SFÂNTA MUCENIȚĂ ECATERINA- LOGODNICA LUI HRISTOS

Sfânta Ecaterina, iubiţii mei, este o mustrare pentru poporul nostru. Mustrare mai întâi pentru femeile a căror minte le este la frumuseţea trupească şi nu se îngrijesc de cea sufletească. În al doilea rând este o mustrare pentru bărbaţii care se dovedesc inferiori femeilor. Iar în al treilea rând este o mustrare a noastră, a clericilor, deoarece nu aducem suflete aproape de Hristos cum a făcut Sfânta Ecaterina, ci mai degrabă le gonim.

Vom vorbi despre Sfânta Ecaterina care este sărbătorită astăzi. Sfânta Ecaterina a trăit în veacul al III – lea după Hristos. S-a născut în Alexandria. Tatăl ei Constas, reprezentant al împăratului, şi mama ei erau idolatri. Aşa că şi ea era idololatră. Dar fetiţa avea o mare înclinaţie spre studii. A studiat toate ştiinţele şi a citit operele scriitorilor greci şi latini, iar la vârsta de 18 ani era cea mai învăţată fată din Alexandria.

Dar şi la înfăţişare era o femeie minunată, pe de-a întregul plăcută. Cu astfel de daruri trupeşti şi intelectuale era o mireasă peţită de mulţi. Tineri importanţi o cereau în căsătorie, dar ea spunea că nu vrea să se mărite în ciuda tuturor presiunilor alor ei.

Dacă cineva vrea să se căsătorească, este păcat să-l împiedicăm. Dar dacă aceasta este păcat o dată, de 100 de ori este păcat să împiedicăm un om, bărbat sau femeie, care vrea să-şi dea inima lui Dumnezeu. Nunta este de argint, fecioria este de aur. Alege şi ea.Eu, de atâţia ani de când slujesc Domnului, niciodată, dar niciodată nu am împiedicat un om să se căsătorească. Dar întotdeauna am susţinut femei şi bărbaţi care au vrut să se dedice lui Dumnezeu şi să fie persoane misionare şi să se facă monahi. Dumnezeu a dat libertate. Violenţa este interzisă, în special în aceste chestiuni.

Aşadar făceau rele presiuni asupra Sfintei Ecaterina. Ea nu ura nunta, dar ca un spirit superior ce era, voia să fie neîmprăştiată. Şi nu există doar nunta aceasta obişnuită. Unii se căsătoresc cu patria, alţii cu ştiinţa, alţii cu religia.

Sfânta Ecaterina, pentru a scăpa de presiuni, a uneltit un pretext ingenios. Pentru că un creştin trebuie să fie înţelept; trebuie să aibă înţelepciunea nu a lumii acesteia, ci a lui Dumnezeu. Aşadar spune părinţilor ei:

- De vreme ce mă presaţi atâta, accept să mă căsătoresc, dar cu o condiţie.

- Ce condiţie, copilul meu?

- Dacă se va găsi un tânăr care să fie superior mie în ceea ce priveşte frumuseţea, bogăţia, cunoaşterea şi ştiinţa, îl voi lua.
Au început să caute şi s-au prezentat mulţi. Unii erau bogaţi, dar nu erau frumoşi. Unii erau bogaţi şi frumoşi, dar nu erau învăţaţi. Un lucru rar: şi bogăţie, şi frumuseţe, şi educaţie aleasă să se întâlnească într-o singură persoană. În felul acesta nu s-a putut găsi cineva, iar părinţii erau nemângâiaţi.

Au trimis-o la un oarecare ascet filozof, care trăia într-o peşteră afară din Alexandria. S-a dus şi i-a cerut sfatul ce să facă. Acela i-a spus:

- Copila mea, eu ştiu un tânăr. Nu există altul ca El în lume. Frumos, bogat, puternic, înţelept ca nimeni altul. Ecaterina s-a entuziasmat şi i-a spus:

- Aş vrea să-l văd.

Îi spune ascetul:

- Vei face ce-ţi voi spune?

- Voi face.

- Ascultă deci (a spus ascetul şi a scos din sânul său o icoană a Preasfintei Fecioare cu Domnul nostru Iisus Hristos): Ia această icoană, du-te acasă, închide-te în camera ta şi roagă-te. Şi Preasfânta îţi va arăta ce să faci.

Într-adevăr, Ecaterina a luat icoana, s-a închis în casă şi a făcut multă rugăciune, până după miezul nopţii. Obosind a lua-o somnul. Atunci vede o vedenie: a văzut-o pe Preasfânta Fecioară că strălucea ca o lună, iar pe dumnezeiescul Prunc în braţele ei că strălucea ca un soare; dar faţa lui Hristos se întorcea ca să n-o vadă pe Ecaterina. Atunci Maica Domnului spune:

- Copilul meu, priveşte la această fată. A venit de atât de departe, şi cere să afle pe cineva care să o iubească şi să i se dedice.
Dumnezeiescul Prunc a răspuns cu mânie:

- Nu vreau s-o privesc.

- De ce, copilul meu? Aceasta este cea mai frumoasă copilă din Alexandria.

- Nu, Maica lui Dumnezeu, este urâtă (era urâtă, deoarece încă nu era botezată).

Ecaterina a fugit plângând. S-a dus la ascet şi i-a spus vedenia.

- Bine ţi-a spus, zice acela. De aceea, dacă vrei ca Hristos să privească spre tine, trebuie să crezi în El şi să te botezi.

În câteva zile acea mare personalitate a Alexandriei s-a botezat şi devenise de acum creştină. Atunci a văzut iarăşi o vedenie. De această dată dumnezeiescul Prunc o privea şi raiul se sălăşluise în inima ei. Din acel moment Ecaterina s-a dedicat pe de-a întregul lui Hristos. A devenit misionară.

A aflat lucrul acesta împăratul Maximian şi a chemat-o la dialog. La sfârşit a fost nevoit să spună:

- Nu pot s-o scot la capăt cu tine, dar voi chema pe înţelepţi şi pe oamenii de ştiinţă, pe matematicieni şi fizicieni şi astronomi, pentru ca să discuţi cu ei.

A doua zi, 150 de înţelepţi erau la palatul lui Maximian. De cealaltă parte Sfânta Ecaterina singură.A început discuţia şi a durat toată ziua. Argumentele înţelepţilor erau demontate. Duhul Sfânt a luminat-o pe Sfântă Ecaterina, iar ea le-a închis gura. Unul după altul spuneau:

- Sunt de acord cu Ecaterina. Cred în Dumnezeul Ecaterinei.

Iar împăratul? S-a sălbăticit şi mai mult şi a poruncit să taie capetele sofiştilor în faţa lui. Astfel, acei 150 de înţelepţi au mărturisit pe Hristos şi au fost martirizaţi.

După aceasta Maximian a aruncat-o pe Sfânta Ecaterina în închisoare. Şi în temniţă fiind ea repurta noi biruinţe. Acolo a adus la credinţă pe mulţi care veneau să o viziteze. Printre ele era şi femeia lui Maximin, împărăteasa Faustina, şi garda de corp a ei, demnitarul Porfirie, împreună cu 200 de soldaţi ai săi. Toţi aceştia, ascultând cuvintele ei, au crezut în Hristos. Dar Maximian, cuprins de o pizmă satanică, nu numai că a rămas neînduplecat, dar a şi poruncit ca şi aceştia să fie decapitaţi. Nu i-a fost milă nici de femeia sa! O sută cincizeci cu două sute şi cu doi fac trei sute cincizeci şi doi (352), trei sute cincizeci şi două de suflete a prins în mreaja lui Hristos predica Sfintei Ecaterina!

După puţin s-a apropiat şi sfârşitul ei. Nu vă povestesc detaliile. Este lung şirul chinurilor, din care cel mai groaznic este roata. Şi piatră să fii, te vei emoţiona dacă vei citi sfârşitul Sfintei Ecaterina. După ce a îngenunchiat, şi-a înălţat mâinile şi s-a rugat pentru întreaga lume. Apoi şi-a plecat capul şi a fost decapitată. Aşa şi-a dat sfântul ei suflet, care ca un porumbel alb a zburat la ceruri.Sfintele ei moaşte se păstrează nestricate. Câţi nu cred să se ducă să le vadă. Se află în Muntele Sinai. Pe acest cuib îl păstrează de-a lungul veacurilor monahii greci. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru asta. Poate că ei sunt ultimii monahi, deoarece copiii Eladei nu mai merg să se facă monahi în Sinai sau în Sfântul Munte; au alte aspiraţii…

Ca închinători merg acolo şi israeliţi, şi egipteni, şi beduini, şi germani, şi ruşi ca să sărute sfintele moaşte ale sfintei pe care a încununat-o Dumnezeu cu trei cununi: a fecioriei, a martiriului şi a înţelepciunii şi ştiinţei.

Dacă ne uităm la icoana ei, vedem că are un inel. Ce înseamnă acesta?În a doua vedenie pe care a avut-o, Hristos i-a dat un inel, adică au devenit atunci logodnici. Logodnici care se deosebesc de logodnicii de pe pământ. În clipa în care o fată se dedică lui Dumnezeu, de acolo înainte ea se logodeşte cu Hristos, care este„Mirele cel împodobit cu frumuseţea mai mult decât toţi oamenii”(Stihoavna Laudelor din Sfânta şi Marea Marţi).

Sfânta Ecaterina, iubiţii mei, este o mustrare pentru poporul nostru. Mustrare mai întâi pentru femeile a căror minte le este la frumuseţea trupească şi nu se îngrijesc de cea sufletească. În al doilea rând este o mustrare pentru bărbaţii care se dovedesc inferiori femeilor. Iar în al treilea rând este o mustrare a noastră, a clericilor, deoarece nu aducem suflete aproape de Hristos cum a făcut Sfânta Ecaterina, ci mai degrabă le gonim.

Închei şi doresc ca din rândul femeilor să se ridice mame care să crească eroi, iar din rândul bărbaţilor să se ridice martiri. Cununa aceasta o nădăjduiesc de la mamă, de la femeie. Amin.

Predica Mitropolitului Augustin

Sursa: “Ne vorbeşte Părintele Augustin, Mitropolitul de 103 ani”

Preluat din: http://acvila30.ro/predica-mitropolitului-augustin-sfanta…/…

DIN SCRIERILE SFÂNTULUI SILUAN ATHONITUL-” DESPRE MONAHI”

„Lumea crede că monahii sunt un neam nefolositor. Dar oamenii n-au dreptate să gândească aşa. Ei nu ştiu că monahul e un rugător pentru întreaga lume, nu văd rugăciunea lui şi nu ştiu cu câtă milostivire o primeşte Dumnezeu. Monahii duc o luptă crâncenă cu patimile şi pentru această luptă vor fi mari la Dumnezeu...

Unii zic că monahii trebuie să slujească lumii, ca să nu mănânce pe degeaba pâinea poporului; dar trebuie să înţelegem în ce anume stă slujirea lor şi cu ce anume vin monahii în ajutorul lumii. Monahul este un rugător pentru întreaga lume; el plânge pentru întreaga lume şi aceasta e lucrarea lui de căpetenie...

În aceasta stă slujirea noastră faţă de lume. Şi de aceea, nici păstorii Bisericii, nici monahii nu trebuie să se ocupe de treburi lumeşti, ci să urmeze pilda Maicii Domnului care, în templu, în Sfânta Sfintelor, cugeta ziua şi noaptea la legea Domnului şi stăruia în rugăciune pentru popor...

Dar dacă monahul e nepăsător şi sufletul lui n-ajunge să vadă pururea pe Domnul, e bine ca el să slujească pelerinilor şi să ajute pe cei din lume la ostenelile lor; şi acest lucru e plăcut lui Dumnezeu; dar să ştie că e departe de monahism...

Lumea stă prin rugăciunile sfinţilor, şi monahul este chemat să se roage pentru întreaga lume. În aceasta stă slujirea lui şi pentru aceasta nu-l încărcaţi cu grijile acestei lumi. Monahul trebuie să vieţuiască într-o necontenită înfrânare, dar dacă se lasă prins în grijile lumeşti, va fi silit să mănânce mai mult şi nu se va mai putea ruga cum trebuie; căci harului îi place să vieze într-un trup uscat...
Nu e treaba monahului să slujească lumii din osteneala mâinilor lui. Aceasta e treaba celor din lume (mirenilor). Omul din lume se roagă puţin, dar monahul se roagă neîncetat. Mulţumită monahilor, rugăciunea nu încetează niciodată pe pământ; iar aceasta este de folos pentru întreaga lume, fiindcă lumea stă prin rugăciune...

Vei zice, poate, că acum nu mai sunt asemenea monahi, care se roagă pentru întreaga lume; dar eu îţi spun că atunci când nu vor mai fi pe pământ rugători, atunci va fi sfârşitul lumii, vor veni mari nenorociri şi ele sunt deja acum.”

MONAHIA PARASCHEVA- DOCTORA SUFLETELOR

Maica Paraschiva Cornea este de şapte ani medic la cabinetul Centrului Social al Episcopiei din Slobozia. Pacienţii săi spun că le tămăduieşte bolile trupului şi ale sufletului, înainte de toate, cu puterea cuvintelor sale calde.

Maica Paraschiva, medicul lui Dumnezeu. „La început, bolnavii îmi spuneau: «Ştiţi, aş vrea, totuşi, să văd un medic!»“

La uşa cabinetului medical de la etajul întâi al Centrului Social al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor este mereu rând. Femei, bărbaţi, copii, toţi aşteaptă să fie consultaţi de maica Paraschiva Cornea care de şapte ani le alină durerea, le vindecă bolile trupeşti şi, de multe ori, chiar şi pe cele sufleteşti.

Elena Ţâu are 54 de ani şi este pacienta maicii Paraschiva de cinci ani. Îi place s-o alinte „sfânta Paraschiva de la Slobozia“ pe măicuţa care a ferit-o din calea bolilor, iar pentru că leacurile ei au fost eficiente, ea şi-a înscris la cabinetul din sediul Episcopiei toată familia.

Femeia recunoaşte că vorbele maicii Paraschiva, care a încurajat-o să lupte cu boala, au făcut-o să treacă peste suferinţele trupeşti. „Mi-a schimbat tratamentul şi acum mă simt foarte bine. Este un om extraordinar. Are puterea să ne vindece cu vorbele“, mărturiseşte cu sinceritate Elena Ţâu.

Doar  o  mică  răceală

De după uşa cabinetului se aude o voce blândă: „Aşa, aşa... Bravo! Hai să vedem şi cum respiri! Ridică-ţi cămaşa, trage aer în piept... Aşa... Bine! Bravo! Eşti un băiat curajos!“. Pacienţii care aşteaptă fixează cu privirea uşa cabinetului, iar ochii lor se înseninează când aud vorbele dinăuntru.

Pe hol e forfotă, iar oamenii parcă nu mai au stare. „Înseamnă că e aici şi consultă pe cineva“, spune aproape în şoaptă o doamnă între două vârste. „Da, e foarte punctuală“, o completează un bătrân care se sprijină în baston.

În cabinet, pe un pat învelit într-un cearşaf alb, stă cuminte un băieţel care nu pare să aibă mai mult de 10 ani. Copilul se uită mirat la doctoriţa cu halatul alb tras peste straiele de măicuţă şi cu potcapul îndesat pe frunte, care-l examinează.

La câţiva paşi de pat, se află masa de lucru a maicii, unde stau la locul lor reţetarele, un stetoscop şi parafa. În dreapta, este dulapul cu medicamente şi materiale sanitare, iar pe un raft alăturat sunt aşezate câteva icoane.

După ce a terminat consultaţia, maica Paraschiva îşi pune stetoscopul în jurul gâtului şi se îndreaptă către masa de lucru, unde scrie o reţetă pe care i-o înmânează mamei copilului.

„Este doar o mică răceală, nu a fost ceva foarte grav. Trebuie să luaţi tratamentul aşa cum vi l-am prescris şi, în câteva zile, o să treacă“, îi spune maica Paraschiva mamei copilului.

A ales  mănăstirea la 17 ani

Povestea măicuţei Paraschiva începe undeva la sute de kilometri distanţă de cabinetul din Centrul Social al Episcopiei din Slobozia.

Paraschiva Cornea a ajuns aici de la Mănăstirea Vorona, din judeţul Botoşani. Avea 17 ani când a decis să renunţe la viaţa lumească şi să intre în casa lui Dumnezeu pentru totdeauna. S-a întâmplat într-o zi de duminică, atunci când a plecat să se roage la mănăstire şi acolo a rămas.

„Am simţit mereu că am har pentru credinţă, că am fost aleasă de Dumnezeu să fac asta. Familia nu s-a împotrivit alegerii mele. Eu sunt mulţumită şi-i mulţumesc Domnului pentru că m-a susţinut şi este alături de mine în tot ce fac. Aşa le spun şi pacienţilor mei: să creadă şi să se roage tot timpul la Dumnezeu“, rosteşte cu blândeţe maica Paraschiva Cornea.

Fiecare zi petrecută în călugărie a însemnat post, rugăciune şi, bineînţeles, multă ascultare şi îngăduinţă faţă de superiorii de la mănăstire.

Pe când era încă la Vorona, a fost selectată să facă parte, alături de alte 150 de maici din ţară, dintr-un proiect-pilot iniţiat de Patriarhia Română în colaborare cu Ministerul Sănătăţii. Scopul acestuia era de a le învăţa pe călugăriţe noţiuni medicale.

Iniţial, a refuzat să participe la aceste cursuri, însă, într-un final, a acceptat. „Prin 1999, domnul doctor Pavel Chirilă, internist la vremea aceea, a iniţiat un proiect alături de Patriarhie şi Ministerul Sănătăţii, pentru ca maicile să facă o şcoală postliceală de asistente. Am fost 150 din toată ţara. Atunci m-am gândit că n-ar fi bine, pentru că eu mi-am dorit enorm mănăstirea. Dar eram sub ascultare şi am mers la şcoală“, mărturiseşte acum maica Paraschiva.

După absolvirea şcolii postliceale de asistente, a decis să meargă mai departe şi s-a înscris la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti, pe care a terminat-o în 2007, cu specializarea medicină de familie.

„Ţin minte şi acum că am intrat în aulă şi m-au prezentat. Eram o fire foarte retrasă. Dar, până la sfârşitul facultăţii, s-a creat o relaţie foarte frumoasă între mine şi colegi, iar ea rezistă şi acum, pentru că suntem prieteni şi colaborăm profesional foarte bine“, îşi aminteşte maica despre viaţa de studenţie în Capitală.

Pacienţii  veneau cu acatiste

La Slobozia a ajuns la câteva luni de la absolvirea facultăţii, iar acum are 2.500 de pacienţi înscrişi pe listele sale.

Oamenilor le-a fost puţin mai greu la început să se acomodeze cu ideea că o călugăriţă ar putea să le trateze bolile. Din spatele mesei de lucru, maica Paraschiva Cornea povesteşte cu zâmbetul pe buze despre întrebările şi privirile curioase pe care i le-au aruncat în timpul primelor consultaţii pacienţii săi.

„La început, bolnavii intrau, făceau ochii mari şi întrebau de doctoriţa Cornea. «Eu sunt, luaţi loc!». «Ştiţi, spuneau ei, aş vrea, totuşi, să văd un medic!»“, rememorează maica. Totodată, nu puţine au fost cazurile în  care pacienţii s-au prezentat în cabinetul ei aducând şi acatiste.

„Într-o zi, s-a întâmplat să fie foarte mulţi şi am ieşit pe hol şi le-am spus: «Cei care aveţi acatiste mergeţi la preot, că există preoţi foarte buni. Cei care vor tratamente naturiste să meargă la homeopat, iar la mine să rămână cei pe care îi doare ceva şi au nevoie de tratament!»“, încheie maica Paraschiva Cornea.

Când nu este la cabinet, maica Paraschiva face parte dintr-o obşte de şapte călugăriţe care se ocupă cu treburi administrative la Centrul Eparhial din Slobozia.

Alină  voluntar 200 de suflete  nevoiaşe

Activitatea maicii Paraschiva nu se reduce doar la cabinetul medical. Alături de angajaţii Centrului Social al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, ea oferă sprijin şi alinare pentru200 de nevoiaşi, aflaţi în grija Asociaţiei „Matei Basarab“ a Episcopiei, în ale cărei acţiuni maica este implicată.

Prunca Maria a părăsit casa tatălui ei, schimbând-o cu cea a Tatălui Ceresc- arhim. Mihail Daniliuc

Praznicul Vovideniei ne arată încă un lucru: normalitatea și necesitatea familiarizării copiilor cu Dumnezeu. Numeroşi dușmani ai Ortodoxiei își ridică amenințător vocile împotriva prezenței orei de religie în școală, invocând pretexte dintre cele mai bezmetice, ba uneori chiar amuzante. Avem însă în viața pruncei Maria modelul unei creșteri frumoase, al unei educații alese în și prin Biserică. Raportat la zilele noastre, sunt de părere că prin fiecare oră de religie copiii îi urmează Mariei: se apropie de Biserică, intră în ea, devin familiari cu noțiunile fundamentale de credință, realizându-se astfel o întâlnire, o împrietenire a lor cu Dumnezeu, care va avea urmări pentru întreaga lor existență.

Praznicul Vovideniei: lumină, bucurie, aleasă trăire! Primul popas duhovnicesc al perioadei de ajunare pe care o traversăm îl reprezintă sărbătoarea de pe 21 noiembrie, dedicată Fecioarei Maria, o călăuză luminoasă în Postul Crăciunului, dar, în acelaşi timp, un stăruitor îndemn la creșterea, la educarea pruncilor în credința sfântă a Bisericii noastre dreptmăritoare, la normalitatea și necesitatea familiarizării copiilor cu Dumnezeu.

Totuși, pe lângă lumina sărbătorii, praznicul de la sfârșitul toamnei închinat Născătoarei de Dumnezeu conține destule aspecte mai puțin cunoscute. V-aţi întrebat vreodată dacă Sfinților Ioachim și Ana le-a venit ușor să se despartă de unica și dorita lor fiică? Frumusețea, nevinovăția, năzbâtiile pruncului se vădesc mai clar după doi ani, dar tocmai în această perioadă ei au trebuit să renunțe la satisfacția de a-și vedea copila crescând în căminul lor pentru a o duce la Templu. Au pus însă împlinirea făgăduinței faţă de Dumnezeu mai presus de propria fericire. Tind să cred, omenește gândind, că îndeosebi Ana, ca orice mamă, a suferit. Nu târziu, suferința i s-a transformat în bucurie, căci Duhul Sfânt le-a luminat rosturile șederii în locaşul dumnezeiesc a binecuvântatei lor plămade, Maria.

Chiar așa: ce căuta o copilă de doar trei ani la Templu? Știm din viața Preasfintei Fecioare că părinții ei au ajuns la o vârstă înaintată fără a dobândi urmaşi. După multe lacrimi însoţite de rugăciuni stăruitoare, Dumnezeu S-a milostivit asupra încercatei familii, iar Ana a zămislit-o pe Maria. Înainte de a se petrece minunea, cei doi au făgăduit că, de le va fi auzită și împlinită dorința, vor închina Domnului copilul, ducându-l, după tradiție, la Templul din Ierusalim.

Potrivit istoricilor, locașul de cult avea alături un fel de anexe cu vreo nouăzeci de camere, dispuse pe trei nivele. O latură a clădirii o ocupau copilele aduse spre slujba lui Dumnezeu, până la vârsta când deveneau capabile să-și întemeieze o familie. În palierul următor locuiau văduvele şi fecioarele vârstnice care îngrijeau de Casa Domnului, făgăduind a-și păzi curăția până la sfârșitul vieții, iar în altă parte a dependințelor trăiau sacerdoţii și erau cazaţi pelerinii. Fecioarelor vârstnice li se încredinţase instruirea celor tinere: le învățau să se roage, să citească dumnezeieștile Scripturi, deprinzându-le, de asemenea, cu rucodelii, adică lucrul mâinilor: confecționarea ori împodobirea veșmintelor.

Dar oare doar pentru aceste pricini Maria a părăsit casa tatălui ei, schimbând-o cu cea a Tatălui Ceresc? Preabuna sa mamă ar fi educat-o mai bine ca nimeni altcineva, căci a dorit-o nespus, a purtat-o în pântece, a alăptat-o, i-a vegheat somnul și fiecare suflare. Prezența micuței în Templu ascundea, în realitate, o altă menire, nespus de înaltă, înțeleasă duhovnicește de bătrânii ei părinți, prin inspirație divină. Altfel nu putem pătrunde cu mintea adânca taină: de ce și-au încredinţat odorul unor străini? Care dintre mame s-ar hazarda să-și lase odrasla preaiubită, la doar trei anișori, într-o mănăstire, să fie crescută de niște maici? Nu încape vorbă că monahiile nu ar izbuti să îndeplinească o astfel de slujire (unele chiar lucrează în orfelinate ori azile, cu deplină dragoste), ci ne referim aici la destoinicia mamei capabile de o atare jertfă. Totuși Ana a avut tăria s-o facă. De ce? Duhul Sfânt a lămurit-o pe ea, dar și pe noi: Fecioara Maria trebuia adusă ca să stea în Casa Domnului, deoarece atât Templul din Vechiul Testament, cât şi Maica Domnului înfăţişează taina întrupării Mântuitorului Hristos. Templul din Ierusalim reprezenta imaginea zidită a venirii Izbăvitorului în lumea pământeană, fapt învederat de cuvintele Domnului, rostite înainte de moartea Sa pe Cruce: „dărâmaţi acest templu şi eu în trei zile îl voi rezidi”, prin care nu se referea la templu ca zidire, ci la trupul Său. Aşadar, relaţia tainică dintre templu, ca spaţiu al șederii lui Dumnezeu pe pământ, şi trupul lui Hristos luat din umanitate este mijlocită de Maica Domnului. De aceea, la Crăciun, nu vom vorbi de întruparea Mântuitorului fără a aminti întâi de templul Vechiului Legământ ca de o prefigurare a înomenirii lui Hristos. De ce Fecioara Maria a trebuit să intre în Templu? Se cerea ca ea să fie iniţiată în taina Sfintei Sfintelor, deoarece, nu peste mult timp, ea însăşi va deveni „biserică vie” a prezenţei lui Dumnezeu în lume. Din ea Hristos, Cel veșnic de zile, a împrumutat trup omenesc. Aceasta este cea mai evidentă legătură dintre Templu şi Naşterea lui Hristos, pe care o vom prăznui la sfârşitul postului. Cu toții așteptăm Crăciunul cu emoție, cu nerăbdare, cu bucurie. Din păcate, sărbătoarea tinde să se transforme într-o „jubilare” a consumismului, a plăcerii, într-o celebrare dezbrăcată de sacru. Tocmai de aceea praznicul Vovideniei ne atrage atenția că nu ne vom putea bucura cu adevărat, că nu vom simți prezența Sfântului Prunc Dumnezeiesc în peștera sufletelor noastre, dacă nu ne vom pregăti stăruitor pentru minunata și emoționanta întâlnire prin post, rugăciune, printr-o cercetare mai atentă a Bisericii.

Așa cum spuneam la început, praznicul Vovideniei ne arată încă un lucru: normalitatea și necesitatea familiarizării copiilor cu Dumnezeu. Numeroşi dușmani ai Ortodoxiei își ridică amenințător vocile împotriva prezenței orei de religie în școală, invocând pretexte dintre cele mai bezmetice, ba uneori chiar amuzante. Avem însă în viața pruncei Maria modelul unei creșteri frumoase, al unei educații alese în și prin Biserică. Raportat la zilele noastre, sunt de părere că prin fiecare oră de religie copiii îi urmează Mariei: se apropie de Biserică, intră în ea, devin familiari cu noțiunile elementare de credință, realizându-se astfel o întâlnire, o împrietenire a lor cu Dumnezeu, care va avea urmări pentru întreaga existență: deprinderile bune, formate în copilărie, rămân adeseori valabile în tot restul vieţii. Religia în școli nu reprezintă un simplu obiect de studiu, ea nu doar informează, ci îndeosebi formează. Da!, îi educă pe copii să trăiască frumos și curat aici, în această lume, pregătindu-i totodată să devină cetățeni ai Împărăției Cerurilor.

SURSA: http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/prunca-maria-parasit-casa-tatalui-ei-schimband-o-cu-cea-tatalui-ceresc

POVESTEA CALUGARULUI SUPARAT

Un călugar era irascibil. Se supăra foarte repede, aproape din orice. Deşi se ruga neîncetat lui Dumnezeu să îl scape de supărare, de fiecare dată când se ridica de la rugăciune, se mânia pe unul dintre fraţi. La un moment a îndrăznit să-I spună lui Dumnezeu: 

"Doamne, nu Te-am rugat eu să mă scapi de supărare? De ce mă laşi să mă cert cu fraţii aşa des?". Dumnezeu i-a răspuns: “Cum vrei tu să exersezi refuzul supărării fără materie primă? Nu Mi-ai spus tu să te scap de supărare? De aceea îţi trimit mereu pe cineva, ca să ai ocazie să nu te superi chiar dacă îţi dă motiv. Tu poţi să înveţi să înoţi într-un bazin fără apă? Tot aşa este şi cu răspunsul Meu la rugăciunile tale! Numai tu eşti stăpân pe reacţiile tale”.

Călugărul s-a luminat şi de atunci îşi spunea mereu: "Mă supăr doar când vreau eu". Şi aşa a scăpat călugărul de supărare.

RUGACIUNEA CALUGARULUI, RUGACIUNEA MIREANULUI

Părintele Petroniu Tănase:

„A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal. Dacă ar fi fost posibil acest lucru, atunci ar fi fost mare minune, s-ar fi coborât isihasmul în societate“

- Părinte Petroniu, mai există astăzi în Athos monahi practicanţi ai rugăciunii lui Iisus?

- Eu cred că mai există. Nu avem relaţie directă cu pustnicii aflaţi în diversele chilii din Athos, dar cu siguranţă că există părinţi care păstrează această practică a Bisericii Răsăritene.

- Rugăciunea inimii poate fi considerată un dar sau ea este rodul unei practici zilnice din partea călugărului?

- Sunt multe de spus despre rugăciunea aceasta. Ea cunoaşte mai multe trepte. Una este rugăciunea inimii, alta este rugăciunea care se săvârşeşte în minte. Originea ei stă în porunca Apostolului Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat!“ (I Tes 5, 17). Sigur că în vremurile acelea în care scria Apostolul, nu existau călugări. Îndemnul acestuia era adresat tuturor creştinilor. În mod cert au existat atunci creştini care au împlinit cuvântul din epistola paulină. Porunca pe care ne-o dă Apostolul Pavel este actuală şi valabilă nu numai pentru monahi, ci şi pentru creştinii de rând. În mănăstire, călugării, având mai mult timp, s-au ocupat în mod deosebit de această rugăciune şi fireşte că, rugându-se, au întâlnit nişte nedumeriri, nişte obstacole în practicarea acestei nevoinţe. Părinţii filocalici s-au ocupat în mod deosebit cu descrierea stărilor pe care rugăciunea le produce în sufletul omului şi pentru a ajuta pe cei ce doresc să se roage, astfel ei au alcătuit „metode“ cunoscute în practica isihastă, ele purtând numele sfinţilor care le-au scris. Astfel, în tradiţia ortodoxă, exista metoda Sfântului Grigorie Sinaitul, a Sfântului Simeon Noul Teolog. Ele constituie ajutoare importante pentru cei ce doresc să se roage necontenit. Această rugăciune s-a îndătinat a fi rostită în pustnicii, în sihăstrii, în locuri retrase, de către persoane aflate în izolare completă. Ea cere condiţii speciale.

Prima condiţie: despătimirea

De exemplu, Sfântul Simeon Noul Teolog arată că, de la cel care doreşte să se roage necontenit se cere să fie despătimit. Să nu fie cuprins de vreo patimă sau viciu, or despătimirea este un capitol al vieţii duhovniceşti care necesită o grijă deosebită din partea creştinilor, o lucrare şi o osteneala continuă. O altă condiţie impusă practicantului acestei rugăciuni este ca acesta să fie împăcat sufleteşte din toate părţile. Să fie împăcat cu Dumnezeu. Ce vrea sa spună asta?Nevoitorul să nu se afle în deficit faţă de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Apoi el trebuie să fie în pace cu aproapele. Să nu aibă neînţelegeri, vrăjmăşii cu ceilalţi oameni. În al treilea rând, nevoitorul trebuie să fie împăcat cu sine. O piedică în calea dobândirii păcii cu sine sunt compromisurile pe care omul le face în viaţa personală. Acestea trebuie să dispară. Ultima exigenţă este împăcarea cu natura, cu firea întreagă pe care omul trebuie să o apere şi să o păstreze potrivit rânduielii dumnezeieşti.

Universul necuvântător a fost dat omului ca acesta să se folosească de el cu dreaptă socoteală. Să folosească omului nu numai trupeşte, ci şi duhovniceşte. Natura ne ajută să ne menţinem sănătatea şi puterea trupului, dar ea are şi raţiuni spirituale. De aceea, părinţii mai sporiţi duhovniceşte ajung la o cunoaştere spirituală a naturii create. Abia atunci omul contemplă raţiunile creaţiei şi vede pe Dumnezeu în acestea, socotind natura ca pe un dar venit din partea Lui. Numai dacă omul se găseşte în această stare de despătimire se poate apuca de rugăciunea inimii, nădăjduind că va avea rezultate.

Rolul experienţei în practica isihastă

- Este obligatorie îndrumarea unui duhovnic în practica acestei rugăciuni?

- În mănăstire există această rânduială, ca monahul să îşi păzească mintea pentru că vrăjmaşul strecoară în minte gânduri rele, ucigaşe. Pentru a practica această rugăciune este nevoie şi de un îndrumător, un om sporit, care poate sesiza în ce stadiu duhovnicesc se află începătorul pe calea rugăciunii, ce patimi mai lucrează încă în sufletul practicantului, dacă vrăjmaşul îl asaltează ispitindu-l, pentru că la mănăstire diavolul nu stă degeaba. Pentru aceea, mentorul spiritual îl ajută cu povaţa care vine din experienţa proprie şi cu rugăciunea pe cel aflat la începutul drumului, punând rânduială în sufletul novicelui, încercând eliberarea duhovnicească a ucenicului.

„Omul nu se mântuieşte la grămadă“

- Putem considera că isihasmul este o neglijare a spiritului comunitar prin accentul pe care îl pune pe izolarea şi retragerea în singurătate a omului, pe nevoinţa particulară a acestuia?

- Spiritul isihast nu contravine duhului eclezial, sobornicesc, al Bisericii.Viaţa creştină are într-adevăr un aspect comunitar, dar şi unul particular. Omul nu se mântuieşte la grămadă. Fiecare creştin trebuie sa se îngrijească de viaţa personală. Asta nu exclude familia lui sau pe ceilalţi oameni. Nu văd nici un conflict între cele două.

- Credeţi că isihasmul, ca tradiţie de rugăciune ortodoxă, poate fi practicat şi în lume? Se poate practica rugăciunea inimii în condiţiile societăţii de astăzi? Poţi fi în pace cu Dumnezeu, cu semenii şi cu tine însuţi şi te poti despătimi în mijocul lumii în care trăim?

- La aceste întrebări răspunsurile au fost destul de neclare. Au apărut în zilele noastre diverse idei şi exista chiar şi o revistă pentru isihasm, în care se spune că isihasmul este cea mai buna metodă pentru lumea actuală de a fi în armonie cu universul. Se face o mare confuzie între isihasm şi rugăciunea neîncetată. Isihasmul înseamnă pustnicie.

Termenul „isihia“ provine din greacă, înseamnă „liniştire“, şi se referă la pacea pe care omul o obţine fugind din lume. Sihastrul este acela care trăieşte în retragere totală, în linişte din partea celor lumeşti. Cum se poate spune atunci că isihasmul este cea mai bună cale pentru oamenii aflaţi în lume atunci când numai pustnicul, aflat în singurătate, poate, cu multă osteneală, să ajungă la oarece sporiri duhovniceşti? El trăieşte în nişte condiţii speciale. Fuga de lume şi vieţuirea aspră, în izolare, este proprie numai lui. Cum poţi spune că lumea aceasta împrăştiată poate fi un mediu propice pentru realizarea rugăciunii isihaste? Acest lucru e imposibil. Sfântul Vasile cel Mare împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbesc despre rugăciunea neîncetată. Ei au trăit înainte de părinţii isihaşti pe care istoria Bisericii îi cunoaşte mult mai târziu. Pe linia practicării rugăciunii necontenite potrivit îndemnului apostolic, Sfântul Vasile explică cum să ne rugăm fără încetare. În Omiliile sale, el spune că Dumnezeu nu aşteaptă să-I cerem: „Dă-mi Doamne, cutare sau cutare…“. Pentru că Dumnezeu ştie mai bine decât noi de ce avem nevoie. Noi să facem cum spune Apostolul în altă parte: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu“. Făcând astfel, cel aflat în lume poate ajunge la rugăciunea necontenită.

Metoda Sfântului Vasile cel Mare

Pentru a dobândi rugăciunea necontenită trebuie să facem astfel. Să zicem că te-ai trezit din somn dimineaţa. Mintea ta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu şi să spună: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai mai dat o zi“. Pentru că puteai să mori. Este atâta lume care se culcă seara şi nu se mai trezeşte a doua zi. Atunci când te speli pe faţă, dimineaţa, să zici: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat această materie minunată, apa, care mă curăţă şi este bună pentru sănătatea oamenilor“. Când te îmbraci cu haina ta, mintea să înalţe iar un gând către Dumnezeu: „Mulţumesc, Doamne, pentru haina aceasta care îmi acoperă goliciunea trupului şi mă apără de intemperii“. Şi tot aşa, în tot ceea ce faci, ai rugăciune necontenită. Acest mod de vieţuire este realizabil pentru omul de rând.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost întrebat odată de un frate: „Părinte, cum te poţi ruga necontenit, pentru că zilnic trebuie să munceşti, să te mişti încoace, încolo, şi mintea se răspândeşte la treburile pe care le faci? Sfântul Maxim a răspuns ucenicului: „Dumnezeu nu porunceşte omului lucruri care nu sunt posibile acestuia“.

Apostolul Pavel propovăduieşte şi el săvârşirea rugăciunii necontenite. Obţinerea acestei stări de rugăciune permanentă se face prin dragoste, prin înfrânare, prin înălţarea minţii la Dumnezeu şi cugetare duhovnicească. Cine le are pe acestea, are rugăciune necontenită. Aceste exigenţe creează în suflet o anumită aşezare, pentru că prin dragoste eşti în relaţii bune, în primul rând cu Dumnezeu şi apoi cu întreaga lume. Cu Dumnezeu, mai întâi, pentru că dragostea faţă de Dumnezeu este porunca evanghelică cea mai mare. Prin înfrânare pui rânduială în cele trupeşti ale tale, pentru că fără o disciplină, trupul nu ajută la sporirea duhovnicească. Prin cugetare duhovnicească mintea se ridică la Creatorul ei şi, făcând asta, intră în permanentă legătură cu Cel de sus. Aceasta este rugăciunea necontenită.

Rugăciunea – „convorbire între două persoane prezente una alteia“

După cum spun Sfinţii Părinţi, rugăciunea este înălţarea minţii spre Dumnezeu sau, cum afirmă Sfântul Ioan Damaschin, convorbirea omului cu Dumnezeu. Analizând în modul cel mai simplu această definiţie a rugăciunii, ne putem întreba ce înseamnă dialogul dintre noi şi Dumnezeu? Este o convorbire între două persoane. Rugăciunea pe care o facem noi presupune această prezenţă. Toate rugăciunile noastre sunt făcute la persoana a doua singular: „Împărate Ceresc, Care pretutindeni eşti….Vino şi Te sălăşluieşte întru noi“. Deci ne adresăm unei persoane care este de faţă. „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău… La fel şi Născătoarei de Dumnezeu: „Bucură-te cea plină de har, Marie…“. Nu zicem: „Să se bucure Fecioara“. Sau sfinţilor: „Cuvioase părinte, roagă-te pentru noi“. Adresanţii acestor rugăciuni sunt persoane prezente nouă, chiar dacă în chip nevăzut. Aşadar, toate rugăciunile pe care le rostim sunt întemeiate pe convingerea că nu sunt adresate unor persoane absente, ci unora care ne aud, fiind de faţă, deşi noi în rugăciune nu vedem cu ochii trupului prezenţa lor, care este una duhovnicească.

În cazul acestui dialog în care o persoană este prezentă alteia, este obligatoriu ca omul să fie atent la persoana căreia i se adresează. Atunci când vorbeşti cu cineva, eşti atent la ceea ce spune el şi răspunzi la mesajul pe care interlocutorul ţi-l transmite. Nu te gândeşti la altceva, nu te uiţi în altă parte. Aşa trebuie sa fie şi simţirea, starea sufletească a celui ce se roagă.Când te interesează un lucru la cineva, când îl rogi pentru ceva, când îi ceri ceva sau îi povesteşti un anumit lucru, tu ai o stare sufletească deosebită, care se transmite şi interlocutorului. Cu atât mai mult în cazul rugăciunii, care nu reprezintă dialogul cu un om oarecare, ci cu Dumnezeu, cu sfinţii Lui, cu Maica Domnului.

Toţi Sfinţii Părinţi ne îndrumă în această privinţă: „Bagă de seamă când vorbeşti cu Dumnezeu, să fii cu sentimentul că te afli în faţa Lui“.

Cu atât mai mult atunci când te afli în faţa Împăratului Ceresc, a lui Dumnezeu sau a sfinţilor nu poţi sta nepăsător, nesimţitor. Ceea ce îi spui lui Dumnezeu trebuie să treacă mai înainte prin mintea şi sufletul tău. O rugăciune, ca să fie bine primită, trebuie făcută cu înţelegere şi cu simţire. Altfel, o rugăciune spusă numai cu buzele nu este rugăciune, ci păcat. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre acest lucru când spune: „Este un mare păcat să te rogi lui Dumnezeu cu nesimţire“. Aceasta este o batjocură. Mai bine să nu te rogi deloc. Dacă nu te rogi, eşti vinovat că nu ţi-ai împlinit rugăciunea faţă de Dumnezeu, dar dacă faci rugăciunea ta cu nesimţire, cu nepăsare, eşti vinovat de nesocotirea lui Dumnezeu. Pentru obrăznicia de a spune vorbe neînţelese, zise cu nepăsare, Dumnezeu te va pedepsi.

„A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal“

Revenind la ceea ce a spus Sfântul Vasile, metoda propusă de el este practică şi posibilă pentru lumea de azi. Deci a spune că isihasmul este o metodă care poate fi folosită de lumea de azi este un lucru greşit. Rugăciunea necontenită şi rugăciunea isihastă nu sunt totuna. Felul în care pustnicul realizează rugăciunea necontenită nu e potrivit pentru creştinul care se află în lume. Dacă ar fi fost posibil acest lucru, atunci ar fi fost mare minune, s-ar fi coborât isihasmul în societate. A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal.

Un pustnic a fost întrebat de un novice: „Cum este bine să stea călugărul în chilia sa?“ Răspunsul a fost : „Orice ar face şi orice ar gândi să aibă deplina convingere că se află în faţa lui Dumnezeu“. Fără acest gând nu te poţi mântui. Pentru omul de rând sau călugăr, dacă nu există conştiinţa că se găseşte înaintea lui Dumnezeu în permanenţă, mântuirea rămâne departe. Fără aceasta, orice nevoinţă duhovnicească, post, metanii, nu au valoare. Va să zică trebuie să aisentimentul prezenţei lui Dumnezeu totdeauna în mintea şi inima ta.

Atunci când eşti bântuit de patimi, şi vrăjmaşul îţi aduce amintirea gândurilor păcătoase, când omul trăieşte în dezmăţ, când este în ceartă şi vrăjmaşie cu cineva, gândurile de ură şi de răzbunare nu îi vor da pace. Dacă omul face fărădelegi, fură, bate sau săvârşeşte alte răutăţi este prins cu mintea lui la păcate şi atunci nu are cum să vadă pe Dumnezeu. Pentru el nu mai există prezenţă, nu mai există nimic.

Rugăciunea neîncetată a unei ţărănci

Un exemplu de astfel de prezenţă l-a dat ca pildă Parintele Paisie Olaru. La sfinţia sa venise o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat:

„Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc“. Părintele a întrebat-o: „Şi nu te rogi?“ la care ea a spus: „Mă rog, cum să nu mă rog“. „Şi cum te rogi?“ „Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: «Doamne, curăteşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă». Atunci când spăl rufe spun din nou: «Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă aşa cum e o rufă curată şi spălată». Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte“. Femeia l-a întrebat în final: „Părinte, o fi bună rugăciunea asta?“, iar părintele Paisie i-a spus aşa: „Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!“.

Femeia, fără să ştie, aplicase metoda Sfântului Vasile cel Mare.

Dar, repet, şi pentru a practica această metodă e nevoie de despătimire, pentru că într-un suflet întunecat de patimi mintea nu se poate înălţa, nu poate naşte gânduri către Dumnezeu. Păcatele o opresc de la acest lucru.

- Care consideraţi că este rolul lecturilor din Filocalie sau Vieţile Sfinţilor în urcuşul duhovnicesc al creştinului?

- Citirile din cărţile cu conţinut duhovnicesc sunt absolut necesare. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune într-un loc că mântuirea are două feţe, două aspecte. Ea se finalizează atât prin cunoaştere, cât şi prin trăire. O pasăre nu poate zbura niciodată cu o singură aripă.

Când cunoştinţa nu se adresează vieţii, rămâne doar informaţie

Cele două aripi ale vieţii duhovniceşti sunt cunoaşterea şi făptuirea. Cunoaşterea se referă la înţelegerea învăţăturii dumnezeieşti a Bisericii. Trebuie să cunoşti, pentru a şti cum să făptuieşti mai departe în viaţa ta. Cunoaşterea şi făptuirea merg mână în mână. Una fără cealaltă nu se poate.

Dacă te străduieşti să ai doar cunoştinţă, faci Teologia, de exemplu, şi înveţi la şcoală, şi aduni o mulţime de informaţii; dacă ele nu se adresează vieţii tale, nu se raportează la ea, ci au legătură numai cu mintea ta, ai acumulat doar simple cunoştinţe şi atât. Eşti asemenea unui om care aleargă după vânt. Vrei să îl prinzi şi nu prinzi nimic. Capeţi cunoştinţe, date, noţiuni, dar ele nu au nici o influenţă asupra vieţii tale. Nu te alegi cu nimic din acest mod de a învăţa. Există şi situaţia inversă: nu cunosc mare lucru despre învăţătura Bisericii, dar practic din tradiţie, pentru că aşa e bine, anumite lucruri şi obiceiuri. De multe ori practica acesta este un lucru mecanic, un automatism. Dacă eu nu ştiu de ce fac cutare lucru, ci singurul meu argument este acela că e bine sa fac aşa pentru că astfel s-a moştenit, actul săvârşit de mine reprezintă o închinare la idoli, pentru că practic ceva din inerţie. Acestea sunt lucruri moarte, nu au nici un ecou în sufletul tău, fiindcă înţelesul, sensul pentru care tu le faci, nu există. Sunt absolut necesare atât cunoştinţa, cât şi făptuirea. Ignoranţa este, după cum spun Sfinţii Părinţi, o mare primejdie. Împreună cu uitarea şi nepăsarea, ea constituie unul dintre cele mai mari rele care pândesc sufletul omului. Sfântul Ioan Damaschin le numeşte „proptele ale păcatului“.