CUVIOSUL ANTONIE- CTITORUL LAVREI PEȘTERILOR

În anii de domnie pe pământul rusesc a marelui şi evlaviosului domnitor Vladimir1 (Vladimir I cel Mare (aprox. 956-1015), sfânt, întocmai cu apostolii, «Constantin cel Mare al Rusiei», a fost domnitor de Novgorod (970) şi de Kiev (980–1015). Era fiul lui Sviatoslav şi nepot al Sfintei celei întocmai cu apostolii Olga. A unit sub conducerea sa cea mai mare parte a teritoriilor ruseşti. A fost creatorul slăvitei Rusii a Kievului şi constituie figura istorică centrală, lăudată de legendele şi doinele populare. În anul 988 s-a botezat la creştinism, alegând Ortodoxia şi a cerut întregului său popor să se boteze. El a pus astfel bazele Rusiei Pravoslavnice, Ortodoxe, fiind trecut în rândul sfinţilor şi al marilor protectori ai pământului rus. În anul 989 s-a căsătorit cu prinţesa Ana, sora împăratului bizantin Vasile al II-lea (976–1025), întărind astfel legăturile duhovniceşti culturale şi politice dintre cele două imperii. Este prăznuit la 15 Iunie.), a binevoit Dumnezeu să ne dăruiască un luminător al Bisericii Sale şi un dascăl al monahilor, anume pe cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Antonie.
Cuviosul Antonie, după numele său lumesc Antipa, s-a născut în comuna Liubeţ, patruzeci de verste2 (Unitate de măsură rusească, o verstă echivalează cu 1067 metri.) depărtare de Cernigov, în anul 983.
A fost crescut de către evlavioşii săi părinţi în frica de Dumnezeu şi de aceea, încă de la o vârstă fragedă, a simţit în sine o puternică atracţie către viaţa monahală3 (Exista încă de atunci monahism în Rusia. Deja de la 1037 domnitorul Iaroslav întemeiase mănăstirile Sfântului Gheorghe şi a Sfintei Irina. Cu toate acestea nu se poate stabili acest moment cronologic, ca fiind începutul monahismului rusesc. Şi aceasta deoarece pe vremea respectivă domnitorii înfiinţau mănăstiri pe cheltuiala lor, aduceau în acestea – de multe ori cu forţa – monahi pe care îi recrutau chiar din armata lor, şi pe care adeseori îi puneau să se ocupe mai mult de războaie decât de rugăciune. În aceste mănăstiri aceşti domnitori îşi găseau refugiul la vremuri de restrişte, fiind protejaţi de către soldaţii – monahi. Alţii construiau mănăstiri numai de dragul de a ajunge stareţi. Din aceste motive nici una dintre aceste mănăstiri şi nici toate la un loc nu pot fi considerate ca fiind începutul monahismului rus. Toţi scriitori bisericeşti sunt de acord asupra faptului că începutul monahismului rus trebuie considerat din 1051, anul în care a sosit la Kiev cuviosul Antonie, aducând cu sine din Athos modelul ascetic aghiorit.). Dumnezeu l-a luminat să-şi ducă la îndeplinire această dorinţă, mergând în pământul binecuvântat al Greciei.Fără întârziere, a plecat din patria sa şi a venit mai întâi la Constantinopol. De acolo a plecat mai departe spre Sfântul Munte Athos. A trecut pe la mai multe mănăstiri şi a întâlnit mulţi monahi, următori ai vieţii celei îngereşti. Atunci s-a aprins în inima sa şi mai mult dragostea pentru Hristos. A ajuns la mănăstirea Esfigmenul şi l-a implorat pe stareţul acesteia să-l tundă în monahism. Stareţul Teoctist, un mare trăitor, ce se învrednicise de darul vederii înainte, a putut deosebi calităţile sufleteşti ale tânărului din faţa sa şi a prevăzut în acelaşi timp viitorul plin de sfinţenie al vieţii sale. A acceptat deci rugămintea sa şi l-a tuns în monahism, după ce mai întâi l-a învăţat toate cele necesare începutului acestei noi vieţi îngereşti.
Din acel moment sfântul s-a străduit din răsputeri să facă cele plăcute lui Dumnezeu. S-a smerit pe sine prin mari eforturi ascetice, în ascultare desăvârşită şi în răbdare, devenind foarte curând un model demn de urmat pentru toţi fraţii săi monahi.

După ce a trecut destul de multă vreme, şi iată i s-a dat stareţului său, în chip minunat, porunca dumnezeiască de a-l trimite pe monahul Antonie din nou în Rusia. L-a chemat deci şi i-a spus:
– Antonie, du-te în Rusia, şi să devii acolo exemplu şi stâlp duhovnicesc al poporului. Binecuvântarea Sfântului Munte să fie totdeauna cu tine!
Cuviosul Antonie a acceptat porunca primită de la stareţul său ca şi cum aceasta ar fi venit din chiar gura lui Dumnezeu. A plecat deci spre Rusia şi a ajuns în oraşul Kiev cam pe la anul 1013. Căutând un loc în care să se aşeze să locuiască, a vizitat mănăstirile ce se aflau prin împrejurimi fără să rămână însă la nici una dintre ele. Aşa a dorit Dumnezeu. A căutat apoi prin munţii din apropiere, prin locuri izolate şi nelocuite şi a găsit în cele din urmă o peşteră săpată mai demult de varanghi4 (Varanghii sau Variaghii era un trib de origine scandinavă, care pe la 862 d. Hr. sub conducerea lui Ruric au venit în Rusia şi s-au aşezat în regiunea Novgorodului. Aici au înfiinţat un mic stat condus de dinastia Rurikizilor.). S-a rugat lui Dumnezeu să-l lumineze şi s-a aşezat în aceasta, ducând o viaţă aspră, în cumpătare şi asceză.

După moartea evlaviosului domnitor Vladimir, în 1015, pe tronul Kievului s-a urcat primul său fiu, necredinciosul Sviatopolk. Acesta, pentru a păstra doar pentru sine puterea tronului şi moştenirea tatălui său, şi-a ucis cu sânge rece fraţii mai mici, Boris şi Gleb ce au fost mai apoi cinstiţi ca martiri. Mai mult, a început o sângeroasă prigoană împotriva Bisericii şi a bărbaţilor ei sfinţi.
Din cauza acestei prigoane Sfântul Antonie a fost nevoit să plece din nou către Sfântul Munte şi să se întoarcă la sfântul său părinte duhovnicesc, Teoctist. Acum însă nu va rămâne pentru mult timp în obştea mănăstirii Esfigmenul. Învăţat deja cu dulceaţa duhovnicească a sfintei isihii (liniştea din pustie), a cerut binecuvântarea stareţului său şi s-a retras către vârful numit al Samariei, ce se află la mică depărtare, mai sus de mănăstire. Acolo unde s-a nevoit există astăzi o biserică, ridicată în cinstea sa.
Între timp, în 1019, binecredinciosul domnitor Iaroslav cel Înţelept5 (Fiu al Sfântului Vladimir, s-a dovedit a fi un domnitor capabil şi puternic (1019–1054). A întărit şi consacrat definitiv creştinismul în Rusia. La Kiev a construit celebra catedrală mitropolitană a Sfintei Sofia. În anii săi de domnie, statul Kievului a ajuns la cea mai înaltă perioadă de înflorire.) l-a învins în război pe Sviatopolk, a cucerit Kievul şi s-a urcat triumfător pe tronul de domnie. Sviatopolk a reuşit să fugă dar a murit în acelaşi an, pribegind prin stepele Boemiei.

În anii de domnie a înţeleptului Iaroslav strălucea prin evlavia sa, prin viaţa sa ascetică şi prin buna cunoaştere a Sfintei Scripturi un oarecare preot Ilarion. Nu ştim foarte multe despre viaţa lui, ci doar că pe la anul 1040 era preot slujitor în satul Biristovo. De acolo a venit pe malul râului Nipru, pe colina unde mai târziu avea să se întemeieze mănăstirea Peşterilor. Acest loc era pe vremea aceea acoperit de o pădure foarte deasă.

Aici preotul Ilarion şi-a săpat o mică peşteră în stâncă, cam de patru metri adâncime şi a început să ducă o aspră viaţă ascetică susţinută prin post, cântări din psaltire şi rugăciunea minţii.
În aceeaşi perioadă Dumnezeu l-a luminat din nou pe stareţul Teoctist, spre a-l trimite a doua oară pe cuviosul Antonie în Rusia. L-a chemat deci şi i-a spus:
– Antonie, este iarăşi voia lui Dumnezeu să te duci din nou în ţara ta. Binecuvântarea Sfântului Munte să fie mereu cu tine! Ai binecuvântarea mea să pleci. Mergi în pace! Şi află că mulţi se vor învrednici să primească din mâinile tale sfânta tundere în monahism.
Primind astfel binecuvântarea duhovnicului său, cuviosul Antonie a pornit din nou de la Sfântul Munte şi a ajuns la Kiev.
Dumnezeu i-a condus paşii către colina unde se nevoise preotul Ilarion. Peştera era însă acum pustie şi nelocuită, deoarece preotul Ilarion fusese învrednicit de Dumnezeu să ajungă în 1051 mitropolit de Kiev.
Cuviosul Antonie a simţit în sine o mare pace sufletească în clipa în care s-a găsit în acel loc. Îi aducea aminte de iubitul său Sfânt Munte, aşa cum era acel loc abrupt şi pustiu, străjuit de râu şi de pădurea cea deasă şi greu accesibilă.
A îngenunchiat şi s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu zicând:
– Doamne, fă să fie acoperit acest loc cu binecuvântarea Sfântului Munte şi a bunului meu duhovnic. Întăreşte-mă cu harul Tău, pentru a putea rămâne şi a mă nevoi aici.
A rămas deci de atunci Sfântul Antonie în acea peşteră. A început o aspră viaţă ascetică, având ca permanentă lucrare rugăciunea inimii. Hrana sa era doar un pic de pâine uscată şi apă, pe care le lua o dată la două, trei zile. Câteodată, cufundat în contemplaţie, nu mânca nimic câte o săptămână întreagă.
Oamenii de prin împrejurimi, care au aflat cu timpul despre viaţa sa sfântă, veneau din când în când spre a-i cere binecuvântarea şi-i aduceau cele necesare traiului său atât de modest. Unii dintre aceştia au dorit chiar să-i devină ucenici, să rămână în preajma sa şi să se nevoiască îndrumaţi de experienţa sa duhovnicească. Printre ei s-a aflat şi fericitul preot Nikon, împreună cu cuviosul Teodosie.

În 1054 binecredinciosul domnitor Iaroslav a murit şi pe tronul Kievului s-a urcat fiul său cel mai mare Iziaslav.
Pe vremea aceea faima duhovnicească a cuviosului Antonie se răspândise pe întregul pământ rus, ca oarecând faima celui al cărui nume îl purta, a Sfântului Antonie cel Mare, în pământul Egiptului. Ea a ajuns curând şi la urechea domnitorului Iziaslav, care s-a minunat de viaţa sfântă a monahului Antonie al Peşterii, căci sub acest nume era cunoscut. Atunci domnitorul a hotărât să meargă însoţit de suita sa de la curte spre a cere binecuvântarea sfântului. Aceasta era, pentru vremea aceea, un semn de mare cinstire acordat cuviosului.
De atunci faima sa s-a răspândit tot mai mult şi din ce în ce mai mulţi tineri veneau la dânsul spre a-i deveni ucenici, spre a-i conduce spre viaţa cea îngerească.

Cam prin anul 1060 au venit la cuviosul Antonie fericitul Varlaam, fiul boierului Ioan şi iubitorul de Dumnezeu Efrem, unul dintre cei mai îndrăgiţi sfetnici ai domnitorului, dorind să-şi dedice viaţa lui Hristos. Cuviosul a dat poruncă preotului Nikon să-i tundă în monahism.
Prin îngăduinţa lui Dumnezeu însă cuviosul Antonie şi întreaga sa obşte aveau să pătimească multe necazuri din cauza acceptării acestor doi tineri în cinul monahal.
Boierul Ioan, împreună cu mai mulţi ostaşi şi supuşi ai săi, a venit înfuriat la mănăstirea Peşterilor şi i-a prigonit cu sălbăticie pe ucenicii cuviosului Antonie, risipindu-i care încotro. Pe fiul său l-a scos apoi cu forţa din peştera în care intrase, i-a rupt cu furie hainele monahale, l-a îmbrăcat forţat cu hainele boiereşti strălucitoare şi l-a condus legat către palatele sale.
Dar şi domnitorul Iziaslav s-a supărat pe cuviosul Antonie pentru pierderea sfetnicului Efrem. A dat ordin să fie arestat preotul Nikon, cel ce făcuse tunderile în monahism şi i-a ameninţat pe toţi că îi va închide în închisoare şi va da foc mănăstirii.
Văzând atâta duşmănie din partea domnitorului, cuviosul Antonie s-a hotărât să părăsească peştera unde stătea şi să plece în alt loc mai îndepărtat. A plecat deci, şi ucenicii săi s-au răspândit şi ei în diverse regiuni.
Când însă soţia lui Iziaslav a aflat despre plecarea cuviosului, s-a întristat foarte tare şi l-a implorat pe soţul său să nu-i mai prigonească pe monahi, pentru a nu aduce asupra familiei lor mânia lui Dumnezeu. Această înţeleaptă femeie i-a adus aminte lui Iziaslav despre evenimentele tragice petrecute nu demult în patria sa de origine, Polonia. Tatăl ei, împăratul Bolieslav, prigonise şi alungase din împărăţia sa pe toţi monahii, fiind furios pe cuviosul Moise Ungarul. După această faptă îngrozitoare împăratul a murit brusc de o moarte cumplită. În acelaşi timp poporul s-a revoltat împotriva tuturor boierilor şi a avut loc multă vărsare de sânge. L-a sfătuit aşadar pe soţul ei Iziaslav să-şi potolească mânia şi să înceteze prigoana, spre a nu primi şi el aceeaşi pedeapsă de la Dumnezeu.
Împăratul s-a înfricoşat, auzind aceste cuvinte. A trimis de îndată mai mulţi soli către Sfântul Antonie, rugându-l să-l ierte şi să se întoarcă împreună cu toţi ucenicii săi la locurile din care au plecat. Solii trimişi l-au căutat pe cuvios vreme de trei zile. Când în sfârşit l-au găsit, au îngenuncheat în faţa sa şi l-au rugat să se întoarcă la mănăstirea sa. Cuviosul i-a ascultat şi s-a întors din nou la peştera sa mult îndrăgită. Aici s-a rugat neîncetat lui Dumnezeu să-i aducă înapoi oile cele risipite ale turmei sale cele sfinte şi să le dăruiască putere, spre a putea să înfrunte pe mai departe ispitele vrăjmaşului. Iubitorul de oameni Dumnezeu a ascultat rugăciunile sale şi a adunat din nou împreună pe toţi ucenicii risipiţi de prigoana domnitorului.
Pe lângă aceasta şi încă mulţi alţi bărbaţi, însetaţi de mântuire, au început să vină la mănăstirea Peşterilor, rugându-l pe cuvios să-i lumineze, să-i izbăvească de legăturile păcatului şi să-i conducă pe calea care duce spre Împărăţia Cerurilor. Cuviosul i-a primit pe toţi cu dragoste, i-a învăţat tainele monahismului şi după perioada de încercare le-a îngăduit intrarea în cinul monahal. Astfel a crescut numărul obştii, ajungând la doisprezece. De aceea, au fost nevoiţi să sape şi mai adânc în peşteră, să construiască înăuntru un paraclis şi mai multe chilii, care se pot vedea până astăzi.
Odată, cuviosul i-a chemat la sine pe toţi ucenicii săi şi le-a spus:
– Fraţii mei şi copiii mei, ştiţi că Domnul ne-a adunat pe toţi împreună aici, şi ne-a sălăşluit ca un bun început al binecuvântării pentru tărâmul acesta şi pentru poporul nostru. Voi purtaţi în inimile voastre binecuvântarea Sfântului Munte şi a Maicii Domnului, pe care o avem ca apărătoare şi mângâietoare. Şi aşa cum pe mine m-a făcut monah duhovnicul meu aghiorit, tot aşa şi eu, cu binecuvântarea Sfântului Munte, v-am făcut pe voi monahi şi vă las ca pe o moştenire sfântă pe aceste plaiuri. Să trăiţi aşadar şi să înaintaţi duhovniceşte după înălţimea binecuvântării ce vi s-a dat.
Apoi cuviosul a tăcut pentru o vreme.
– Copiii mei, a spus după aceea, cred că a sosit timpul să mă retrag din stăreţie. Simt în mine dorinţa de a trăi din nou în isihie, singur, doar eu şi Dumnezeu. Voi lăsa în locul meu un alt stareţ şi eu mă voi retrage în pustie. Nu voi pleca însă departe şi de aceea nu ne vom despărţi, desigur, definitiv. Pe aceste plaiuri voi rămâne şi cât voi trăi voi continua să vă fiu de folos pe cât se va putea, ca duhovnic şi ca părinte.
Şi într-adevăr, cuviosul l-a numit stareţ pe fericitul Varlaam, ca unul ce era cel mai experimentat şi înaintat în virtute. Apoi s-a închis pe sine într-una dintre chiliile din peşteră evitând orice zgomot sau tulburare. Mai apoi însă a plecat un pic mai departe, pe o altă colină, unde şi-a săpat o nouă peşteră izolată, care se poate observa până în zilele noastre, un pic mai jos de mănăstirea Peşterilor. Acolo şi-a continuat viaţa sa ascetică, slăvind pe Dumnezeu prin rugăciuni neîncetate şi străduinţe ascetice, cultivând toate virtuţile şi înălţându-se din putere în putere. De aceea şi Dumnezeu l-a preaslăvit, împodobindu-l cu bogatele harisme ale Duhului Sfânt, în special cu darul vindecărilor şi al vederii înainte.

Cuviosul Antonie s-a dovedit a fi un doctor tămăduitor şi un mare profet al pământului rus. El a vindecat o mulţime de bolnavi prin rugăciunile sale şi printr-o plantă otrăvitoare, pe care o binecuvânta şi pe care o dădea apoi celor în suferinţă să o guste. Înaintea rugăciunii şi a binecuvântării sfântului planta respectivă era vătămătoare pentru oricine ar fi gustat din ea, datorită otrăvii foarte puternice pe care o conţinea. După binecuvântarea cuviosului însă, ea dăruia viaţă şi vindecare de orice boală celor suferinzi.

Cât despre darul vederii înainte al cuviosului este de ajuns să amintim faptul că el a prevăzut dureroasa învingere a armatelor ruse din partea polofţilor6 (Popor nomad, idolatru, de origine turcă, o ramură a cumanilor înrudiţi şi cu pecenegii. Numele de polofţi l-au primit de la cronicarii ruşi. Provin din regiunea de nord a Mării Caspice. De acolo au pornit în secolul X şi s-au aşezat în Rusia Meridională, între Urali şi Volga. Mai târziu polofţii vor fi asimilaţi de către tătari, pe parcursul secolului al XIII-lea.), ceea ce a însemnat o mare catastrofă pentru majoritatea teritoriilor ruseşti. Aceasta s-a întâmplat prin îngăduinţa lui Dumnezeu din cauza înmulţirii păcatelor oamenilor.
Însă şi cuviosul Antonie avea să sufere o nouă încercare, spre a străluci încă şi mai mult răbdarea şi smerenia sa.
După înfrângerea suferită de ruşi din partea polofţilor, domnitorul Iziaslav s-a retras la Kiev. Acolo se găsea şi domnitorul Poloţkului Vsieslav, încarcerat în închisoare de către fraţii săi Iziaslav, Sviatoslav şi Vsevolod.
Locuitorii Kievului au început să insiste către domnitorul Iziaslav să se ridice din nou la luptă împotriva barbarilor, care se răspândiseră şi jefuiau întreaga ţară. Domnitorul însă, înfricoşat de prima sa înfrângere, nu s-a hotărât să-i înfrunte din nou. Atunci locuitorii capitalei s-au răzvrătit împotriva sa, l-au eliberat din închisoare pe Vsieslav şi l-au proclamat domnitor.
Iziaslav a reuşit să fugă atunci în Polonia, ţara de origine a soţiei sale, unde timp de şapte luni a strâns o armată, s-a aliat cu împăratul Poloniei şi s-a pornit spre recucerirea Kievului şi a întregii ţări. Când Vsieslav a aflat ce pericol îl pândeşte, a părăsit Kievul şi s-a retras la Poloţk. În urma sa Iziaslav a intrat triumfător în Kiev în anul 1069.
De atunci însă a început şi noua încercare prin care avea să treacă fericitul Antonie. Unul dintre sfătuitorii domnitorului, din răutate, l-a minţit zicându-i că monahul Antonie îl simpatizase pe Vsieslav şi că de fapt el ar fi fost principalul organizator al revoltei populare, în urma căreia acesta îşi pierduse tronul. Iziaslav a fost convins de minciunile acestui defăimător şi a fost cuprins de o furie năpraznică împotriva cuviosului.
Pe vremea aceea părintele Antonie locuia lângă peştera unui alt monah pe nume Isaac zăvorâtul, care pătimise o mare luptă din partea diavolului, ce-l lăsase pe jumătate mort. Cuviosul Antonie îl ajuta pe cât îi era cu putinţă să înfrunte această grea ispită. Se pare însă că duşmanul diavol turbase din cauza încercării lui Antonie de a-l salva pe Isaac şi căuta prin orice mijloc să-l îndepărteze de la această faptă. Şi se vede că pentru o mică perioadă a reuşit.
Mai înainte de a apuca Iziaslav să-i facă rău cuviosului Antonie, domnitorul de Cernigov, Sviatoslav, care aflase despre mânia fratelui său, a trimis pe ascuns noaptea câţiva oameni ca să-l aducă pe părintele în hotarele ţării sale. Cuviosul a acceptat şi şi-a ales un loc liniştit de lângă capitala de domnie, pe muntele Boldin, unde a săpat o nouă grotă în care s-a aşezat să locuiască. Pe acel loc se va ridica mai târziu o mare mănăstire.
Dar vicleanul diavol nu avea să se bucure prea mult. Domnitorul Iziaslav a aflat adevărul despre nevinovăţia cuviosului faţă de acuzaţiile aduse de acel sfetnic răutăcios, prin mărturia mai multor oameni vrednici de încredere. Furia sa s-a potolit încet, încet. S-a convins despre curăţia şi virtutea monahului pe care îl prigonea. A înţeles că acuzaţiile erau doar defăimări, care veneau din partea celui viclean. Cu pocăinţă şi durere în suflet a trimis un sol la Cernigov, rugându-l pe cuviosul Antonie să se întoarcă la Kiev aproape de păstoriţii săi. Cuviosul, cel blând şi smerit cu inima, a răspuns acestei chemări şi s-a întors la obştea monahilor săi, care pentru atâta timp se simţiseră orfani, în lipsa părintelui lor duhovnicesc.
După întoarcerea la Kiev cuviosul s-a dedicat şi mai mult vieţii ascetice. Întreaga sa viaţă înăuntrul peşterii era un neîncetat şi puternic război împotriva «vicleniilor diavolului, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac».
Înaintea plecării sale către corturile cele cereşti a avut grijă, prin rugăciuni şi prin minunate vindecări, să se înalţe încet, încet şi biserica centrală a mănăstirii Peşterilor, aşa cum vom vedea în continuare.
După ce a binecuvântat locul în care urma să se ridice sfântul locaş, cuviosul Antonie a început să se pregătească pentru mutarea sa către veşnica împărăţie a cerurilor.
În vreme ce presimţea apropierea sfârşitului, i-a adunat în jurul său pe toţi ucenicii săi, i-a povăţuit, i-a mângâiat şi le-a promis că şi după despărţirea sa de trupul cel stricăcios, nu va părăsi acest loc al luptelor sale duhovniceşti.
– Mă voi găsi întotdeauna printre voi, copiii mei. Voi urmări străduinţele şi progresele voastre duhovniceşti în viaţa monahală. Voi avea grijă de toate sufletele care vor alerga spre acest sfânt loc, ca să fie plăcuţi lui Dumnezeu. Vă fac această promisiune, care este cea mai preţioasă moştenire pe care v-aş putea-o lăsa. Şi din ceruri voi mijloci către Domnul, pentru ca toţi să aflaţi mila Sa la înfricoşătoarea zi a Judecăţii.

Astfel, după ce se împliniseră şaisprezece ani de şedere a sa la această a doua peşteră, la venerabila vârstă de nouăzeci de ani, cuviosul a părăsit lumea cea trecătoare şi a trecut la cele veşnice, la data de 7 Mai7 (După alte izvoare la 10 Iulie, când are loc de fapt şi prăznuirea sa.) a anului 6581 de la facerea lumii şi 1073 după Hristos, în anii de domnie a domnitorului rus Sviatoslav Iaroslavici şi ai împăratului bizantin Mihail al VII-lea Ducas.
Sfintele moaşte ale cuviosului Antonie, cel ce a fost primul stareţ al Lavrei Peşterilor, au fost îngropate atunci în peştera în care se nevoise, undeva la baza mănăstirii de astăzi. Şi aşa cum în toată viaţa sa a locuit departe de ochii oamenilor, tot aşa, rugându-se «în ascuns», a cerut de la Domnul să rămână cinstitul său trup tăinuit faţă de ceilalţi oameni. Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunea sa, astfel încât peştera în care a fost îngropat cuviosul a rămas necunoscută până în zilele noastre.
Şi toţi care au încercat, odată cu trecerea timpului, să caute şi să descopere sfintele sale moaşte, au fost pedepsiţi pentru curiozitatea lor. Adeseori, limbi de foc ieşeau în calea lor şi le ardeau mădularele trupului. Iar dacă, pocăiţi, îşi cereau iertare de la sfânt pentru îndrăzneala lor, erau cu milă vindecaţi de suferinţele lor.
Deşi ascunse ochilor omeneşti, sfintele moaşte ale cuviosului Antonie nu încetează a fi un izvor de sfinţenie, ajutor şi putere pentru cei ce i se roagă cu credinţă. Multe minuni şi vindecări au avut loc la Lavra Peşterilor către cei ce cu evlavie au cerut ajutorul cuviosului.

sursa: http://www.pateric.ro/cuviosul-antonie-ctitorul-lavrei-pesterilor/

SFINȚII DE LA OPTINA (1)- SFÂNTUL NECTARIE DE LA OPTINA

Sfantul Nectarie este socotit drept "ultimul staret de la Optina". Nascut in anul 1853, intr-o localitate din regiunea Orlov, si trecut la cele vesnice in ziua de 29 aprilie 1928, acest cuvios parinte s-a aratat facator de minuni inca din timpul vietii, precum a ramas si dupa fericita sa adormire. Astazi, cinstitele sale Moaste se afla asezate in catedrala mare a Manastirii Optina.

Manastirea Optina este una dintre cele mai mari si renumite manastiri de calugari din intreg Rasaritul Ortodox. Aceasta se afla in Rusia Centrala, la aproximativ 130 de kilometri de Moscova si la mica distanta de localitatea Kozelsk. Ea este considerata a fi centrul spiritualitatii Bisericii Ruse, inca din secolul al XIX-lea. Obstea acestei manastiri a dat lumii multi sfinti cuviosi parinti.

Sfantul Nectarie de la Optina

Nicolae Vasilievici Tihonov, dupa numele sau de mirean, s-a nascut in anul 1853, in localitatea Elit, din regiunea Orlov. Parintii sai, oameni simpli, nu aveau o situatie materiala deosebita. Tatal sau, care lucra la moara, a trecut la cele vesnice pe cand Nicolae era inca mic. Mama sa, care i-a daruit o educatie deosebita, a trecut si ea la cele vesnice, nu dupa multa vreme.

Ramanand orfan, copilul s-a angajat ca ajutor in pravalia unui negustor din oras. De fiecare data, in timpul liber, el se indeletnicea cu citirea cartilor bisericesti si cu participarea la sfintele slujbe.

In anul 1873, pe cand avea doar 20 de ani, tanarul Nicolae a pasit pe poarta Manastirii Optina, avand in mana doar Sfanta Scriptura. Dupa o convorbire cu staretul sihastriei, anume Cuviosul Ambrozie, el nu a mai parasit vreodata locul sfintit in care Dumnezeu i-a indrumat pasii. A fost randuit, ca ascultare, langa Cuviosul Anatolie, iar ca duhovnic si l-a pastrat pe Cuviosul Ambrozie.

Dupa o perioada in care s-a ocupat de florile din gradina manastirii, fratele Nicolae a fost randuit in slujirea de paraclisier. Chilia lui, in care se va nevoi mai bine de douazeci de ani, se afla in apropierea bisericii. Din pricina indelungilor privegheri, fratele Nicolae intarzia adesea la biserica, iar ceilalti frati se plangeau de el.

Cuviosul Ambrozie, insa, obisnuia sa zica tuturor celor din obste: "Aveti rabdare, acest Nicolae va fi de folos multora!" Astfel, in data de 14 martie 1887, fratele Nicolae a fost tuns in monahism, primind numele "Nectarie", iar in data de 19 ianuarie 1894 a fost hirotonit intru slujirea de ierodiacon. Mai apoi, in anul 1898, cuviosul a fost hirotonit intru ieromonah de catre arhiereul din orasul Kaluga.

Cuviosul Nectarie de la Optina a primit inca de la inceput mari daruri duhovnicesti de la Dumnezeu. Intre acestea, ceilalti frati au deosebit darul discenamantului, al cunoasterii inimilor si al tamaduirii bolnavilor. Pe toate acestea, insa, cuviosul le ascundea cu o smerenie nebuneasca.

In anul 1912, pe cand avea 59 de ani, obstea din sihastrie a hotarat sa fie pus staret. Afland aceasta, Cuviosul Nectarie a refuzat categoric, zicand: "Nu, parinti si frati! Am putina minte si nu pot duce o astfel de povara." In cele din urma, dupa multe insistente, primind canon de ascultare, cuviosul a acceptat staretia.

Cata vreme a fost staret, sfantul a fost foarte cercetat de pelerinii care au venit in sihastrie, el avand pentru fiecare suflet medicamentul sau mangaierea potrivita. Toti erau uimiti de intelepciunea si cunoasterea sa, neputand crede ca toate aceste daruri veneau doar din Sfanta Scriptura.

In anul 1923, dupa inchiderea manastirii, de catre autoritatile atee, Cuviosul Nectarie a fost arestat si aruncat in inchisoare. Dupa eliberarea din inchisoare, sfantul a locuit la un om simplu din satul Holmscina. In ciuda tuturor greutatilor vremii, multi dintre fiii sai duhovnicesti au continuat sa-l viziteze, pentru indrumare si pentru intarire.

Sfantul Cuvios Nectarie a trecut la cele vesnice in data de 29 aprilie 1928, pe cand avea 75 de ani, fiind inmormantat in cimitirul local. Mai tarziu, in data de 3 iulie 1989, dupa redeschiderea manastirii, cinstitele sale Moaste au fost aduse si asezate in biserica mare a Manastirii Optina. Haina in care a fost inmormantat sfantul era neputrezita, iar cinstitul sau trup imprasita o mireasma placuta.

"O, preaslaviti drepti ai lui Hristos, Cuviosilor Parinti si Stareti, Moise, Antonie, Isaachie, Ilarion, Anatolie; Iosif si al doilea Isaachie, Leon, Macarie, Ambrozie, Varsanufie, al doilea Anatolie, Nectarie si Nicon, ca sapte stalpi si sapte luminatori ati stralucit in Sihastria de la Optina! Auziti aceasta rugaciune a noastra si pogorati-ne de la Hristos dar de smerenie si pomenire a mortii, sa ne izbaveasca cu harul Sau de tot raul si sa ne invredniceasca de sfarsit crestinesc pe toti care ii cantam Lui: Aliluia!"

sursa: Teodor Danalache

CEI DOISPREZECE APOSTOLI (12)- MATIA

12. SFÂNTUL APOSTOL MATIA

Potrivit Faptelor Apostolilor, Sfantul Matia a fost ales in locul lui Iuda Iscarioteanul dupa ce acesta s-a sinucis (Fapte 1:15-26). Potrivit traditiei Bisericii, Sfantul Apostol Matia a predicat in Etiopia si Armenia, primind moartea pe cruce. Ziua sa de praznuire este 9 august.

Sfantul Matia a fost ales in randul celor doisprezece Apostoli, in locul lui Iuda Iscarioteanul, prin tragere la sorti. Sfantul Evanghelist Luca ne relateaza acest episod in Faptele Apostolilor: "si au pus inainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis si Iustus, si pe Matia. Si, rugandu-se, au zis: "Tu, Doamne, Care cunosti inimile tuturor, arata pe care dintre acestia doi l-ai ales sa ia locul acestei slujiri si al apostoliei din care a cazut Iuda, ca sa mearga in locul lui. Si au tras la sorti; si sortul a cazut pe Matia; si el s-a randuit impreuna cu cei unsprezece apostoli“ (Fapte 1:23-26).

Sfantul Matia s-a nascut in Betleem, din tribul lui Iuda. A studiat Cartile Legii cu Sfantul si Dreptul Simeon. La inceput a facut parte din cei saptezeci de Apostoli.
Sfantul Apostol Matia a vestit Evanghelia lui Hristos in Iudeea, Macedonia si Etiopia.

Potrivit unor documente Apostolul Matia ar fi primit martiriul in Etiopia, in vreme ce alte scrieri vorbesc de plecarea sa din Etiopia spre Macedonia si Iudeea, locuri unde va vesti invatatura lui Hristos. Acestea din urma documente vorbesc de aducerea sa la Templu, din porunca arhiereului Anania, spre a raspunde acuzatiilor aduse de iudei ca propovaduieste un proroc fals, pe Iisus Nazarineanul. Pentru ca nu refuza sa-si lepede credinta in Hristos, Sfantul Apostol Matia este batut cu pietre pana la moarte.

Ca acestia sa nu fie acuzati de romani pentru ucidere nedreapta, i-au taiat capul Sfantului Matia, cu o secure. Amintim ca romanii apelau la aceasta practica, atunci cand cineva se ridica impotriva Cezarului. Astfel, moartea Apostolului Matia are drept motiv nerespectarea legii romane si nu credinta in Hristos.

Potrivit traditiei, moastele Sfantului Apostol Matia au fost aduse la Roma de imparateasa Elena, in anul 324. O parte din ele a fost trimisa in Trier, cel mai vechi oras din Germania. Aici, ele au fost descoperite in urma unor lucrari de restaurare a unei biserici. Dupa aceasta descoperire, ele au fost mutate in biserica abatiei benedictine, care isi va lua numele Sfantul Apostol Matia. Aceasta abatie este in prezent un mare centru de pelerinaj pentru Biserica Romano-Catolica.

Tinand seama ca exista doua versiuni cu privire la locul mortii sale, sunt si documente care vorbesc despre prezenta moastelor sale in Georgia de astazi. Poate fi veridica si aceasta varianta, daca tinem seama de faptul ca Etiopia este identificata de unii cercetatori cu estul Georgiei.

Troparul Sfantului Apostol Matia

Apostole sfinte Matia, roaga pe milostivul Dumnezeu, ca sa dea iertare de greseli sufletelor noastre.

CEI DOISPREZECE APOSTOLI ( 11)- SIMON ZILOTUL

11. SFÂNTUL APOSTOL SIMON ZILOTUL

Sfantul Apostol Simon Zilotul, este numit uneori si cananeul, deoarece a fost originar din Cana Galileii. Potrivit traditiei bisericesti el ar fi fost mirele de la nunta din Cana, la care Hristos a prefacut apa in vin. Sfantul Apostol Simon Zilotul a calatorit in Egipt si Africa, apoi in Mauritania si Libia, propovaduind Evanghelia lui Hristos. Nu se cunoste cu exactitate locul martirului sau, in aceasta privinta, existand mai multe traditii. Ziua sa de praznuire este 10 mai.

Sfantul Apostol Simon Zilotul, mirele de la Cana Galileii, la nunta caruia Mantuitorul a savarsit prima minune, prefacerea apei in vin, este praznuit de Biserica Ortodoxa pe 10 mai.

Crestinismul a fost adus in Abkhazia in secolul I de catre primii misionari crestini. Sfantul Apostol Andrei si Sfantul Apostol Simon Zilotul au ajuns in acest loc trecand prin Capadocia si prin orasul de coasta Trabzon.

Acestia au predicat cuvantul Evangheliei din partea sudica a Marii Negre inspre Sevastopol (Sukhum). Sfantul Apostol Andrei a continuat sa propovadiasca in alte regiuni, in timp ce Sfantul Apostol Simon a ramas in Abkhazia.

Pestera Sfantului Simon Zilotul

Sfantul Simon Zilotul a fost unul dintre cei doisprezece Αpostoli ai Mantuitorului. Sfantul Evanghelist Matei il numeste “Simon Cananeul” in timp ce Sfantul Evanghelist Luca, "Simon Zilotul” (Mat. 10:4; Luca 6:15). Cuvantul "cananeu” intrebuintat de catre Sfantul Matei se crede ca provine din "kana”, care in aramaica inseamna "zilot” sau "zelos”. Sfantul Luca, de altfel, traduce intelesul cuvantului "cananeu”. Marturii ulterioare spun ca Sfantul Simon Zilotul este mirele de la nunta din Cana Galileii, unde Domnul a prefacut apa in vin, infaptuind prima minune a Sa consemnata in Evanghelii (Ioan 2:1-11). Potrivit unor cercetatori Sfantul Simon este numit "cananeul” deoarece era originar din Cana ( potrivit altora, din Tinutul Canaanului).

Pestera Sfantului Simon Zilotul Pestera Sfantului Simon Zilotul

Despre Sfantul Simon Zilotul se spune ca a calatorit in multe locuri, din Marea Britanie pana in zona Marii Neagre, propovaduind Evanghelia lui Hristos. Sunt numeroase marturiile cu privire la cum si unde a fost martirizat. Una dintre cele mai vechi traditii sustine ca Sfantul Apostol Simon a fost martirizat in Georgia. Moise de Chorene scrie ca Sfantul Simon a primit martiriul in Weriosphora in Iberia (Abkhazia, Georgia).

Pestera Sfantului Simon Zilotul

Traditia georgiana afirma ca sfantul a predicat in Georgia apuseana si ca a fost inmormantat langa Sokhumi, in satul Anakopia. In secolele IX-X pe locul mormantului a fost construita o biserica. In prezent, aceasta biserica apartine Manastirii Noul Athos.

Pestera Sfantului Simon Zilotul

Sfantul Apostol Simon este cinstit in mod deosebit la aceasta manastire, in ziua praznuirii sale, 10 mai, cand vin mii de pelerini. Unul din cele mai vizitate locuri ce apartin Manastirii Noul Athos este pestera Sfantului Simon Zilotul, situata in apropierea locului unde Apostolul a primit martiriul.

Pestera Sfantului Simon Zilotul

Potrivit traditiei, acesta ar fi locul unde a trait si s-a rugat Sfantul Apostol Simon Zilotul. Lumina isi face loc in pestera printr-o mica sapatura in piatra. Pestera este sapata natural in piatra. Peretii pesterii sunt decorati cu mozaicuri antice, cruci, inscriptii, icoane si candele. In 1884 pestera a fost sfintita. De atunci icoanele Sfantului Apostol Andrei si cea a Sfantului Simon Zilotul sunt pastrate aici. Credinciosii obisnuiesc sa lase in aceasta pestera pomelnice spre a fi pomeniti in rugaciune de catre parintii manastirii.

SURSA: Radu Alexandru

CEI DOISPREZECE APOSTOLI ( 10)- MARCU

10. SFÂNTUL APOSTOL ȘI EVANGHELIST MARCU 

Sfantul Evanghelist Marcu este pomenit de Biserica Ortodoxa pe 25 aprilie. Este intemeietorul si ocrotitorul Patriarhiei Alexandriei. Leul, semnul distinctiv al Sfantului Marcu, se afla pe blazonul Patriarhiei pentru a arata originea apostolica a crestinismului din aceasta zona a Africii.

Sfantul Evanghelist Marcu era de neam evreu, din semintia lui Levi, ucenic al Sfantului Apostol Petru si fiu iubit al aceluia intru Sfantul Duh, pe care il pomeneste in scrisoarea sa, zicand: "Va saruta pe voi aleasa Biserica din Babilon si Marcu, fiul meu". Iar fiu era nu dupa trup, ci dupa duh, nascut prin bunavestire si prin baia Sfantului Botez. Sfantul Marcu a fost numarat in ceata sfintilor saptezeci de apostoli ai lui Hristos, mai intai cu Sfantul Petru, de care a fost pus si episcop. Ei au calatorit impreuna pana la Roma, unde a scris Sfanta Evanghelie dupa rugamintea credinciosilor, pentru ca ii rugasera cei din Roma, care deja crezusera in Hristos prin Sfantul Pavel, ca sa n-o lase nescrisa, asa cum i-a spus Sfantul Petru prin cuvinte.

Deci plecandu-se la rugamintea lor, a scris petrecerea lui Hristos pe pamant cu oamenii, dar mai intai, singur a aratat-o lui Petru. Iar el, vazand-o si citind-o, a incredintat ca este adeva-rata si a poruncit tuturor s-o citeasca si sa creada toate cele scrise intr-insa. Dupa aceea a fost trimis Sfantul Marcu de catre Sfantul Apostol Petru, mai intai la Acvileea pentru propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu, dupa aceea in Egipt, unde intai a fost episcop in Alexandria si binevestitor al lui Hristos. Apoi toate partile acelea ca Livia si Pentapoli, fiind in intunericul indracirii idolesti, le-a luminat cu lumina - sfintei credinte si le-a adus la Hristos. Si pretutindeni facand minuni, a impodobit Biserica lui Hristos prin punerea mainilor pe capul episcopilor si a celorlalti clerici; apoi a invatat pe multi oameni o viata atat de imbunatatita, incat si necredinciosii se minunau foarte mult si-l laudau.

Pentru ca povesteste Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, asemenea si Nechifor Xantopol, amandoi scriitori vrednici de credinta ai istoriei bisericesti, ca slavitul intre evrei cu intelepciunea, adica Filon, care se cunoscuse cu Sfantul Petru in Roma, a fost instiintat despre crestinii cei ce au fost in Alexandria si in tot Egiptul, de catre Sfantul Marcu. Apoi scriind multe cuvinte de lauda, intre care si aceasta: "Unii ca acestia - adica crestinii - bogatiile cele vremelnice si toate averile lor isi lasa si nimic dintr-ale lor nu voiesc sa aiba pe pamant. Si ori in ce loc sunt, ei au deosebite si cinstite case de rugaciune, in care cu cucernicie si cu curatie isi savarsesc tainele lor. Nici un lucru lumesc nu fac in acelea, decat numai proorocestile citiri acolo se asculta si cu cantare, dupa al lor obicei, slavesc pe Dumnezeu. Unii dintre dansii ies de prin cetati si lepadand toate grijile cele lumesti petrec in campii, in gradini si in pustie, ferindu-se de petrecerea cu toti oamenii, stiind ca insotirea cu cei ce nu se potrivesc cu viata, este impiedicare spre fapta buna.

Apoi infranarea si omorarea trupului le au ca o temelie, pe care celelalte lucruri bune le zidesc. Nici unul dintre dansii nu mananca, nici nu bea pana seara, iar altii pana a patra zi nu gusta nimic; altii in talcuirile si intelegerile Scripturii fiind mai iscusiti si cu acea duhovniceasca hrana a gandirii de Dumnezeu din dumnezeiasca Scriptura, neputand a se satura, nu-si aduc aminte pana la a sasea zi de hrana cea trupeasca. Vin nicidecum nu beau, nici nu mananca carne si nimic din cele miscatoare, ci numai paine si apa, sare si isop. Acestea erau la dansii desfatarile.

Sunt intre dansii si din partea femeiasca, care s-au deprins cu o viata ca aceasta, intre care multe au imbatranit in feciorie, pazind intregimea trupului curat, nu de sila, ci cu bunavoie si cucernicie. Si in intelepciunea aceea pazindu-se, nu numai inimile, ci si trupurile isi sfintesc, socotind ca nu le este lor lucrul cuviincios, ca vasul primit spre salasluirea intelepciunii, sa slujeasca indulcirii patimilor. Si acei care doresc samanta Cuvantului lui Dumnezeu si patul cel neintinat si fara de moarte, din care se naste rodul cel ce niciodata nu moare, luand talcuirea Sfintei Scripturi de la cei mai batrani ai lor, cauta in ea duhovniceasca intelegere si tainele cele ascunse, socotind ca Scriptura este ca un trup vazut, iar priceperea ca un suflet nevazut. De dimineata se scoala la doxologia lui Dumnezeu si la rugaciune, la cantare si la ascultarea Cuvantului lui Dumnezeu, fiind indeosebi femeile; iar altii cate sapte saptamani petrec in post desavarsit. Aceasta zi este la dansii in mare cinste, celelalte praznice ale lor mai inainte gatindu-le, se odihnesc. Preotii si diaconii savarsesc dumnezeiasca slujba, iar peste toti aceia este mai intai sezator un episcop". Acestea le scrie Filon evreul, despre ucenicii Sfantului Evanghelist Marcu si despre sfintele obiceiuri ale Bisericii lui Dumnezeu, care a fost mai intai intru Duhul Sfant si in preda-niile apostolesti. Astfel Sfantul Marcu, prin ostenelile sale cele cu multe dureri a lucrat via lui Hristos in partile Egiptului, avand scaunul sau in Alexandria, unde s-a si sfarsit prin patimire.

Iar pentru patimirea Sfantului Evanghelist Marcu, Sfantul Simeon Metafrast scrie asa: "In acea vreme, cand Sfintii Apostoli s-au impartit prin toata lumea, Sfantul Marcu, prin dumnezeiasca voie, a mers in partile Egiptului. Insa l-au primit pe el ca pe un evanghelist si pazitor al dumnezeiestilor canoane ale Sfintei Apostolestii Biserici. Sfantul Marcu mai intai a propovaduit Evanghelia Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos in tot pamantul Egiptului, in Livia, Marmarichia, Amonichia si in Pentapoli. Pentru ca toti cei din partile acelea au fost netaiati imprejur, impietriti la inima si inchinatori la idoli, plini de toate necuratiile si slujitori ai duhurilor celor necurate; pentru ca prin toate cetatile, satele si la raspantii zideau capisti, idoli si fermecatorii si toata puterea draceasca era in ei. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin venirea Sa a stricat si a pierdut puterea lor. Deci, dumnezeiescul evanghelist Marcu, fiind in Cirene, cetatea Pentapoliei, propovaduia cereasca invatatura a lui Hristos si facea minuni mari intr-insa. Ca pe cei bolnavi ii tamaduia, pe cei leprosi ii curata si duhurile cele necurate si cumplite le ingrozea prin cuvantul dumnezeiesc. Si multi cu acea apostoleasca propovaduire si facere de minuni, luminandu-se, au crezut in Domnul nostru Iisus Hristos si pe idoli impreuna cu capistile le-au lepadat si sfaramat si s-au botezat in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.

Acolo intai i s-a poruncit lui prin Duhul Sfant, sa se duca in Alexandria Farului si sa semene acolo samanta cea buna a Cuvantului lui Dumnezeu. Alexandria Farului s-a numit astfel, pentru ca era o cetatuie mica ce se numea Faros, in care pe un stalp foarte inalt se aprindea in toate noptile foc, pentru cei ce calatoreau pe mare cu corabiile, carora acel foc le stralucea ca o raza, aratandu-le calea spre liman.

Deci, Sfantul Evanghelist Marcu, ca un viteaz nevoitor, cu osardie se sarguia sa mearga ca spre nevointa acolo si, sarutand pe frati, le-a zis lor: "Domnul meu mi-a spus, sa ma duc in cetatea Alexandria". Atunci fratii lui l-au petrecut pana la corabie si mancand cu dansul paine, s-au despartit de el, zicand: "Domnul nostru Iisus Hristos sa-ti randuiasca cale buna". Plecand de acolo Sfantul Marcu, a doua zi a sosit la Alexandria si iesind din corabie, a mers la un loc anume ce se numea Mendion si, intrand prin portile cetatii, i s-a stricat papucul. Vazand aceasta, apostolul, a zis in sine: "Cu adevarat, buna imi este mie calea aceasta!" Apoi, vazand pe cizmar dregand incaltaminte veche, i-a dat papucul sau, iar cizmarul, cosandu-i papucul, din intamplare si-a strapuns mana stanga cu unealta sa si a chemat pe Dumnezeu in ajutor, precum este obiceiul la unele intamplari ca acestea. Apostolul, auzind numele lui Dumnezeu, s-a bucurat cu duhul si a zis in sine: "Buna a facut Domnul calea mea!" Si era dureroasa rana de la mina cizmarului si multime de sange curgea. Iar Sfantul Marcu a scuipat pe pamant si, facand tina din scuipat, i-a uns rana, zicand: "In numele lui Iisus Hristos, Cel ce este in veci, fii sanatos!" Si indata i s-a tamaduit rana si i s-a insanatosit mana.

Cizmarul, vazand o putere ca aceea a acelui barbat, cum si curata si imbunatatita lui viata, care se cunostea din privire, a zis catre dansul: "Rogu-te omule al lui Dumnezeu, vino in casa mea si ramai o zi la mine, robul tau, ca impreuna sa mancam paine, deoarece ai facut acum cu mine mila". Iar apostolul, bucurandu-se, a zis: "Domnul sa-ti dea painea vietii celei ceresti". Apoi luand omul pe Apostol, l-a dus in casa sa, veselindu-se.

Intrand Sfantul Marcu in casa lui, i-a zis: "Binecuvantarea Domnului sa fie aici. Sa ne rugam lui Dumnezeu, fratilor". Dupa rugaciune au stat sa manance, vorbindu-si cu dragoste; iar cizmarul a zis catre sfant: "Parinte, cine esti tu si de unde este in tine cuvantul acesta atat de puternic?" Raspuns-a Sfantul Marcu: "Eu sunt rob al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ti-L voi arata pe El tie". Zis-a omul: "As fi voit sa vad chiar eu pe acel Fiu al lui Dumnezeu". Si Sfantul Apostol a inceput a-i binevesti Evanghelia lui Iisus Hristos si a-i arata din prooroci cele ce s-au grait despre Domnul nostru mai inainte. Zis-a omul: "Eu, Scriptura cea aratata de tine niciodata n-am auzit-o, ci am citit Iliada si Odiseea si cate le socotesc egiptenii". Deci, Sfantul Marcu Il propovaduia pe Hristos, si ii arata lui ca intelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu. Si a crezut omul cuvintele Sfantului Marcu, vazand semnele si minunile lui si s-a botezat el si toata casa lui, si o multime de locuitori din acel loc, iar numele omului aceluia era Anania. Iar dupa ce a crezut si din zi in zi s-a inmultit numarul credinciosilor, au auzit oamenii cei mai mari din cetate, ca un oarecare galileean a venit la dansii, si huleste zeii lor si opreste a li se aduce jertfe. Deci, cautau sa-l ucida pe el si-l pandeau sa-l prinda.

Sfantul Marcu auzind de sfatul lor, a pus credinciosilor episcop pe Anania si trei preoti: Maleon, Sabin si Kerdon; cum si alti sapte diaconi si pe alti unsprezece clerici pentru slujba bisericeasca. Apoi a plecat de acolo la Pentapoli si a petrecut doi ani, unde a intarit pe fratii cei ce erau acolo, punandu-le in cetatile cele de primprejur episcopi, preoti si clerici si iarasi s-a intors in Alexandria. Aici a aflat pe fratii cei ce se inmultisera cu darul si in credinta Domnului, care si biserica si-au zidit acolo langa mare, la un loc ce se numea Vucol sau hranitor de dobitoace. Apoi s-a bucurat foarte mult de aceasta si, plecandu-si genunchii, a preamarit pe Dumnezeu, petrecand in acea biserica vreme indelungata. Iar crestinii s-au inmultit, batjocorind pe elini, si pe idolii lor ii ocarau.

Instiintandu-se elinii, stapanitori ai cetatii, ca Sfantul Marcu a venit in cetatea lor, s-au umplut de pizma si zavistie, deoarece auzeau despre el ca face minuni multe; caci pe bolnavi ii tamaduia, surzilor le dadea auzire si orbilor vedere. Deci il cautau pe el si negasindu-l, scrasneau din dinti si strigau cu manie in capistele lor cele necurate si la jertfele lor cele idolesti, zicand: "Multa nevoie ne face vrajitorul si fermecatorul acela!" Apoi s-a apropiat Prealuminatul praznic al Pastilor si, sosind ziua Duminicii Invierii lui Hristos, in douazeci si patru ale lunii aprilie, in care si la elini se savarsea necurata praznuire a lui Serapid, necuratul lor zeu, Sfantul Evanghelist Marcu tocmai savarsea in biserica dumnezeiasca slujba. O vreme ca aceea nimerind-o necuratii, au navalit fara de veste cu puterea lor asupra bisericii si prinzind pe sfant, i-au pus o funie de grumazul lui si-l tarau, zicand: "Sa ducem pe boul acesta la locul boilor!" Iar Sfantul Marcu multumea lui Hristos Mantuitorul, zicand: "Multumesc Tie, Doamne Iisuse Hristoase, ca m-ai invrednicit sa patimesc acestea pentru numele Tau!" Si fiind tarat sfantul pe pamant si pe pietre ascutite, i se ranea trupul de ascutisul pietrelor, rosindu-se acel drum de sangele lui.

Dupa ce a inserat, necuratii elini au aruncat pe Sfantul Apostol Marcu in temnita, pana ce se vor sfatui cu ce fel de moarte il vor pierde. Dar la miezul noptii, usile fiind incuiate si strajerii dormind inaintea usilor, s-a facut cutremur mare, caci ingerul Domnului, pogorandu-se din cer, s-a atins de apostol, zicandu-i: "Robule al lui Dumnezeu, Marcu, capetenia sfintilor celor din Egipt; iata numele tau este scris in cartea vietii din cer si esti numarat cu Sfintii Apostoli. Pomenirea ta nu va fi uitata in veci, vei fi impreuna dantuitor cu puterile cele de sus, arhanghelii vor primi la cer duhul tau si moastele tale pe pamant vor fi pazite!"

Vazand aceasta vedenie, Sfantul Marcu si-a intins mainile sale in sus zicand: "Multumesc Tie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, ca nu m-ai lasat pe mine, ci cu sfintii Tai m-ai randuit! Rogu-ma Tie, Stapane, primeste cu pace sufletul meu si nu ma lipsi de darul Tau". Acestea zicandu-le, Domnul nostru Iisus Hristos a venit la dansul in chipul acela, cand era cu ucenicii Sai, mai inainte de cruce si de ingropare, si a zis catre dansul: "Pace tie, Evanghelistul Meu!" Iar Sfantul Marcu a raspuns, zicand: "Pace si Tie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase!" Si s-a dus de la dansul Domnul. Iar dupa ce s-a facut ziua, au mers la temnita o multime de cetateni si scotand pe sfant afara, i-au pus iarasi funia de grumajii lui si iarasi il tarau peste pietre ascutite, zicand: "Sa tragem boul la ocolul boilor!" Iar Sfantul Marcu multumea lui Dumnezeu si se ruga zicand: "In mainile Tale, Doamne, imi dau duhul meu!"

Acestea zicand, si-a dat duhul sau lui Dumnezeu, iar multimea necuratilor elini, vrand sa arda trupul sfantului, au facut foc in locul acela, care, dupa aceea, s-a numit ingeresc. Apoi indata, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a vazut o negura intunecoasa, pentru ca soarele si-a ascuns razele sale si s-a facut tunet infricosator, a cazut cutremur mare si ploaie cumplita, pana seara, iar poporul a fugit de frica, lasand trupul sfantului. Focul s-a stins de ploaie, iar de cutremur au cazut multe ziduri si au ucis pe multi. Atunci, unii din elini au indraznit a zice: "Fericitul zeu Serapid, in ziua sa a facut toate aceste lucruri infricosatoare". Iar oamenii cei binecredinciosi mergand, au ingrijit trupul sfantului si l-au dus la locul unde isi facea rugaciunile sale si cantarile de psalmi. Apoi l-au pus cu cinste in partea de rasarit, in mormant de piatra si savarseau pomenirea lui cu cucernicie, cinstind pe cel dintai sfant al Alexandriei, nimic mai cinstit si mai scump avand decat sfintele lui moaste.

Sfantul Evanghelist Marcu, mucenicul lui Hristos, s-a sfarsit in Alexandria Egiptului, in douazeci si cinci de zile ale lunii aprilie, stapanind Nero in Roma, iar peste noi imparatind Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine cinstea, slava si stapanirea, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, in veci. Amin.

Troparul Sfantului Apostol si Evanghelist Marcu
Invatat fiind de Apostolul Petru, te-ai facut Apostol al lui Hristos si ca un soare ai stralucit marginilor, podoaba alexandrinilor ai fost, fericite, caci prin tine Egiptul s-a eliberat de inselaciune si ca un stalp al Bisericii, prin invatatura ta cea Evanghelica pe toti ai luminat. Pentru aceasta luminat cinstind, pomenirea ta praznuim, de Dumnezeu graitorule Sfinte Apostole Marcu; roaga pe Dumnezeu Cel Induplecat prin tine, sa daruiasca iertare de greseli sufletelor noastre.

Condacul Sfantului Apostol si Evanghelist Marcu
Aratandu-te saditura a Apostolului Petru de Dumnezeu sadita si mucenic tare si tainuitor si Apostol al lui Hristos, ai varsat marea invataturilor si lumea ai veselit, Apostole Marcu, rugandu-te sa ne mantuiasca pe noi.

CEI DOISPREZECE APOSTOLI (9) - FILIP

9. SFÂNTUL APOSTOL FILIP

Sfantul Apostol Filip, asemenea lui Petru si Andrei, era oginar din Betsaida Galileii (Matei 10:3). El a adus la Hristos pe Natanael, zicand: Am aflat pe Hristos, despre care au scris in Lege, Moise si proorocii. Vino si vezi. Potrivit traditiei Bisericii, a fost misionar in Frigia unde a si primit moarte martirica in cetatea Ierapole. Este praznuit pe 14 noiembrie.

Cu rare exceptii, apostolicitatea crestinismului romanesc a fost abordata pana de curand doar in legatura cu propovaduirea Cuvantului Evangheliei in Dobrogea (Scitia Mica) de catre Sfantul Andrei. In legatura cu aceasta exista deja o literatura bogata pro si contra, dar argumente solide aduse in ultimul timp pledeaza fara echivoc in favoarea apostolatului sau pe pamantul romanesc.

In ceea ce priveste pe Sfantul Filip, dupa cate cunosc, cel dintai care a legat originile apostolice ale crestinismului romanesc de el, a fost istoricul bisericesc Stefan Lupsa, care in 1949 scria: "Se vorbeste si de predica apos­tolului Filip in Scitia, deci in Rusia de sud si-n Dobrogea". Stefan Lupsa nu face trimitere la nici o sursa, care i-ar justifica afirmatia, iar intreaga sa prezentare intitulata "Crestinismul romanesc a fost de la inceput ortodox", nu are aparat critic, ci doar o lista bibliografica la sfarsit, si aceasta sumara si nu totdeauna pertinenta.

Misiunea Sfantului Apostol Filip in regiunile romanesti a revenit in pre­ocuparile istoricilor romani abia in ultimul deceniu. Preotul Nicolae Danila o abordeaza incepand din 1996 in cateva articole de popularizare, publicate in revista greco-catolica "Unirea" si apoi in cea ortodoxa "Credinta stra­buna" de la Alba Iulia, fara sa-i consacre un studiu de mai mare amploare. Dar el plecand de la convingerea ca pentru evanghelizarea Scitiei Mici de catre Sfantul Andrei nu exista dovezi suficiente, o asemenea posibilitate nu se iveste nici pentru Sfantul Filip. Intr-un studiu publicat in revista catolica Verbum, VI-VII, nr, 7, 1995-1996, p. 258, el scrie urmatoarele: "Traditia conform careia Apostolul Filip ar fi predicat in Scythia este un fapt inedit, incat am avea doi Apostoli ai Domnului Isus Cristos (sic) evanghelizatori ai Dobrogei de astazi, dar a caror activitate nu este confirmata de izvoare con­temporane sau demne de luat in seama".

Ulterior, in gazeta Unirea a Bisericii greco-catolice a reluat problema si este mai moderat si ezitant in exprimari, considerand ca un izvor ca acela transmis de Petrus de Natalibus (sec. XIV) "are un sambure de adevar privind predica lui Filip in Scythia Minor", ca "traditia dupa care apostolul Filip ar fi propovaduit in Scythia timp de 20 de ani si ar fi asezat acolo epis-copi, preoti si diaconi, trebuie privita cu rezerve, dar nici nu poate fi contestata", ca daca acceptam prezenta Sfantului Andrei in Dobrogea, trebuie s-o admitem si pe aceea a lui Filip, conchizand pe baza unui alt izvor (Pseudo-Abdias), ca se poate afirma, "cu rezervele cuvenite, originea apostolica a crestinismului daco-roman".

Un alt istoric care s-a remarcat in ultimul deceniu cu mai multe lucrari privind inceputurile crestinismului romanesc, ma refer la Nelu Zugravu, de la Iasi, reprezinta o linie total negativa privind apostolatul sfintilor Andrei si Filip in tara noastra. Opinia lui este sintetizata in cuvintele: "In concluzie, asa-zisul apostolat al Sfantului Andrei si cel al Sfantului Filip in "Scythia" raman simple traditii, mai degraba legendare, ceea ce inseamna ca crestinis­mul din spatiul carpato-Dunareano-pontic nu are o origine apostolica, debu­tul sau plasandu-se abia dupa inceputul stapanirii romane".

Toate izvoarele privitoare la Sfantul Andrei, inmultite in vremea din urma, nu au credibilitate in ochii lui. La fel si cele care vorbesc de Sfantul Filip. Deoarece m-am ocupat recent si am publicat un studiu detaliat despre activitatea Sfantului Apostol Andrei pe teritoriul romanesc, nu socotesc necesar sa insist aici asupra acestei teme, ci doar sa dezvolt ceea ce am avansat in acelasi studiu despre Sfantul Filip.

Preotul Nicolae Danila a ajuns sa se ocupe de misiunea Sfantului Apostol Filip in Dobrogea, atunci cand a cercetat izvoarele hagiografice ale martirilor si sfintilor de pe teritoriul Romaniei (in special Dobrogea - Scythia Minor) si regiunea de la Curbura Carpatilor (Gothia Romana), dar si din spatiul sud-Dunarean, vechea arie de formare a poporului roman. El a rea­lizat o cercetare utila, desi n-o considera ca "are caracter exhaustiv si nici infailibil". Lipsindu-i lucrari de baza ca Martyrologium Hieronymianum, editia lui H. Delehaye ori editii recente ale martirologiilor occidentale, el a fost obligat sa utilizeze lucrari vechi, depasite azi de cercetarile moderne.

O alta cauza a concluziilor sale, rezervate ori negative, este pretentia exagerata de a solicita izvoarelor hagiografice mai mult decat ele pot da, de a socoti ca pentru orice afirmatie privind raspandirea crestinismului in lumea veche sa ai un document explicit. Am spus altadata ca pentru aceasta vreme nu este intru totul valabil principiul "pas de documents, pas d'histoire", ci trebuie sa ai incredere in cuvintele Scripturii si ale Traditiei, sa le deosebesti de lucrarile apocrife, chiar daca acestea din urma contin un sambure de ade­var; sa nu consideri ca totul e plasmuire. Talentul cercetatorului consta in capacitatea lui de a deosebi verosimilul de neplauzibil, adevarul de fals.

Metoda aceasta de lucru se aplica mai ales lui N. Zugravu, care nu face decat sa se mentina in concluzii negative, chiar daca argumentarea este imbracata intr-o bibliografie savanta, in mare parte inutila. Tot felul de ipo­teze, care mai de care mai ingenioase, pentru a inlatura misiunea Sfantului Apostol Filip pe teritoriul Romaniei. Imi vine in minte acum principiul enuntat la inceputul secolului de invatatul german Ernst Bernheim, Lehrbuch der historischen Methode und der Geschichtsphilologie, 6, Leipzig, 1908, pe care trebuie sa-l aiba in minte omul de stiinta: Geist ohne Methode schadigt die Wissenschaft, nicht minder als Methode ohne Geist. Aceasta deviza a pus-o pe una din cartile sale bizantinologul Demostene Russo.

Intr-o oarecare masura, actiunea de demolare a verosimilului tine si de un soi de "teribilism", specific tineretii, si se aplica mai ales lui Nelu Zugravu, tanar de altfel merituos; sper ca se va debarasa de el cu timpul. Eu in­clin sa cred ca si studiul profesorului D. M. Pippidi privind Izvoarele literare ale crestinismului daco-roman, publicat in 1943, si care a dominat cerce­tarea romaneasca pana de curand, este tot un rod al unei mentalitati de tine­rete, plina de pozitivism. Spun aceasta pentru ca nu este rational sa crezi ca spatiul romanesc a putut scapa atentiei sfintilor apostoli, atunci cand s-a facut repartizarea zonelor de misiune, foarte probabil la Sinodul apostolic I din Ierusalim (49-50). Acest spatiu era vecin si in continuarea celui greco-balcanic, evanghelizat de Sfantul Apostol Pavel. Scitia si scitii erau cunoscuti lumii de atunci, cu mult inainte de intruparea Mantuitorului. Apostolul Pavel ii aminteste pe sciti in Epistola catre Coloseni, 3,11 (scrisa intre anii 53-56), cand zice: "Acolo (unde este Hristos) nu este elin, iudeu, taiere imprejur si netaiere imprejur, barbar, scit, rob, liber, ci Hristos totul intru toti". Tot asa si tracii erau un popor mare si nici ei nu puteau fi uitati de apostolii si uce­nicii Mantuitorului. A scoate din vizorul Apostolilor doua popoare dintre cele mai insemnate ale antichitatii, cum au fost tracii si scitii, nu este deci normal. De altfel, dacii, scitii, sarmatii si alte neamuri din zona noastra geo­grafica sunt mentionati de Origen, Tertulian si alti autori crestini ca au cunoscut credinta crestina in secolele II-III.

Am uneori impresia ca cerceta­torii care neaga vechimea apostolica a crestinismului romanesc cred ca prin aceasta se plaseaza in categoria "avansatilor", a adevaratilor oameni de stiinta, singurii posesori ai unei metode strict stiintifice, si chiar cand apare o licarire de posibila prezenta a unui apostol incearca s-o anihileze prin tot felul de ipoteze. Iata ce spune, de exemplu, N.Danila in Martyrologium daco-romanum, la ziua de 1 mai (p. 203), dupa ce citeaza in versiune proprie marturia Martirologiului lui Usuard: "In provincia Scythia Sandi Philippi ? Apostoli, qui ivi praedicavit" (In provincia Scythia [Dobrogea sau nordul Marii Negre] se face comemorarea Sfantului Apostol Filip, care a predicat acolo), iar in comentariul pe marginea textului: "Este al doilea apostol, dupa Sfantul Andrei, caruia Biserica ii atribuie Scythia ca pamant de evanghe­lizare" (p. 203). Mai departe la ziua de 15 noiembrie, acelasi autor repro­duce, tot in versiune proprie (inexacta fata de original), dupa Calendarul gotic (la Achelis17 si Delehaye18) textul: In Gothia ultra Danubium Filipaus apaustaulus in Iarupulai, cu traducerea: "In Gotia de dincolo de Dunare (Muntenia) se face comemorarea sfantului apostol Philippus ucis la Hierapolis (Asia Mica)".

Iar observatia sa: "Sarbatorirea la goti a sfantului apostol Filip poate sa fie o influenta a crestinilor adusi ca robi din Asia Mica de goti in secolul al III-lea sau o confirmare a traditiei, conform careia Apostolul Filip ar fi predicat in Scythia (Dobrogea)". Lap. 243: "Cultul apostolilor Andrei si Filip trebuie sa aiba legatura cu traditia conform careia acestia au predicat in Scythia Minor sau sa fie de provenienta microasiatica, de unde gotii au adus la jumatatea secolului al III-lea mai multi robi la nord de Dunare".

Din cele doua posibilitati aratate de N. Danila pentru explicarea sarba­toririi de catre goti a Sfantului Filip, prima se exclude, pentru ca acei robi adusidin AsiaMica proveneau din Capadocia, din jurul orasului Parnassus, nu din regiunea in care a propovaduit Sfantul Filip, anume Hierapolis, apartinand provinciei Frigia. In al doilea rand robii au fost asezati la nord de Dunare, in Gothia Romana, nu in Scythia, provincie romana, integrata imperiului si bine aparata de armata. Atunci cum s-a format traditia potrivit careia Sfantul Filip a predicat in Scythia, un loc strain robilor Asiatici?

Avand in vedere aceste lucruri, ramane ca singura posibilitate de expli­care a sarbatoririi Sfantului Filip, propovaduirea lui in spatiul sud-dunarean, tracic si scitic (dobrogean). Din acest spatiu activitatea lui a devenit cunos­cuta in zona, chiar si dincolo de Dunare, la populatia autohtona si gotica. Inscrierea Sfantului Filip in Calendarul gotic, cum se va vedea si mai departe, se explica, deci, in acest fel. Pentru un cercetator atent, obiectiv si care nu porneste la lucru cu idei preconcepute, concluzia aceasta se impune. Ideea preconceputa la N. Danila si N. Zugravu, la care ma refer, consta in credinta lor, in imposibilitatea propovaduirii Sfantului Andrei in partile noastre, din care ar decurge acelasi lucru si pentru Sfantul Filip. in loc ca N. Danila sa adopte cea de a doua alternativa a ipotezei sale, anume ca ar reprezenta "o confirmare a Traditiei conform careia apostolul Filip ar fi predicat in Scythia (Dobrogea)", el adopta pozitia cea mai nefireasca.

N. Zugravu este si mai categoric, iar textul care l-a influentat cel mai mult sa urmeze aceasta cale este apocrif, pus pe seama unui scriitor de limba latina din secolul al Vl-lea din Gallia, autointitulat Abdias. Numele este un pseudonim, imprumutat fie dupa profetul Abdias din Vechiul Testament, fie dupa un episcop din Babylon din secolul I, de altfel necunoscut.

In lucrarea care i se atribuie, intitulata Historia certaminis apostolici (Istoria luptei apostolice) in 10 carti sau pe scurt Historia apostolica, Abdias se prezinta ca ucenic al apostolilor Simon Zelotul si Iuda Tadeul, instituit de acestia ca prim episcop de Babylon. Viata celor doi apostoli si apoi acti­vitatea lor misionara in Persia timp de 13 ani ar fi fost scrisa de Abdias in cadrul lucrarii mai mari despre ceilalti apostoli - Gesta sanctorum apostolorum - si anume in limba ebraica, tradusa apoi in limba greaca de elevul sau Eutropius, iar in latineste de istoricul Iulius Africanus. Acelasi istoric ar fi impartit lucrarea in 10 carti. Exista mai multe editii tiparite ale acestei lucrari incepand cu secolul al XV-lea pana in secolul al XVIII-lea.

Lucrarea este intr-adevar impartita in 10 carti, pentru fiecare apostol cate una; numai cartea a VI-a trateaza, in afara de faptele lui Iacob cel Drept (ruda - varul -Domnului, unul din cei 70 de ucenici) si istoria pretinsilor frati vitregi, Simon Zelotul si Iuda Tadeul. Dar aceasta impartire nu este cea originara. Ca autor pentru Historia Simonis et Judae nu este numit Abdias, ci alt ucenic al apostolilor, Crato sau Grathon, a carui opera cuprinde, de asemenea, 10 carti, si e tradusa in latineste tot de Iulius Africanus. Opera aceasta s-a raspandit cand sub numele de Abdias, cand sub al lui Crato (Grathon), dar de la un moment dat Crato n-a mai aparut ca autor.

Totusi Abdias nu este potrivit ca autor al intregii culegeri. Numele sau nu se gaseste nicaieri (pe nici un manuscris) la inceput. La fel se considera ca mentionarea lui Crato si Africanus in gesta Simonis et Judae au la baza fictiuni. Dar nu se aplica acelasi lucru (aceeasi fictiune) celui care a cules izvoarele, vechimii lor, a caror existenta nu poate fi negata. Si in relatarile despre alti apostoli s-au folosit stiri mai vechi. Crato trebuie sa fi fost alt ucenic sau tovaras al lui Simon si Iuda in misiunea lor in Persia. "Tradu­catorul" Africanus este de fapt cronograful Sextus Iulius Africanus, numai ca fictiunea a fost stangace, atribuind acestuia cunoasterea limbii latine, cand el, de fapt, scria greceste. La fel este fictiune mentionarea ca prim episcop de Babylon a lui Abdias, intalnita pentru prima oara in scrierile lui Pseudo-Crato. Ea trebuie sa aiba la baza legende, desi un martir Abdias (Abdiou) in Persia este pomenit de Menologiul imparatului Vasile la 5 septembrie (PG, 16, 32). Wolfgang Lazius, in prefata editiei sale din 1551 (1552), il socoate unul din cei 72 de ucenici, dar el nu se regaseste in listele de nume ale lui Dorotei, Hippolit si Epifanie. Rufinus, in traducerea istoriei bisericesti a lui Eusebius, face o legatura intre numele Abdias si Abgar cel Mare (Abdu bar Abdu), regele Edesei, care, potrivit Traditiei edesiene, a fost vindecat de o boala incurabila de apostolul Tadeus (cf. Eusebius, Hist. eccl. I, 31).

Desigur despre o identitate de persoane nu poate fi vorba. La toate aces­tea se adauga faptul ca insusi titlul lucrarii atribuite lui Abdias ar trebui sa fie, tinand seama de manuscrise, virtutes apostolorum, miracula apostolorum ori passiones apostolorum. Titlul historia apostolica ori historia certaminis apostolici nu apare nicaieri si provine abia de la Wolfgang Lazius.

Pe baza manuscriselor pastrate pana acum se constata ca textele nu sunt unitare, ci prezinta multe deosebiri. Nici chiar partile constitutive ale cule­gerii nu sunt peste tot aceleasi.

Prima editare a avut loc in anul 1531 la Koln si a fost facuta de Friedrich Nausea sub titlul: Anonymi Philalethi Eusebiani in vitas miracula passionesque apostolorum Rhapsodiae. Antehac typis haud quaquam excusae. Anno MDXXXI. Abia in anul 1551 (1552) lucrarea apare la Basel sub numele lui Abdias, editata de Wolfgang Lazius, care a avut la indemana doi codices, unul din Manastirea Ossiak din Carintia (Karnten) in Austria si altul mult mai vechi din Manastirea Sf. Trudbert, in Schwarzwald (Padurea Neagra) in Germania. Din pacate, W. Lazius a intervenit in textul celor doua manuscrise, le-a combinat, incat nu se mai poate deosebi ce apartine unuia sau celuilalt. El nu s-a limitat la atat, ci a facut si modificari in stil, adaptandu-l secolului al XVI-lea, a pus, de exemplu, pe seama lui Africanus redac­tarea prefetei (praefatio), a impartit lucrarea in 10 carti si a adaugat o serie de notite inspirandu-se din Biblie.

Textul lui Lazius a fost dupa aceea de mai multe ori retiparit: Johannes Faber, Paris, 1560, care renunta la impartirea in capitole, in favoarea unor lamuriri amanuntite de la inceputul fiecarei carti, anexeaza si gesta Sandi Mathiae apostoli, versa ex Hebraico, incerto auctore, cu un prolog al sau etc. Editia lui Faber a fost urmata de altele in 1566, 1569 etc, culminand cu a lui Albert Fabricius, in voi. II din al sau Codex Apocryphus Novi Testamenti, Hamburg, 1703, p. 387-742, cu note savante. Aceasta editie este mai accesi­bila cercetatorilor si, in general, dupa ea se fac citarile de texte. Avatarul ata­tor copieri si editari, soldate cu interventii in text, a atins unitatea culegerii, daca intr-adevar aceasta a existat, astfel incat restabilirea starii originare este greu de facut.

Nu numai partile componente, ci si recenzarile textelor difera in manuscrise si tiparituri. Aceasta duce la concluzia ca nu se poate vorbi de un singur autor al unei opere unitare. Luand in considerare partile compo­nente, se dovedeste ca ele la inceput au constituit scrieri aparte. Dupa continut, manuscrisele se pot imparti in doua categorii: I. cele care prezinta virtutes sau miracula apostolorum; II. celelalte passiones. Inca o caracteris­tica: in timp ce s-au pastrat culegeri intregi cu passiones apostolorum, nu exista nici una de virtutes sau miracula. Cu toata deosebirea care exista in privinta alcatuirii unei culegeri, s-a pastrat totusi constant un fond comun si anume patimirile sfintilor Iacob, fratele Domnului, Iacob, fiul lui Zevedei, Filip, Vartolomeu, Matei, Simon si Iuda.

Momentul constituirii culegerii cu virtutes trebuie plasat putin dupa sfarsitul secolului al VI-lea, deoarece scrierea lui Grigorie de Tours (episcop intre 573-595), De miraculis beati Andreae, este inclusa acestei culegeri. In schimb, culegerea de passiones exista deja inaintea lui Grigorie de Tours, iar alcatuirea ei a avut loc in cursul secolului al VI-lea, dar nu mai tarziu de a doua jumatate a sa. Culegerea ca intreg n-a putut fi constituita inainte de sfarsitul secolului VI.

Din cele mai multe parti componente, atat cele care privesc patimirile (passiones), cat si virtutile (virtutes), reiese fara echivoc ca in redactarea care o avem la dispozitie, forma originara a fost scrisa in latina, chiar daca decurge din izvoare grecesti.

Patria in care s-au nascut atat passiones, cat si virtutes pare sa fie Gallia, intr-o manastire franca. Catre sfarsitul secolului VI si inceputul celui de-al VII-lea in regatul franc exista o vie activitate in manastiri. Drept urmare, ambele culegeri s-au nascut din dorinta pioasa de cunoastere, n-au servit, cum se intampla uneori, justificarii unui interes local, adica de a da impor­tanta unui oarecare centru episcopal prin alcatuirea de istorioare, care sa arate propovaduirea acolo a apostolilor.

Complicatele probleme pe care le ridica Abdias ca autor al culegerii, precum si cele ale alcatuirii ei, nu trebuie sa ne duca la concluzia ca toate partile componente sunt rodul fictiunii si, deci, lipsite de valoare documentara. Lipsius, care analizeaza indelung lucrarea, afirma la un moment dat, ca nu trebuie sa aplicam acelasi grad de indoiala autorului "care a cules izvoa­rele vechimii lor si a caror existenta nu se poate nega", caci in relatarile despre apostoli s-au folosit stiri mai vechi si autentice: "valoarea colectiei consta in aceea ca o mare parte din partile componente provin din izvoare mai vechi, din care ni s-a pastrat putin". Din fericire, aceste parti mai vechi pastrate doar la "Abdias" au fost confirmate si completate cu texte redesco­perite intre timp. Se dovedeste ca in anumite cazuri informatia s-a facut dupa autori vechi si vaiorosi precum Clement Alexandrinul. Eusebiu de Caesarea si Rufinus si care in nucleul lor se bazeaza pe povestiri din secolul al II-lea, doar putin impodobite. Asa este cazul patimirii Sfantului Iacob, fratele Sfantului Ioan.

Si in cazul Sfantului Filip se aplica acest procedeu, caci autorul s-a inspi­rat din Eusebiu de Caesarea, Hist. eccl. 111,31,2 si V, 24,231, care, la randul sau, bazandu-se pe Polykrates, episcop de Efes in secolul al II-lea si pe Proclu (III, 31,4; cf. III, 39,4), un eretic de la inceputul secolului al III-lea, il arata pe Filip ca unul din cei 12 apostoli si ca loc unde a adormit intru Dom­nul orasul Hierapolis din Frigia. In ceea ce priveste activitatea sa misionara in Scythia, sursa de inspiratie au fost Acta Sanctorum la ziua de 1 mai.

Si alte relatari ale legendelor privind activitatea Sfantului Filip la Hiera­polis sunt credibile, caci s-a remarcat de unii cercetatori ca exista parti inspi­rate din realitatea locala. Asa, de pilda, Alfred von Gutschmid socoate ca in "faptele" lui Filip sunt reflectate realitati locale despre cultul sarpelui la Hierapolis, ceea ce reprezinta "una din cele mai pretioase stiri, care ni s-a pastrat in actele apocrife ale apostolilor". De asemenea, referirea la un cutre­mur, care a avut loc prin anul 64 sau 65 (Eusebius, Chron. Ad ann. 2079 Abr.) si la zona vulcanica de acolo arata ca "Actele" se bazeaza pe intamplari adevarate. Timpul de redactare al Faptelor lui Filip este fixat cel mai devreme la inceputul sau la mijlocul secolului al III-lea.

Activitatea Sfantului Apostol Filip in Scythia in relatarile lui "Abdias"
Relatarile lui "Abdias" privitoare la activitatea Sfantului Apostol Filip in Scythia pot fi rezumate precum urmeaza: Acesta a predicat cu ardoare Evanghelia Mantuitorului timp de 20 de ani neamurilor din Scythia. El a fost prins de autoritatea romana si obligat sa aduca jertfe zeului Marte. In acel moment s-a produs o minune: de sub statuia zeului a iesit un demon (sarpe), care a ucis pe fiul preotului sacrificator si pe doi tribuni, vinovati ca dadusera ordin sa fie arestat sfantul, iar altii din cei de fata au fost loviti de suferinte din cauza suflarii otravite a demonului. Sfantul Filip a cerut atunci dis­trugerea statuii zeului si punerea in locul ei a Crucii Mantuitorului, l-a gonit pe demon intr-un loc pustiu si apoi a inviat pe cei morti si a vindecat pe cei suferinzi.

Minunea a impresionat multimea, care a primit apoi invatatura crestina, botezandu-se multe mii de oameni; in timpul cat Sfantul Filip a ramas acolo, a propovaduit si hirotonit un episcop, preoti si diaconi, inte­meind multe comunitati. Aceasta este relatarea pe care Zugravu o considera necredibila si fara valoare pentru crestinismul romanesc. Desigur, ea ar putea cuprinde si exa­gerari, dar nu se poate nega totul. De pilda, un lucru neverosimil ar fi, dupa Zugravu, faptul ca Abdias vorbeste de cultul localnicilor pentru zeul Marte, ceea ce socoteste el ca nu este dovedit de izvoare. Totusi daca ar fi citit atent pe Vergilius si Ovidius, ar fi gasit relatari despre evlavia geto-dacilor pentru zeul razboiului pe care-l cinsteau si ca ocrotitor al ogoarelor si al patriei. Dar celelalte amanunte din relatarea lui Abdias - mentionarea tribunilor, sta­tuia lui Marte - indica prezenta armatei romane in Dobrogea, ceea ce pentru a doua jumatate a secolului I este o realitate.

Greseala cea mai mare pe care a facut-o Zugravu este ca a socotit pe Abdias ca fiind cel mai vechi izvor, din care apoi s-ar fi inspirat si alti autori de mai tarziu. El spune textual: "Toate informatiile privitoare la apostolatul Sfantului Filip in Scythia provin din izvoare occidentale relativ tarzii". Fara sa dovedeasca prin nimic cum s-a produs aceasta dependenta si in ce a constat, el a tras concluzii pripite. Ar fi trebuit ca autorul nostru sa-si procure izvoarele asa-zise dependente de Abdias, sa le compare cu acesta si apoi sa traga concluzii. Din pacate, nu s-a intamplat asa.

O alta greseala a lui N. Zugravu este ca el considera misiunea in Scythia a Sfantului Filip, alaturi de Sfantul Andrei, consemnata de unele izvoare, doar ca o fictiune, consecinta a legaturilor stranse dintre cei doi apostoli, nas­cuti amandoi in Betsaida si apoi aparand impreuna in cateva imprejurari relatate de Noul Testament. Prezenta Sfantului Apostol Andrei in Scythia ar fi atras si pe cea a lui Filip: "Avand ca fundament relatia specifica facuta de Noul Testament intre Andrei si Filip, originea andreiana a includerii "Scythiei" intre teritoriile evanghelizate de acesta din urma e cu atat mai plauzibila, cu cat, conform uneia dintre traditiile privitoare la aria apostolica a lui Andrei, cel dintai chemat, a predicat in mai multe cetati din Asia Mica, printre care si Hierapolis, locul unde a murit Filip".

Sfantul Apostol Filip - dovezi pentru propovaduirea sa in Scythia
Cel mai vechi izvor care atesta propovaduirea Sfantului Filip in Scythia este Calendarul gotic. Ziua de 15 noiembrie era consacrata cinstirii lui, cu precizarea ca a murit la Hierapolis: Filippus apaustaulus in Jairupulai. Dupa invatatul german H. Achelis, unul dintre primii editori si comentatori, Calendarul ar fi fost alcatuit in Thracia, unde gotilor refugiati din nordul Dunarii de teama hunilor le-a fost acordat azil aici de catre imparatul Theodosie I (379-395) prin anul 380. Achelis socoate ca in aceasta vreme s-a alcatuit Calendarul si ca in el au fost introduse sarbatori specifice gotilor arieni, unele dintre ele primite si de la grecii (bizantinii) mai numerosi in zona, la randul lor tot arieni. Totusi acest calendar nu este pur arian, caci el cuprinde si sarbatori in cinstea ortodocsilor. De pilda, la 29 octombrie este inscrisa "pomenirea martirilor...care au fost arsi pentru poporul got al bise­ricii ortodoxe".

Data stabilita de Achelis la sfarsitul secolului IV a fost prelungita de alti cercetatori spre anul 407 si chiar 419, dar elementele luate in considerare de acestia ar putea reprezenta doar interpolari la un fond mai vechi. Cred ca alcatuirea Calendarului a inceput in perioada cand gotii se aflau inca in nor­dul Dunarii si ca a fost completata dupa plecarea lor in sud si asezarea in Thracia. Odata cu vietuirea lor in aceasta regiune si cu accentuarea carac­terului arian al credintei s-au inscris si sarbatori specifice ariene. Biserica din tara Gothiei cu episcopi in frunte, cu preoti si citeti, cu misionari care si-au dat viata pentru Hristos, nu s-a putut lipsi de un calendar propriu, in care sa fie inscrise datele sarbatorilor de seama, n-a asteptat momentul trecerii in sudul Dunarii catre sfarsitul secolului IV. N-a simtit aceasta biserica nevoia Bibliei, pe care Ulfila a inceput s-o traduca inca de atunci, cand se afla in Gothia nord-Dunareana? Astfel, inscrierea in el a Sfintilor Apostoli Andrei si Filip s-ar fi putut face mai devreme de sfarsitul secolului al IV-lea si ea sa nu fi fost ecoul populatiei din Thracia, ci a celei din Scythia, cu care gotii nord-Dunareni erau in stranse raporturi religioase si economice, iar cei doi apostoli au predicat aici. Achelis recunoaste ca acest Calendar a pastrat amintirea martirilor cazuti in deceniile anterioare ca urmare a persecuti­ilor, intrebarea este daca amintea aceasta cuprindea majoritatea numelor din calendar, la care s-au facut doar adaosuri in Thracia ori nucleul de baza s-a alcatuit aici si in el sunt doar putine reminiscente din trecut. Fragmentul de ca­lendar pastrat este prea mic pentru a putea da raspunsul la aceasta intrebare.

Importanta Calendarului pentru problema de care ne ocupam consta in faptul ca el a inscris
printre zilele de sarbatoare nu numai pe Andrei (la 29 noiembrie, nu la 30), ci si pe Filip. Baza inscrierii nu este o fictiune, fiindca nici unui nume inscris in Calendar nu i s-a contestat autenticitatea si veridici­tatea. Pe de alta parte, pentru cunoscatorul istoriei Bisericii din Gothia, atat de puternica si cu reprezentanti chiar la Primul Sinod ecumenic de la Niceea (325), existenta Calendarului cu datele lui este ceva firesc. Calendarul este un izvor de prim ordin pentru istoria crestinismului primar, el inscriindu-se intre documentele asemanatoare de valoare incontestabila.

In ordine cronologica, urmatorul document privitor la apostolatul Sfantului Filip in Scythia l-ar constitui lucrarea apocrifa a lui Abdias. Fara sa excludem ca ea cuprinde o parte imaginara, un nucleu adevarat exista. Ca­drul general istorico-geografic in care activeaza Sfantul Filip este cel roman (tribuni, armata) si intr-adevar Scythia era pe atunci parte integranta a im­periului. Cum am spus mai sus, cultul zeului Marte exista la geto-daci si la romani. Un alt element credibil este hirotonirea unui episcop, a preotilor si diaconilor, fapt comun activitatii apostolice, adeverit si de cuvintele Sfan­tului Apostol Pavel din Ep. catre Romani 15, 18-19 "prin cuvant si fapta"4(Dar mai importante sunt Martirologiile istorice occidentale, adica acele calendare, care in afara de numele, data mortii (respectiv a inmormantarii), locul inmormantarii martirilor, iar prin extensiune si al sfintilor, in general, si al sarbatorilor lor, includ rezumate sau extrase din patimirile si viata lor, precum si documente si traditii care le privesc. Ele au stat la baza alcatuirii Martirologiului roman, document oficial al Bisericii romano-catolice (1584), dar s-au inspirat si din documente rasaritene vechi: Martyrologium Hieronymianum, alcatuit in prima sa forma la mijlocul secolului al IV-lea si care la randul sau se inspira din izvoare anterioare, mai cu seama din lucrarile lui Eusebius de Caesarea, inclusiv din cele pierdute, din traditii si istorici bise­ricesti ca Ieronim, Rufin si din Synaxarium Ecclesiae Constantinopo-lifanae.

Cele mai multe martirologii occidentale au fost alcatuite in secolul al IX-lea, cu o concentratie catre mijlocul lui. Intre cele mai vechi, care se refera direct la Sfantul Filip, este Martirologiul lui Adon, alcatuit intre 855-860. Adon a fost calugar si a trait o vreme in manastirea Ferriers-en-Gatinais, apoi la Priim in zona germana si in sfarsit in orasele Lyon si Vienne. S-a nas­cut la inceputul secolului al IX-lea si a murit in 875. In 860 devine arhiepis­cop de Vienne. A scris mai multe lucrari axate pe vietile si minunile sfintilor, o Cronica, in centrul careia sta orasul Vienne prin incercarea de a-i crea o origine crestina din secolul I, punand ca episcop pe Crescent, unul din uce­nicii Sfantului Apostol Pavel.

Martirologiul lui Adon se bazeaza pe cele alcatuite de Beda Vene­rabilul la inceputul secolului al VIII-lea si pe al lui Florus de Lyon. Adon adauga insa la ele amanunte luate din Noul Testament, Istoria Bisericeasca a lui Eusebiu, in traducerea lui Rufinus, De viris illustribus a lui Ieronim, Liber pontificalis, Grigorie de Tours, patimirile sfintilor si operele sfintilor parinti. Nu este usor totdeauna sa discerni in textul lui Adon izvoarele din care s-a inspirat. El a dat texte mai lungi la zilele de sar­batoare ale sfintilor, pentru ca le socotea utile si vroind sa scuteasca "pe altii sa caute cu multa truda, citind multe carti".

In ceea ce priveste problema noastra, in Martirologiul sau citim la ziua de 1 mai: "Nasterea (spre viata vesnica) a sfintilor apostoli Filip si Iacob, dintre care Filip, dupa ce a convertit la credinta in Hristos aproape (intreaga) Scitie (cum paene Scythiam ad fidem Christi convertisset) si a asezat acolo diaconi, preoti si episcopi, s-a intors in Asia, unde neslabind sa predice con­tinuu cativa ani si supunandu-se mereu unor nevointe pioase a castigat o multime de neamuri punand-o in slujba lui Hristos si care a adormit in ce­tatea Hierapolis, cu sfarsit bun, fiind inmormantat cu parintii (rudele) sale".

Textul citat cuprinde doua mentiuni importante: locul de misiune, anume Scythia propovaduirea incununata aici cu instituirea clerului: episcopi, preoti si diaconi. Interesant este ca se vorbeste de mai multi episcopi. Nu stim de unde a preluat informatia aceasta, dar oricum nu din lucrarea apo­crifa a lui Abdias (secolul al Vl-lea), caci acolo se vorbeste de un singur episcop. Nu putem presupune, deci, o dependenta directa intre cele doua lucrari, ci cel mult de un izvor comun, din care fiecare a cules ce a socotit util. Eu inclin sa cred insa ca sursele de inspiratie pentru ambii autori au fost deosebite. De obicei, autorii de martirologii se inspirau din opere asemana­toare, care ii precedau.

Textul lui Adon a fost preluat de Notkerus Balbulus (Balbaitul) (840-912) in Martirologiul sau si este in mare parte acelasi in continutul sau la Petrus de Natalibus (sec. XIV).

Un alt martirologiu occidental, mai redus in amanunte si din aceeasi vreme cu cel al lui Adon, care atesta si el prezenta si propovaduirea Evan­gheliei in Scythia de catre Sfantul Apostol Filip, apartine lui Usuard un calugar din manastirea Saint Germain-des-Pres, de langa Paris, nascut in primii ani ai secolului al IX-lea si decedat la 13 ian. 877. El a inceput redactarea martirologiului prin anii 845-850 si l-a terminat in 865. Opera aceasta este considerata foarte valoroasa, deoarece constituie o marturie a cultului sfintilor in secolulal IX-lea, putin inainte de invazia normanzilor si in acelasi timp o veriga importanta in sirul martirologiilor, care, incepand cu primele liste de martiri, ajung pana la martirologiul oficial roman (1584). Usuard s-a folosit de martirologii mai vechi, al lui Florus din Lyon, cu doua redactari, una anterioara anului 837 si cea de-a doua putin dupa aceea, al lui Adon, despre care s-a vorbit mai sus, si cel atribuit lui Hieronymus, din aces­ta insa s-a inspirat mai cu seama pentru a umple zilele goale. Mai putin s-a inspirat din Martirologiul lui Beda, compus la inceputul secolului al VIII-lea (el moare la 735). Este foarte greu sa identifici izvoarele lui Usuard, deoa­rece insemnarile lui sunt scurte si nu s-a condus in alegere dupa o metoda uniforma, procedand fie la scurtari sau largiri, fie la impartiri si fuzionari.

Iata ce consemneaza Usuard la 1 mai: "De asemenea, se face cinstirea(mutarii la viata vesnica a) fericitilor apostoli Filip si Iacob dintre care Filip, dupa ce a convertit la credinta aproape intreaga Scitie, a avut un frumos sfarsit in cetatea Hierapolis din Asia. Iacob insa, numit si fratele Domnului, a fost inmormantat langa templul din Ierusalim, unde el fusese aruncat".

Elementul principal din acest text este mentionarea Scythiei ca arie de misiune a Sfantului Apostol Filip. Ar fi aceasta cea de a treia atestare in doc­umente, a caror valoare nu poate fi contestata: Calendarul gotic, Martirologiul lui Adon si al lui Usuard. Lor li se adauga scrieri apocrife, fiecare cu un sambure de adevar, dar pentru acceptarea apostolatului sfantului Filip in Scythia putem face abstractie de ele. Merita insa si acestea sa fie analizate si culese stirile credibile din ele.

Apostolatul Sfantului Filip in Scythia trebuie privit drept ceva normal in contextul colaborarii la misiune dintre apostoli. Asa a procedat Sfantul Petru, fiind ajutat de fratele sau Andrei in misiunea din Asia, Pont, Galatia, Cappadocia si Bithynia. Tot asa si Sfantul Andrei l-a ajutat pe Filip, con­cetateanul si prietenul sau in misiunea desfasurata de acesta in Frigia. Unele traditii, considerate de critici verosimile ("vraisemblables independentes de l'apocryphe") vorbesc de participarea Sfantului Andrei la Efes (desigur in tovarasia lui Petru) si la Hierapolis, oras important al Frigiei, centru de activitate misionara a Sfantului Filip. Intrajutorarea in evanghelizarea nea­murilor este rod al dragostei crestine, care s-a unit in cazul Sfantului Andrei cu prietenia deosebita dintre ei.

Amintesc doar ca prietenia din copilarie a contribuit ca Filip sa fie chemat la apostolie al treilea, adica imediat dupa Petru (In. 1, 43-44) si acest lucru s-a datorat, desigur, rolului Sfantului Andrei, cel dintai chemat. Cand Mantuitorul a inmultit cele cinci paini si cei doi pesti, Andrei si Filip au fost amandoi protagonisti (In. 6, 4-9), iar cand evreii elenisti au dorit sa mearga la Iisus si l-au abordat mai intai pe Filip, acesta merge la Andrei sa intervina impreuna sa fie primiti (In. 12, 20-22). Acestea si alte intamplari din viata lor, pe care nu le cunoastem, i-au legat intr-o prietenie durabila, care si-a dat roadele si in cazul misiunii lor in Asia Mica si Scythia.

Valoarea atator documente, care vorbesc de misiunea Sfantului Filip in Scythia, ne incredinteaza ca nu trebuie sa ne mai indoim a spune: Sfantul Filip este cel de-al doilea apostol care a sfintit pamantul romanesc propova­duind Cuvantul Evangheliei Mantuitorului Hristos.

SURSA: Prof. Emilian Popescu