Calugaria mistic-contemplativa
Despre cele 3 feluri de viata monahala
Mai înainte de a vorbi despre cãlugãria mistic-contemplativã, voim sã arãtãm pe scurt de câte feluri este viata monahalã sau cãlugãreascã din punct de vedere al organizãrii sau al trãirii exterioare. În aceastã privintã, Sfintii Pãrinti au împãrtit viata monahalã sau cãlugãreascã în trei cinuri sau rânduieli:
- în petrecere pustniceascã (anahoretismul)
- în vietuirea a doi sau trei de un cuget
- în viata de obste
- Viata pustniceascã cere îndepãrtarea de oameni, în pustie, cu punerea nãdejdii de mântuire a sufletului, de hranã, de hainã si de toate nevoile trupesti numai în Dumnezeu.
- Convietuirea cu unul sau doi frati de un gând trebuie sã se sãvârseascã sub povata unui bãtrân experimentat în ale Sfintei Scripturi si în viata duhovniceascã, cãruia ucenicii îi sunt datori cu supunere deplinã si ascultare.
- Viata de obste, dupã cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, începe de la convietuirea, dupã pilda Mântuitorului si a Apostolilor Lui, a nu mai putin de 12 frati si poate creste pânã la un numãr mare de vietuitori, ce pot apartine mai multor natii. Toti fratii adunati în numele lui Hristos trebuie sã aibã o inimã, un cuget si o dorintã de a lucra împreunã pentru Domnul, prin împlinirea dumnezeiestilor porunci, si de a-si purta sarcinile unii altora, întru frica lui Dumnezeu, având în fruntea obstii un staret si povãtuitor, o cãpetenie a mânãstirii, priceput în tâlcuirea Sfintei Scripturi si capabil de a povãtui si cu cuvântul, si cu fapta. Acestui povãtuitor fratii îi datoreazã supunere ca Însusi Domnului, prin tãierea desãvârsitã a vointei lor si a hotãrârii lor, adicã întru nimic împotrivindu-se poruncilor lui si învãtãturii lui, dacã acestea vor fi conforme cu poruncile dumnezeiesti si cu învãtãtura Sfintilor Pãrinti.
Despre toate aceste trei feluri de viatã cãlugãreascã avem mãrturie în Sfânta Scripturã. Care însã din aceste trei feluri de monahism este de preferat?
Marele dascãl al vietii cãlugãresti, Sfântul Ioan Scãrarul, o recomandã pe cea de mijloc, numitã calea împãrãteascã. Acesta ne sfãtuieste a nu intra în viata de obste, nu pentru cã nu ar fi folositoare, ci pentru cã cere o mai mare rãbdare. Calea de mijloc, zice el, are acea îndemânare cã nu cere rãbdare prea mare, trebuind sã te supui unui bãtrân si la unul sau doi frati. Dimpotrivã, în obste trebuie sã te supui nu numai staretului, ci si întregii frãtimi, suferind de la ei certãri, reprosuri, ocãri, sã fii praf si cenusã sub picioarele tuturor si ca un rob cumpãrat pe bani, slujind tuturor, cu smerenie si cu fricã de Dumnezeu.
Fatã de aceasta si cea de mijloc, vietuirea singuraticã, în pustie, cere tãrie îngereascã, si noul începãtor, mai ales cel biruit de patima mâniei si a mândriei, a zavistiei si a îngâmfãrii, sã nu îndrãzneascã a face vreun pas spre aceastã vietuire pustniceascã. Acel ce îndrãzneste se expune, prin îndrãzneala sa, mâniei lui Dumnezeu. Asemenea unui ostean neîncercat, nedeprins fiind în viata de obste si nestiind sã tinã în mâini sabia cea duhovniceascã, si fuge totusi de ostenii încercati ai lui Hristos ca sã intre în luptã cu vrãjmasul demon, în loc de biruintã dobândeste, prin îngãduinta lui Dumnezeu, înfrângerea. Istoria monahismului ne aratã cã printr-o astfel de vietuire încãpãtânatã si fãrã rânduialã, o multime de monahi s-au pierdut, fiind ademeniti de diavol si întunecati la minte.
Viata de obste însã este rãdãcina adevãratei vieti cãlugãresti, asezatã pe pãmânt pentru oameni de Însusi Iisus Hristos, dându-ne pildã a unei astfel de vieti obstesti în persoana Sa si a celor 12 Apostoli care s-au supus întru totul, stiind dumnezeiasca ascultare care este virtutea de cãpetenie a puterilor ceresti. Tot ea a fost si temelia vietii fericite a celor dintâi oameni din rai, iar când a fost pierdutã de oameni, Fiul lui Dumnezeu a statornicit aceastã virtute fãcându-Se ascultãtor Pãrintelui Sãu ceresc pânã la moarte. Prin ascultarea Sa, El a vindecat neascultarea noastrã si a deschis Calea celor ce cred într-Însul si se supun poruncilor Lui. Urmând Domnului în Biserica primarã, opt mii de crestini au trãit obsteste, nesocotind nimic al lor si având toate de obste, si pentru o astfel de vietuire ei s-au învrednicit sã dobândeascã un suflet si o inimã. Nici un fel de vietuire nu aduce omului o mai mare propãsire si nu-l izbãveste de patimile sufletesti si trupesti ca viata de obste în fericita ascultare. În viata de obste, datoritã smereniei ce se naste din ascultare, se poate ajunge la desãvârsita curãtenie. Ascultarea este legatã de viata obsteascã cum este legat sufletul de trup. Ea este scara cea mai scurtã cãtre cer, având numai o singurã treaptã: tãierea voii. Cel ce cade din ascultare cade de la Dumnezeu.
Viata monahalã este, dupã menirea ei, cât si dupã însusirile ei, o viatã lãuntricã si de mare pret, deoarece scopul principal este grija pentru mântuirea sufletului. Chemarea cãlugãrilor nu constã în lupta cu dusmanii din afarã, nici în succesele din viata materialã si nici în activitatea în mijlocul oamenilor, cu scopuri pur pãmântesti, ci în lupta cu dusmanii lãuntrici ai mântuirii, luptã care se dã în lãcasul tainic al sufletului. Izbânzile din viata moralã, lucrarea duhovniceascã pe cea mai înaltã treaptã – iatã în ce constã viata cãlugãrului. Realizãrile pe acest tãrâm rãmân în mare parte cunoscute numai lui Dumnezeu, Care pe toate le vede.
În primele veacuri ale erei crestine, când monahismul se dezvolta vertiginos în pustiul Egiptului, el a uimit lumea prin modul de viatã opus celui laic, si multi adunau mãrturii despre pustnici si le descriau modul de viatã. Din aceste descrieri se alcãtuiau Patericile, Lavsaicoanele, Grãdinile duhovnicesti. Vizitatorii pustnicilor erau oameni de bunã credintã, care, venind la ei dupã un sfat, au consfintit în scris aceste cuvinte de învãtãturã, precum si faptele de evlavie ale pãrintilor din vechime. Astãzi se întâmplã invers: viata monahalã este un fenomen obisnuit, nu se considerã o mare ispravã aceea cã oamenii, lepãdându-se de legãturile familiale si sociale, de plãcerile vietii, se închid între peretii unui oarecare asezãmânt monahal, nu considerã nici un merit deosebit faptul cã monahul petrece majoritatea timpului din cursul zilei la slujbele din bisericã si în rugãciune, supunându-se rânduielilor aspre din mânãstire, în privinta mâncãrii si a ascultãrii neconditionate fatã de staret (egumen), urmând smerit chemãrii sale si necunoscut de nimeni. Vizitatorilor mânãstirii li se vorbeste despre asezarea lor, rânduieli ale slujbelor din bisericã, dar viata duhovniceascã a cãlugãrului le rãmâne ascunsã.
Dacã în fiecare mânãstire s-ar aduna date despre cãlugãri deosebiti si s-ar pãstra în arhiva mânãstirii, atunci lista ascetilor ar fi mai deplinã si multi si-ar schimba pãrerile gresite despre monahism
În mânãstire, însãsi viata obisnuitã a cãlugãrului de zi cu zi este o luptã duhovniceascã. Numai hotãrârea sincerã si fermã de a sluji întru totul lui Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului sãu, îi poate determina pe fiecare din acesti insi sã intre în mânãstire, afierosindu-si întreaga viatã slujirii lui Dumnezeu. Oricine vine la mânãstire locuieste la început în calitate de închinãtor si, dupã sfatul staretului sau superiorului, mai târziu îsi va alege un pãrinte duhovnic cãruia i-ar putea încredinta viata sa duhovniceascã, apoi este primit în rândul fratilor. Nimeni din cei veniti nu e tratat preferential. Toti consumã aceeasi hranã, poartã aceeasi îmbrãcãminte, fãrã exceptie ies la lucru. Se tine seama de starea fizicã a fiecãruia; celor slabi li se dau îndeletniciri mai usoare. Muncile variate si nu prea plãcute învatã sufletul sã fie supus si smerit.
Ziua tunderii e o zi de biruintã duhovniceascã, atât pentru cel ce se tunde, cât si pentru ceilalti frati, deoarece e cu neputintã sã nu se bucure cãlugãrii vãzând cã se adaugã la numãrul lor un adevãrat rob al lui Dumnezeu. De acum poate sã se veseleascã cel tuns în monahism, cãci s-a învrednicit, dupã atâtea osteneli, de împlinirea dorintelor sale sincere. Si inima celui de fatã se va umili, lepãdându-se de lume si de toate plãcerile ei, primind voturile fecioriei, sãrãciei si ascultãrii, luând jugul lui Hristos.
Epifania nr. 4 / 1998
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu