfantului Daniil Sihastrul prin viata aceasta a lasat urme nu numai in amintirea ucenicilor sai si a credinciosilor, ci si in locurile in care a trait. Si pe valea Putnei si pe valea Voronetului au ramas, de pe urma lui, chiliile sale, pe care credinciosii le cerceteaza pana in zilele noastre. Chilia de piatra de la Putna se afla nu departe de locul unde se varsa paraul Viteul in paraul Putna; cealalta, din valea Voronetului, se afla sub stanca Soimului. Dintre ele o vom descrie, ca fiind mai cunoscuta, pe cea de la Putna.
Chilia aceasta este sapata intr-o stanca, ce se inalta deasupra vaii. Ea inca este scobita cu dalta si cuprinde un paraclis cu trei despartituri, si anume: pronaos, naos si altar. Lungimea intregului loc scobit in piatra este de 9.25 m., iar inaltimea de 2 m. Sub stanca se afla alt loc scobit, care se pare ca a fost locuinta sihastrului. Traditiile mai spun ca in preajma era adapostul unei capre si ca tot acolo isi lega calul domnul Stefan cel Mare, cand il cerceta pe sfant.
Altarul paraclisului era despartit de naos printr-un mic iconostas, iar bolta trebuie sa fi fost zugravita, ceea ce ne indica urmele de culori. Pe peretele de catre rasarit al altarului se afla o scobitura, unde a fost asezata o icoana. Afara, si anume pe peretele de miazazi, intre ferestre, pare sa fi fost o piatra cu o inscriptie, caci in stanca este un loc cioplit. In naos, langa fereastra, se afla sapata o cruce si cateva slove, dintre care unele par a arata anul 1499.
5. Chipul Sfantului Daniil Sihastrul.
Chipul sfantului Daniil Sihastrul se afla zugravit pe peretele din afara al bisericii Voronetuiui. Zugraveala a fost facuta pe vremea mitropolitului Grigorie Rosca, ucenicul sfantului. Desi sfarsita tarziu, dupa moartea sfantului Daniil, la 14 septembrie 1547, cum arata o insemnare, totusi chipul este veridic, avand consimtirea mitropolitului, care-l cunoscuse in viata.
La stanga, zidul tindei reprezinta, sus, viata sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, o frumoasa Deisis impodobeste capul usii si spre stanga, langa contrafort, se vad, unul langa altul, Daniil Sihastrul si mitropolitul Grigorie. Chipul sfantului este spiritualizat. El este al unui om batran cu plete lungi si albe. Fata blanda este inconjurata de barba lunga si alba. In jurul capului descoperit are nimbul sfinteniei. De-a dreapta si de-a stanga capului este scris, cu slove slavone, sfantul Daniil. Sfantul este imbracat in straie de pustnic, mana stanga se odihneste pe toiagul pastoresc, iar in cea dreapta tine un sul de pergament, cu o inscriptie slavona: "Veniti, fratilor, de ma ascultati. Invata-va-voi frica Domnului, cine este omul".
Alt chip al sfantului Daniil se afla in evangheliarul daruit de mitropolitul Grigorie manastirii Voronetului. Acest chip se afla la urma cartii, unde se arata hramul bisericii. Gravura, artistic lucrata, il reprezinta pe sfantul Daniil asemenea ca pe peretele bisericii. Sfantul are nimbul auriu si cuvintele cunoscute, sta in picioare, in mana dreapta are acum o cruce, in cea stanga toiagul, straiele sunt scumpe si bogate. Zugravul a impodobit chipul cu ornamente aurite. Fata sfantului straluceste de bunatate sufleteasca si evlavie. E fata spiritualizata a unui schimnic, care si-a trait toata viata in post si-n rugaciuni. Barba si pletele albe arata, ca si la celalalt chip, varsta inaintata, la care ajunsese sfantul Daniil.
Alte copii, dupa aceste chipuri, se mai pastreaza pe icoanele hramului, care erau asezate pe analoghion, langa mormantul sfantului.
Din cele aratate pana aici, urmand firele traditiei si ale istoirei, putem trage urmatoarele concluzii:
Sfantul Daniil Sihastrul a trait pe vremea Domnului Stefan cel Mare. El s-a ridicat din randul calugarilor de la manastirea Radautului, iar viata si faptele sale minunate l-au insiruit in randul sfintilor inca din timpul vietii. El ajunge o figura legendara din trecutul nostru, impletindu-si faptele cu cele ale voevodului Stefan. Viata si activitatea lui se desfasoara...
El nu primise staretia, ferindu-se de orice marire care i-ar fi stirbit darul deplin, pe care-l facea lui Dumnezeu, din viata sa. Murind, in anul 1478, mitropolitul Tecctist, ochii domnului si ai soborului se indreptara asupra sfantului Daniil. Acesta insa, cand venea alaiul spre chilia lui, paraseste valea Putnei si se afunda in munti si mai adanc.
El trece muntii Obcina Mare si se opreste tocmai pe valea Voronetului, sau apa Corbului, si isi face alta chilie, sub stanca Soimului. Alti ani trec cu nevointe negraite si cu siraguri nesfarsite de fapte minunate. Credinciosii si ucenicii isi indreapta pasii spre Voronet. In vale era o manastire veche de lemn, unde staretea "popa Misail". Aici vine, dupa sfatul sfantului sihastru, si domnul Stefan cel Mare, intr-o vreme de cumpana pentru tara. Domnul fusese infrant la Valea Alba, iar navrapii imparatului Mahomed urcau, de-a lungul apei, spre Suceava.
In asemenea imprejurare cumplita, domnul bate la usa chiliei de sub stanca Soimului. Sihastrul se afla in rugaciune. El il roaga pe domn sa astepte. Dupa ce si-a sfarsit rugaciunea, l-a primit. Domnul s-a spovedit si i-a cerut sfatul, ce sa faca cu tara sa: s-o inchine turcilor, ori ba? Sfantul Daniil l-a sfatuit sa n-o inchine si i-a proorocit biruinta, dar l-a indemnat sa ridice o manastire in locul celei de lemn din valea Voronetului. Domnul Stefan a invins pe turci si a inaltat o manastire, in anul 1488, cu hramul Sf.Mare Mucenic Gheorghe.
Nu mult dupa intamplarile acestea, sfantul Daniil s-a simtit slab. Era inaintat in zile si-si simtea sfarsitul apropiat. Atunci s-a adapostit el in manastirea Voronetului, care, spre cinstire, l-a ales staret. Aci si-a dat el duhul in mainile Domnului, si a fost inmormantat in pronaosul bisericii, pe partea dreapta, unde moastele lui asteapta ziua invierii.
Dupa adormirea sa intru Domnul, evlavia credinciosilor n-a contenit, nici nu s-a micsorat, ci ea a crescut, caci cei ce cereau ajutorul sfantului se inmultira si odata cu dansii si minunile. Si veneau la sfintele lui moaste si le sarutau vladici si credinciosi, si mult bine aveau si mare ajutor intru nevoile si necazurile lor. Si multe alte fapte minunate adeveresc, sfintenia si harul tamaduitor, de care s-a invrednicit acest sfant sihastru, aratandu-ne ca, cununa cu care impodobeste Dumnezeu pe sfintii Sai, este nepieritoare in veci. Amin!
pr. prof. Petru Rezus