Mai nainte am arătat cum că Pripealele lui Filoteiu monahul, fost logofăt al lui Mircea-cel-Bătrîn, au fost tipărite în Ţara Romînească în slavoneşte întîia oară în Psaltirea slavonă, ed. Govora 1637. Acum să căutăm să dovedim: (a) cînd au fost editate aceste cîntări în limba romînă: (b) locul şi timpul alcătuirii lor, (c) cum şi limba în care le-a redactat autorul lor. Iar pentru a ne ţine de făgăduiala dată, vom spune mai întîi cîteva cuvinte şi despre Veliceanii.
Ce sînt Veliceaniile? „Veliceanii”, traduse în romîneşte cu „Mărimuri” , vin fără îndoială de la slavonescul ……., cu care încep toate veliceaniile . Termenul veliceanie traduce însă pe foarte vechiul ……., derivat din cuvîntul începător al nespus de frumosului imn al Maicii Domnului: ………. (Luca 1, 46), ale cărui stihuri însoţesc troparul „Ceea ce eşti mai cinstită…” de la Oda IX-a a Canonului de la Ortrină. În acest caz stihurile acestui imn iau numele de Mărimuri. Sînt însă şi alte ………, special întocmite pentru diferite sărbători împărăteşti ce se cîntă tot la Oda IX-a a Canonului de la Ortrina acelor praznice .Cărţile liturgice greceşti conţin „megalinarii” ce se cîntă şi în alte momente ale celor şapte Laude, dar caracteristice sînt cele ce se cîntă la Oda IX-a, de unde şi definiţia: „………..(…..), dar mai ales pluralul …….. (….) se numesc în liturgica Bisericii ortodoxe stihurile (din sfînta Scriptură ori altele) ce se cîntă înainte de Oda IX-a a canonului sărbătorilor împărăteşti (de obiceiu) şi a celor ale Maicii Domnului şi, prin excepţie, şi la unele din sărbătorile sfinţilor” .
Dar veliceaniile nu sînt megalinarii, apropierea este numai verbală, ci sînt pripeale, şi bănuim că li s-a dat numele de veliceanii, spre a le deosebi de „facerea” lui Filoteiu monahul; fapt ce dovedeşte că au fost alcătuite în urma pripealelor.
Veliceaniile aşa dar îşi trag numele de la verbul slavonesc începător, şi sînt nişte mici tropare în care se preamăreşte unul din ipostasele sfintei Treimi ori Maica Domnului sau un sfînt, – tropare care se cîntă la polieleu însoţite de stihuri din psalmii aleşi, înlocuind pripeala Aliluia din mss şi ediţiile greceşti, iar în Biserica noastră de azi făcînd dublă întrebuinţare cu pripealele lui Filoteiu monahul.
Veliceaniile apar prima dată în Biserica romînească în Psaltirea ed. Govora 1637; mai apoi apar în cele două ediţii slavone ale Psaltire ed. Buzău 1701, iar după aceasta vor dispărea pentru mai bine de un secol şi jumătate. Dar vor pătrunde din nou în Biserica din Moldova prin Psaltirea ed. Mînăstirea Neamţ 1817.
În adevăr începînd cu Psaltirea romînă, ed. Buzău 1703, Veliceaniile sînt scoase cu totul din cîntarea polieleului, rămînînd să se cînte cu „stihuri din psalmii aleşi” numai pripealele monahului Filoteiu. Tot aşa a făcut şi Biserica rusească, când a înlăturat cu totul pripealele lui Filotei, păstrînd numai veliceaniile.
*
* *
Pripealele lui Filoteiu monahul apar traduse în limba romînească prima dată în Psaltirea, ed. Buzău 1703. Deci caracteristica acestei ediţii este: apariţia pentru prima dată în limba romînă a Pripealelor imnografului nostru. Deosebit de aceasta ea fixează un tipic al polieleului, care, cu mici şi neînsemnate variante va rămîne în Biserica din Ţara Romînească pînă în anul 1889, în cea din Moldova pînă în anul 1817, iar în Ardeal pînă la pătrunderea cărţilor liturgice editate de Sfîntul Sinod.
Psaltirea ed. Mînăstirea Neamţului 1817 introduce în cîntarea polieleului Veliceaniile. Afară de aceasta ea cearcă o lămurire neîntîlnită pînă aci, cînd afirmă: „Pripealele şi veliceaiuri cu stihuri ceale alease din psalmi. Facerea fericitului Filoteiu monahul. Iar veliceaiurile, adică mărimurile, sînt facere a fericitului Macarie sfinţitul monah, cinstitului filosof şi ritor. Iar alegerea stihurilor din psalmi iaste a lui Kyr Nichifor Vlemid”. Deci această ediţie cearcă să identifice pe fiecare persoană, atribuind fiecăreia cîte una din cele trei categorii de imne ale polieleului care apar în această ediţie. Mai nainte am aflat pe Macarie coautor cu Nichifor Vlemmidis al psalmilor aleşi şi al veliceaniilor, acum iată că ediţia nemţeană lasă pe seama lui Nichifor Vlemmidis ceea ce în adevăr îi aparţine, psalmii aleşi, dar dă, pe ce temeiu nu se ştie, lui Macarie veliceaniile. Pe de altă parte aci apar pentru prima dată Filoteiu „fericit” şi Macarie „sfinţit monah, cinstit filosof şi ritor”. Semnalăm aceste ciudăţenii editoriale, numai spre a arăta că cei care au afirmat în studiile lor, că veliceaniile sînt alcătuite de Macarie, n-au alt izvor de informaţie de cît Psaltirea aceasta . Pînă la această ediţie Filoteiu n-a apărut nici odată cu calitate de „fericit”; toate mss greceşti şi ediţiile greceşti, slavoneşti şi romîneşti numesc pe Nichifor Vlemmidis” filosof şi ritor”, titlu ce i s-a dat încă fiind în viaţă. Iată că Psaltirea nemţeană îl despoaie de aceste titluri şi le atribue lui Macarie, care niciodată pînă aici n-a apărut nici măcar cu titlul de „monah”, necumite de „sfinţit monah”! Cine ştie dacă într’o zi n-or fi cinstiţi numai pentru că această ediţie îi spune unuia „fericit” şi altuia „sfinţit”.
Catavasierul este a doua carte în care apar încă de la 1715 pripealele lui Filoteiu monahul tipărite. El ca şi Psaltirea fiind o carte foarte căutată a fost editat de mai multe ori şi în toate tipografiile de cărţi romîneşti, excepţie Neamţ. Catavasierul, ed. Rîmnic 1715, este cel dintîiu în care apar pripealele lui Filoteiu. El ca şi unele Psaltiri păstrează formula …… netradusă. Facem menţiune şi de ediţia Rîmnic 1759 numai pentru faptul că în această ediţie apar pe lîngă pripealele lui Filoteiu monahul şi Irmoasele (Catavasiile) redactate în trei limbi. Adică un exemplar de acestea a avut Melchisedec în mînă, cînd semnalează pe Filoteiu monahul.
VI
Data apariţiei pripealeleor lui Filoteiu monahul. Pripealele lui Filoteiu monahul au ajuns pînă la noi numai în copii manuscrise în limba slavonă, copiate în sec. XV-XVII şi în ediţii slavoneşti şi romîneşti. Deci dacă izbutim să stabilim timpul când aceste pripeale au putut fi alcătuite de autorul lor, vom ajuta cu încă un argument la dovedirea vechimii lor, cum şi la cunoaşterea mînăstirei în care Filos logofătul s-a închinoviat după retragerea lui din viaţa mirenească.
Din titulatura acestor pripeale ştim că monahul Filoteiu, după cum spun multe mss, în mirenie a fost logofăt al lui Mircea Voevod, Domnitor identificat cu Mircea-cel-Bătrîn, care a domnit în Ţara Romînească în anii 1386-1418, Ianuarie 31. Filoteiu monahul, autorul pripealelor, a rîndul lui a fost identificat cu Filos logofătul, care apare o singură dată în documentele vremii, în hrisovul din 1392 Ianuarie 8, prin care Mircea-cel-Bătrîn întăreşte şi înoeşte mînăstirii Cozia nişte privilegii şi proprietăţi . Din felul cum este redactat hrisovul, am presupus că la această dată Filos nu mai era logofăt în funcţiune, ci se afla probabil în ucenicie călugărească la Cozia. Totuşi acest an nu poate fi socotit drept momentul de păşire, pentru stabilirea termenului „de cînd” să începem a socoti timpul cînd au fost alcătuite pripealele, pentru că după cum spune titulatura unora dintre mss slavoneşti vechi, „Filoteiu cînd scria pripealele era monah, dar ştim că la anul 1392 nu era încă monah. Deci, presupunînd că intrarea lui Filos în cinul monahal s-a petrecut după anul 1392, sîntem siliţi să admitem că el nu a putut scrie pripealele mai nainte de anul 1400 ; în tot cazul ele nu puteau circula în copii cu scop liturgic, înainte ca autorul să-şi fi stabilit o faimă de mare evlavie, pe lîngă cea de cărturar, pe care trebue să o fi avut chiar din mirenie. Deci termenul „post quem” al pripealelor nu poate fi mai vechiu de anul 1400 .
Dar care ar fi termenul „ante quem” al alcătuirii acestor pripeale? Dintre mss slavoneşti cu dată certă din B.A.R.P.R., în care pripealele apar cu numele autorului lor, cel mai vechiu este ms slavonesc No. 101 din anul 1523; iar dintre mss slavoneşti cu vechime stabilită paleografic şi filologic, în care apare textul pripealelor şi numele autorului lor, Filoteiu monahul, este ms slavo-rus No. 44, sec. XVI-lea, din Biblioteca publică din Peterburg, colecţia F. Buslaev; adică un ms din intervalul de timp 1400-1500. Dar întru cît acest ms este redacţie slavo-rusă este cu neputinţă de admis, cum că pripealele lui Filoteiu monahul ar fi putut ajunge în Rusia şi copiate în cărţile liturgice ale Bisericii ruseşti mai devreme de a doua jumătate a secolului al XV-lea. De aceia să ne încercăm să ajungem la o încheere mai bună, ajutîndu-ne de mss slavoneşti mai vechi, cu toate că sînt lipsite de dată certă unele, şi altele şi de numele autorului pripealelor aflate într-însele.
Ms cel mai uşor de controlat din această categorie este textul pripealelor cuprinse în Sbornicul slavonesc No. 277 B.A.R.P.R. din dnul 1493. La acest ms trimit toţi cercetătorii care s’au interesat de Filoteiu şi de creaţiunea lui literară. Dar, precum am spus mai sus, filele 172-173 ale acestui ms, file care conţin pripealele, nu aparţin ms cu dată certă 1493 ci sînt adaose mai tîrziu. Jaţimirschij studiindu-le li-a atribuit o vechime chiar mai mare de cît a restului ms-ului: el crede, după paleografie şi limbă, că ar fi din al doilea pătrar al primei jumătăţi a sec. al XV-lea , adică mai vechiu de cît restul ms; ceia ce ar veni la anii 1425-1450. Această datare îmi pare că a trecut neobservată pînă acum şi nimeni nu s-a oprit asupra ei. În cazul cînd ar fi primită definitiv, s-ar putea fixa termenul „ante quem” al apariţiei pripealelor lui Filoteiu anul 1400. Această datare însă nu ne ispiteşte, pentru că credem, că cele două file cu pripeale din acest ms sînt adaose mai tîrziu. Aşa că vom purcede la iscodirea altui ms, pe care ms neavîndu-l la îndemînă, şi nici catalogul care îl descrie, trebue multă chibzuinţă înainte de a trage o încheere potrivită.
Este vorba de ms slavonesc Stihirar kriukovyi, No. 407, din anul 1437, din biblioteca lavrei Troiţa-Serghiev, despre care am vorbit mai înainte. Acest ms cuprinde psalmii aleşi şi pripealele la polieleu, dar numele lui Filoteiu nu apare, sau cel puţin autorul după care am luat informaţia nu-l menţionează.
În adevăr, V. I. Barvinok, de la care am luat informaţiunea, amestecă cu, ori fără voie, nu ştiu, pripealele cu veliceaniile, şi deci ne pune în încurcătură cînd e vorba de tras o încheere temeinică din spusele lui. Totuşi la p. 197 a lucrării sale despre Nichifor Vlemmidis ne lasă să înţelegem destul de limpede, că pripealele din acest ms sînt ale lui Filoteiu monahul, fost logofăt al lui Mircea Voevod . Acest fapt ne îndeamnă să supunem spusele lui la o mai deasă cernere cu nădejdea că pînă la urmă, tot vom ajunge la o concluzie mulţumitoare.
V. I. Barvinok citează un fragment din inscripţia de la sfîrşitul ms, din care aflăm că ms a fost copiat în „lăcaşul împărătesc al Sfintei Treimi… în anul 6946…” . Ar fi deci vorba de o mînăstire „împărătească” cu hramul Sfînta Treime, în care s-a copiat acest ms. informatorul ne pune în nedumerire, pentru că citează acest crîmpeiu de text nu în original, adică în limba slavonească a ms, ci în traducere rusească. Şi suntem în încurcătură asupra termenului „împărătească”, pentru că nu ştim ce cuvînt slavonesc traduce.
Calificativul de „împărătească” se dedea în Bizanţ mînăstirilor al căror ctitor era împăratul sau cineva din familia împărătească . Dar la anul 1437 nu poate fi vorba de o mînăstire împărătească în Rusia, pentru că Rusia ca stat, cum va apărea mai tîrziu, încă nu se închegase; principii care conduceau diferitele cnezate în acea vreme nu purtau titlul de împărat, ci de „mare cneaz” . Deci nefiind împărat nu putea exista nici mînăstire împărătească. Aşa că „lăcaşul împărătesc”, în care s-a copiat în anul 1437 ms, trebuie căutat în altă parte; fireşte într-una din ţările în bisericile cărora se întrebuinţa limba slavonească, ca limbă liturgică: Bulgaria, Serbia, Ţara Romînească şi Moldova.
În Moldova în anul 1437 nu era nici o mînăstire cu hramul Sfînta Treime. De asemenea nici în Bulgaria nu se cunoaşte să fi existat în acel an o mînăstire cu hramul Sfînta Treime, lăsînd la o parte nenorocirea ce se abătuse peste Bulgaria încă de la sfîrşitul secolului trecut: Căderea supt turci şi prefacerea ei într-un teatru de război necurmat. Rămîne de cercetat dacă nu cumva o asemenea mînăstire nu s-ar afla în Serbia sau în Ţara Romînească.
Adevărat, în anul 1437 existau în Serbia două mînăstiri cu hramul Sfintei Treimi din categoria celor numite monastir kraljevski (mînăstiri regale) scoase de supt supravegherea episcopală şi corespunzînd mînăstirilor împărăteşti din imperiu bizantin. Aceste mînăstiri erau: Sopociani şi Manasija . Mînăstirea Sopociani, ale cărei ruini se văd azi cam la 15 km spre răsărit de Novi-Pazar (Ras din Evul Mediu), lîngă pitoreştile duruitori ale rîului Rasca, a fost zidită de regele Ştefan Uroş I (1234-1276) în vremea şi cu ajutorul arhiepiscopului sîrb Ioanochie (1272-1276). În anul 1689 mînăstirea Sopociani a fost ruinată de turci, şi aşa a rămas pînă în vremea noastră .
Cealaltă mînăstire din Serbia cu hramul Sfînta Treime, mînăstirea Manasija, zisă „monastir Resava”, a fost zidită de despotul Ştefan Lazarovici (1389-1472) în anul 1410. Ea este aşezată la întîlnirea celor două Morave, nu departe de oraşul şi cetatea Kruşevaţ, care pe atunci era capitala Serbiei.
Care din aceste două mânăstiri sîrbeşti ar putea fi „lăcaşul împărătesc al Sfintei Treimi”, în care se copia în anul 1437 ms Stihirar kriukovyi, No. 407, din biblioteca lavrei Troiţa-Serghiev? Din documentele sîrbeşti nu aflăm nimic, pentru că în culegerea de documente sîrbeşti editate de Stoian Novacovici nu apare nici un document pentru aceste două mînăstiri. Afară de aceasta, ctitorul mînăstirii Sopociani purta titlul de kralj, cel al mînăstirii Manasija de despot , încît strict vorbind nici una nu erau mînăstiri împărăteşti, adică aşa cum era sau se pretindea aceea, în care s-a copiat numitul ms din anul 1437.
Pe de altă, împrejurările politice din preajma anului 1437 erau atît de grele pentru regiunea sîrbească, unde sînt aşezate cele două mînăstiri, încît se poate afirma că atunci nu era vreme şi răgaz pentru alte îndeletniciri de cît ale războiului şi a celor în legătură cu el. În adevăr, anul 1437 este momentul când sultanul turcesc Murad II (1431-1451) capătă convingerea, că statul sîrbesc îi este mai puţin folositor ca tributar de cît ca anexat împărăţiei sale, şi ca atare năvăleşte cu războiu în Serbia. Din această pricină despotul Gheorghe Brancovici (1427- 1456) părăseşte capitala sa Kruşevaţ, înainte ca ungurii să-i vină în ajutor şi rătăcind din loc în loc ajunge în cele din urmă laDubrovnik. Oştile ungureşti de supt comanda lui Marczaly urcînd în sus pe Morava dau foc şi cetăţii Kruşevaţ la 23 iunie 1437 şi pustiind ţara sîrbilor, se înapoiază la gura Moravei. Murad le urmăreşte şi înaintează pînă la Dunăre, la Golubaţ, şi de acolo la Semendria pe care o ia cu năvala. Acest război aduce supt ocupaţia turcilor cea mai mare parte din Serbia, care devine aşa o simplă raja turcească .
Dar ţara dintre cele două Morave şi rîul Ibar, în mijlocul căreia se afla capitala Kruşevaţ, este tocmai ţinutul unde se aflau aşezate mînăstirile Sopociani şi Manasija. Peste acest ţinut trece cumplita pustiire a războiului din 1437 . Credem că în asemenea împrejurări nimănui nu-i mai ardea de copiat stihirare psaltice, şi ca atare „lăcaşul împărătesc al Sfintei Treimi” în care se termina de copiat ms despre care merge acum vorba, nu putea fi vreuna din cele două mînăstiri sîrbeşti, Sopociani sau Manasija.
Să trecem acuum în Ţara Romînească şi să cercetăm, dacă printre mînăstirile de aci este vreuna cu hramul Sfintei Treimi, şi dacă ms de care ne ocupăm a putut fi copiat aci. În Ţara Romînească se aflau în anul 1437 patru mînăstiri domneşti: Vodiţa, Tismana, Cozia şi Cotmeana . Dintre acestea, mînăstirea Cozia, zidită de „marele voevod şi Domn” Mircea-cel-Bătrîn purta hramul Sfintei Treimi. Această mînăstire poate fi „lăcaşul împărătesc”, în care se copia, în anul 1437 ms slavonesc No. 407, aflat în biblioteca lavrei Troiţa-Serghiev? Să cercetăm dacă o asemenea ipoteză poate fi îndreptăţită.
În însemnarea de la sfîrşitul acestui ms se spune că el a fost copiat în „lăcaşul împărătesc al Sfintei Treimi…”. Informatorul nostru dînd acest crîmpei de inscripţie nu în slavoneşte, ci în traducere rusească, spuserăm că nu ştim ce cuvînt slavonesc traduce termenul „împărătească”. Dar să cercăm a admite ipoteza că în original inscripţia dă chiar cuvîntul „împărătească”. Deci să presupunem că acest stihirar psaltic a fost copiat în ……..
Expresia …….. apare în diplomatica sîrbă des în documentele destinate mînăstirilor athonite, dar nici odată în documentele mînăstirilor din Serbia.
În documentele Ţării Romîneşti denumirea de ……… apare numai o dată, pentru mînăstirea Tismana, în „porunca” lui Vlad Voevod din anul 1491, Septemvrie 3, indiction 10, deci la o dată mai tîrzie şi nu pentru mînăstirea Cozia. Totuşi să reţinem acest fapt important, că adică în Ţara Romînească apare în sec. XV-lea o mînăstire „lăcaş împărătesc”. S’a crezut că numirea de „lăcaş împărătesc” dată mînăstirii Tismana în „poveliania” lui Vlad Voevod, ar fi în legătură cu privilegiile imperiale date de Sigismund al Ungariei acestei mînăstiri: „protégé par des privilèges impérieux”. Negreşit interpretarea aceasta este ispititoare, dar nu se potriveşte cu ce ştim despre aşa numitele „mînăstiri împărăteşti” bizantine, de unde şi vine denumirea. La Bizanţ mînăstire împărătească era aceea care era ctitorită de un împărat sau o persoană din foarte apropiata rudenie a împăratului . Nici odată şi la nici un popor creştin ortodox nu s-a dat vreunei mînăstiri titulatura de „împărătească” numai pentru motivul de a fi dobîndit o simplă danie sau un hrisov de privilegii de la un împărat; că atunci toate mînăstirile ar fi trebuit să se numească „împărăteşti” („kralievski” la sîrbi; „domneşti” la romîni). Mai potrivit este să admitem că la 1491 se dedea mînăstirii Tismana calificativul oficial de „lăcaş împărătesc”, întocmai cum la 1437 se dădea mînăstirii Cozia exact acelaşi titlu, exprimat prin aceleaşi cuvinte, dar neoficial. Şi dacă dintr-o cancelarie domnească, unde se presupune că întrebuinţarea termenilor se făcea cu mai mult control şi grijă, putea ieşi o „poruncă” în care mînăstirea Tismana era numită „lăcaş împărătesc”, nu văd ce putea împiedica pe un monah cîntăreţ, din mînăstirea Cozia, puţin cam artist, plecat spre exagerare, copistul Stihirarului psaltic, ms No. 407 din anul 1437, ms aflat în biblioteca lavrei Troiţa-Serghiev, să nu dea mînăstirii sale titlul de „lăcaş împărătesc”? În gîndul lui poate acest titlu nu era o invenţie pioasă, după cum nu sînt nici pentru călugării sfetagoreţi legendele legate de origina unora din marile mînăstiri din Athos, ci o realitate evidentă. El trebuie să fi auzit adesea la hram, la zilele rînduite pentru pomenirea ctitorului, la „miriadele” de la proscomidie, etc., pioasele rugăciuni pentru odihna întru fericire a răposatului ctitor „robul lui Dumnezeu”. Mircea Voevod, „marele şi autocratul Domn” . În biserica mînăstirii, în fresca „tabloul votiv”, el vede zilnic pe ctitor, pe Mircea, îmbrăcat ca un împărat: pe cap coroana de aur purtată de rudele împăratului; în picioare, brodechini roşii cu vulturii bicefali cusuţi în fir de aur, pe care numai împăratul avea drept să-i poarte; pe umăr, hlamida roşie împodobită cu aceiaşi vulturi împărăteşti cu două capete… . Poate că în „Tipiconul (ustavul) lăsat de popa Gavriil” , primul stareţ al Coziei, ustav care trebuia după toată buna orînduiala să se citească de mai multe ori pe an în auzul întregei frăţimi, va fi stat scris că Mircea, „Marele şi autocratul Domn”, ctitorul lor, se înrudea cu împăratul de la Bizanţ, cu regele ungurilor şi al polonilor… În atmosfera de proslăvire a marelui Domn şi ctitor, Mircea-cel-Bătrîn, pe care copistul numitului mms o respira zilnic, el s-a putut lăsa uşor furat de gîndul, că mînăstirea lor, Cozia, este chiar un „lăcaş împărătesc”, pentru că ctitorul acestei mînăstiri îi apărea ca un împărat.
De altfel, cuvîntul ….. însemna în secolul al XV-lea nu numai împărat (Βασιλεύς), ci şi rege (kralj), ori Domn . Iar expresia de „ţara împărăţiei mele” , ori „această împărăţie” (în înţeles de stăpînire politică temporală), apare des în acest secol atît în documentele sîrbeşti de după Ştefan Duşan, cît şi în cele romîneşti. Încît de aci şi pînă la „lăcaşul împărătesc al Sfintei Treimi de la Cozia” pasul de făcut nu era prea mare.
De altă parte termenul ….., în înţelesul pe care îl are în inscripţia ms Stihirar kriukovyj, No. 407, din biblioteca lavrei Troiţa-Sergiev, nu numai că apare destul de des în documentele romîneşti, dar atunci cînd apar pentru întîia oară, este dat tocmai mînăstirii Cozia: …………. o numeşte hrisovul de la Mircea-cel-Bătrîn din anul 1408-1418, hrisov prin care se dăruieşte acestei mînăstiri mai multe bunuri pe apa Prahovei. Pornind de aci, termenul de …….. apare în sec. XV-lea foarte des în documentele tuturor mînăstirilor din ŢaraRomînească. De multe ori apare sinonim cu termenul „… sfînta mînăstire şi lăcaşul…” ; alte ori apare indicînd numai hramul mînăstirii: „… mînăstirea Glavacioc lăcaşul Buneivestiri…” , etc.
Privind acum şi la împrejurările politice din Ţara Romînească din acea vreme, vedem că ele nu erau atît de neprielnice încît să turbure isihia monahală şi rocodelia în mînăstiri. În anul 1437 turcii purtau războaie cu sîrbii şi cu ungurii departe în susul Dunării, iar prin Ţara Romînească încă nu-şi făcuseră drum de trecere spre Ardeal. Aşa încît călugării din sfîntul lăcaş al sfintei Treimi de la Cozia se puteau îndeletnici în linişte cu copierea de cărţi liturgice, de care aveau nevoe, cum şi de alte treburi ale mînăstirii.
Deci, avem destule motive să credem, că dintre mînăstirile al căror hram este sfînta Treime: Sopociani şi Manasija în Serbia, şi Cozia în Ţara Romînească, mînăstiea în care se copia în anul 1437 acest Stihirar kriukovyj, este „marea mînăstire de la Cozia” , cum o numeşte un document de la „marele voevod şi Domn”, Mircea cel bătrîn, ctitorul ei.
Privind lucrurile şi din alt punct de vedere, trebuie amintit un fapt, asupra căruia nu încape nici o îndoială: Ms stihirar psaltic No. 407, din biblioteca lavrei Troiţa-Serghiev, s-a copiat într-o mînăstire „sudslavă”. Dar ştiut lucru este, că în toate manuscriptele sudslave cunoscute, care conţin pripealele ce se cîntă la polieleu cu stihuri din psalmi aleşi, aceste pripeale sînt ale lui Filoteiu monahul , fost logofăt al lui Mircea-cel-Bătrîn.
Dar argumentul cel mai puternic, pentru a întări ipoteza că acest ms este de provenienţă sudslavă şi că pripealele cuprinse într-însul sînt ale monahului Filoteiu, ni-l dă chiar V. I. Barvinok. El, în adevăr, însuşindu-şi argumentul formulat de Melchisedec şi Jacimirskij, prin care se identifică Mircea Voevod cu Mircea-cel-Bătrîn drept Domnitorul al cărui logofăt a fost Filoteiu monahul, închee aşa: „În acest chip după provenienţa lor, veliceaniile (sic!) trebuesc raportate la sfîrşitul veacului XIV-lea şi începutul veacului al XV-lea. Ca autor al lor apare monahul valah Filoteiu, care pînă la călugărirea lui ocupase postul de logofăt cu toată probabilitatea supt Domnitorul valah Mircea I” . Iar în alt loc voind să stabilească data cînd apar „Psalmii aleşi” în Biserica rusească, tot V. I. Barvinok ne încredinţează, că ei au apărut de odată cu „veliceaniile”; iar cînd e să determine cînd acestea apar în Biserica rusă, afirmă neted: „… psalmii izbrani şi veliceaniile care se află în ms din lavra Serghiev-Troiţa, Stihirar kriukovyj No. 407, după cum se arată aci sînt copiaţi în anul 1437, de pe o copie timpurie. În felul acesta timpul apariţiei în Biserica rusă a psalmilor izbrani şi a velicianiilor cad în intervalul dintre 1382 şi 1437 . Dar data 1382 este anul admis de Jacimirskij, primit şi de Barvinok, an al începerii domniei lui Mircea-cel-Bătrîn, iar anul 1437 este data copierii ms No. 437, din biblioteca lavrei Sergiev-Troiţa. Deci, dacă pripealele aflate în acest ms nu sînt ale lui Filoteiu monahul, invocarea acestor date de către Barvinok, spre a stabili data apariţiei psalmilor izbrani în Biserica rusă, apariţie pusă în legătură cu pripealele lui Filoteiu monahul, este falsă. Dar este falsă şi pentru că numele celuilalt autor de „veliceanii”, Macarie, ca şi însăşi „veliceaniile” apar, după însăşi mărturisirea lui Barvinok, abia la sfîrşitul sec. al XVI-lea . Prin urmare, pripealele cuprinse în ms slavonesc, No. 407, din biblioteca lavrei Sergiev-Troiţa, din anul 1437, sînt ale lui Filoteiu monahul.
În acest chip se poate stabili, că Pripealele facerea lui Filoteiu monahul, fost logofăt al lui Mircea Voevod, au fost alcătuite între anii 1400-1437.
Pe de altă parte şi în sfîrşit, putem admite cum că mînăstirile din Ţara Romînească au primit repede şi fără prea multă împotrivire să cînte la polieleu şi pripealele lui Filoteiu monahul. Prestigiul autorului, dar mai ales al marelui Domn, Mircea-cel-Bătrîn, invocat de multe ori în titulatura acestor pripeale în mss slavoneşti, vor fi contribuit mult la repedea răspîndire a „facerii” monahului Filoteiu. Aceste pripeale vor fi fost cîntate, copiate şi în cele din urmă introduse în cărţile liturgice în mînăstirile din Ţara Romînească. Dar este greu de admis faptul că ele s-ar fi putut răspîndi cu aceiaşi repeziciune şi în mînăstirile din celelalte Biserici de limbă slavonă. Psalmilor aleşi ai lui Nichifor Vlemmidis li-au trebuit aproape două sute de ani, pînă să pătrundă în Biserica de limbă slavonă , deşi erau o alcătuire scoasă numai din Sfînta Scriptură şi grea de prestigiul sfîntului Munte Athos, – că prin călugării sfetagoreţi au pătruns ei în Biserica de limbă slavonă. Asemenea şi sistemului de notaţie psaltică numit Cucuzelian (închipuit de Ioan Cucuzel † 1300) i-a trebuit, cu toată legenda creată în jurul autorului său, aproape unasută cincizeci de ani pînă să intre în întrebuinţarea generală . Atunci, cît timp a trebuit pripealelor lui Filoteiu pînă să pătrundă în Moldova, la slavii sud-dunăreni, la cei din nord şi din nord-vest, şi încă să fie copiate în cărţile lor liturgice…? Deci este cu neputinţă de admis că aceste pripeale au putut pătrunde în timp de 37 de ani în toate bisericile de limbă slavonească, pînă chiar şi la slavii de nord-vest; ba chiar să şi fie copiate, ca d.p. în ms 407, pînă şi în cărţile lor liturgice. Se ştie doar că inovaţiile liturgice nu pătrund uşor printre călugări.
Deci rezumînd cele spuse pînă aci, socotim că „lăcaşul împărătesc al sfintei Treimi”, în care s’a copiat în anul 1437 Stihirarul psaltic, ms slavonesc, No. 407, din biblioteca lavrei Serghiev-Troiţa dela nord de Moscova, nu trebuie căutat prea departe. Părerea mea este că această mînăstire nu e alta de cît mînăstirea Cozia, ctitoria lui Mircea-cel-Bătrîn însuşi, al cărei hram, Sfînta Treime, a rămas pînă în ziua de azi. În această mînăstire va fi primit Filos logofătul sfîntul şi îngerescu chip al călugăriei numindu-se Filoteiu monahul, aci va fi petrecut în post şi rugăciune făcînd ascultare tot restul zilelor, cîte i le va mai fi îngăduit pronia dumnezeiască după ce se va fi făcut monah; aci va fi scris el pripealele; aci vor fi fost ele cîntate întîia oară la polieleu cu stihuri din psalmii aleşi ai lui Nichifor Vlemmidis, şi tot aci vor fi fost ele copiate în diferite mss liturgice şi răspîndite în celelalte mînăstiri din Ţara Romînească mai întîiu, şi apoi mai departe, la „alte neamuri înrudite cu noi după credinţă şi avînd acelaşi vestit dialect slavonesc ca limbă” bisericească, după cum va grăi mai tîrziu un alt mare ocrotitor al Bisericii romîne.
VII.
Limba în care Filoteiu a scris pripealele. În ce limbă va fi scris Filoteiu monahul pripealele, facerea sa? Întrebarea aceasta au pus-o alţii: Jacimirskij şi după el Barvinok afirmă, cum că Melchisedec spune că Filoteiu monahul şi-ar fi scris pripealele întîiu în limba romînă şi curînd după aceia ele ar fi fost traduse în limba slavonească . Ei îşi întăresc afirmaţia pe părerea lui Melchisedec, cum că Grigore Ţamblac ar fi rostit cuvîntările sale în Mitropolia din Suceava în limba romînă, dar că după aceia ar fi fost curînd traduse în limba sîrbească. Adevărat, aşa spune Melchisedec despre limba în care a predicat în Moldova , dar după cum se poate vedea din însăşi însemnarea lui Melchisedec, el nu spune nici odată cum că Filoteiu şi-ar fi scris pripealele întîiu în romîneşte şi că apoi ar fi fost traduse în slavoneşte. Ci afirmă numai atît: „… pripealele cele mici de la psalmii aleşi ai polieleului sînt de origină romînească”. Totuşi întrebarea rămîne: În ce limbă a redactat monahul Filoteiu pripealele, ce se cîntă la polieleu cu stihuri din psalmi aleşi? Iată ce credem noi.
Manuscriptul original, autograful pripealelor lui Filoteiu nu se cunoaşte; iar cele mai vechi mss cunoscut, ce conţin aceste cîntări, sînt copii slavoneşti toate redactate în mediobulgară. Deci aparenţele înlătură altă ipoteză. Totuşi privind lucrurile ceva mai de aproape, s-ar putea însăila şi o altă probabilitate. Numele mirenesc al lui Filoteiu monahul, Filos, are o prea grecească rezonanţă ca să nu fi ispitit pe unii istorici, a-i bănui o origină etnică potrivită cu această rezonanţă . Ca atare el pare să fi fost logofăt de limba grecească al lui Mircea-cel-Bătrîn. Dar numai din atîta s-ar putea oare trage concluzia că el ar fi scris pripealele în original în limba greacă, şi că după aceia ar fi fost traduse în limba mediobulgară, limba liturgică în acea vreme în ŢaraRomînească? Să întrebăm întîiu ce spune însuşi „facerea” despre care merge cuvîntul.
În adevăr, pripealele de la polieleu aşa cum le avem azi, au ajuns la noi în mss copii slavoneşti, în tipărituri slavoneşti şi mai pe urmă în tipărituri romîneşti. Originalul lor, autograful, după cum spuserăm nu-l cunoaştem. Aşa că pînă aci nu avem nici un motiv, care să ne facă să credem într-o altă redacţie originală afară de cea medioglobulară. Totuşi scrutînd de aproape această redacţie, vedem că ceea ce caracterizează aceste pripeale şi în acelaşi timp le deosebeşte categoric de orice alte pripeale şi veliceanii, este cuvîntul ……, care apare în toate pripealele monahului Filoteiu ca o marcă de recunoaştere. Lexiconul lui Miklosich nu-l cunoaşte şi nici al lui Mardarie Cozianul . De asemenea nici Slovarul slavo-bisericesc al lui Grigorij Dijacenko nu-l înregistrează. Iar specialiştii în limba slavonă, întrebaţi de mine, spun că nu l-au întîlnit nici odată. Dar şi mai ciudat e faptul că acest cuvînt nu apare în nici un alt text slavonesc notat sau nenotat cu semne muzicale, afar de pripealele lui Filoteiu monahul!
Ce este dar acest …. ? este imperativul prezent activ, persoana II, al verbului grecesc λέγω? ( = a zice; a vorbi). Prima traducere în romîneşte a pripealelor lui Filoteiu l-a întors pe romîneşte cu «zicînd » închis în paranteze; alţi traducători romîni fie că nu l-au înţeles, fie din altă pricină, nu l-au mai tradus ci l-a păstrat aşa cum l-au aflat în textul slavonesc: ……, dar tot închis în paranteze . Episcopul Melchisedec crede, într-una din lucrările sale acum veche şi mult depăşită, că „leghii” (sic!) ca şi „dinamis” sînt simpli termeni muzicali, pe care „cîntăreţii ruşi îi cîntă împreună cu textul cîntărilor” . Dar şi cîntăreţii romîni tot aşa îi cîntă, însă bine înţeles în romîneşte. Melchisedec în lucrarea sa pune la o largă contribuţie pe un vestit muzicolog rus din vremea sa, Dimitrie Razumovskij, care, într-o lucrare din 1867 , spune (p. 109) că „adaosul …… (sic!) se întîlneşte atît în cărţile notate cu semne muzicale cum şi în cele nenotate ale Bisericii sud-ruseşti (Galiţia), „cum se poate vedea în clasica Psaltire, editată în 1575 (sic!) la Vilna”, dar fără să arate în care imne anume apare acest „adaos”. Totuşi din faptul că indică între cărţile nenotate cu semne muzicale o Psaltire editată la Vilna, pricepem că imnul sau imnele la care face aluzie, nu pot fi altele de cît pripealele monahului Filoteiu. Tot aşa trebue înţeleasă afirmaţia acestui autor şi în privinţa imnelor în care se găseşte „adaosul” ….. din cărţile notate cu semne muzicale ale aceleiaşi Biserici. Cred aşa pentru că pînă la data cînd redactez acest studiu, n-am întîlnit nici un text slavonesc nou sau vechiu, ms sau editat, notat sau nenotat cu semne muzicale, care să conţină această formulă afară de pripealele lui Filoteiu monahul . În schimb am întîlnit-o şi încă foarte des în multe mss liturgice greceşti din sec. XIII-XVIII, cum şi în cel mai vechiu şi mai însemnat manuscript psaltic romînesc din B.A.R.P.R.
Formula λέγετε (deci pluralul) pentru prima oară se întîlneşte într-un ms psaltic grecesc din sec. XIII-lea, aflat în boblioteca mînăstirii Grottaferata. Aci apare în Trisaghionul de la Liturghie în acest chip Άιος ό Θεός λέγετε άγιος…, este notat cu semne muzicale ca şi celalt text al imnului, dar cu cerneală roşie . Tocmai aşa o găsim şi în Trisaghioanele, Heruvicele şi Axioanele aflate într-un ms slavonesc psaltic din sec. XVII-lea din B.A.P.R.P. şi în polieleele, heruvicele şi kinonicele dintr-un ms psaltic grec din sec. XVII-XVIII-lea . În cel mai vechiu şi mai însemnat ms psaltic romînesc, ms No. 61 (1713) di B.A.R.P.R., apare des formula лєгє notată cu semne muzicale şi scrisă cu notele care o însoţesc cu cerneală roşie, ca în „Priceasnele praznicilor stăpîneşti şi ale Maicii Domnului şi ale Sfinţilor” .
În textele greceşti nenotate cu semne muzicale nu apare niciodată formula λέγε cu sensul şi întrebuinţarea, pe care melozii i-o dau în textele notate cu semne muzicale. Faptul dovedeşte că acest termen face parte din acele „formule indispensabile pentru intonarea unei cîntări bisericeşti”, formulă care începe să apară în mss psaltice bizantine prin sec. XIII-lea şi sfîrşind prin a dobîndi o mare întrebuinţare începînd din sec. XIV-lea şi pînă în al XVIII-lea .
Despre această formulă specialiştii, încă n-au spus ultimul cuvînt, dar pentru cercetările noastre este de ajuns constatarea că formula лєгє, care apare în pripealele ce se cîntă la polieleu, facerea lui Filoteiu monahul, fost logofăt al lui Mircea-cel-Bătrîn, este de provenienţă bizantină, şi este des întrebuinţată în mss psaltice greceşti din sec. XIV-XVIII, cum şi în cel mai vechiu şi mai însemnat ms psaltic romînesc, pe cînd în mss şi ediţiile slavoneşti este întrebuinţată numai – şi – numai în pripealele monahului Filoteiu.
Dacă formula λέγε, – formulă necesară intonării unei cîntări bisericeşti, – are rost numai în imnele notate cu semne muzicale, – de altfel în greceşte ea apare în asemenea texte -, cum se face că în pripealele monahului Filoteiu apare dintru început numai în textul nenotat cu semne muzicale al acestor pripeale? Sau altcum, formula λέγε atît de des întrebuinţată în textele psaltice greceşti, cum se face că în cele slavoneşti apare numai în „facerea” monahului Filoteiu, fie că este notată sau nu cu semne muzicale?
La aceste întrebări nu aflu de cît un răspuns, pe care îl cred apropiat de adevăr: Filoteiu a redactat întîiu pripealele în limba greacă, şi în acelaşi timp le-a şi pus pe note muzicale bizantine. La această alcătuire el a trebuit să adaoge textului psaltic şi formula λέγε necesară pentru intonarea acestei cîntări, şi atît de des întrebuinaţată de melozii bizantini din acea vreme. Dar cum în mînăstirile din Ţara Romînească din acel timp slujbele se făceau în limba slavonă ποίημα (τό) lui Filoteiu cînd a voit să pătrundă în cîntarea liturgică, a trebuit fără doar şi poate să fie întoarsă pe slavoneşte.
Trebue de avut în vedere şi o altă probabilitate. Filoteiu monahul trebue să-şi fi scris ποίημα (τό) în versuri metrice ori silabice după modelul melozilor bizantini; dar traducerea în limba slavonă nu s-a putut face în această formă literară; de altcum nici unul din imensul depozit de imne bisericeşti greceşti traduse în slavoneşte n-a îmbrăcat strălucitul veşmînt literar al originalului. Cultura slavonă încă nu ajunsese în stadiul de a-şi exprima sentimentele în poezie scrisă. Aşa că traducerea în slavoneşte a pripealelor lui Filoteiu s-a făcut în proză. Dar acestei proze nu ni se mai potrivea melodia originalului grec, fiind că proza slavonească se depărta binişor de ritmul, de silabele tonice şi de numărul silabelor, de „calupurile greceşti”, cum le va zice mai tîrziu „Pralea cel cu firea întoarsă” , ale originalului grecesc. Urmarea acestui neajuns s-a arătat prin aceea, că traducătorul s-a mulţumit numai să întoarcă pe slavoneşte pripealele lui Filoteiu, fără a le mai nota cu semne muzicale. Acest fapt reese din aceia că, traducătorul, care poate nu era cîntăreţ, nu a înţeles rostul formulei λέγε din textul psaltic pe care îl traducea, – formulă care în textul nenotat cu semnele muzicale nu mai are nici un rost –; deci neînţelegînd-o, în traducerea sa o păstrează în original, grafiind-o numai cu caractere slavoneşti: ….. Şi aşa a rămas în toate mss şi ediţiile pînă în ziua de azi; numai că în romîneşte a fost tradusă, însă nu în toate ediţiile, cu „zicînd” ori „zi”.
Rezumînd acest capitol vom zice: Filoteiu monahul, fost logofăt al lui Mircea-cel-Bătrîn, este una şi aceiaşi persoană cu logofătul Filos, care apare în documentele de la acest Domn. Filos după nume pare să fi fost grec, că este ştiut că acest Domn a întrebuinţat în cancelaria domnească şi logofeţi greci, dintre care unul va fi fost şi Filos, pentru diplomatica în limba greacă. Deci ipoteza, că el ar fi redactat pripealele ce i se atribue în limba sa maternă, este cel puţin probabilă. Prezenţa în textul slavonesc al acestor pripeale a formulei ……, neîntîlnită în nici un alt text slavonesc de cît în aceste pripeale, arată că redacţia slavonă a acestei „faceri” este o traducere din greceşte. Acest ….. rest de vocabular grecesc în redacţia slavonească a pripealelor lui Filoteiu, dovedeşte că aceste cîntări au fost traduse din limba greacă, întocmai după cum resturile de grecisme din redacţia slavonească a Vieţii sfîntului Nifon, dovedesc că această Viaţă a fost scrisă în original în limba grecească .
Prin urmare, Pripealele ce se cîntă la polieleu cu din Psalmi aleşi stihuri, facerea lui Filoteiu monahul, fost logofăt al lui Mircea Voevod, au putut fi scrise în original în greceşte şi apoi au fost traduse în slavoneşte; şi în această traducere ni s-au păstrat în mai multe copii, dintre care cea mai veche este din anul 1437.
† TIT SIMEDREA
_______________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu