CE ESTE TĂMÂIA?

Tamaia este o jertfa a naturii adusa lui Dumnezeu, prin omul dreptcredincios. Cine nu are inca in minte mirosul de tamaie ce imbraca peretii bisericutelor crestine?! In slujbele Bisericii de Rasarit, totul se aduce inapoi Daruitorului, sunetul si culoarea, mirosul si gustul, lemnul, piatra si aurul. In slujbele crestine, toate se intorc Aceluia care le-a daruit mai intai.

Rugaciunea rostita de preot, in momentul in care binecuvinteaza tamaia, este atat de simpla si de elocventa, incat am putea incepe si termina doar cu aceasta. "Tamaie iti aducem Tie, Hristoase, Dumnezeul nostru, intru miros de buna mireasma duhovniceasca, pe care primind-o in jertfelnicul Tau cel mai presus de ceruri, trimite-ne noua harul Preasfantului Tau Duh."

Ce este tamaia ?

Tamaia - θυμίαμα - este rasina unor arbori/arbusti exotici care, ajungand in contact cu aerul, se incheaga, asemenea rasinei brazilor. Rasina conifere­lor nu poate fi socotita tamaie. Rasinile sunt substante lipicioase, inflamabile, secretate de diferiti arbori atunci cand li se cresteaza coaja. Acestea sunt colorate in galben, brun si negru. Tamaia de Arabia, Egipt si Somalia are culoarea putin galbuie, cea de India este superioara, este galbena.

Rasina solidificata ce curge din copacul Bosswelia Serrata sau Floribunda Papyrifesa, care creste in India, China, Somalia, Etiopia, Egipt, se strange de pe scoarta copacului si, pentru a fi si mai parfumata, se amesteca si cu alte aromate, asa cum se precizeaza in Vechiul Testament (Iesire 30, 34-38).

Arborele care da tamaia este inalt de 3-6 metri, cu florile alburii. Creste prin crapaturile stancilor din munti si prin pietrisurile de la bazele colinare din vecinatatea marii. Prin incizii longitudinale facute in scoarta acestui mic arbust se scurge un lichid laptos, care in contact cu aerul se solidifica, formand bucati, mai mari sau mai mici, putin globuloase, de culoare galbuie, care constituie produsul vegetal, sub numele de tamaie.

Solidificata sub forma unor boabe neregulate, de culoare galbuie-rosiatica, care prin ardere, produce un fum cu miros aromat patrunzator, tamaia este folosita in ceremoniile religioase, medicina si parfumerie. Pentru proprietatile ei stimulente, tonice, a fost intrebuintata si in medicina. Tamaia are actiune farmacoterapeutica, antiinflamatoare, antiseptica, astringenta, carminativa si cicatrizanta, diuretica, expectoranta, sedativa. Tamaia intra si ea intre ingredientele folosite la prepararea Sfantului si Marelui Mir.

Tamaia

Tamaia este colectata intre sfarsitul lunii martie si inceputul lui aprilie. Cu mai multe luni inainte, crengile arbustilor special alesi sunt taiate aproape de tulpina. Dupa trei saptamani, de la radacina crengilor astfel retezate se poate colecta tamaie de cea mai buna calitate. Fiecare copac aduce, dupa vechime, grosime si starea lui, 3-10 kilograme de tamaie. Un copac poate fi exploatat pana la patru ani, dupa care este necesara o pauza de mai multi ani. Supusa unei temperaturi mai mari, adesea asezata pe praf de carbune aprins, tamaia se descompune si da nastere la vapori aromatici. Tamaia se arde in cadelnite sau vase speciale, numite catui.

Tamaia in Vechiul si Noul Testament

Tamaia a fost rasina cea mai folosita in ritualuri, indiferent de religie. Hesiod, in lucrarea lui "Teogonia", spune: "Fie ca cea mai pura tamaie sa va arda pe altar, pentru a castiga favorul zeilor nemuritori. Si-o ampla libatiune fie-va oferita-n dar, atunci cand ziua se strecoara spre aurora-n zori."

Tamaia era adusa ca ofranda la templul iudaic, iar in crestinism este considerata ca o jertfa curata, cu bun miros, al carui fum inmiresmat insoteste toate actele cultului. Tamaia face parte din simbolurile de cult, fiind un aromat natural, folosit in toate religiile, din vremuri stravechi. Folosirea ei este expresia a cinstirii lui Dumnezeu: "Tamaie sa nu va faceti pentru voi: sfintenie sa va fie ea pentru Domnul." (Iesire 30, 37)

In cultul Vechiului Testament trebuia sa se aduca dimineata si seara jertfe de tamaie, pe altarul special amenajat in Cortul Marturiei si apoi in Templu, numit altarul tamaierii (Iesire 30, 1-8); pe acest altar nu se ardea numai tamaie curata, ci erau amestecate inca patru ingrediente (Iesire 30, 34). Proorocul Maleahi (1, 11) prezice ca dupa venirea lui Mesia se va aduce jertfa de tamaie de la rasaritul soarelui pana la apus.

Alte marturii din Vechiul Testament: "A zis atunci Israel, tatal lor: Daca-i asa, ei bine, faceti asa: luati in tarhaturile voastre cate ceva din roadele pamantului si duceti-i-le omului in dar: putin balsam, si putina miere, tamaie si smirna si migdale si alune". (Facerea 43, 11) "De ce-Mi aduceti voi tamaie din Saba si scortisoara din tara de departe? Ca arderile-de-tot ale voastre nu sunt primite, iar jertfele voastre nu M-au indulcit". (Ieremia 6, 20)

Tamaia se foloseste in cultul crestin din primele veacuri, asa cum se mentioneaza in textele primelor Liturghii crestine si in unele canoane apostolice. Primele dovezi despre aceasta le avem din secolul al IV-lea. Canonul 3 al Sfintilor Apostoli spune: "Dar sa nu fie iertat a se aduce altceva in altar decat untdelemn pentru candele si tamaie la vremea aducerii inainte." Sfantul Apostol Pavel, in epistolele sale, inspirat de tamaierile din Vechiul Testament, zice ca Mantuitorul S-a dat pe Sine jertfa lui Dumnezeu pentru noi "spre miros de buna mireasma" (Efeseni 5, 2), iar la II Corinteni 2, 15, vorbind despre Apostoli, zice ca ei sunt lui Dumnezeu "buna mireasma".

Despre folosirea tamaiei in cadrul Sfintei Liturghii gasim mentiuni in randuiala de la Liturghia Sfantului Iacob si in Liturghia Sfantului Marcu, iar mai tarziu si in Liturghiile Sfintilor Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur, unde avem si formule speciale de binecuvantare a tamaiei folosita la cadire. Dar tamaierea nu era folosita numai in cadrul Sfintei Liturghii, ci si la alte sfinte slujbe si manifestari de cult (procesiuni, inmormantari).

In Noul Testament, tamaia este considerata, ca si in Vechiul Testament, un element simbolic de slavire a lui Dumnezeu. Magii care au venit sa se inchine, la Betleem, Fiului lui Dumnezeu, I-au adus in dar aur, tamaie si smirna: "Si intrand in casa, L-au vazut pe Prunc impreuna cu Maria, mama Sa; si cazand la pamant, I s-au inchinat; si deschizandu-si visteriile, I-au adus daruri: aur, tamaie si smirna". (Matei 2, 11)

In Apocalipsa Sfantului Ioan Evanghelistul avem imaginea unei Liturghii ceresti in care tamaia se mentioneaza ca un element esential ce insoteste rugaciunile sfintilor catre Dumnezeu: "Si a venit un alt inger si a stat la altar, avand cadelnita de aur, si i s-a dat lui tamaie multa, ca s-o aduca, impreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Si fumul tamaiei s-a suit, din mana ingerului, inaintea lui Dumnezeu, impreuna cu rugaciunile sfintilor" (Apocalipsa 8, 3-4). Cei 24 de batrani au cazut inaintea Mielului avand fiecare alaute si nastrape de aur pline cu tamaie, care sunt rugaciunile sfintilor (Apocalipsa 5, 8).

Obligatia tamaierii o aveau diaconii, de aceea Sfantul Arhidiacon Stefan este zugravit adesea cu o cadelnita in mana. Din pricina mirosului placut pe care il raspandeste, tamaia, in Sfanta Scriptura, este privita ca un simbol al rugaciunilor curate. Cand se tamaiaza persoane sfinte sau icoane, tamaia este semn de cinstire, iar cand se tamaiaza lucruri asupra carora se invoca trimiterea harului de la Dumnezeu, tamaia "cheama" harul Sfantului Duh.

De ce se intrebuinteaza tamaia la slujbe ?

Tamaia, prin fumul si mireasma ei, subliniaza frumusetea actelor de cult, creeaza atmosfera de sfintenie si astfel ea se integreaza in actul de slujire a lui Dumnezeu "ca un dar, ca o pretioasa ofranda" si simbol al rugaciunii si faptei bune. La slujba Vecerniei, cu totii auzim cantarea: "Sa se indrepteze rugaciunea mea, ca tamaia inaintea Ta." (Psalmul 140,2). Tamaia e simbol al rugaciunii de cinstire a lui Dumnezeu, dar si de implorare a Sfantului Duh.

Raspandirea fumului si mirosului de tamaie prin mijlocirea cadelnitei sau al catuiei, obiect liturgic sub forma de cupa traforata, cu picior si toarta, care se poarta in mana, leganandu-se, insoteste pe crestini in toate sfintele slujbe ale Bisericii. Atat in cadelnita, cat si in catui se pune carbune incins peste care se asaza tamaia care raspandeste fumul si mirosul specific.

Tamaierea sau cadirea are si un simbolism litur­gic. Ea este socotita ca simbol al rugaciunii care trebuie sa se inalte ca si fumul de tamaie. Cand cadim locuri sau lucruri sfintite, atunci ea are un sens de venerare sau cinstire, iar cand cadim lucruri care trebuie sfintite, simbolizeaza harul divin care se pogoara prin rugaciune. In genere, arderea tamaiei este privita ca un act de jertfa curata adusa lui Dumnezeu. Tamaierea se uziteaza numai la ortodocsi si catolici. Protestantii si cultele neoprotestante nu o mai practica, eliminand-o din cult impreuna cu multe altele.

Cadirea liturgica sau tamaierea este cel mai de seama dintre actele cultului public crestin. Fiecare moment al tamaierii isi are simbolul sau. Astfel, tamaierea in timpul citirii Apostolului se face in cinstea Evangheliei care urmeaza a se citi si simbolizeaza atat pe Sfintii Apostoli, cat si invatatura Evangheliei raspandita de ei. Tamaierea care se mai face la ecfonisul: "Mai ales pentru Prea Sfanta, Curata Prea Binecuvantata", se face atat in cinstea Sfintelor Daruri, dupa sfintirea si prefacerea lor, cat si in cinstea Maicii Domnului, care se pomeneste acum. Tamaierea Sfintelor Daruri inainte de ducerea lor la Proscomidiar semnifica harul Sfantului Duh dat Sfintilor Apostoli dupa Inviere (Ioan 20, 22).

Drumul Tamaiei

Drumul tamaiei se numea in antichitate calea pe care erau transportate, din tarile producatoare, diferite rasinoase aromate, care se foloseau fie in cult, fie pentru preparate farmaceutice sau de parfumerie (ca tamaia, smirna, camforul, sacazul - guma de acacia, care se scurge din scoarta unui fel de salcam s.a.).

Astfel, tamaia si smirna produsa in sudul Arabiei, Yemenul de azi, erau duse la inceput pe cale maritima, apoi transportate cu caravane de camile, traversand desertul ce despartea Arabia de sud de marile imperii si bogatele cetati ale Orientului apropiat. Caravanele ajungeau la Gaza, oras iudeu, port la Mediterana si strabateau tara ghebanitilor, pana la Timma, capitala lor, foarte departe de Gaza.

Acest traect foarte lung era impartit in 65 de statii de oprire a caravanelor pentru implinirea formalitatilor de tranzit si plata unor taxe ce reveneau si statelor, dar si localitatilor in care stationau. Cei care incercau sa se sustraga implinirii acestor obligatii si se abateau de la traseul stabilit oficial pentru comertul cu aceste produse erau pedepsiti cu moartea.

Smirna si tamaia au fost pentru Arabia si India antica mari izvoare de imbogatire. Tamaia si smirna erau folosite in temple si in palatele faraonilor din Egipt, chiar pe la jumatatea mileniului II. Sapaturile arheologice au aratat ca, in Mesopotamia antica, aceste aromate erau folosite pentru ghicirea viitorului; ghicitorii ardeau tamaie intr-un vas asezat pe genunchi si ghiceau dupa miscarea fumului. Incepand din secolele VIII-VI i.Hr., cand se dezvolta comertul cu aceste aromate, ele sunt tot mai mult folosite, devenind nelipsite in cult din marile temple ale centrelor urbane (Ninive, Babilon, Ierusalim, Susa, Damasc).

Profetul Iezechiel vorbeste despre comertul orasului Tyr cu Saba, de unde importa tamaie. Pliniu, scriitor latin din secolul I, a lasat in scrierile sale date importante despre comertul cu smirna si tamaie si despre drumurile de comert cu acestea si alte mirodenii, aratand cat de mult incarca costul lor multiplele taxe la care erau supuse pe parcursul transportului, incat cand ajungeau la Roma erau foarte scumpe, iar smirna, chiar mai mult decat tamaia.
sursa:
Teodor Danalache (https://www.facebook.com/groups/835210059835110/)