Poate că o parte dintre cititori îşi mai amintesc de Vasilică de la Straja – tânărul imobilizat la pat de peste şaisprezece ani în urma unui accident petrecut la înot, despre care am scris în numărul 41 din iunie 2012 al revistei. Mulți au fost impresionați de răbdarea sa în suferință şi de seninătatea cu care privea Crucea pusă de Domnul pe umerii săi. „Am ajuns la concluzia că mai mare bucurie am avut în boală decât atunci când eram sănătos!”, ne mărturisea el în urmă cu câțiva ani. Şi poate că unii s-au întrebat ce s-a mai întâmplat de atunci cu el…
Pe 29 august 2013, Vasilică a intrat în cinul monahal, la Mănăstirea Putna, devenind Serafim Monahul, iar după jumătate de an s-a mutat la Domnul – într-un chip minunat, de care puţini se învrednicesc: Însuşi Mântuitorul i s-a arătat înainte de obștescul sfârșit. Deşi a petrecut pe acest pământ doar treizeci şi unu de ani, acum se bucură în Ceruri, alături de Sfinții pe care i-a iubit atât de mult şi care i-au fost pildă de viețuire.
Monahul Serafim s-a născut pe 5 martie 1983 în localitatea Straja, ca al cincilea copil din cei şapte ai familiei Hasna. Părinții i-au dat de mic o educație creştinească, şi tânărul se simțea atras de Mănăstirea Putna, la care venea foarte des. Noaptea de Înviere a anului 1998 a fost ultima dată când a venit la Putna pe picioarele lui. Atunci a slujit în Sfântul Altar tăind anafură. Peste numai câteva zile, pe 5 mai 1998, a avut accidentul de înot care l-a ţintuit la pat atâția şi atâția ani – şaisprezece ani de suferință în care nu a cârtit şi nu a abandonat lupta. Dimpotrivă, a ştiut să transforme suferința într-un mijloc de-a se apropia mai mult de Dumnezeu.
Iată cele din urmă clipe ale pătimitorului și îndelung-răbdătorului Părinte Serafim, care i-au încununat Golgota vieții sale, pe care a urcat-o cu bărbăție şi încredere în Domnul – așa cum au fost consemnate de Părinții Mănăstirii Putna. Fie ca scurta sa viață și fericita sa mutare la Ceruri să ne fie pildă de înviere a sufletelor în Hristos Domnul!
Joi, 16 ianuarie 2014, Monahul Serafim a primit Sfânta Împărtăşanie; în jurul orei 16:10 a intrat în comă. Pe la 22:55, Părintele Serafim a început să vorbească foarte clar şi cursiv. Prima parte nu a fost înregistrată de nimeni, din cauza surprizei, şi a fost reconstituită din memorie de Părinții ce se aflau de față.
M. Serafim: – Aşteaptă puțin. Lasă-mă să mă gândesc…
Părinții: – Vrei să spui ceva?
M. Serafim: – Da, vreau să spun ceva.
Astăzi e sărbătoare şi eu m-am îmbrăcat în haine de sărbătoare.
Tu, Care eşti frumos, Care eşti bun, să mă ierți, Dumnezeule.
Te rog, acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură…
Părinții: – „…ochii mei”? „Că văzură ochii mei”?…
(Părinții au vrut să-l ajute să continue rugăciunea, dar Părintele Serafim nu vorbea cu noi. De aici urmează transcrierea celor șaisprezece minute de înregistrare).
M. Serafim: …să mi-o întorci cu adevăr… Tu, fiind un Dumnezeu adevărat, să mi-o întorci cu adevăr. (Unul dintre Părinții de față spune că aceste cuvinte sunt repetarea, într-o altă formă, mai neclară, a primelor cuvinte rostite de Părintele Serafim, şi care ar fi exprimat ideea unei răsplăți din partea lui Dumnezeu – în acest context, „a întoarce” ar putea însemna „a răsplăti”).
Știu că… mă-nțelegi. Am nădejde că mă vei ierta.
Cu aceste haine de sărbătoare…
Deci, iar, te rog, Dumnezeul meu, iartă-mă… pentru mila Ta cea mare, iartă-mă!
Iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă!
Dacă mă vei ierta, Îți voi fi recunoscător pentru toată viața.
Am să mă… dacă ai… pentru Tine… cu o haină de sărbătoare… vezi… cât de frumos sunt…
Și am nădejde că, fiind un Dumnezeu adevărat, mă vei ierta…
Mă vei ierta, Dumnezeul meu? Dumnezeul meu… Mă vei ierta, Dumnezeul meu? Mă vei ierta, Dumnezeul meu, mă vei ierta?
Amin! Pentru totdeauna.
Fă-mi o bucurie…
Aşa cum mă vezi, în haine de sărbătoare, te rog să mă ierți…
Dacă mă vei ierta, Îți voi fi recunoscător pentru toată viața, Dumnezeul meu.
Te rog, Dumnezeul meu, iartă-mă!
Dă-mi o şansă… dă-mi o şansă… Dumnezeul meu… şi îți voi promite că nu Te voi mai supăra.
Aşa cum mă vezi acum, frumos, te rog să mă ierți, Dumnezeul meu, te rog cu adevărat să mă ierți, şi Îți voi fi recunoscător pentru toată viața, Dumnezeul meu. Îți voi fi recunoscător pentru toată viața.
Aşa cum sunt frumos acum, iartă-mă.
Te rog, iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă, ca să Te iubesc cu adevărat.
Iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă…
Pe toți, pe toți, iartă-ne… Pe toți, iartă-ne…
Bine.
Fă-mi bucurie, Dumnezeul meu, fă-mi bucurie.
Am nădejde că mă vei ierta, Dumnezeul meu, am nădejde că mă vei ierta.
Că mă vei ierta, Dumnezeul meu…
Frumos…
Mă vei ierta… Am nădejde… Dumnezeul meu, că mă vei ierta…
Și, dacă mă vei ierta, Îți voi fi recunoscător pentru toată viața.
Iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă, şi nu mă lăsa să pier.
Am nădejde că mă vei ierta.
Iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă şi nu mă părăsi!
Iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă şi nu mă părăsi!
Ce zici, Dumnezeul meu, mă ierți?
Iartă-mă… iartă-mă!
Iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă! Iartă-mă!
Te rog, iartă-mă!
Iartă-mă!
ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților:
„Ce dar poate fi mai mare decât credinţa în suferinţă?…”
„A pătimit mult cu trupul, însă sufletul său a fost mereu plin de bucuria în suferinţă, de bucuria credinţei în Învierea din moarte. Toţi ni-l vom aduce aminte pe Monahul Serafim ca fiind un om asemenea Dreptului Iov.
A fost un om al rugăciunii, dându-ne pildă de răbdare în suferinţă şi nădejde. Ce dar poate fi mai mare pentru om decât credinţa în suferinţă?… De aceea cred că Părintele Serafim a fost şi va rămâne un ales al lui Dumnezeu, un bineplăcut al Lui”.
Protosinghelul David (Roşca):
„Eu cred că a ieşit biruitor”
Ce pot eu spune despre Părintele acesta este că nu l-am auzit niciodată cârtind pentru situația în care se afla. Mai bine de zece ani l-am spovedit şi nu-mi amintesc ca în perioada asta să fi cârtit vreodată: „De ce sunt eu aşa? De ce nu pot să fiu şi eu ca ceilalți băieți, care pleacă să se plimbe sau îşi văd de viața lor?…” – cum, poate, ne aşteptăm să zică un tânăr de 15-16 ani, vârsta la care a avut accidentul. Nu l-am auzit zicând aşa ceva niciodată.
Și cred că acesta este un motiv pentru care Dumnezeu l-a iubit foarte mult şi i-a primit suferința. Nu a cârtit în suferință! Câteodată avea şi crize de era aproape să moară. De multe ori mergeam ca la ultima spovedanie, îl împărtăşeam crezând se duce dincolo, dar îşi revenea şi mergea mai departe. Dacă aş putea spune că m-a impresionat ceva la el, a fost răbdarea sa în suferință – răbdare cu o seninătate de copil, aş zice.
Nu făcea multe teorii, deşi citea cărți duhovniceşti. Părinții îi făcuse un stativ special pentru citit. Nu putea să dea singur pagina pentru că nu-şi putea mişca nici mâinile, nici picioarele; sora sa mai mică şi o nepoțică îl ajutau şi dădeau paginile cărților. Şi avea răspunsuri de la Sfinții Părinți, dar avea şi o trăire de tânăr ca de la țară. Era senin, avea un suflet necomplicat, avea şi o bază duhovnicească din familie – asta cred că l-a susținut, pentru că a fost crescut în Biserică, îşi dorea să meargă la Seminar, să se facă preot…
Nădăjduia cu simplitate, fără să facă teorii multe. Pur şi simplu, nădăjduia – şi nădejdea era ceva în sinea lui, era ceva natural să creadă în Dumnezeu, pentru că aşa a fost crescut; din cauza asta nici nu teoretiza pe subiectele acestea. Avea crize, îl durea, dar trecea mai departe şi mulțumea lui Dumnezeu că i-a mai dat timp de pocăință.
- Cum privea el moartea, întâlnirea cu Domnul şi Judecata de Apoi?
- După o vreme oamenii aflaseră de el, îl mai vizitau. Au mai trecut câțiva ani, iar el citise cărți duhovniceşti, aşa că oamenii îi mai puneau întrebări, iar el le răspundea. I se făcuse un pic de „reclamă” prin sat, nu prea multă, dar se făcuse ceva… Aşa că atunci când veneau oamenii, avea lupta asta cu slavă deşartă – şi pe baza acestui subiect discutam. Pentru mine, temerea mea cea mai mare cu el a fost să nu-l prindă slava deşartă şi să piardă tot.
Era foarte conştient că Dumnezeu primeşte suferința omului bolnav şi o răsplăteşte, era foarte conştient de lucrul ăsta. Îi spuneam: „Vezi, cu slava asta deşartă, pierzi tot!”. L-am îndemnat să citească şi despre mândrie, despre slava deşartă, despre patimi în general – era pus la punct cu lupta cu gândurile, pentru că toată lupta lui era în minte, la nivelul gândului.
Era foarte conştient şi se ținea să nu fie biruit de slava deşartă, pentru că avea foarte multe gânduri. Diavolul venea şi îi dădea gând: „Uite, ai zis bine cutare lucru” sau îi dădea diavolul să-şi imagineze că vorbeşte bine, că predică bine şi aşa mai departe – dar era conştient că toate astea sunt de la diavolul şi nu zăcea în ele, le respingea.
La fel, după ce s-a călugărit, oamenii din sat îl aveau la evlavie, pentru că toți ştiu că după călugărie, „botezul îngeresc”, primeşti un har anume – şi atuncea chiar cu asprime i-am spus: „Vezi, acum că toți oamenii zic «Sfântul, Sfântul», să ai grijă! Te duci în fundul iadului!”. A făcut ochii mari şi a zis: „Da, Părinte!”.
- De ce credeți că a îngăduit Dumnezeu această minune, să vină Însuşi Hristos Domnul la el?
- Aşa cum am amintit mai înainte, el a primit suferința fără să cârtească, fără să se compare cu ceilalți tineri care îşi trăiau viața lor – a acceptat-o pur şi simplu, cu maturitate, fără să cârtească cu absolut nimic. S-a încrezut în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a avut această virtute înnăscută, cultivată de părinți.
A fost, într-adevăr, o mare minune mutarea sa la Domnul! Noi ştim din învățătura Sfinților Părinți şi a Bisericii că, de obicei, când sufletul omului se desparte de trup, se duce o luptă între îngeri şi draci, îngerii în cele din urmă iau sufletul şi-l duc la Dumnezeu. Dar să vină Dumnezeu la patul tău de suferință, asta vedem doar la Sfinți! Să ai o convorbire cu Dumnezeu înainte de a-ți da sufletul, asta vedem doar la Sfinți! Și asta e dovada că Dumnezeu i-a primit răbdarea în suferință și încrederea în purtarea Lui de grijă.
Și eu cred că a ieşit biruitor în războaiele personale cu mintea. Dacă avea o imaginație, la mărturisire spunea: „Am avut o imaginație, aşa şi aşa”. Și asta este dovada că s-a spovedit cu totul curat şi nu a putut să-l prindă diavolul în jocul închipuirilor. Orice creştin are luptă, mai ales pe patul de moarte – iar când diavolul ştie că poate să-i capete sufletul, războiul este mare, foarte mare…
Pentru sinceritatea sa în taina Spovedaniei nu a fost prins în plasa aceasta a imaginației, a închipuirilor, a mândriei, a slavei deşarte și, pentru că a răbdat suferinţa cu seninătate, Dumnezeu l-a îmbrățişat. Dumnezeu, Care este iubire, l-a primit, pentru că a trecut puntea suspinelor.
Arhimandritul Melchisedec Velnic, Starețul Mănăstirii Putna:
„Vino, slugă bună şi credincioasă!” cf. Matei 25:21
- Părinte Stareț, ce v-a impresionat cel mai mult la Monahul Serafim?
- Mai întâi de toate, răbdarea sa în suferință şi o statornicie în această răbdare şi încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, aproape cum nu am întâlnit-o nici la bătrâni! Dar el s-a dovedit a fi bine aşezat în credința cea dreaptă şi de aici i-a venit şi statornicia în răbdare, şi încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Alături de el au fost părinții lui şi Părinții mănăstirii, duhovnicii care l-au spovedit – dar el, mai întâi, a avut o voință deosebită, o încredere deosebită şi o statornicie în această încredere, în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Când mergeam la chilia lui, îl smeream: „Iar vorbeşti, Serafime? Ai uitat că trebuie să te rogi? Ai uitat că tăcerea este a monahului?”. Nu a zis niciodată nimic altceva decât „Iertați!”. Îşi cerea iertare. Şi eu îl certam şi pe drept, şi pe nedrept, pentru că un Stareț îşi îndeplineşte misiunea lui atunci când îl aşază pe ucenic în sfânta smerenie şi când pricinuieşte cununi acestuia şi când se împodobeşte cu frumusețea virtuților. Şi cu cât Starețul smereşte pe cineva mai mult, cu atât acela creşte.
A citit Sfinții Părinți, a citit Viețile Sfinților, l-a citit pe Părintele Cleopa, a citit Sfânta Scriptură, deşi fără mâini, fără picioare şi fără să-şi poată să-şi ridice capul în stânga sau în dreapta – surioara lui era aceea care dădea pagină după pagină, care avea grijă să-i deschidă cărțile şi să i le pună să citească. Deci a avut o stăruință în bine. Mare lucru este să ştii în viață să stăruieşti în cele bune şi în cele care te folosesc, care te zidesc! Aceasta a făcut-o Serafim: a stăruit în cele bune, în cele care l-au zidit, care l-au folosit şi care l-au întărit pe drumul acesta frumos, către întâlnirea cu Hristos Domnul.
- Părinte Stareț, ați stat lângă el în clipa în care a trecut la Domnul. Cum a fost acel moment?
- Spre slava lui Dumnezeu! Să dea Domnul ca fiecare creştin să aibă parte de astfel de momente de trecere la Domnul: în pace, în linişte, într-o deplină aşezare lăuntrică şi prezență a Duhului celui Preasfânt – în prezența Dumnezeului nostru. Serafim, prin răbdarea lui şi prin statornicia lui, nu a făcut nimic altceva decât să-L aducă mai aproape pe Cel căruia şi-a dăruit viața, căci el şi-a dorit încă de mic să fie monah, şi-a dorit încă de mic să fie aproape de Mântuitorul Iisus Hristos – şi acum dorința aceasta i s-a împlinit.
- Cum vă explicați că, înainte de a muri cu câteva ore, a venit Însuși Mântuitorul la el?
- Dumnezeu răsplătește pe cei ce cred și se încred! Aceasta s-a întâmplat.
- Ce credeţi că avem de învățat din această mutare minunată la Domnul?
- Să credem şi să ne încredem şi noi în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De vom crede şi vom rămâne statornici în credințele noastre, şi nădejdea noastră nu ne va părăsi, fiecare dintre noi se va învrednici de aşa ceva, căci Hristos a spus: „Vino, slugă bună şi credincioasă!” cf. Matei 25:21. Deci să fim buni şi credincioşi. Buni cu aproapele şi credincioşi făgăduințelor noastre, făgăduințelor pe care le-am făcut la Taina Sfântului Botez, făgăduințelor pe care le facem în Taina Sfintei Spovedanii. De rămânem credincioşi acestor făgăduințe, atunci Dumnezeul nostru este bun şi milostiv: dreptatea se dă deoparte, şi bunătatea şi mila lui Dumnezeu merg înaintea dreptății.
Și să învățăm taina luării crucii. A purtării crucii proprii și a purtării crucii celorlalți. Părintele Serafim și-a dus crucea sa frumos, și a dus-o și pe a celorlalți. La un moment dat, după ce Îi cere Mântuitorului iertare pentru el, cere și pentru toți oamenii: „Iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă… Pe toți, pe toți, iartă-ne… Pe toți, iartă-ne…”. Nu este puțin lucru rugăciunea sa către Hristos Domnul, de iertare pentru toți oamenii. Aș vrea să mă opresc aici şi să ne întrebăm cum ajunge omul aici – ce drum a parcurs, deci, Părintele Serafim?
Sfântul ia asupra sa păcatele tuturor. Părintele Serafim a ajuns la acea măsură în care, în rugăciunea lui, îi cere Preabunului Dumnezeu să îi ierte pe toți oamenii. A spus de trei ori „pe toți”. Omul duhovnicesc, apropiat de Dumnezeu, în comuniune cu Dumnezeu, ia asupra sa păcatele celorlalți. Este asumarea crucii celorlalți și răstignirea proprie pentru ei. Păcatele lor sunt crucea ta, iar tu te jertfești pentru ei. Suferința lui e o jertfă; în numele ei, el cere iertare pentru toți.
O să descriu acest drum prin cuvântul Arhimandritului Zaharia (Zaharou). Omul face mai întâi pocăință pentru el însuși, pentru păcatele sale. Urmând calea pocăinței, el devine părtaș Patimilor Mântuitorului și atrage în inima sa harul lui Dumnezeu, care îi lărgeşte inima şi-l face să descopere că ființarea sa este indisolubil legată de ființarea întregii omeniri. Oriunde s‑ar afla, el vede lumea în duh şi îi trăiește suferința. Se pocăiește și se roagă pentru întreaga lume ca pentru sine însuși, devenind astfel un împreună-lucrător cu Dumnezeu la renașterea semenilor săi.
Acest drum, înfățișat de Arhimandritul Zaharia, l-a parcurs Părintele Serafim, spre slava Dumnezeului nostru!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu