Sfântul Dionisie Areopagitul şi ierarhia îngerilor

0

Pentru lumea ortodoxă, Sfântul Dionisie Areopagitul reprezintă un autor patristic cu totul special. Operele sale au suscitat suficiente lucrări originale şi constituie o punte de dialog între Răsărit şi Apus. Influenţa sa asupra Sfântului Maxim Mărturisitorul, de pildă, sau asupra unor oameni de cultură renascentişti, ca Laurentio Valla, este indiscutabilă.

Sfântul Dionisie Areopagitul s-a născut în Atena şi a primit o educaţie destul de înaltă. În mod sigur cunoştea filosofie foarte bine şi se pare că a întreprins inclusiv o călătorie în Egipt, unde a avut diverse discuţii cu înţelepţii locului. În „Vieţile Sfinţilor“ se precizează că Sfântul Dionisie Areopagitul ar fi avut cunoştinţe astronomice bune şi, observând întunecarea cerului petrecută la moartea Mântuitorului pe Cruce, s-ar fi speriat, rostind totodată: „Sau Dumnezeu pătimeşte sau lumea aceasta văzută se sfârşeşte“. Profetice cuvinte! Cuvinte care i-au fost întărite în cadrul predicii Sfântului Apostol Pavel din Areopagul Atenei. „Când Sfântul Apostol Pavel a mers în mijlocul Areopagului, la Atena, propovăduind pe Iisus Hristos Cel Răstignit pe Cruce şi Înviat, înaintea celor mari, atunci Dionisie, ascultînd cu luare aminte cuvintele Sfîntului Apostol Pavel, le-a pus pe ele în inima sa. Cei mai mulţi îi ziceau lui Pavel că vor să audă a doua oară de la dânsul, mai bine, învăţătura lui Hristos, şi atunci Dionisie, ca fiind cel mai înţelept dintre ceilalţi, a început un dialog cu Pavel, întrebându-se unul pe altul. Deci, Pavel l-a întrebat: „Pe care Dumnezeu cinstiţi voi?“. Iar Dionisie îi arătă în cetate pe Cronos, pe Afrodita, pe Zeus, Hefaistos, Hermes, Dionisos, Artemis şi pe ceilalţi zei. Umblând Pavel cu Dionisie, a văzut o capişte pe care era scris: „A necunoscutului Dumnezeu“. Şi l-a întrebat Pavel pe Dionisie: „Dar cine este necunoscutul Dumnezeu?“. A răspuns Dionisie: „Acela între dumnezei încă nu S-a arătat, însă la vreme va veni, pentru că El este Dumnezeul Care va împărăţi cerul şi pământul şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit“.

Sfârşitul mucenicesc

Sfânta Tradiţie a consemnat două vieţi diferite ulterioare ale Sfântului Dionisie Areopagitul. Acest lucru s-a produs din cauza confuziei dintre acesta şi Sfântul Dionisie al Parisului. În Apus, această confuzie a durat mai multe secole şi pentru faptul că în Franţa au existat multe manuscrise cu operele dionisiene. Nu putem afirma cu exactitate dacă Sfântul Dionisie Areopagitul a făcut sau nu o călătorie în Galia. Nu putem nici măcar să spunem dacă a fost sau nu în regiunea Romei. Lucrul acesta este cauzat de misterul care încă planează asupra vieţii şi scrierilor sale. Cu toate acestea, este puţin probabil ca el să fi întemeiat prima comunitate la Paris. Cert este că a avut parte de o moarte mucenicească petrecută, cel mai probabil, în vremea împăratului Traian, iar nu în vremea lui Hadrian, aşa cum mărturisesc unele cronici. Tradiţia menţionează că a murit undeva, în jurul anului 100, la peste 90 de ani. Locul muceniciei este declarat Parisul, dar nu este exclus ca acesta să fi fost altul.

Ierarhia îngerească

În anghelologie, Sfântul Dionisie Areopagitul are o bogată contribuţie, fiind primul autor patristic care ne-a lăsat o ierarhizare a cetelor îngereşti. „Câte şi cum sunt ordinele fiinţelor mai presus de ceruri, numai obârşia îndumnezeitoare a desăvârşirii o ştie întocmai. Pe lângă aceea, numai ea cunoaşte acele ordine, puterile şi iluminările proprii şi buna şi sfinţita lor orânduire mai presus de lume. Căci nouă ne este cu neputinţă să cunoaştem tainele minţilor mai presus de ceruri şi desăvârşirile lor preasfinte, dacă nu ne spune cineva câte ne-a descoperit în mod tainic prin ele, ca prin cele ce ştiu bine cele ale lor, dumnezeirea începătoare. Deci noi nu vom grăi din proprie mişcare, ci vom înfăţişa vederile îngereşti câte au fost contemplate de sfinţii scriitori ai Scripturii, după ce am fost învăţaţi tainic despre ele, potrivit cu felul în care suntem noi.“ (Despre ierarhia cerească, VI, 1) Încă de la începutul acestui capitol, Sfântul Dionisie pune un fundament neclintit învăţăturii despre îngeri: nimeni nu poate cunoaşte cu exactitate de câte feluri sunt şi cum lucrează concret aceştia. Baza discursului teologic este Sfânta Scriptură şi descoperirile angelice existente în aceasta. În totalitate sunt identificate nouă cete îngereşti. Cele nouă cete sunt organizate în trei triade, care sunt mai aproape sau mai departe în jurul lui Dumnezeu. Fiecare primeşte iluminarea divină pe măsura propriilor puteri, lucru care nu înseamnă că, în esenţă, ar exista o problemă în acest sens, deoarece împlinirea trebuie să rămână concret direct proporţională cu deschiderea şi capacitatea proprie.

Ierarhii şi numirea lor între îngeri

„Dar întreabă cei ce iubesc să cunoască raţiunile celor duhovniceşti: dacă cele din urmă nu se împărtăşesc de întregimea celor mai înalte, pentru care pricină ierarhul dintre oameni e numit de Scripturi Îngerul Domnului Atotţiitorul (Mal. 2:7)? Cuvântul acesta nu este contrar, cum socotesc celor spuse mai înainte. De fapt spunem că treptele cele din urmă sunt lipsite de puterea întreagă şi mai înaltă a treptelor superioare. Fiindcă se împărtăşesc numai de o parte a ei, pe măsura lor şi după puterea proprie; dar potrivit comuniunii celei una şi armonioase care le leagă pe toate. (...) Căci precum cele dintâi au cu prisosinţă însuşirile sfinte ale celor mai de jos, aşa cele din urmă au pe cele ale celor de mai înainte, dar nu la fel, ci în mod mai redus. Deci nu e, precum socotesc, nepotrivit dacă învăţătura Scripturii numeşte înger pe ierarhul omenesc ce se împărtăşeşte după puterea proprie de slujirea vestitoare a îngerilor şi tinde, pe cât e îngăduit oamenilor, spre asemănarea cu ei în descoperirea lui Dumnezeu.“ (Despre ierarhia cerească, XII, 1-2)

Problema operelor sale

Înainte de a prezenta pe scurt viaţa Sfântului Dionisie Areopagitul, trebuie să lămurim măcar parţial problema operelor sale. Până în prezent, majoritatea persoanelor care s-au ocupat cu editarea şi comentarea acestor scrieri susţin că acestea nu îi pot aparţine. Argumentele sunt numeroase, dar am selectat doar câteva, exprimate de faimoşii patrologi Claudio Moreschinni şi Enrico Norelli. Aceste precizări se găsesc în volumul al III-lea al „Istoriei literaturii creştine vechi greceşti şi latine“, la paginile 326-335. Astfel, Moreschinni şi Norelli afirmă clar că operele puse pe seama Sfântului Dionisie Areopagitul nu îi pot aparţine, nici măcar în parte. În aceste scrieri, forma canonului Sfintei Scripturi este cea care apare abia prin secolul al III-lea. De asemenea, sunt folosiţi termeni care aparţin clar hristologiei enunţate de Sinodul al IV-lea de la Calcedon. Monahismul în forma prezentată aici este cu neputinţă să fi existat astfel încă din secolul I. Toate argumentele indică faptul că autorul real al acestui corpus nu este Sfântul Dionisie Areopagitul. Trebuie, însă, să prezentăm şi argumentele contrare acestei păreri. Acestea au fost formulate de părintele Dumitru Stăniloae în introducerea traducerii sale a operelor Sfântului Dionisie.

Influenţa neo-platonică discutabilă

Părintele Dumitru Stăniloae atacă problema autenticităţii autorului din două unghiuri complet opuse: mai întâi, strict istoric, iar apoi cu referire directă la conţinutul scrierilor. Argumentele de ordin istoric sunt destul de clare, ele referindu-se la aceleaşi evenimente expuse mai sus. Părintele Stăniloae nu recunoaşte vreo influenţă a unui Sinod Ecumenic asupra scrierilor, ceea ce plasează data de lucru a acestora înainte de anul 325. Argumentului privind sfinţirea monahilor care nu putea exista la finalul secolului I, părintele îi reclamă radicalitatea. Au existat monahi încă de timpuriu, chiar dacă nu avem mărturii clare în perioada respectivă. În fine, rămân două elemente esenţiale necesar a fi discutate. Primul dintre ele se leagă de inexistenţa citării în scrierile areopagitice în primele cinci secole, iar al doilea de influenţarea lor de sorginte neoplatonică. Părintele Stăniloae contracarează prima teză afirmând că rareori, cel puţin în primele secole, Sfinţii Părinţi se foloseau în scrisul lor de alţi Sfinţi Părinţi. Apelul fundamental al acestora se făcea direct la Sfânta Scriptură, şi mai puţin la alte scrieri. Cea de-a doua teză este demontată într-un mod pertinent şi foarte exact cuprinzând câteva deosebiri fundamentale faţă de opiniile acceptate de patrologii moderni. Astfel, Sfântul Dionisie Areopagitul nu poate fi acuzat de panteism, asemenea reprezentanţilor curentului neo-platonic. El nu identifică niciodată în operele sale pe Dumnezeu cu lumea, ci face o distincţie clară şi corectă a raportului dintre Dumnezeu şi lume. Nepasivitatea lui Dumnezeu, aflat „mai presus de existenţă“ în raport cu pasivitatea lumii şi dependenţa ei faţă de El este argumentul central.

ROMANIA- MY LAND-MY HEART-MY COUNTRY

      http://www.ealuxe.com/these-20-amazing-photos-will-make-you-want-to-visit-romania/

Sfântul Vasile cel Mare, dascăl al monahilor

Sfantul Vasile cel Mare, dascal al monahilor

"Vietuirea calugareasca este mandria Bisericii", spune Sf. Isaac Sirul, iar acest lucru il dovedeste intreaga ceata duhovniceasca a Cuviosilor, pustnicilor si a "marilor dascali ai lumii si ierarhi", care toti au fost monahi. Intre ei, la loc de cinste, se afla si sfantul monah, ajuns ierarh sidascal al Bisericii, Vasile. Studiile, monografiile si cartile ce i-au fost consacrate ar putea umple cu usurinta o biblioteca. Toate disciplinele teologiei gasesc in scrierile lui izvoare de apa vie. De laliturgica la dogmatica, de la studiul si talcuirea Scripturii la pastorala, de la omiletica la drept bisericesc, toate afla in opera Sf. Vasile un dreptar al credintei, al evlaviei si al vietuirii crestinesti. Comentand distinctia pauliana dintre "cuvantul cunostintei" si "cuvantul intelepciunii" (1 Cor. 12, 7), Sf. Diadoh al Foticeii spune ca prima harisma reprezinta impartasirea nemijlocita, directa, prin contemplatie a tainelor dumnezeiesti, iar cea de-a doua reprezinta harisma exprimarii acesteia in limbaj omenesc, arareori intalnindu-se ambele harisme la aceeasi persoana.

Sf. Vasile este unul dintre acestia, si s-a invrednicit de o asemenea sfintenie si impartasire a tainelor dumnezeiesti, tocmai datorita exemplarei sale vietuiri de monah. El ilustreaza prin propria sa viata inaltimea cultului monahal si a sfinteniei la care conduce in chip firesc respectarea cu acribie a randuielilor calugaresti. De aceea scrierile sale reprezinta in primul rand exprimarea unei experiente duhovnicesti pe care el insusi a avut-o, desi, asa cum ii scria intr-o epistola prietenului sau Sf. Grigore Teologul, "cuvantul nu poate fi in stare sa redea toata adancimea ideilor" (Epistola 7). Teologia sa izvoraste in primul rand din contemplarea lui Dumnezeu, din "vederea lumii celei nezidite", dupa expresia sfintilor isihasti, dobandita prin "observarea stricta a Evangheliei", cum defineste el monahismul in introducere la Regulile Mari.

Datele biografice ale Sf. Vasile ne ajuta sa schitam traiectoria devenirii sale duhovnicesti, traiectorie permanent situata in modul cel mai strict cu putinta intre coordonatele vietii calugaresti. Astfel, pentru stralucitele lui calitati de retor(orator), Sf. Vasile a petrecut doi ani de zile in Cezareea, fiind inconjurat de jalnica si desarta slava omeneasca, dar, sub influenta surorii sale, Sf. Macrina isi da seama de caracterul inselator al vietuirii lumesti si ca "toate cele pamantesti sunt nimic in comparatie cu fericirea fagaduita de Evanghelie" (Epistola 2, 1), pe care se hotaraste sa o cucereasca prin vietuire monahala. Nemultumit de excesele si de devierile ascetilor eustatieni care desconsiderau casatoria si viata de familie, Sf. Vasile porneste intr-o calatorie care poate fi considerata ca a doua sa universitate, cercetandu-i pe ascetii din Egipt si Palestina si strangand mierea si nectarul acestor oaze ale monahismului.

Reintors, se dedica cu si mai multa ravna vietii calugaresti si organizarii manastirii sale de la Anesi, ajungand in scurta vreme sa aiba, desi tanar, experienta si intelepciunea unui batran. Acum ajunge sa-si redacteze opera ascetica dedicata monahilor, in care sintetizeaza atat regulile monahale existente si redactate inainte de el, cat si propria sa experienta duhovniceasca. Vom urmari in continuare cateva din aspectele invataturilor sale monahale atat de importante pentru ca vietuirea calugareasca sa fie cu adevarat ingereasca si mandria Bisericii.

Premisele antropologice ale vietuirii monahale

Pentru Sf. Vasile, vietuirea monahala este in primul si in primul rand un dardumnezeiesc facut oamenilor care pot intelege cuvantul acesta. Chipul dumnezeiescdin om tinde in mod firesc catre Arhetip, si de aceea omul, independent de religia sa, are sadita in sine dorinta de desavarsire, de infinit, de nemurire. Monahismul este legat, prin aspiratiile pe care le promoveaza, de insasi natura sufletului omenesc, dar apare sub forma de vocatie si chemare la vietuire calugareasca doar la alesii lui Dumnezeu. In calea acestei aspiratii a chipului dumnezeiesc, s-au asezat insa pacatul stramosesc si patimile care au patruns in firea omului, instrainandu-l de Dumnezeu si de sine insusi. Boala patimilor intuneca mintea si sufletul omului, impiedicandu-l sa gaseasca drumul drept catre Dumnezeu. Venirea lui Dumnezeu "in trupul carnii noastre", dupa expresia Sf. Pavel, a deschis neamului omenesc calea catre mult dorita impartasire de Dumnezeu si catre implinirea scopului pentru care omul a fost creat.

A fi crestin, pentru Sf. Vasile, nu inseamna a nu avea patimi, ci inseamna a avea putinta sa le birui, ridicand astfel valul care desparte mintea si sufletul nostru de Hristos - Dumnezeu. "Sa ne intoarcem, asadar - scrie Sf. Vasile monahilor sai -, la harul de la inceput, de care ne-am instrainat din cauza pacatului, si iarasi sa ne infrumusetam dupa chipul lui Dumnezeu, facandu-ne asemenea cu Ziditorul prin nepatimire" (Cuvant Ascetic 2,1). Asadar, chipul dumnezeiesc constitutiv fiintei umane si realitatea distorsionata a patimilor constituie doua din premisele vietii monahale, definita, dupa cum am vazut, de Sf. Vasile, drept straduinta pentru a dobandi nepatimirea.

Astfel, retragerea pe care o realizeaza monahii nu se datoreaza dispretuirii vietii de familie sau a unei atitudini mizantrope si antisociale, ci este simultan expresia dorului dupa Dumnezeu si a constientizarii faptului ca implinirea acestui dor nu este cu putinta in mijlocul pricinilor de pacatuire pe care le ofera lumea. "Am parasit viata de oras - ii scrie el prietenului sau Grigore -, pentru ca am socotit-o prilej pentru tot felul de rautati" (Epistola 2,1). In plus, "sufletul privind multimea pacatosilor din lume, nu gaseste timp sa-si observe pacatele proprii si sa se zdrobeasca prin cainta pentru ele, ci, comparandu-se cu altii mai rai, isi face chiar o inchipuire de virtute" (Regulile Mari).

Simpla retragere fizica nu este insa suficienta, pentru ca monahul trebuie sa curete partea dinauntru a blidului. "Despartirea de lume nu inseamna pur si simplu plecare trupeasca din mijlocul ei, ci rupere sufleteasca de poftele ei, incat sa nu simti dorul de a trai in oras, de a avea casa, avere, prieteni, proprietate personala, mijloace proprii de trai, pofta de a face comert, de a aparea la intruniri publice,..." (Epistola 2, 2). Retragerea le da posibilitatea monahilor sa observe patimile ce viermuiesc inauntrul lor si sa lupte sistematic si constant impotriva lor prin sadirea virtutilor contrare. De aceea linistea si isihia sunt considerate de Sf. Vasile doar "inceputul curatirii" (Epistola 2,2) si o conditie permanenta "pentru atingerea scopului, deoarece, pentru pazirea sufletelor monahilor de alunecari, este de folos si necesara izolarea de lume si trairea in singuratate, fiind pagubitor a trai in comuniune cu cei care se arata fara frica si cu dispret fata de pazirea stricta a poruncilor" (Reguli Mari 6).

Si celelalte elemente care caracterizeaza vietuirea monahala isi gasesc bune temeiuri in antropologia ascetica a Sf. Vasile. Astfel, retragerea calugarilor departe de zarva oraselor este intemeiata de Sf. Vasile pe predispozitia pentru rugaciune pe care o lucreaza in suflet singuratatea "si totala indepartare de lume si uitarea vechilor ei obiceiuri" (Reguli Mari 5, 2). Aceasta retragere si izolare a monahului se sprijina pe constiinta psihico-somatica a omului care, interactionand cu mediul inconjurator, sufera influente din partea acestuia. Patimile prezente in "toti cei nascuti din femeie" isi gasesc nenumarate pricini de starnire si punere in lucrare in orase, chiar daca cei ce vietuiesc aici, de cele mai multe ori, nici nu isi dau seama de asta. Aici se cuvine sa facem o precizare asupra careia vom reveni, legata de mult discutatul raport dintre actiune si contemplatie si de eficienta acestora in viata calugarului. Intemeiat pe Sf. Scriptura, pe traditia monahala si pe propriile observatii ascetic “ antropologice, Sf. Vasile este foarte limpede atunci cand afirma ca pentru despatimire, monahul trebuie sa caute in primul rand rugaciunea si viata isihasta, "deoarece contemplarea invataturii lui Iisus este mai inalta decat slujirea trupului", scrie el (Constitutiile Ascetice 1; 1).

Dezvaluind si masinatiile diavolului, care incearca sa-l abata pe calugar de la totala dedicare in viata de asceza si rugaciune, Sf. Vasile ii avertizeaza pe toti monahii sa nu se lase amagiti "cu argumente absurde, cum ca traind in lume, indupleca pe Dumnezeu cu actiuni de binefacere... si chiar daca vreun monah ar avea impresia ca isi indreapta viata proprie astfel, nu va scapa de acuzatia de a-L fi parasit pe Hristos" (Cuvant Ascetic 1, 1). Deci angajarea sociala in opere filantropice a monahilor este considerata de Sf. Vasile ca o decadere a monahismului. De aceea in Regulile Morale el prevede ca fecioarele (monahiile) "sa se indeparteze de orice grija a veacului acestuia" (Regulile Morale 77), dand-o pilda pe Maria, a carei viata contemplativa este superioara celei active inchipuita de arta. Faimoasele vasiliade nu sunt manastiri in intelesul pe care Sf. Vasile il da acestui cuvant, ci institutii de binefacere, care, de altfel, nici nu au supravietuit.

Gasim in aceste randuieli ale Sf. Vasile, intemeiate pe insasi natura omului, samburele dezvoltarii ascetice si monahale ulterioare, pe care le-au facut Parintii Neptici si care pot fi rezumate in afirmatia ca a vietui duhovniceste inseamna a vietui "dupa minte". Dumnezeu, fiind fara forma, nu poate fi cunoscut de o minte robita impartirilor si imprastierilor, si de aceea insingurarea este necesara monahilor, pentru ca mintea lor linistindu-se, eliberandu-se de intiparirile lucrurilor din lume, sa poata fi cat mai pregatita pentru primirea contemplatiilor dumnezeiesti in ea. Aceasta conceptie antropologica sta la baza intregii asceze si mistici crestin- ortodoxe, si ea, prin bogatia si finetea observatiilor privitoare la natura sufletului omenesc, la raportul acestuia cu lumea inconjuratoare si cu Dumnezeu, constituie singura psihologie valabila din punct de vedere crestin. Tocmai curatirea si despatimirea mintii, care este tron a lui Dumnezeu in om, o are in vedere intreaga organizare a vietii intr-o manastire, asa cum e prevazuta de randuielile vasiliene. Iata ca vietuirea monahala ascetica a Sf. Vasile i-a permis sa faca observatii profunde asupra naturii omului si sa ne lase o seama de lamuriri care ar putea fi utilizate cu profit in stiintele contemporane, care, prea adesea, considera sufletul ca un fel de energie si rezultat al fenomenelor neuro - electrice ale omului.

Manastirea este, asadar, in primul si in primul rand un loc de retragere, temeiul izolarii monahilor de viata mireneasca este atat antropologic, cat si teologic. Tocmai pentru a-si putea pastra conditiile necesare contemplatiei, Sf. Vasile le cere monahilor sa evite legaturile cu mirenii. Asa se explica de ce Sf. Paisie Velicicovski, la venirea sa din Athos in Moldova, s-a ingrijit ca satele din preajma manastirii lui sa aiba toate preot, asa incat mirenii sa nu mai apeleze la serviciile ieromonahilor. Mai mult, Sf. Vasile interzice in mod expres intrarea femeilor in manastirile de barbati, precum si a celor care nu au aprobarea staretului: "portile la intrarea in manastirile de barbati sa fie inchise pentru femei si nici toti barbatii sa nu intre, ci numai aceia care au aprobarea de la staret" (Cuvant Ascetic 2, 4). Iata deci ca aceasta randuiala nu este o inovatie atonita sau a Sf. Calinic de la Cernica, ci o prevedere imperativa expres formulata ca atare de Sf. Vasile si, prin urmare, normativa, intemeiata pe observatiile sale antropologice cu caracter ascetic, subordonate scopului si modului de vietuire monahal. Ele nu exprima vreun dispret la adresa femeii sau vreo conceptie care ar pune femeia intr-o lumina inferioara barbatului. Si cum ar putut face aceasta Sf. Vasile, el insusi fiind convertit la viata monahala de catre o femeie, sora sa, Sf. Macrina? Prin astfel de randuieli, monahii nu se separa ostentativ de pliroma Bisericii, cum sunt uneori acuzati de cei straini de duhul patristic si ascetic al Ortodoxiei. Dimpotriva, dupa expresia Sf. Marcu Ascetul, prin ele, monahii "isi pastreaza conditiile libertatiiduhovnicesti fata de patimi" si a atingerii scopului crestin de desavarsire.

Caracterul sacramental al monahismului

Acest caracter poate fi urmarit intr-un intreit registru: al consacrarii monahale, al vietii zilnice a monahului si al vietii sale propriu - zis liturgice.

Consacrarea monahala este pentru Sf. Vasile un fapt cu multiple implicatii in viata monahului, astfel, dupa ce isi da "fagaduinta vietii ascetice ", cum numeste el aceasta consacrare (Cuvant Ascetic 2, 2), monahul devine proprietatea lui Dumnezeu. El isi are propria sa persoana intr-un fel de administrare, fiind obligat "sa se pastreze pe el pentru Dumnezeu ca daruire sfanta, asa incat sa nu-si atraga condamnarea pentru ierosilie" (Ibidem). Orice pacat savarsit de monah este considerat de Sf. Vasile ca o batjocura la adresa celor sfinte, si de aceea porunceste calugarilor "sa nu se intineze cu nici una din patimile omenesti, care sunt: mania, invidia, ranchiuna, minciuna si mandria, duh nestapanit si cuvinte deplasate, indepartarea de la rugaciune si dorirea lucrurilor imaginare, neglijarea poruncilor si impodobirea cu imbracaminte, grija deosebita pentru fata si intalniri si discutii necuviincioase si inutile" (Ibidem).

Prin consacrarea monahala, calugarul intra in sfera vietii ingeresti si primeste in cadrul acestei slujbe harul necesar "pentru a depasi limitele firii omenesti si a se randui pe sine in viata netrupeasca" (Ibidem). Din modul in care vorbeste Sf. Vasile despreconsacrarea monahala, precum si din scrierile altor Parinti, constatam ca Parintii au inteles consacrarea monahala ca pe o taina indisolubila, asa cum este si cununia. "Daca o femeie care s-a casatorit si are unire trupeasca cu barbatul ei, ar fi dovedita complotand impotriva lui, se condamna la moarte, cu cat mai mult cel care s-a unit in comuniune duhovniceasca, avandu-l ca martor si mijlocitor pe insusi Duhul Sfant" (Constitutiile Ascetice 21, 1). De aceea fagaduinta monahala "este de nedezlegat si vesnica" (Ibidem).

Recuperand conceptia patristica despre taina Bisericii din care iradiaza nenumarate taine ca lucrari sfintitoare si indumnezeitoare, parintele Staniloae spune ca "toate actele Bisericii au caracter de taine, caci in toate e prezent si lucreaza Duhul Sfant" (Teologia Dogmatica Ortodoxa vol. 3. p. 11). Chiar daca catehismele, urmand unei traditii apusene, vorbesc despre un numar de taine limitat la sapte, nimic nu ne impiedica sa vedem, "impreuna cu toti Sfintii", consacrarea monahala ca pe o taina. Expresia canonica a acestui caracter al consacrarii monahale o constituie faptul ca ea nu se repeta, precum si asemanarea parasirii cinului monahal de catre un calugar cu apostazia, caz in care dumnezeiestile canoane prevad ca singura pocainta acceptata reintoarcerea acestuia in manastire. In caz contrar, monahul apostat nu poate beneficia nici macar de o inmormantare crestineasca.

Sf. Vasile randuieste monahului o data introdus in cinul ingeresc, obligatia de a-si preface intreaga fiinta si viata in rugaciune. Vorbind despre numarul slujbelor pe care trebuie sa le savarseasca monahul la biserica, porunceste explicit ca "toata viata noastra sa fie timp de rugaciune" (Cuvant Ascetic 2, 4). Sf. Vasile a cunoscutrugaciunea lui Iisus, pe care o recomanda monahilor sai, fara a face insa dezvoltarile mistice si ascetice pe care le fac Parintii neptici de dupa el. In tot cazul, intreaga organizare a manastirii, asa cum am vazut, tinde sa realizeze conditiile necesare pentru ca rugaciunea mintii sa poata fi pusa in lucrare. Dar rugaciunea monahului tinde sa fie insasi rugaciunea Duhului Sfant in el.

Pentru aceasta, Sf. Vasile randuieste monahilor o puternica indaratnicie in Liturghia Bisericii, poruncind ca acestia sa se impartaseasca de patru ori pe saptamana, in afara de situatiile in care s-ar intampla vreun praznic mai deosebit( Epistola Canonica 2). De asemenea, prin Epitimia 31, Sf. Vasile porunceste ca " daca cineva in ziua de aducere a jertfei euharistice se opreste de la impartasire fara aprobarea arhimandritului, sa fie pedepsit". Aceasta practica o regasim in randuielile Sf. Teodor Studitul, precum si in practica manastirilor atonite. De buna seama ca scaderea nivelului duhovnicesc al monahilor este in buna masura datorat si dezinteresului crescand fata de dumnezeiasca Euharistie.

Caracterul bisericesc al monahismului

Acest caracter este expresia faptului ca monahii "sunt si ei membri ai cinului bisericesc", dupa cum recunoaste in 364 Sinodul de la Laodiceea, prin canonul 14. Sf. Vasile nu a participat la acest Sinod, dar cu siguranta ca hotararile lui i-au fost cunoscute. Pentru el, principalul element care exprima eclesialitatea monahismului il constituie caracterul de adunare liturgica a obstii monahilor in frunte cu egumenul lor, in comuniune cu episcopul locului, care gireaza Tainele savarsite in manastire si prin care manastirea se afla in comuniune cu Biserica soborniceasca. De aceea manastirile "independente", fara legatura cu vreun episcop canonic, sunt o abatere de la randuielile monahale ortodoxe.

Prevederile vasiliene cu caracter practic, legate de impartasirea monahilor, exprima in subtext atat valoarea Sfintei euharistii in viata mistica, cat si ideea teologica potrivit careia manastirea este o neincetata adunare liturgica, bisericeasca a obstii. Prin aceasta, obstea monahala devine o intrupare in timp si spatiu a lui Hristos, o concretizare locala a Bisericii universale. Insasi obstea manastireasca, in frunte cu egumenul, este considerata ca fiind icoana Domnului, care, "adunandu-si o ceata de ucenici, le-a dat toate de obste, si de obste S-a dat pe Sine Insusi Apostolilor" (Constitutiile Ascetice 18, 2). De aceea, dupa Sf. Vasile, "staretul nu este nimic altceva decat cel care tine locul Mantuitorului si mijloceste intre Dumnezeu si om si ii ofera lui Dumnezeu mantuirea celor care i s-au incredintat lui" (Constitutiile Ascetice 22, 4).

Tot de caracterul bisericesc, dar si ca o implicatie a celui sacramental, tine si ascultarea pe care monahul fagaduieste sa o faca fata de staretul sau "in orice, fara sa ceara explicatii pentru porunci" (Constitutiile Ascetice 19). Aceasta ascultare nu este o simpla subordonare, ci o taina intemeiata pe credinta ca voia lui Dumnezeu este exprimabila in cuvintele omenesti relative si in faptul ca Dumnezeu primeste ascultarea fata de staret ca pe o ascultare fata de El. De aceea in manastiri "ceea ce a spus superiorul este lege" (Cuvant Ascetic 3, 2). Masura impusa neascultarii de Sf. Vasile este moartea, deoarece pentru monah este "mai de lauda sa moara pentru implinirea poruncii decat sa neglijeze implinirea ei din teama de moarte" (Regulile mici 317).

Egumenul este parintele obstii, si dupa cum paternitatea naturala nu inceteaza decat o data cu moartea, tot asa staretul unei manastiri isi mentine demnitatea pe viata. Nu ucenicii l-au ales pe Hristos, ci Hristos i-a ales pe ei. Tot asa Sf. Vasile, prin randuielile adresate direct monahilor din viata de obste, interzice orice neoranduiala, care, in limbaj laic, s-ar numi democratie sau majoritate a voturilor.

Cel care conduce cu adevarat manastirea este Dumnezeu, inspirandu-i prin Duhul Sfant pe cei insarcinati cu aceasta. De aceea canoanele vor consfinti ulterior pozitia egumenului in manastire, echivaland-o cu cea a episcopului in eparhie (Canonul 6 al lui Nichifor Constantinopolitanul). Egumenul isi primeste demnitatea de la Dumnezeu prin episcop, fata de care ramane in ascultare si comuniune. Tot episcopul este cel chemat spre a fi martor al consacrarii monahale (Regulile Mari 15, 4), deoarece el, episcopul, este parintele duhovnicesc al tuturor comunitatilor monahale din eparhia sa, chiar daca acestea au ritmul, traditia si personalitatea lor duhovniceasca proprie. Investirea egumenului de catre episcop are, pentru Sf. Vasile, mai mult caracterul unei constatari a faptului ca el este cu adevarat parintele obstii, si o data investit, numai moartea fizica sau spirituala (erezia) justifica schimbarea acestuia.

In loc de concluzii

In cele spuse nu am intrat in detalii. Am urmarit doar o infatisare sumara a liniilor celor mai generale dupa care se ghideaza sau ar trebui sa se ghideze orice comunitate monahala cenobitica. Aceste linii generale, desprinse din scrierile monahale ale Sf. Vasile, formeaza, dincolo de detalii, osatura si duhul comun tuturor tipicoanelor manastiresti redactate ulterior. De aceea avem o unitate a duhului monastic ortodox intr-o diversitate de forme in care vietuirea monahala a fost consemnata tipiconal. De aceasta diversitate nu se tem decat cei incapabili sa auda suflarea Duhului (cf. In. 3, 8). Asa se explica existenta in Ortodoxie a practicii ca fiecare mare manastire sa-si redacteze propriul tipicon, ce prevede toate detaliile vietii monahului in cadrul concret si specific respectivei manastiri. Asa sunt tipicoanele Sf. Teodor Studitul, Sf. Benedict, Sf. Sava al Serbiei, Sf. Mamas, Sf. Atanasie Atonitul, Sf. Calinic pentru manastirea Frasinei si multe altele. Nu este vorba de ordine monastice diferite axate pe practicarea unilaterala a unui singur exercitiu ascetic, ca in catolicism. Dimpotriva, este vorba de expresii plenare si variate de racordare la acelasi duh si mod de viata monahal. Tipiconul unei manastiri reprezinta viata ortodoxa a unei comunitati manastiresti formulata in acel tipicon in care se fixeaza in scris obiceiuri deja formate dupa specificul acelei manastiri, dupa practica ei liturgica, dupa conditiile impuse de ctitor, conditiile specifice, etc.

Defaimatori ai vietii monahale au existat in toata istoria Bisericii, mai ales in Renastere si Reforma. Din cele infatisate, vedem cat de mult gresesc cei ce nu inteleg sensul duhovnicesc al randuielilor calugaresti, rastalmacindu-le intelesul si ingustandu-le reductionist, neteologic si in mod lipsit de pietate, la ceea ce cu ironie numesc tipicarism. Dar de buna seama ca de vina nu sunt detractorii monahismului, ci monahii care nu intrupeaza in ei duhul monahal autentic, deoarece, asa cum am vazut, randuielile monahale au cele mai profunde temeiuri in insasi fiinta si constitutia omului, cum o infatiseaza Sfanta Scriptura si Sf. Parinti. Cine crede altfel, contrazice Scriptura si interpretarea ei patristica. Cine crede altfel, e strain de credinta Bisericii Ortodoxe, oricine ar fi el.

Din aceste cateva reflectii finale pe marginea randuielilor vasiliene, vedem ca monahismul nu e nici pe departe ceea ce sustin defaimatorii lui. Nu este o adunare secreta, dizidenta in Biserica. Nu este extra, para sau antieclesial. Monahii nu sunt niste excentrici, ci niste pacatosi care vor sa se mantuiasca in Biserica Ortodoxa a lui Hristos, pe care o considera singurul stalp si temelie a adevarului. Monahismul nu este un mod de viata impotriva firii, ci cel mai inalt mod de vietuire pe care il poate duce fiinta omeneasca pe acest pamant, intrupare a maximalismului evanghelic, taina a veacului ce va sa vina, ce nu poate fi egalat de nimic din cele omenesti. Monahismul este un ideal atat de inalt, incat monahii insisi se simt neputinciosi in fata lui. Si cum s-ar putea simti altfel in fata unei vietuiri a carei apogeu a fost ilustrat de Domnul Hristos, de Prea curata Sa Maica, de Sf. Ioan Botezatorul, de Sf. Apostoli si de alti sfinti. "Eu nu sunt monah, dar am vazut monahi", zicea Sf. Macarie Egipteanul, unul dintre Staretii pe care i-a vizitat Sf. Vasile in Egipt. Randuielile monahale vasiliene de aceea sunt singurul indreptar dupa care, calauzindu-se in duh, monahii pot urmari apropierea deidealul monahal. Intruparea acestuia depinde de masura in care acestia isi iau in fiecare zi crucea si ii urmeaza lui Hristos.

Ieroschimonah Agapie Corbu

SURSA: http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfantul-vasile-mare/sfantul-vasile-mare-dascal-monahilor-70424.html

Monahismul – viața îngerească evanghelică

Dumnezeu cel Mult-milostiv a dăruit Ortodoxiei monahismul. Acesta constituie modul de viață alternativ al Ortodoxiei spre care doar unii sunt chemați. Unele izvoare fac un pas mai departe și susțin că Dumnezeu a înlocuit ceata îngerească căzută prin Satana, cu bărbații și femeile care au fost chemați la viața îngerească, monahală.

Atunci când ne gândim la monahism, ne vin în minte multe imagini, cum ar fi mănăstirile, viața în rugăciune și ascetismul. Dar ce se întâmplă cu cuvântul evanghelic ce ne este vestit? Oare nu cumva viața îngerească are vreo legătură cu viața evanghelică pe care noi creștinii ortodocși se presupune că o trăim zilnic, mai ales aceia dintre noi care ne aflăm în ”prima linie”, în parohii și în mediile clericale?

Dacă ne întoarcem la imnografia sărbătorii Soborului Sfinților Arhangheli (8 noiembrie) și mai ales la stihirea ”Doamne strigat-am…” a Vecerniei Mari, vom găsi unele semnificații uimitoare referitoare la viața îngerească, care merită să fie luate în considerare și aplicate în viața monahală.

Viața îngerească este o viață de slăvire neîncetată a lui Dumnezeu. În stihirea a 6-a se precizează:

”Al Dumnezeirii celei întreit-luminătoare, înainte-stătător prealuminat, Mihaile, mai-marele voievod, arătându-te, cu puterile cele de sus strigi, bucurându-te: Sfânt ești, Cuvinte cel împreună fără de început; Sfânt ești și Duhule Sfinte. O slavă, o împărăție, o fire, o Dumnezeire și o putere.”

Toți ne facem părtași la viața îngerească atunci când ne adunăm și participăm la cultul liturgic al Bisericii. Aceia dintre noi care nu au fost chemați la viața monahală, ne ocupăm zilnic cu serviciul, școala și familia. De aceea, este o binecuvântare să știm că avem bărbați și femei în Biserică care și-au dedicat viața rugăciunii. Ca urmare, Biserica  din întreaga lume, în fiecare ceas din zi, se roagă (I Tes, 5, 17) chiar dacă tu sau eu nu putem face acest lucru. Cât de încurajator este, de asemenea, faptul că în rugăciunea constantă a monahilor există rugăciuni osebite pentru bunăstarea și dezvoltarea Bisericii Ortodoxe.

 Viața îngerească este o viață de ascultare a poruncilor lui Dumnezeu. În stihirea a 5-a se subliniază acest lucru:

”Lăudăm chipul tău de foc și frumusețea minunată, Mihaile, întâiule înger, că străbați marginile cu firea cea fără de materie, împlinind poruncile Făcătorului tuturor. Puternic în tăria ta cunoscut fiind, și făcând izvor de tămăduiri Biserica Ta care cu chemarea ta cea sfântă se cinstește”.

Iisus Hristos, Creatorul nostru, a dat fiecăruia dintre noi (monah sau nu) o poruncă importantă, pe care toți trebuie să o împlinim. După Învierea Sa, i-a chemat pe cei zece ucenici și le-a spus: ”…mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.” (Matei 28,19). Toți creștinii recunosc această poruncă ca pe o mare misiune. Este o chemare la răspândirea Evangheliei, dată în Biserica Apostolică, pe care toți creștinii sunt datori să o împlinească în fiecare zi. Așadar, dacă viața îngerească este împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, atunci o parte din această viață îngerească înseamnă implicarea activă în viața evanghelică a Bisericii. Monahii trebuie să devină evangheliști!

Ca o continuare a acestei gândiri, Stihirea a 3-a, de asemenea, vorbește despre viața evanghelică:

”Mintea cea mai înainte de veci, a doua lumină te-a așezat pe tine, Gavriile, care cu împărtășiri dumnezeiești luminezi toată lumea și ne descoperi nouă taina cea din veac dumnezeiască și mare cu adevărat, pe Cel ce S-a întrupat în pântecele fecioresc, Cel care a fost fără de trup și s-a făcut Om, ca să mântuiască pe om”.

Vedem că Dumnezeu i-a rânduit pe cei care trăiesc viață îngerească să propovăduiască taina Întrupării și toate câte a făcut Dumnezeu pentru a-l mântui pe om. Monahii sunt chemați să devină faruri: Să lumineze lumea cu vestea cea bună a mântuirii. Viața îngerească trebuie să propovăduiască nu numai Întruparea, ci și toate câte s-au făcut pentru noi, Răstignirea, Mormântul, Învierea cea de-a treia zi, Înălțarea la cer, șederea de-a dreapta Tatălui și cea de-a Doua Venire întru slavă. Imaginați-vă comunităţile monahale să aibă duhul evanghelic al Sfinților Metodie și Chiril, al Sfântului Cosma Etolul, al Sfântului Gherman din Alaska, care și-au dedicat întreaga viața misiunii de-ai învăța pe oameni credința cea adevărată!

Viața îngerească include și porunca privitoare la ocrotirea Bisericii. Prima stihiră a sărbătorii ne îndeamnă:

”Sfărâmă întărâtările celor din Agar, care asupra turmei tale adesea năvălesc. Potolește despărțirile Bisericii; potolește viforul ispitelor, cel fără de măsură. Izbăvește de nevoi și de primejdii pe cei ce cu dragoste te cinstesc pe tine și aleargă sub acoperământul tău, Gavriile, mai-marele voievod, cel ce te rogi pentru sufletele noastre.”

De multe ori, uităm că Ortodoxia și monahismul ortodox se trăiesc în timpul și în cultura  în care se află. Nu există ”epocă de aur” pentru Ortodoxie, și nici vreo anumită cultură în care nădăjduiește. Viața îngerească cere monahului să fie responsabil pentru cunoașterea Adevărului și să încerce să-l păstreze neprihănit, astfel încât să merite să fie transmis tuturor generațiilor și culturilor. Acest lucru presupune că monahismul și Ortodoxia, în general, sunt libere de fanatismul și credințele eretice ciudate. Tendințele de felul acesta nu fac altceva decât să-i îndepărteze pe oameni de Ortodoxie, provocând scandal și dezbinare între credincioși.

O Biserică dezbinată nu poate da mărturie despre unitatea credinței și, prin urmare, nu poate să propovăduiască cuvântul evanghelic. Monahismul trebuie să devină apărare împotriva ereziei și a dezbinării, și nu să contribuie la aceasta. Monahismul trebuie să constituie avangarda în lupta pentru unitatea Ortodoxiei, atât la nivel administrativ cât și la nivel teologic, încât să putem propovădui Evanghelia, cu o voce și un  suflet.

În sfârșit, există multe alte lucruri pe care ”viața îngerească” a monahismului le poate face pentru a ajuta la transmiterea Ortodoxiei. Prin iconografie, monahii cu experiență pot realiza iconografie de înaltă calitate, astfel încât, odată cu creșterea credinței, să putem înfrumuseța casele, misiunile și bisericile cu ”ferestre spre cer”. Prin prelucrarea metalului, monahii pricepuți pot lucra Sfinte Potire și litiere, sfeșnice și altele, încât să nu ne bazăm pe cele importate, foarte scumpe. De asemenea, croitorii pricepuți pot confecționa sfinte odăjdii de bună calitate la prețuri accesibile pentru numărul de clerici în continuă creștere. Prin traduceri, monahii se pot dedica traducerii unui număr impresionant de texte patristice, care există doar  în limba greacă, latină și siriacă. Ce mare binecuvântare ar fi acest lucru pentru noi toți! În plus, prin sculptură, fabricare de lumânări, învățământ, texte teologice și liturgice și a multor altora, prea numeroase pentru a fi menționate, putem remarca cât de multe poate oferi monahismul misionarismului.

Ca o concluzie, putem constata că viața îngerească – monahismul – poate și trebuie să constituie o parte integrantă a credinței ortodoxe evanghelice de pretutindeni. De asemenea, putem vedea că propovăduirea cuvântului evanghelic este o parte necesară, între multe altele, a vieții monahale şi ne dăm seama de semnificaţia vieții evanghelice în promovarea, ocrotirea și transmiterea credinței apostolice. Toți trebuie să ne rugăm pentru o viață monahală autentică – să ne rugăm pentru bărbații și femeile afierosite, care urmează învățăturile ortodoxe autentice, ca să fie ascultători, să-i sprijine pe ierarhi, să lucreze armonios cu preoții și să fie devotați misiunii celei mari a Domnului Iisus Hristos, după viața îngerească evanghelică.

SURSA: http://www.pemptousia.ro/2013/06/monahismul-viata-ingereasca-evanghelica/

DESPRE VIAȚA MONAHALĂ- TEOFIL PĂRĂIAN

Mareste imaginea.

Despre viata monahala

Cuvantul "calugar" vine de la grecescul "kalos gheron", si inseamna "batran frumos". Batran frumos! Este un ideal! Un calugar adevarat trebuie sa fie "batran frumos"! Fie ca este la tinerete, fie ca este la batranete, trebuie sa aiba o frumusete sufleteasca; fara sa se mai impiedice in nimicurile veacului acestuia, fara sa imbatraneasca si patimile lui cu el, ci sa lichideze tot ce mai are de lichidat. In loc de patimi, sa ajunga la virtuti, sa fie un om odihnitor, un om care nu a trait degeaba, un om care aduce ceva in constiinta altora.

Mare lucru sa fie un calugar tanar cu calitati de batran. Ce inseamna batran? inseamna si intelept. Daca esti calugar, trebuie sa fii batran inainte de batranete, deci echilibrat, cinstit, intelept, sa ai calitatile batranului. Sa fii ponderat mai mult decat tanarul (poti sa ai entuziasmul tanarului, daca mai esti capabil de entuziasmul tanarului). In orice caz, daca esti batran de la tinerete, adica echilibrat, ponderat, intelept, angajat cu seriozitate, in cazul acesta ai si calitatile batranului, ai si capacitatile tanarului. Batranetea calugarului nu vine doar la batranete, poate sa fie si la tinerete.

Un calugar trebuie sa fie un batran frumos, un batran imbunatatit, un batran de care se bucura oamenii. De calugar sa te bucuri de la tinerete pana la batranete. De cand esti tanar, daca te faci calugar, poti sa fii frumos sufleteste, sa se bucure oamenii de existenta ta cum se bucura de o floare, cum se bucura de o apa limpede, de un fagure de miere, de un peisaj frumos, de un rasarit de soare, de un apus de soare, cum se bucura oamenii de lucrurile frumoase din jurul lor.

Unii intra in viata monahala de pe la 5 ani, 6 ani; de exemplu, sunt maici care isi aduc nepoatele la manastire de cand sunt mici de tot, si le cresc acolo. Dar acum se fac si niste abuzuri nepermise. De pilda, sunt tineri care merg la manastire la 15, 16 ani, si imediat ii face rasofori si calugari. Nu e corect, pentru ca omul nu ajunge sa se verifice pe el insusi. Trebuie lasat omul sa se cerceteze pe sine, pentru ca sunt atatia care nu merg cu vocatie monahala la manastire, si atunci inseamna sa incurci omul. Totusi zic eu asa acuma, ca varsta potrivita pentru viata monahala ar fi varsta la care se intra in viata de familie. Deci, cand te poti casatori, te poti si calugari, numai sa stii ce faci.

Calugaria ortodoxa este o calugarie in anonimat. Toti cei care se afirma pe ei prin calugaria insasi, nu stiu ce-i lepadarea de sine, si nici ce este inceputul cel bun. Exista posibilitatea unei afirmari in calugarie, si prin calugarie; aceasta insa nu duce la desavarsire, ci la inrautatire. Calugaria fara lepadare de sine, fara ascultare, fara smerenie nici nu exista. Am putea spune ca, de fapt, calugaria inceteaza cu fiecare incalcare a voturilor monahale.

Nu poate avea liniste, nici chiar in condtii de liniste, cel ce se retrage ca sa se poata afirma cu linistea si cu puternicia sa.

Ce ma nemultumeste pe mine personal este ca multi dintre calugari nu au virtuti sociale, si ca nu se realizeaza in calugarie virtutile sociale asa cum se realizeaza in viata de familie.

Ceea ce ne lipsesete nu sunt indrumarile caci de acestea avem destule, ci ne lipseste o angajare reala, un mediu favorizant innoirilor, o ravna pentru mai mult si mai bine. Innoirea monahismului nu se poate face prin dispozitii venite de sus, nici prin indicatii date de mai marii nostri, ci ea trebuie facuta cu mijloacele pe care le avem la manastirile noastre, cu oamenii capabili de mai mult si de mai bine.

Calugaria presupune oameni de exceptie. Oameni exceptionali! Omul obisnuit nu poate fi calugar! Daca devine calugar, nu este calugar deplin, este un improvizat in calugarie.

Cand vrei sa fii calugar, ar fi bine sa fii calugar inainte de a fi calugar.

Rautatea e o negare a calugariei. Bunatatea e o afirmare a calugariei. Asa ca, daca le doresc ceva tuturor calugarilor, atat pentru ziua de astazi, cat si pentru cealalta vreme a vietii lor, le doresc din toata inima sa fie buni, ca sa se asemene cu bunul Dumnezeu.

Parintele Teofil Paraian

TRIODUL-CARTEA NEȘTIUTĂ ȘI UITATĂ

Mareste imagTriodul - Cartea nestiuta si uitata

Triodul este cunoscut atat ca o carte de cult, cat si ca o perioada liturgica aanului bisericesc. Triodul ca si cartea de cult, cuprinde cantarile, citirile si regulile tipiconale din perioada liturgica a Triodului. Denumirea cartii provine de la numarul odelor (cantarilor) din canoanele utreniei acestei perioade. Spre deosebire de canoanele cuprinse in Octoih si Minei, formate din opt (noua) ode, in Triod sunt numai trei.

Perioada Triodului este structurata in 3 saptamani/ 4 duminici de pregatirepentru Postului SfintelorPasti (Duminica Vamesului si a Fariseului; Duminica Fiului Risipitor; Duminica Infricosatei Judecati - numita si Duminica lasatului sec de carne; Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, numita si Duminica iertarii sau Duminica lasatului sec de branza) si 7 saptamani/ 6 duminici ale Postului Mare (Duminica Ortodoxiei, Duminica Sfantului Grigorie Palama, Duminica Sfintei Cruci, Duminica Sfantului Ioan Scararul, Duminica Sfintei Maria Egipteanca siDuminica Floriilor).

Cantarile Triodului au fost compuse, in cea mai mare parte, dupa disparitia catehumenatului. Accentul cantarilor se concentreaza deci nu asupra Botezului ci asupra Pocaintei. Necunoasterea Triodului ne lipseste de o adevarata intelegere a Postului. Pentru Parinti, ca si pentru autorii Triodului, consecinta esentiala a caderii lui Adam si a izgonirii sale din rai este moartea: stricaciunea si caracterul patimas legate de acum de natura umana. Frunzele de smochin cu care Adam incerca sa-si ascunda rusinea si "hainele de piele", pe care Dumnezeu i le-a dat prin milostivirea Sa, desemneaza grosimea trupului menit acum mortii:

"De vesmantul cel de Dumnezeu tesut m-am dezbracat eu, ticalosul, prin sfatul vrajmasului, neascultand porunca Ta cea dumnezeiasca, Doamne; si acum m-am imbracat cu frunze de smochin si cu haine de piele".

Postul Mare se deschide in Duminica Lasatului de branza cu imaginea lui Adam sezand in lacrimi in fata portilor raiului:

"Sezut-a odinioara Adam in preajma desfatarii si a plans, iar cu mainile batandu-si fata zicea: "Indurate miluieste-ma pe mine, cel cazut!". Imitandu-si protoparintele in strapungere si lacrimi inca de la inceputul Postului Mare, crestinul e chemat sa cunoasca intinarea pe care a adus-o chipul lui Dumnezeu asezat in el, prin noi calcari ale poruncilor.

Daca in trecut portile raiului au fost inchise din cauza neinfranarii, dar deschise prinCruce si Inviere, ele se deschid pentru fiecare din cei ce intra pe calea caintei si a intoarcerii in rai cantand in toate duminicile Triodului:

"Usile pocaintei deschide-mi-le mie, Datatorule de viata, ca zoreste duhul meu la templul Tau cel sfant, purtand un templu al trupului cu totul spurcat, ci ca un Indurat curateste-1 cu mila milostivirii Tale!

De-a lungul intregului Post, opozitia smereniei vamesului cu mandria si lauda de sine a fariseului este accentuata in cantari, pe cand fatarnicia este denuntata. Dar atunci care este adevaratul Post ? Triodul raspunde: este, intai de toate, o curatie interioara:

"... Pentru aceasta sa postim, credinciosilor, de mancarurile cele ce strica si de patimile cele pierzatoare, ca sa culegem viata din dumnezeiasca cruce. Si impreuna cu talharul cel cu minte sa ne intoarcem la patria cea dintai..."

Este, de asemenea, o intoarcere la iubire, o lupta impotriva "vietii distruse", impotriva urii, nedreptatii, invidiei:

"Postindu-ne, fratilor, trupeste, sa ne postim si duhovniceste. Sa dezlegam toata legatura nedreptatii. Sa rupem incurcaturile tocmelilor celor silnice. Tot inscrisul nedrept sa-l spargem. Sa dam flamanzilor paine si pe saracii cei fara case sa-i aducem in casele noastre; ca sa luam de la Hristos Dumnezeu mare mila, veniti credinciosilor sa lucram la lumina lucrurile lui Dumnezeu; sa umblam cu chip smerit ca ziua. Toata scrisoarea nedreapta a celui de aproape sa o lepadam de la noi, nepunandu-i impiedicare spre sminteala. Sa lasam desfatarea trupeasca, sa crestem darurile sufletului, si sa dam celor lipsiti paine, si sa ne apropiem catre Hristos cu pocainta strigand: Dumnezeul nostru miluieste-ne pe noi".

Centrat pe cainta si pe efortul intoarcerii, Triodul insista indeosebi asupra descrierilor iadului si a suferintelor celor osanditi, pentru a indemna pe credincios la strapungerea inimii: "Plang si ma tanguiesc, cand imi vine in simtire focul cel vesnic, intunericul cel mai din afara si tartarul, viermele cel cumplit si scrasnirea dintilor cea neincetata si durerea ce va sa fie celor ce au gresit peste masura".

Amintirea pacatelor si frica la gandul Judecatii il fac de altfel sa implore cu atat mai fierbinte pe Hristos sa-l crute si sa-i dea harul caintei inainte de a fi prea tarziu: "Drepte Judecatorule, Mantuitorule, miluieste-ma si ma izbaveste de foc si de groaza ce am a petrece la judecata dupa dreptate; iarta-ma mai inainte de sfarsit prin virtuti si pocainta!".

Inainte ca "sarbatoarea vietii" sa se sfarseasca si usile camarii de nunta sa se inchida, crestinul trebuie sa se grabeasca pe singura cale cu putinta pentru intoarcerea in rai: asceza, insotita de cainta, de lacrimi si de faptele milosteniei.

Triodul - Cartea nestiuta si uitata! Daca stim ca exista, putem regasi prin el nu numai duhul Postului, ci si duhul Ortodoxiei insasi, duhul viziunii sale pascale asupra vietii, mortii si vesniciei.