1. Rugaciunea îsi are treptele ei. Treapta întâi este rugaciunea trupului, cea a cititorilor facuta în picioare si a metaniilor. Mintea se împrastie, inima nu încearca nici un simtamânt, nici o bucurie: omul are nevoie aici de rabdare, de truda, de sudoare. Totusi, fara sa tii seama de toate acestea, hotaraste-ti anumite masuri si roaga-te.
Treapta a doua este rugaciunea cugetarii: mintea s-a deprins sa se reculeaga în ceasul rugaciunii, pe care o rosteste în întregimea ei, fara risipiri. Mintea se topeste laolalta cu slova scrisa si o rosteste ca si cum ar fi cugetat-o ea însasi.
Treapta cea de a treia este rugaciunea simtirii: prin luarea-aminte, inima se încalzeste si ceea ce adineauri era gând, ajunge aici simtire, însa aici – simtirea ca nevoie si cerinta. Cine a ajuns la simtire, acela se roaga fara cuvinte, fiindca Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea, abia de aici începe hotarul sporirii întru cele ale rugaciunii, pentru ca, stând la rugaciune – sa treci din simtire în simtire. Pe aceasta treapta citirea poate sa înceteze, precum si staruinta gândului, dar sa se pastreze petrecerea în aceasta simtire, cu semnele proprii ale rugaciunii. Când simtirea rugaciunii va ajunge la starea de rostire neîncetata atunci va începe rugaciunea cea duhovniceasca, care este un dar al Duhului de la Dumnezeu, ce se roaga El pentru noi întru noi. Aceasta este cea din urma treapta pe care o poate atinge rugaciunea, desi se spune ca mai este o rugaciune la care poate ajunge duhul nostru si care trece dincolo de hotarele starilor cunoscute cugetarii, precum se afla scris la Sfântul Isaac Sirul.
Cel mai înlesnit mijloc de suire înspre aceasta stare de rugaciune este acela de a ne însusi rugaciunea lui Iisus prin câstigarea deprinderii ei si înradacinarea ei în adâncul fiintei noastre.
Barbatii cei mai încercati în viata duhovniceasca înteleptiti de Dumnezeu, au aflat acest unic mijloc simplu si totodata atotlucrator, în stare de a trece sub pecetea duhului toate lucrarile noastre launtrice si întreaga noastra viata de nevointa duhovniceasca. Ei au lasat, în îndrumarile lor, rânduieli pâna la amanunt cu privire la aceasta rugaciune.
Ostenindu-ne si aflându-ne nevointa (asceza) noi cautam curatirea inimii si reîntemeierea duhului. Spre tinta aceasta duc doua cai: calea cea lucratoare, adica umblarea potrivit nevointelor amintite, precum si calea cea vazatoare, adica a reîntoarcerii mintii la Dumnezeu. Într-una, sufletul se curata pe sine si-L primeste pe Dumnezeu; în cealalta, Dumnezeu, care potrivit cu ochiul inimii, arde orice necuratenie si vine sa se salasluiasca în acest suflet ajuns fara de prihana. Iar aceasta cale din urma ramâne numai la rugaciunea lui Iisus, despre care Sf. Grigorie Sinaitul spune: „pe Dumnezeu îl dobândim ori prin fapte lucratoare si stradanie, ori prin chemarea cu mestesug a numelui lui Iisus“, si apoi ca „întâia cale mai lunga este decât cea de a doua, care e mai grabnica si aducatoare de rod“. De aceea, unii au ajuns sa dea rugaciunii lui Iisus o întâietate fata de toate celelalte nevointe. Ea ne aduce, într-adevar, luminarea, întarirea, împrospatarea, îi biruie pe toti vrajmasii vazuti si nevazuti si îl ridica pe om la Dumnezeu. Iata cât de atotputernica si de atotlucratoare este, iar numele Domnului Iisus este visteria tuturor darurilor celor bune, a puterilor si a vietii celei din duh.
Urmeaza de aici, în chip firesc, ca oricare dintre cei ce au aflat pocainta sau doar au început sa-L caute pe Dumnezeu, pot si înca trebuie sa primeasca, chiar de îndata o îndrumare desavârsita pentru savârsirea rugaciunii lui Iisus, iar odata cu ea sa fie îndrumati si în toate celelalte lucrari, pentru ca pe calea aceasta noi putem mai repede sa ajungem puternici si mai repede sa ajungem a vedea duhovniceste si sa patrundem pâna la lumea launtrica. Pentru ca nu stim nimic despre taria aceleia, unii sau chiar cei mai multi se opresc la lucrarile trupului si ale sufletului, irosindu-si aproape fara de vreun folos, ostenelile si vremea.
Lucrarea aceasta se numeste „cea mestesugita“ sau a „maiestriei“ si este foarte simpla. Stând cu trezvia mintii si cu întreaga luare aminte în inima, tu rosteste neîncetat: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma“ si aceasta fara nici un fel de plasmuire a vreunui chip sau aratari, potrivit credintei ca, Domnul te vede si El este cu luare aminte la tine.
Trebuie neaparat sa pastram toata puterea mintii în inima si în tot timpul lucrarii sa oprim putin si rasuflarea, vadind astfel încordarea vrerii noastre. Dar cerinta cea mai de seama este credinta ca Dumnezeu ne sta aproape si ne aude pe noi. Astfel, spune-ti tu rugaciunea în ascutimea auzului suprafiresc al lui Dumnezeu.
La început rugaciunea aceasta multa vreme ramâne numai în starea lucratoare, ca o lucrare oarecare din afara ta, apoi trece în starea mintii si, în sfârsit, se înradacineaza în inima.
Se petrec uneori adevarate rataciri de la calea cea dreapta a acestei rugaciuni. De aceea, trebuie sa o învatam de la cel ce o cunoaste cu adevarat. Ratacirile tin mai mult de locul în care ni se opreste luarea aminte – în cap sau în piept.
Cine a ajuns sa aiba luarea aminte înfipta în inima, e în afara de primejdie. Dar înca mai ferit de primejdie este acela care cade cu durere la fata lui Dumnezeu în fiecare clipa cu zdrobirea inimii si cu rugaciunea care se face mereu pentru izbavirea de tot felul de înselari.
Treapta a doua este rugaciunea cugetarii: mintea s-a deprins sa se reculeaga în ceasul rugaciunii, pe care o rosteste în întregimea ei, fara risipiri. Mintea se topeste laolalta cu slova scrisa si o rosteste ca si cum ar fi cugetat-o ea însasi.
Treapta cea de a treia este rugaciunea simtirii: prin luarea-aminte, inima se încalzeste si ceea ce adineauri era gând, ajunge aici simtire, însa aici – simtirea ca nevoie si cerinta. Cine a ajuns la simtire, acela se roaga fara cuvinte, fiindca Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea, abia de aici începe hotarul sporirii întru cele ale rugaciunii, pentru ca, stând la rugaciune – sa treci din simtire în simtire. Pe aceasta treapta citirea poate sa înceteze, precum si staruinta gândului, dar sa se pastreze petrecerea în aceasta simtire, cu semnele proprii ale rugaciunii. Când simtirea rugaciunii va ajunge la starea de rostire neîncetata atunci va începe rugaciunea cea duhovniceasca, care este un dar al Duhului de la Dumnezeu, ce se roaga El pentru noi întru noi. Aceasta este cea din urma treapta pe care o poate atinge rugaciunea, desi se spune ca mai este o rugaciune la care poate ajunge duhul nostru si care trece dincolo de hotarele starilor cunoscute cugetarii, precum se afla scris la Sfântul Isaac Sirul.
Cel mai înlesnit mijloc de suire înspre aceasta stare de rugaciune este acela de a ne însusi rugaciunea lui Iisus prin câstigarea deprinderii ei si înradacinarea ei în adâncul fiintei noastre.
Barbatii cei mai încercati în viata duhovniceasca înteleptiti de Dumnezeu, au aflat acest unic mijloc simplu si totodata atotlucrator, în stare de a trece sub pecetea duhului toate lucrarile noastre launtrice si întreaga noastra viata de nevointa duhovniceasca. Ei au lasat, în îndrumarile lor, rânduieli pâna la amanunt cu privire la aceasta rugaciune.
Ostenindu-ne si aflându-ne nevointa (asceza) noi cautam curatirea inimii si reîntemeierea duhului. Spre tinta aceasta duc doua cai: calea cea lucratoare, adica umblarea potrivit nevointelor amintite, precum si calea cea vazatoare, adica a reîntoarcerii mintii la Dumnezeu. Într-una, sufletul se curata pe sine si-L primeste pe Dumnezeu; în cealalta, Dumnezeu, care potrivit cu ochiul inimii, arde orice necuratenie si vine sa se salasluiasca în acest suflet ajuns fara de prihana. Iar aceasta cale din urma ramâne numai la rugaciunea lui Iisus, despre care Sf. Grigorie Sinaitul spune: „pe Dumnezeu îl dobândim ori prin fapte lucratoare si stradanie, ori prin chemarea cu mestesug a numelui lui Iisus“, si apoi ca „întâia cale mai lunga este decât cea de a doua, care e mai grabnica si aducatoare de rod“. De aceea, unii au ajuns sa dea rugaciunii lui Iisus o întâietate fata de toate celelalte nevointe. Ea ne aduce, într-adevar, luminarea, întarirea, împrospatarea, îi biruie pe toti vrajmasii vazuti si nevazuti si îl ridica pe om la Dumnezeu. Iata cât de atotputernica si de atotlucratoare este, iar numele Domnului Iisus este visteria tuturor darurilor celor bune, a puterilor si a vietii celei din duh.
Urmeaza de aici, în chip firesc, ca oricare dintre cei ce au aflat pocainta sau doar au început sa-L caute pe Dumnezeu, pot si înca trebuie sa primeasca, chiar de îndata o îndrumare desavârsita pentru savârsirea rugaciunii lui Iisus, iar odata cu ea sa fie îndrumati si în toate celelalte lucrari, pentru ca pe calea aceasta noi putem mai repede sa ajungem puternici si mai repede sa ajungem a vedea duhovniceste si sa patrundem pâna la lumea launtrica. Pentru ca nu stim nimic despre taria aceleia, unii sau chiar cei mai multi se opresc la lucrarile trupului si ale sufletului, irosindu-si aproape fara de vreun folos, ostenelile si vremea.
Lucrarea aceasta se numeste „cea mestesugita“ sau a „maiestriei“ si este foarte simpla. Stând cu trezvia mintii si cu întreaga luare aminte în inima, tu rosteste neîncetat: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma“ si aceasta fara nici un fel de plasmuire a vreunui chip sau aratari, potrivit credintei ca, Domnul te vede si El este cu luare aminte la tine.
Trebuie neaparat sa pastram toata puterea mintii în inima si în tot timpul lucrarii sa oprim putin si rasuflarea, vadind astfel încordarea vrerii noastre. Dar cerinta cea mai de seama este credinta ca Dumnezeu ne sta aproape si ne aude pe noi. Astfel, spune-ti tu rugaciunea în ascutimea auzului suprafiresc al lui Dumnezeu.
La început rugaciunea aceasta multa vreme ramâne numai în starea lucratoare, ca o lucrare oarecare din afara ta, apoi trece în starea mintii si, în sfârsit, se înradacineaza în inima.
Se petrec uneori adevarate rataciri de la calea cea dreapta a acestei rugaciuni. De aceea, trebuie sa o învatam de la cel ce o cunoaste cu adevarat. Ratacirile tin mai mult de locul în care ni se opreste luarea aminte – în cap sau în piept.
Cine a ajuns sa aiba luarea aminte înfipta în inima, e în afara de primejdie. Dar înca mai ferit de primejdie este acela care cade cu durere la fata lui Dumnezeu în fiecare clipa cu zdrobirea inimii si cu rugaciunea care se face mereu pentru izbavirea de tot felul de înselari.
2. Cine nu are rugaciunea launtrica, rugaciunea mintii, acela nu are nici un fel de rugaciune, fiindca numai rugaciunea launtrica este adevarata rugaciune, bine placuta si bine primita de Dumnezeu. Ea trebuie sa ajunga sa fie sufletul cuvintelor ce se rostesc în închinarea cea din camara noastra sau la biserica; asa ca, atâta vreme cât ea nu se afla în aceste cuvinte, închinarile cele din afara au o înfatisare de rugaciune, dar nu sunt însasi rugaciunea.
Deoarece rugaciunea, ce este oare? Rugaciunea este suirea mintii si a inimii la Dumnezeu, spre proslavirea si multumita lui Dumnezeu, precum este si cererea bunurilor sufletesti si trupesti ce ne sunt de trebuinta. Esenta rugaciunii este, prin urmare, aceasta suire, care începe din adâncul inimii, si merge cu mintea pâna la Dumnezeu. Daca mintea sta treaza în inima, înaintea fetei lui Dumnezeu si, umplându-se de evlavia cuvenita, începe sa-si reverse inima în fata Lui. Iata ca s-a si savârsit rugaciunea mintii! Si asa, orice rugaciune trebuie sa fie. Rugile din afara ce se desfasoara prin cuvinte, cele ce se citesc acasa sau la biserica, îi dau numai vorba sau forma; pe câta vreme duhul sau fiinta rugaciunii este purtata de fiecare în sinea lui, în mintea si în inima lui. Toata rânduiala noastra de rugaciuni bisericesti, toate rugaciunile orânduite spre întrebuintare în casa omului, au însusirea de a întoarce mintea catre Dumnezeu. Cel care le savârseste, chiar daca nu este atât de atent, nu poate sa nu se întoarca cu gândul la Dumnezeu, afara doar de nu este cu totul nebagator de seama la lucrarea ce o savârseste.
Deoarece rugaciunea, ce este oare? Rugaciunea este suirea mintii si a inimii la Dumnezeu, spre proslavirea si multumita lui Dumnezeu, precum este si cererea bunurilor sufletesti si trupesti ce ne sunt de trebuinta. Esenta rugaciunii este, prin urmare, aceasta suire, care începe din adâncul inimii, si merge cu mintea pâna la Dumnezeu. Daca mintea sta treaza în inima, înaintea fetei lui Dumnezeu si, umplându-se de evlavia cuvenita, începe sa-si reverse inima în fata Lui. Iata ca s-a si savârsit rugaciunea mintii! Si asa, orice rugaciune trebuie sa fie. Rugile din afara ce se desfasoara prin cuvinte, cele ce se citesc acasa sau la biserica, îi dau numai vorba sau forma; pe câta vreme duhul sau fiinta rugaciunii este purtata de fiecare în sinea lui, în mintea si în inima lui. Toata rânduiala noastra de rugaciuni bisericesti, toate rugaciunile orânduite spre întrebuintare în casa omului, au însusirea de a întoarce mintea catre Dumnezeu. Cel care le savârseste, chiar daca nu este atât de atent, nu poate sa nu se întoarca cu gândul la Dumnezeu, afara doar de nu este cu totul nebagator de seama la lucrarea ce o savârseste.
3. Nimeni nu poate ocoli rugaciunea mintii. Noi nu putem sa nu ne înaltam cu rugaciunea la Dumnezeu, fiindca aceasta o cere firea noastra gânditoare. Iar noi nu ne putem ridica la Dumnezeu altfel decât prin lucrarea mintii, fiindca Dumnezeu este o fiinta cugetatoare. Este într-adevar, o rugaciune a mintii care se face prin cuvinte sau din afara – în casa sau în biserica – si este o rugaciune a mintii în ea însasi fara nici o forma sau de stare trupeasca dar oricum ar fi amândoua, fiinta rugaciunii este una si aceeasi. Atât în forma cea dintâi cât si în cea de a doua, ea este asezata cu porunca si pentru mireni. Mântuitorul a poruncit sa intram în camara noastra si sa ne rugam acolo lui Dumnezeu Tatal, în taina. Aceasta camara, dupa cum o tâlcuieste Sf. Dimitrie al Rostovului, înseamna inima. Drept urmare, cuvântul Domnului ne da porunca sa ne rugam în taina, cu mintea, lui Dumnezeu. Aceasta porunca se întinde asupra tuturor crestinilor. Iata ce porunceste si Apostolul Pavel, când spune: „savârsiti în tot timpul, în duhul, toata felurimea de rugaciuni si de cereri“ (Efes. 6, 18). El ne da porunca sa facem rugaciunea mintii – rugaciunea duhovniceasca – si porunceste aceasta tuturor crestinilor sa se roage neîncetat (I Tes. 5, 17). Iar ca sa te rogi neîncetat, nu poti altfel decât cu rugaciunea mintii în inima…
Când ne sculam dimineata, sa ne întemeiem înca mai puternic în inima noastra fata cu Dumnezeu prin rugaciunea diminetii si dupa aceea sa ne vedem de lucrul nostru – care de Dumnezeu ni s-a hotarât – dar fara sa rupem firul simtirii si luarii aminte ce ne leaga de El.
Când ne sculam dimineata, sa ne întemeiem înca mai puternic în inima noastra fata cu Dumnezeu prin rugaciunea diminetii si dupa aceea sa ne vedem de lucrul nostru – care de Dumnezeu ni s-a hotarât – dar fara sa rupem firul simtirii si luarii aminte ce ne leaga de El.
4. „Cântati în inimile voastre lui Dumnezeu, multumindu-I în psalmi, în laude si cântari duhovnicesti“ arata rugaciunea rostita cu glas ce se face prin cuvinte, iar cuvintele: „cântati în inima voastra lui Dumnezeu“ arata rugaciunea launtrica ce se face cu mintea în inima.
Psalmii, cântarile, laudele, imnurile, odele, sunt denumirile felurite ce se dau cântarilor bisericesti. E foarte greu sa arati deosebirile dintre ele, pentru ca atât dupa cuprins cât si dupa forma, ele se aseamana foarte mult. Toate sunt rodiri ale duhului de rugaciune. Nevoindu-te în rugaciune, duhul îl proslaveste pe Dumnezeu, îi multumeste si înalta catre El cererile sale. Toate aceste desfasurari ale duhului de rugaciune nu sunt despartite în duh si nu se ivesc unele fara altele. Rugaciunea când este pusa în miscare, trece dintr-o forma într-alta, câteodata de mai multe ori, în vremea când cineva se roaga. Daca o vei rosti tare prin cuvinte, se va vadi ca o rugaciune glasuita, daca se va numi psalm, imn sau oda – se va numi asa si rugaciunea ta. De aceea, nu ne vom sili sa tintim vreo deosebire dupa denumiri. Prin ele Apostolul a vrut numai sa cuprinda toate felurimea rugaciunilor care se rostesc prin cuvânt. Sub denumirile lor ar intra si toate rugaciunile ce se întrebuinteaza acum la noi. La noi sunt în folosinta, în afara de Psaltire, cântarile bisericesti cu stihoavnele, acatistele si rugile de tot felul, ce sunt cuprinse în cartile de rugaciuni. Dar nu vei gresi daca, citind cuvintele Apostolului despre rugaciunea glasuita, vei întelege sub numele lor si aceste rugaciuni cu glas care sunt întrebuintate la noi. Puterea nu sta în cutare sau cutare rugaciune glasuita, ci în felul cum se savârseste. Cum trebuie savârsite rugaciunile cu glas, Apostolul o arata în cuvântul „duhovnicesti“. Rugaciunile sunt duhovnicesti pentru ca ele se nasc si rodesc dintru început în duh si din duh se revarsa. Si se numesc înca mai mult duhovnicesti pentru ca se nasc si rodesc prin darul Sfântului Duh. Atât Psaltirea cât si toate celelalte rugaciuni glasuite n-au fost dintru început astfel. Ci la început ele au fost curat duhovnicesti, apoi au fost îmbracate în cuvânt si au ajuns rostite în afara. Dar cuvântul ce le-a învesmântat, n-a îndepartat duhovnicescul din ele. Si acum ele sunt glas numai la aratare, dar în ceea ce priveste puterea lor, ele sunt duhovnicesti…
Din astfel de lamurire se vede ca daca noi vom voi sa tragem o învatatura din cuvântul Apostolului despre rugaciunea rostita cu glas tare, atunci iata ce vom primi: tu sa intri în duhul rugaciunilor pe care le auzi si le citesti si, zamislindu-le din nou în inima ta, de acolo înalta-le lui Dumnezeu, ca si cum ele ar fi nascute din inima ta, sub înrâurirea darului Duhului Sfânt. Aceasta este o lege care limpezeste hotarât fiinta rugaciunii spusa tare, asa cum e placuta lui Dumnezeu, dar cum poti ajunge la ea? Cuprinde cu întelegerea, îmbratiseaza cu simtirea, învata chiar pe de rost rugaciunile pe care vrei sa le citesti în rugile tale rostite cu glas. Numai asa, când te vei aseza la rugaciune, nu vei rosti ceva strain, ci ceea ce se afla chiar în inima ta, întru a sa desavârsita simtire.
Psalmii, cântarile, laudele, imnurile, odele, sunt denumirile felurite ce se dau cântarilor bisericesti. E foarte greu sa arati deosebirile dintre ele, pentru ca atât dupa cuprins cât si dupa forma, ele se aseamana foarte mult. Toate sunt rodiri ale duhului de rugaciune. Nevoindu-te în rugaciune, duhul îl proslaveste pe Dumnezeu, îi multumeste si înalta catre El cererile sale. Toate aceste desfasurari ale duhului de rugaciune nu sunt despartite în duh si nu se ivesc unele fara altele. Rugaciunea când este pusa în miscare, trece dintr-o forma într-alta, câteodata de mai multe ori, în vremea când cineva se roaga. Daca o vei rosti tare prin cuvinte, se va vadi ca o rugaciune glasuita, daca se va numi psalm, imn sau oda – se va numi asa si rugaciunea ta. De aceea, nu ne vom sili sa tintim vreo deosebire dupa denumiri. Prin ele Apostolul a vrut numai sa cuprinda toate felurimea rugaciunilor care se rostesc prin cuvânt. Sub denumirile lor ar intra si toate rugaciunile ce se întrebuinteaza acum la noi. La noi sunt în folosinta, în afara de Psaltire, cântarile bisericesti cu stihoavnele, acatistele si rugile de tot felul, ce sunt cuprinse în cartile de rugaciuni. Dar nu vei gresi daca, citind cuvintele Apostolului despre rugaciunea glasuita, vei întelege sub numele lor si aceste rugaciuni cu glas care sunt întrebuintate la noi. Puterea nu sta în cutare sau cutare rugaciune glasuita, ci în felul cum se savârseste. Cum trebuie savârsite rugaciunile cu glas, Apostolul o arata în cuvântul „duhovnicesti“. Rugaciunile sunt duhovnicesti pentru ca ele se nasc si rodesc dintru început în duh si din duh se revarsa. Si se numesc înca mai mult duhovnicesti pentru ca se nasc si rodesc prin darul Sfântului Duh. Atât Psaltirea cât si toate celelalte rugaciuni glasuite n-au fost dintru început astfel. Ci la început ele au fost curat duhovnicesti, apoi au fost îmbracate în cuvânt si au ajuns rostite în afara. Dar cuvântul ce le-a învesmântat, n-a îndepartat duhovnicescul din ele. Si acum ele sunt glas numai la aratare, dar în ceea ce priveste puterea lor, ele sunt duhovnicesti…
Din astfel de lamurire se vede ca daca noi vom voi sa tragem o învatatura din cuvântul Apostolului despre rugaciunea rostita cu glas tare, atunci iata ce vom primi: tu sa intri în duhul rugaciunilor pe care le auzi si le citesti si, zamislindu-le din nou în inima ta, de acolo înalta-le lui Dumnezeu, ca si cum ele ar fi nascute din inima ta, sub înrâurirea darului Duhului Sfânt. Aceasta este o lege care limpezeste hotarât fiinta rugaciunii spusa tare, asa cum e placuta lui Dumnezeu, dar cum poti ajunge la ea? Cuprinde cu întelegerea, îmbratiseaza cu simtirea, învata chiar pe de rost rugaciunile pe care vrei sa le citesti în rugile tale rostite cu glas. Numai asa, când te vei aseza la rugaciune, nu vei rosti ceva strain, ci ceea ce se afla chiar în inima ta, întru a sa desavârsita simtire.
5. „Vorbiti între voi în psalmi si în laude si în cântari duhovnicesti, laudând si cântând Domnului în inimile voastre“ (Efes. 5, 19).
În ce legatura de idei am putea primi aceste cuvinte? Oare în întelesul ca numai atunci sa cântati cu gura si cu inima când va veti umple de Duh? Sau în întelesul ca daca voiti sa va umpleti de Duhul, atunci sa cântati? Cântarea cu gura împreuna cu inima este socotita oare ca urmarea preaumplerii de Duhul sau se arata ca un mijloc ce duce spre aceasta umplere?
Coborârea Duhului nu sta în puterea noastra, ea vine asa cum binevoieste Duhul însusi. Iar când vine, pricinuieste marea trezire a puterilor duhului nostru însusi. Atunci, lauda lui Dumnezeu se împlineste de la sine. Libertatea noastra este cu putinta sa se vada întrucât este vorba sa îngaduim lauda aceasta sa ne cânte în inima, sau s-o destainuim si cu limba spre auzul tuturor. Cuvintele acestea de mai sus, prin urmare, trebuiesc luate nu în întâiul, ci în al doilea înteles. De voiti sa va umpleti cu Duhul, atunci, cântati! Cântarea va trezi duhul tau care va pregati calea pentru primirea Duhului sau te va pune în starea de a simti lucrarea lui. Fericitul Teodorit spune ca Apostolul introduce o duhovniceasca încântare, când spune: „umpleti-va de Duhul“, si arata cum trebuie sa ajungem acolo si anume: „neîncetat cântând lui Dumnezeu adâncindu-va în voi însiva si desteptând pururea cugetul vostru. E ca si cum ai adauga: prin mijlocirea cântarii celei cu limba si cu inima.
Nu e mai greu de înteles, ca în lucrarea aceasta lucrul de capetenie nu mai e sunetul dulce al cântarii, ci cuprinsul celei cântate. Puterea ei de înrâurire e asemenea unei cuvântari scrise cu înflacarare, care îl înflacareaza pe cititor. Tot asa se petrece si cu cântarile bisericesti. Psalmii, imnurile si odele – pesnele bisericesti sunt în firea lor revarsari de simtiri evlavioase catre Dumnezeu care ne misca cugetul. Duhul lui Dumnezeu i-a umplut pe alesii Sai si ei si-au rostit plinatatea simtamintelor lor în cântari. Cel ce le cânta cum trebuie, poate, pe o cale rasturnata sa ajunga la simtamintele destainuite de ele si prealipindu-se cu ele, sa se apropie de starea vrednica sa primeasca lucrarea Sfântului Duh, sau sa-si faca potrivit duhului lui la aceasta lucrare. Si aceasta este tocmai însemnatatea cântarilor bisericesti, ca prin mijlocirea lor sa încingem si sa înflacaram scânteia cea de dar, care sta ascunsa în noi. Scânteia aceasta ne este daruita prin Sfintele Taine. Pentru ca s-o aprindem si s-o preschimbam în flacara s-au rânduit psalmi, cântari, imnuri si ode duhovnicesti. Ele lucreaza asupra acestei scântei a darului în acelasi chip cum lucreaza si vântul asupra oricarei scântei, care s-a cuibarit într-o materie ce poate sa ia foc.
Dar sa ne dam seama, ca o astfel de lucrare nu poate fi a cântarilor decât numai daca odata cu folosirea lor se întovaraseste curatia inimii, asa cum spune Sf. Ioan Gura de Aur, calauzit în cuvântul acesta de chiar Sf. Apostol Pavel. Dar si alte conditiuni sunt aratate la acelasi loc si anume: întâia cere sa fie duhovnicesti cântarile si a doua ca sa nu se cânte numai cu limba, ci si cu inima.
Asa, psalmodia bisericeasca pentru ca sa duca la preaumplerea cu duhul, Apostolul cere ca aceste cântari sa fie duhovnicesti, cuvânt sub care trebuieste înteles nu numai ca acestora li se cere sa fie duhovnicesti dupa cuprinsul lor, ci sa fie miscatoare de Duh; sa fie ele singure un rod al Duhului, sau ele sa se reverse din inimi pline de Duh. În alt chip ele nu pot duce spre umplerea cu Duhul. Este potrivit legii care spune, ca ceea ce s-a spus în cântare, aceia se da celui care cânta.
Cerinta apostolica cea de a doua spune, ca aceste psalmodii sa se cânte nu numai cu limba ci si cu inima. Se cere prin urmare, nu numai sa întelegem cântarea, ci înca sa intram în aceiasi simtire cu ea sau sa primim în inima cuprinsul ei si s-o cântam în asa fel ca si cum ar izvorî din chiar inima noastra. Iar în apropierea acestui loc citat cu înca altele ni se descopera ca în vremurile apostolice nu cântau decât numai aceia care se aflau într-o stare sufleteasca, ceilalti intrau dupa aceasta si ei într-o stare asemanatoare cu a lor – si asa întreaga adunare bisericeasca cânta si lauda pe Domnul nu în alt chip, decât în inima. Ce poate fi de mirare, daca în urma acestor cântari toata adunarea se si umplea de Duhul? Ce comori se ascund în comorile bisericesti, daca ele se savârsesc cum trebuie?
Sfântul Ioan Gura de Aur se întreba: „ce înseamna cuvintele acestea“: „cântând în inimile voastre Domnului?“ Asta se tâlcuieste: începe aceasta lucrare în luare aminte, caci cei care nu au luare aminte de sine, cânta fara folos, rostind numai vorbele, în timp ce inima lor le rataceste în alta parte.
Fericitul Teodoret adauga la acestea: „acela cânta cu inima care nu îsi pune numai limba în miscare, ci îsi trezeste si mintea spre întelegerea celor rostite“. Alti Sfinti Parinti, scriind despre întoarcerea catre Dumnezeu prin rugaciune, socot ca ea se savârseste în cel mai bun chip, când se face cu mintea statornica în inima.
Iar ceea ce s-a spus aci, despre adunarea din biserica, se potriveste si pentru cântarea în psalmi, când se face de fiecare în parte si pe care o poate savârsi fiecare deosebit în camara sa. Rodul acestei cântari poate fi asemanator, când ele sunt zise asa cum trebuie, adica cu luare aminte, cu întelegere, cu simtire, din inima.
Si sa ne dam seama iarasi, ca desi cuvintele Apostolului vorbesc despre cântare, totusi gândul lui ne îndreapta spre întoarcerea la Dumnezeu prin rugaciune. Si ea este propriu zis desteptatoarea Duhului.
În ce legatura de idei am putea primi aceste cuvinte? Oare în întelesul ca numai atunci sa cântati cu gura si cu inima când va veti umple de Duh? Sau în întelesul ca daca voiti sa va umpleti de Duhul, atunci sa cântati? Cântarea cu gura împreuna cu inima este socotita oare ca urmarea preaumplerii de Duhul sau se arata ca un mijloc ce duce spre aceasta umplere?
Coborârea Duhului nu sta în puterea noastra, ea vine asa cum binevoieste Duhul însusi. Iar când vine, pricinuieste marea trezire a puterilor duhului nostru însusi. Atunci, lauda lui Dumnezeu se împlineste de la sine. Libertatea noastra este cu putinta sa se vada întrucât este vorba sa îngaduim lauda aceasta sa ne cânte în inima, sau s-o destainuim si cu limba spre auzul tuturor. Cuvintele acestea de mai sus, prin urmare, trebuiesc luate nu în întâiul, ci în al doilea înteles. De voiti sa va umpleti cu Duhul, atunci, cântati! Cântarea va trezi duhul tau care va pregati calea pentru primirea Duhului sau te va pune în starea de a simti lucrarea lui. Fericitul Teodorit spune ca Apostolul introduce o duhovniceasca încântare, când spune: „umpleti-va de Duhul“, si arata cum trebuie sa ajungem acolo si anume: „neîncetat cântând lui Dumnezeu adâncindu-va în voi însiva si desteptând pururea cugetul vostru. E ca si cum ai adauga: prin mijlocirea cântarii celei cu limba si cu inima.
Nu e mai greu de înteles, ca în lucrarea aceasta lucrul de capetenie nu mai e sunetul dulce al cântarii, ci cuprinsul celei cântate. Puterea ei de înrâurire e asemenea unei cuvântari scrise cu înflacarare, care îl înflacareaza pe cititor. Tot asa se petrece si cu cântarile bisericesti. Psalmii, imnurile si odele – pesnele bisericesti sunt în firea lor revarsari de simtiri evlavioase catre Dumnezeu care ne misca cugetul. Duhul lui Dumnezeu i-a umplut pe alesii Sai si ei si-au rostit plinatatea simtamintelor lor în cântari. Cel ce le cânta cum trebuie, poate, pe o cale rasturnata sa ajunga la simtamintele destainuite de ele si prealipindu-se cu ele, sa se apropie de starea vrednica sa primeasca lucrarea Sfântului Duh, sau sa-si faca potrivit duhului lui la aceasta lucrare. Si aceasta este tocmai însemnatatea cântarilor bisericesti, ca prin mijlocirea lor sa încingem si sa înflacaram scânteia cea de dar, care sta ascunsa în noi. Scânteia aceasta ne este daruita prin Sfintele Taine. Pentru ca s-o aprindem si s-o preschimbam în flacara s-au rânduit psalmi, cântari, imnuri si ode duhovnicesti. Ele lucreaza asupra acestei scântei a darului în acelasi chip cum lucreaza si vântul asupra oricarei scântei, care s-a cuibarit într-o materie ce poate sa ia foc.
Dar sa ne dam seama, ca o astfel de lucrare nu poate fi a cântarilor decât numai daca odata cu folosirea lor se întovaraseste curatia inimii, asa cum spune Sf. Ioan Gura de Aur, calauzit în cuvântul acesta de chiar Sf. Apostol Pavel. Dar si alte conditiuni sunt aratate la acelasi loc si anume: întâia cere sa fie duhovnicesti cântarile si a doua ca sa nu se cânte numai cu limba, ci si cu inima.
Asa, psalmodia bisericeasca pentru ca sa duca la preaumplerea cu duhul, Apostolul cere ca aceste cântari sa fie duhovnicesti, cuvânt sub care trebuieste înteles nu numai ca acestora li se cere sa fie duhovnicesti dupa cuprinsul lor, ci sa fie miscatoare de Duh; sa fie ele singure un rod al Duhului, sau ele sa se reverse din inimi pline de Duh. În alt chip ele nu pot duce spre umplerea cu Duhul. Este potrivit legii care spune, ca ceea ce s-a spus în cântare, aceia se da celui care cânta.
Cerinta apostolica cea de a doua spune, ca aceste psalmodii sa se cânte nu numai cu limba ci si cu inima. Se cere prin urmare, nu numai sa întelegem cântarea, ci înca sa intram în aceiasi simtire cu ea sau sa primim în inima cuprinsul ei si s-o cântam în asa fel ca si cum ar izvorî din chiar inima noastra. Iar în apropierea acestui loc citat cu înca altele ni se descopera ca în vremurile apostolice nu cântau decât numai aceia care se aflau într-o stare sufleteasca, ceilalti intrau dupa aceasta si ei într-o stare asemanatoare cu a lor – si asa întreaga adunare bisericeasca cânta si lauda pe Domnul nu în alt chip, decât în inima. Ce poate fi de mirare, daca în urma acestor cântari toata adunarea se si umplea de Duhul? Ce comori se ascund în comorile bisericesti, daca ele se savârsesc cum trebuie?
Sfântul Ioan Gura de Aur se întreba: „ce înseamna cuvintele acestea“: „cântând în inimile voastre Domnului?“ Asta se tâlcuieste: începe aceasta lucrare în luare aminte, caci cei care nu au luare aminte de sine, cânta fara folos, rostind numai vorbele, în timp ce inima lor le rataceste în alta parte.
Fericitul Teodoret adauga la acestea: „acela cânta cu inima care nu îsi pune numai limba în miscare, ci îsi trezeste si mintea spre întelegerea celor rostite“. Alti Sfinti Parinti, scriind despre întoarcerea catre Dumnezeu prin rugaciune, socot ca ea se savârseste în cel mai bun chip, când se face cu mintea statornica în inima.
Iar ceea ce s-a spus aci, despre adunarea din biserica, se potriveste si pentru cântarea în psalmi, când se face de fiecare în parte si pe care o poate savârsi fiecare deosebit în camara sa. Rodul acestei cântari poate fi asemanator, când ele sunt zise asa cum trebuie, adica cu luare aminte, cu întelegere, cu simtire, din inima.
Si sa ne dam seama iarasi, ca desi cuvintele Apostolului vorbesc despre cântare, totusi gândul lui ne îndreapta spre întoarcerea la Dumnezeu prin rugaciune. Si ea este propriu zis desteptatoarea Duhului.
6. Al doilea chip de rugaciune este cel ce se face cu mintea si cu inima. Si cel dintâi, de altminteri, e dat sa fie si el tot asa. Însa acela se naste sub înrâurirea cuvintelor care se gasesc în rugaciunea scrisa gata; pe când aceasta se naste de-a dreptul în inima si de aici se înalta spre Dumnezeu. Rugaciunea lui Moise în fata Marii Rosii a fost în felul acesta. Iar Apostolul ne învata în felul acesta prin cuvintele: „întru Duhul cântând în inimile voastre Domnului“. Si când zice: „Cântati din darul Duhului – adica nu numai simplu cu gura, ci si cu luare-aminte, stând în chip cugetator în fata lui Dumnezeu întru adâncul inimilor voastre“. Fiindca numai aceasta înseamna sa cântam lui Dumnezeu, pe când celalalt fel se duce în vânt, asa cum glasul singur se risipeste în aer. „Nu cânta, zice, ca sa te vadesti. Chiar de vei fi într-o piata de negutatori, totusi poti sa te îndrepti catre Dumnezeu dinlauntru si sa cânti fara sa fii auzit de cineva. Nu ti-e spre paguba sa te rogi chiar si pe drum si cu inima ta sa fii sus “ (Sf. Ioan Gura de Aur). Numai o astfel de rugaciune este o rugaciune adevarata. Si rugaciunea rostita tare, numai într-atât este rugaciune, întrucât în timpul ei se roaga si mintea si inima.
În inima se zideste ea prin darul Sfântului Duh. Cei ce se îndreapta catre Domnul si se sfintesc prin Sfintele Taine, de îndata sunt daruiti în fiinta lor cu o anume simtire catre Dumnezeu, care din clipa aceea chiar prinde sa trezeasca în inima lor imboldul de a se ridica catre cele de sus. Cel ce nu va înabusi acest simtamânt prin vreo fapta nepotrivita, va vedea cu bucurie cum, cu timpul, starea aceasta neîncetata si straduinta îl prefac într-o flacara. Dar acela care îl va înabusi prin ceva necuviincios, desi nu-i va fi închisa calea ce apropie de Dumnezeu si de împacarea cu El, totusi acea simtire nu i se va da asa, deodata, si fara plata. Pe un astfel de om îl asteapta sudoarea cautarii si cererii lui întru osteneala. Dar nimeni nu se va întoarce în desert. Caci toti au darul, iar ceea ce ne ramâne de facut, este sa facem loc lucrarii lui. Darul anume îsi face loc pe masura ce se toceste în noi eul nostru si sunt dezradacinate patimile. Masura de curatire a inimii este masura de tindere a simtirii catre Dumnezeu. Când inima se va curati, atunci se va înflacara simtirea catre Dumnezeu. Simtirea lui Dumnezeu chiar si în ceilalti ia nastere cu mult înainte de o deplina curatire de patimi, dar ramâne, deocamdata, ca o samânta, sau ca o scânteie. Când omul se naste din nou, ea creste si se aprinde; dar nu sta pururea asa, ci ori izbucneste, ori se stinge; si chiar când prinde viata buna, nu lucreaza cu aceeasi putere. Dar la orice masura ar izbucni ea, întotdeauna catre Dumnezeu se înalta si-I cânta o cântare. Totul este zidit de darul Sfântului Duh, fiindca darul li se da întotdeauna preaîmbelsugat credinciosilor. Cei ce I s-au daruit Lui fara de întoarcere, sunt calauziti de El; si El singur îi zideste asa cum stie.
În inima se zideste ea prin darul Sfântului Duh. Cei ce se îndreapta catre Domnul si se sfintesc prin Sfintele Taine, de îndata sunt daruiti în fiinta lor cu o anume simtire catre Dumnezeu, care din clipa aceea chiar prinde sa trezeasca în inima lor imboldul de a se ridica catre cele de sus. Cel ce nu va înabusi acest simtamânt prin vreo fapta nepotrivita, va vedea cu bucurie cum, cu timpul, starea aceasta neîncetata si straduinta îl prefac într-o flacara. Dar acela care îl va înabusi prin ceva necuviincios, desi nu-i va fi închisa calea ce apropie de Dumnezeu si de împacarea cu El, totusi acea simtire nu i se va da asa, deodata, si fara plata. Pe un astfel de om îl asteapta sudoarea cautarii si cererii lui întru osteneala. Dar nimeni nu se va întoarce în desert. Caci toti au darul, iar ceea ce ne ramâne de facut, este sa facem loc lucrarii lui. Darul anume îsi face loc pe masura ce se toceste în noi eul nostru si sunt dezradacinate patimile. Masura de curatire a inimii este masura de tindere a simtirii catre Dumnezeu. Când inima se va curati, atunci se va înflacara simtirea catre Dumnezeu. Simtirea lui Dumnezeu chiar si în ceilalti ia nastere cu mult înainte de o deplina curatire de patimi, dar ramâne, deocamdata, ca o samânta, sau ca o scânteie. Când omul se naste din nou, ea creste si se aprinde; dar nu sta pururea asa, ci ori izbucneste, ori se stinge; si chiar când prinde viata buna, nu lucreaza cu aceeasi putere. Dar la orice masura ar izbucni ea, întotdeauna catre Dumnezeu se înalta si-I cânta o cântare. Totul este zidit de darul Sfântului Duh, fiindca darul li se da întotdeauna preaîmbelsugat credinciosilor. Cei ce I s-au daruit Lui fara de întoarcere, sunt calauziti de El; si El singur îi zideste asa cum stie.
7. Simtirea lui Dumnezeu este o rugaciune chiar daca nu se rosteste prin cuvinte. Cuvântul întretine si – uneori – adânceste simtirea.
8. Pastrati acest dar ca pe unul ce ne este dat de mila lui Dumnezeu. Cum? Înainte de orice, sa recunoastem cu smerenie ca tot ce este bun în noi vine din darul Sfântului Duh, iar cu vrednicia noastra nimic bun nu împlinim. Fiindca de îndata ce cumpana gândului nostru va înclina spre vrednicia noastra, darul se va micsora si daca nu ne vom trezi, va înceta cu desavârsire sa lucreze; atunci vom plânge si ne vom vaita mult. Apoi, simtindu-ne pamânt si cenusa, sa fim asa cum suntem acum, adica sa nu ne îndreptam spre nimic fara o trebuinta, nici cu gândul, nici cu inima. Sa fie mereu cu Domnul. De se va micsora cât de putin aprinderea launtrica, sa ne grabim sa o crestem îndata la loc, la obisnuita ei putere. Si catre Domnul de ne vom întoarce cu durere în suflet si cu frica, vom primi îndata ajutor.
9. Rugaciunea este piatra de încercare a tuturor lucrurilor; rugaciunea este izvorul tuturor faptelor bune; rugaciunea este puterea ce pune în miscare toate virtutile; rugaciunea este povatuitorul tuturor pornirilor bune. În masura în care rugaciunea merge bine, în aceeasi masura toate vor merge bine. Caci ea nu îngaduie ca ceva din cele launtrice sa se poticneasca.
10. Rugaciunea este tot ce poate fi mai de seama în viata noastra morala si religioasa. Radacina acestei vieti se întemeiaza pe legatura libera si constienta cu Dumnezeu, care mai târziu ne trece si toate faptele noastre spre cele de sus. Mediul în care se dezvaluie si se porneste, aceasta lucrare este rugaciunea înteleasa ca o legatura de amândoua partile; ea este si tarâmul în care ni se dezvaluiesc legaturile morale cu semenii nostri; iar nevointa este tarâmul unde ni se descopera legaturile morale cu noi însine. În ce chip ne este legatura cu Dumnezeu, în acelasi chip ne este si rugaciunea; si de asemenea, cum este si rugaciunea, tot asa si felul legaturii noastre cu Dumnezeu. Cum însa aceste chipuri de a ne lega nu sunt asemanatoare la toti, nici chipul rugaciunii, prin urmare, nu este asemanator. Altfel, se aseaza fata de Dumnezeu un om care nu se îngrijeste de mântuire; altfel, cel ce s-a lepadat de pacate si e plin de râvna pentru virtute, dar n-a intrat înca înauntrul fiintei sale, si lucreaza pentru Domnul din afara; în sfârsit, cel ce a intrat înlauntru si-L poarta pe Domnul în inima lui sta în fata Lui. Cel dintâi, asa cum nu se îngrijeste de viata, tot astfel n-are grija nici de rugaciune, pe care o savârseste în biserica, acasa, dupa datinile mostenite, fara luare aminte si lipsit de simtire. Al doilea citeste multe rugaciuni si merge adesea la biserica, se straduieste totodata sa-si pastreze luarea aminte si sa-si potriveasca simtirea cu rugaciunile citite, cu toate ca aceasta se întâmpla foarte rar. Al treilea, concentrându-se cu toata faptura lui înlauntrul sau, sta cu mintea în fata lui Dumnezeu si se roaga Lui în inima, fara risipire, fara multe cuvinte, în rugaciunea lui, chiar atunci când sta mult la rugaciune în camara lui sau în biserica. Daca celui de al doilea îi veti scoate cuvintele din rugaciune, atunci veti scoate dintr-însul însasi rugaciunea; dar daca la rugaciunea celui de al treilea veti adauga multe cuvinte, îi veti stinge rugaciunea, cu vârtejul vorbirii. Orice categorie de oameni sau orice treapta a apropierii de Dumnezeu, îsi are rugaciunea ei si regulile proprii pentru desavârsirea ei. Cât de scumpe sunt îndrumarile oamenilor încercati si cât de rau poate pricinui o rânduiala facuta dupa cum îl taie capul pe fiecare!
sursa: (DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS- VOL.I- LUCRAREA MINȚII)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu