Sfantul Vasile cel Mare, dascal al monahilor
"Vietuirea calugareasca este mandria Bisericii", spune Sf. Isaac Sirul, iar acest lucru il dovedeste intreaga ceata duhovniceasca a Cuviosilor, pustnicilor si a "marilor dascali ai lumii si ierarhi", care toti au fost monahi. Intre ei, la loc de cinste, se afla si sfantul monah, ajuns ierarh sidascal al Bisericii, Vasile. Studiile, monografiile si cartile ce i-au fost consacrate ar putea umple cu usurinta o biblioteca. Toate disciplinele teologiei gasesc in scrierile lui izvoare de apa vie. De laliturgica la dogmatica, de la studiul si talcuirea Scripturii la pastorala, de la omiletica la drept bisericesc, toate afla in opera Sf. Vasile un dreptar al credintei, al evlaviei si al vietuirii crestinesti. Comentand distinctia pauliana dintre "cuvantul cunostintei" si "cuvantul intelepciunii" (1 Cor. 12, 7), Sf. Diadoh al Foticeii spune ca prima harisma reprezinta impartasirea nemijlocita, directa, prin contemplatie a tainelor dumnezeiesti, iar cea de-a doua reprezinta harisma exprimarii acesteia in limbaj omenesc, arareori intalnindu-se ambele harisme la aceeasi persoana.
Sf. Vasile este unul dintre acestia, si s-a invrednicit de o asemenea sfintenie si impartasire a tainelor dumnezeiesti, tocmai datorita exemplarei sale vietuiri de monah. El ilustreaza prin propria sa viata inaltimea cultului monahal si a sfinteniei la care conduce in chip firesc respectarea cu acribie a randuielilor calugaresti. De aceea scrierile sale reprezinta in primul rand exprimarea unei experiente duhovnicesti pe care el insusi a avut-o, desi, asa cum ii scria intr-o epistola prietenului sau Sf. Grigore Teologul, "cuvantul nu poate fi in stare sa redea toata adancimea ideilor" (Epistola 7). Teologia sa izvoraste in primul rand din contemplarea lui Dumnezeu, din "vederea lumii celei nezidite", dupa expresia sfintilor isihasti, dobandita prin "observarea stricta a Evangheliei", cum defineste el monahismul in introducere la Regulile Mari.
Sf. Vasile este unul dintre acestia, si s-a invrednicit de o asemenea sfintenie si impartasire a tainelor dumnezeiesti, tocmai datorita exemplarei sale vietuiri de monah. El ilustreaza prin propria sa viata inaltimea cultului monahal si a sfinteniei la care conduce in chip firesc respectarea cu acribie a randuielilor calugaresti. De aceea scrierile sale reprezinta in primul rand exprimarea unei experiente duhovnicesti pe care el insusi a avut-o, desi, asa cum ii scria intr-o epistola prietenului sau Sf. Grigore Teologul, "cuvantul nu poate fi in stare sa redea toata adancimea ideilor" (Epistola 7). Teologia sa izvoraste in primul rand din contemplarea lui Dumnezeu, din "vederea lumii celei nezidite", dupa expresia sfintilor isihasti, dobandita prin "observarea stricta a Evangheliei", cum defineste el monahismul in introducere la Regulile Mari.
Datele biografice ale Sf. Vasile ne ajuta sa schitam traiectoria devenirii sale duhovnicesti, traiectorie permanent situata in modul cel mai strict cu putinta intre coordonatele vietii calugaresti. Astfel, pentru stralucitele lui calitati de retor(orator), Sf. Vasile a petrecut doi ani de zile in Cezareea, fiind inconjurat de jalnica si desarta slava omeneasca, dar, sub influenta surorii sale, Sf. Macrina isi da seama de caracterul inselator al vietuirii lumesti si ca "toate cele pamantesti sunt nimic in comparatie cu fericirea fagaduita de Evanghelie" (Epistola 2, 1), pe care se hotaraste sa o cucereasca prin vietuire monahala. Nemultumit de excesele si de devierile ascetilor eustatieni care desconsiderau casatoria si viata de familie, Sf. Vasile porneste intr-o calatorie care poate fi considerata ca a doua sa universitate, cercetandu-i pe ascetii din Egipt si Palestina si strangand mierea si nectarul acestor oaze ale monahismului.
Reintors, se dedica cu si mai multa ravna vietii calugaresti si organizarii manastirii sale de la Anesi, ajungand in scurta vreme sa aiba, desi tanar, experienta si intelepciunea unui batran. Acum ajunge sa-si redacteze opera ascetica dedicata monahilor, in care sintetizeaza atat regulile monahale existente si redactate inainte de el, cat si propria sa experienta duhovniceasca. Vom urmari in continuare cateva din aspectele invataturilor sale monahale atat de importante pentru ca vietuirea calugareasca sa fie cu adevarat ingereasca si mandria Bisericii.
Reintors, se dedica cu si mai multa ravna vietii calugaresti si organizarii manastirii sale de la Anesi, ajungand in scurta vreme sa aiba, desi tanar, experienta si intelepciunea unui batran. Acum ajunge sa-si redacteze opera ascetica dedicata monahilor, in care sintetizeaza atat regulile monahale existente si redactate inainte de el, cat si propria sa experienta duhovniceasca. Vom urmari in continuare cateva din aspectele invataturilor sale monahale atat de importante pentru ca vietuirea calugareasca sa fie cu adevarat ingereasca si mandria Bisericii.
Premisele antropologice ale vietuirii monahale
Pentru Sf. Vasile, vietuirea monahala este in primul si in primul rand un dardumnezeiesc facut oamenilor care pot intelege cuvantul acesta. Chipul dumnezeiescdin om tinde in mod firesc catre Arhetip, si de aceea omul, independent de religia sa, are sadita in sine dorinta de desavarsire, de infinit, de nemurire. Monahismul este legat, prin aspiratiile pe care le promoveaza, de insasi natura sufletului omenesc, dar apare sub forma de vocatie si chemare la vietuire calugareasca doar la alesii lui Dumnezeu. In calea acestei aspiratii a chipului dumnezeiesc, s-au asezat insa pacatul stramosesc si patimile care au patruns in firea omului, instrainandu-l de Dumnezeu si de sine insusi. Boala patimilor intuneca mintea si sufletul omului, impiedicandu-l sa gaseasca drumul drept catre Dumnezeu. Venirea lui Dumnezeu "in trupul carnii noastre", dupa expresia Sf. Pavel, a deschis neamului omenesc calea catre mult dorita impartasire de Dumnezeu si catre implinirea scopului pentru care omul a fost creat.
A fi crestin, pentru Sf. Vasile, nu inseamna a nu avea patimi, ci inseamna a avea putinta sa le birui, ridicand astfel valul care desparte mintea si sufletul nostru de Hristos - Dumnezeu. "Sa ne intoarcem, asadar - scrie Sf. Vasile monahilor sai -, la harul de la inceput, de care ne-am instrainat din cauza pacatului, si iarasi sa ne infrumusetam dupa chipul lui Dumnezeu, facandu-ne asemenea cu Ziditorul prin nepatimire" (Cuvant Ascetic 2,1). Asadar, chipul dumnezeiesc constitutiv fiintei umane si realitatea distorsionata a patimilor constituie doua din premisele vietii monahale, definita, dupa cum am vazut, de Sf. Vasile, drept straduinta pentru a dobandi nepatimirea.
Astfel, retragerea pe care o realizeaza monahii nu se datoreaza dispretuirii vietii de familie sau a unei atitudini mizantrope si antisociale, ci este simultan expresia dorului dupa Dumnezeu si a constientizarii faptului ca implinirea acestui dor nu este cu putinta in mijlocul pricinilor de pacatuire pe care le ofera lumea. "Am parasit viata de oras - ii scrie el prietenului sau Grigore -, pentru ca am socotit-o prilej pentru tot felul de rautati" (Epistola 2,1). In plus, "sufletul privind multimea pacatosilor din lume, nu gaseste timp sa-si observe pacatele proprii si sa se zdrobeasca prin cainta pentru ele, ci, comparandu-se cu altii mai rai, isi face chiar o inchipuire de virtute" (Regulile Mari).
A fi crestin, pentru Sf. Vasile, nu inseamna a nu avea patimi, ci inseamna a avea putinta sa le birui, ridicand astfel valul care desparte mintea si sufletul nostru de Hristos - Dumnezeu. "Sa ne intoarcem, asadar - scrie Sf. Vasile monahilor sai -, la harul de la inceput, de care ne-am instrainat din cauza pacatului, si iarasi sa ne infrumusetam dupa chipul lui Dumnezeu, facandu-ne asemenea cu Ziditorul prin nepatimire" (Cuvant Ascetic 2,1). Asadar, chipul dumnezeiesc constitutiv fiintei umane si realitatea distorsionata a patimilor constituie doua din premisele vietii monahale, definita, dupa cum am vazut, de Sf. Vasile, drept straduinta pentru a dobandi nepatimirea.
Astfel, retragerea pe care o realizeaza monahii nu se datoreaza dispretuirii vietii de familie sau a unei atitudini mizantrope si antisociale, ci este simultan expresia dorului dupa Dumnezeu si a constientizarii faptului ca implinirea acestui dor nu este cu putinta in mijlocul pricinilor de pacatuire pe care le ofera lumea. "Am parasit viata de oras - ii scrie el prietenului sau Grigore -, pentru ca am socotit-o prilej pentru tot felul de rautati" (Epistola 2,1). In plus, "sufletul privind multimea pacatosilor din lume, nu gaseste timp sa-si observe pacatele proprii si sa se zdrobeasca prin cainta pentru ele, ci, comparandu-se cu altii mai rai, isi face chiar o inchipuire de virtute" (Regulile Mari).
Simpla retragere fizica nu este insa suficienta, pentru ca monahul trebuie sa curete partea dinauntru a blidului. "Despartirea de lume nu inseamna pur si simplu plecare trupeasca din mijlocul ei, ci rupere sufleteasca de poftele ei, incat sa nu simti dorul de a trai in oras, de a avea casa, avere, prieteni, proprietate personala, mijloace proprii de trai, pofta de a face comert, de a aparea la intruniri publice,..." (Epistola 2, 2). Retragerea le da posibilitatea monahilor sa observe patimile ce viermuiesc inauntrul lor si sa lupte sistematic si constant impotriva lor prin sadirea virtutilor contrare. De aceea linistea si isihia sunt considerate de Sf. Vasile doar "inceputul curatirii" (Epistola 2,2) si o conditie permanenta "pentru atingerea scopului, deoarece, pentru pazirea sufletelor monahilor de alunecari, este de folos si necesara izolarea de lume si trairea in singuratate, fiind pagubitor a trai in comuniune cu cei care se arata fara frica si cu dispret fata de pazirea stricta a poruncilor" (Reguli Mari 6).
Si celelalte elemente care caracterizeaza vietuirea monahala isi gasesc bune temeiuri in antropologia ascetica a Sf. Vasile. Astfel, retragerea calugarilor departe de zarva oraselor este intemeiata de Sf. Vasile pe predispozitia pentru rugaciune pe care o lucreaza in suflet singuratatea "si totala indepartare de lume si uitarea vechilor ei obiceiuri" (Reguli Mari 5, 2). Aceasta retragere si izolare a monahului se sprijina pe constiinta psihico-somatica a omului care, interactionand cu mediul inconjurator, sufera influente din partea acestuia. Patimile prezente in "toti cei nascuti din femeie" isi gasesc nenumarate pricini de starnire si punere in lucrare in orase, chiar daca cei ce vietuiesc aici, de cele mai multe ori, nici nu isi dau seama de asta. Aici se cuvine sa facem o precizare asupra careia vom reveni, legata de mult discutatul raport dintre actiune si contemplatie si de eficienta acestora in viata calugarului. Intemeiat pe Sf. Scriptura, pe traditia monahala si pe propriile observatii ascetic “ antropologice, Sf. Vasile este foarte limpede atunci cand afirma ca pentru despatimire, monahul trebuie sa caute in primul rand rugaciunea si viata isihasta, "deoarece contemplarea invataturii lui Iisus este mai inalta decat slujirea trupului", scrie el (Constitutiile Ascetice 1; 1).
Dezvaluind si masinatiile diavolului, care incearca sa-l abata pe calugar de la totala dedicare in viata de asceza si rugaciune, Sf. Vasile ii avertizeaza pe toti monahii sa nu se lase amagiti "cu argumente absurde, cum ca traind in lume, indupleca pe Dumnezeu cu actiuni de binefacere... si chiar daca vreun monah ar avea impresia ca isi indreapta viata proprie astfel, nu va scapa de acuzatia de a-L fi parasit pe Hristos" (Cuvant Ascetic 1, 1). Deci angajarea sociala in opere filantropice a monahilor este considerata de Sf. Vasile ca o decadere a monahismului. De aceea in Regulile Morale el prevede ca fecioarele (monahiile) "sa se indeparteze de orice grija a veacului acestuia" (Regulile Morale 77), dand-o pilda pe Maria, a carei viata contemplativa este superioara celei active inchipuita de arta. Faimoasele vasiliade nu sunt manastiri in intelesul pe care Sf. Vasile il da acestui cuvant, ci institutii de binefacere, care, de altfel, nici nu au supravietuit.
Dezvaluind si masinatiile diavolului, care incearca sa-l abata pe calugar de la totala dedicare in viata de asceza si rugaciune, Sf. Vasile ii avertizeaza pe toti monahii sa nu se lase amagiti "cu argumente absurde, cum ca traind in lume, indupleca pe Dumnezeu cu actiuni de binefacere... si chiar daca vreun monah ar avea impresia ca isi indreapta viata proprie astfel, nu va scapa de acuzatia de a-L fi parasit pe Hristos" (Cuvant Ascetic 1, 1). Deci angajarea sociala in opere filantropice a monahilor este considerata de Sf. Vasile ca o decadere a monahismului. De aceea in Regulile Morale el prevede ca fecioarele (monahiile) "sa se indeparteze de orice grija a veacului acestuia" (Regulile Morale 77), dand-o pilda pe Maria, a carei viata contemplativa este superioara celei active inchipuita de arta. Faimoasele vasiliade nu sunt manastiri in intelesul pe care Sf. Vasile il da acestui cuvant, ci institutii de binefacere, care, de altfel, nici nu au supravietuit.
Gasim in aceste randuieli ale Sf. Vasile, intemeiate pe insasi natura omului, samburele dezvoltarii ascetice si monahale ulterioare, pe care le-au facut Parintii Neptici si care pot fi rezumate in afirmatia ca a vietui duhovniceste inseamna a vietui "dupa minte". Dumnezeu, fiind fara forma, nu poate fi cunoscut de o minte robita impartirilor si imprastierilor, si de aceea insingurarea este necesara monahilor, pentru ca mintea lor linistindu-se, eliberandu-se de intiparirile lucrurilor din lume, sa poata fi cat mai pregatita pentru primirea contemplatiilor dumnezeiesti in ea. Aceasta conceptie antropologica sta la baza intregii asceze si mistici crestin- ortodoxe, si ea, prin bogatia si finetea observatiilor privitoare la natura sufletului omenesc, la raportul acestuia cu lumea inconjuratoare si cu Dumnezeu, constituie singura psihologie valabila din punct de vedere crestin. Tocmai curatirea si despatimirea mintii, care este tron a lui Dumnezeu in om, o are in vedere intreaga organizare a vietii intr-o manastire, asa cum e prevazuta de randuielile vasiliene. Iata ca vietuirea monahala ascetica a Sf. Vasile i-a permis sa faca observatii profunde asupra naturii omului si sa ne lase o seama de lamuriri care ar putea fi utilizate cu profit in stiintele contemporane, care, prea adesea, considera sufletul ca un fel de energie si rezultat al fenomenelor neuro - electrice ale omului.
Manastirea este, asadar, in primul si in primul rand un loc de retragere, temeiul izolarii monahilor de viata mireneasca este atat antropologic, cat si teologic. Tocmai pentru a-si putea pastra conditiile necesare contemplatiei, Sf. Vasile le cere monahilor sa evite legaturile cu mirenii. Asa se explica de ce Sf. Paisie Velicicovski, la venirea sa din Athos in Moldova, s-a ingrijit ca satele din preajma manastirii lui sa aiba toate preot, asa incat mirenii sa nu mai apeleze la serviciile ieromonahilor. Mai mult, Sf. Vasile interzice in mod expres intrarea femeilor in manastirile de barbati, precum si a celor care nu au aprobarea staretului: "portile la intrarea in manastirile de barbati sa fie inchise pentru femei si nici toti barbatii sa nu intre, ci numai aceia care au aprobarea de la staret" (Cuvant Ascetic 2, 4). Iata deci ca aceasta randuiala nu este o inovatie atonita sau a Sf. Calinic de la Cernica, ci o prevedere imperativa expres formulata ca atare de Sf. Vasile si, prin urmare, normativa, intemeiata pe observatiile sale antropologice cu caracter ascetic, subordonate scopului si modului de vietuire monahal. Ele nu exprima vreun dispret la adresa femeii sau vreo conceptie care ar pune femeia intr-o lumina inferioara barbatului. Si cum ar putut face aceasta Sf. Vasile, el insusi fiind convertit la viata monahala de catre o femeie, sora sa, Sf. Macrina? Prin astfel de randuieli, monahii nu se separa ostentativ de pliroma Bisericii, cum sunt uneori acuzati de cei straini de duhul patristic si ascetic al Ortodoxiei. Dimpotriva, dupa expresia Sf. Marcu Ascetul, prin ele, monahii "isi pastreaza conditiile libertatiiduhovnicesti fata de patimi" si a atingerii scopului crestin de desavarsire.
Caracterul sacramental al monahismului
Acest caracter poate fi urmarit intr-un intreit registru: al consacrarii monahale, al vietii zilnice a monahului si al vietii sale propriu - zis liturgice.
Consacrarea monahala este pentru Sf. Vasile un fapt cu multiple implicatii in viata monahului, astfel, dupa ce isi da "fagaduinta vietii ascetice ", cum numeste el aceasta consacrare (Cuvant Ascetic 2, 2), monahul devine proprietatea lui Dumnezeu. El isi are propria sa persoana intr-un fel de administrare, fiind obligat "sa se pastreze pe el pentru Dumnezeu ca daruire sfanta, asa incat sa nu-si atraga condamnarea pentru ierosilie" (Ibidem). Orice pacat savarsit de monah este considerat de Sf. Vasile ca o batjocura la adresa celor sfinte, si de aceea porunceste calugarilor "sa nu se intineze cu nici una din patimile omenesti, care sunt: mania, invidia, ranchiuna, minciuna si mandria, duh nestapanit si cuvinte deplasate, indepartarea de la rugaciune si dorirea lucrurilor imaginare, neglijarea poruncilor si impodobirea cu imbracaminte, grija deosebita pentru fata si intalniri si discutii necuviincioase si inutile" (Ibidem).
Prin consacrarea monahala, calugarul intra in sfera vietii ingeresti si primeste in cadrul acestei slujbe harul necesar "pentru a depasi limitele firii omenesti si a se randui pe sine in viata netrupeasca" (Ibidem). Din modul in care vorbeste Sf. Vasile despreconsacrarea monahala, precum si din scrierile altor Parinti, constatam ca Parintii au inteles consacrarea monahala ca pe o taina indisolubila, asa cum este si cununia. "Daca o femeie care s-a casatorit si are unire trupeasca cu barbatul ei, ar fi dovedita complotand impotriva lui, se condamna la moarte, cu cat mai mult cel care s-a unit in comuniune duhovniceasca, avandu-l ca martor si mijlocitor pe insusi Duhul Sfant" (Constitutiile Ascetice 21, 1). De aceea fagaduinta monahala "este de nedezlegat si vesnica" (Ibidem).
Prin consacrarea monahala, calugarul intra in sfera vietii ingeresti si primeste in cadrul acestei slujbe harul necesar "pentru a depasi limitele firii omenesti si a se randui pe sine in viata netrupeasca" (Ibidem). Din modul in care vorbeste Sf. Vasile despreconsacrarea monahala, precum si din scrierile altor Parinti, constatam ca Parintii au inteles consacrarea monahala ca pe o taina indisolubila, asa cum este si cununia. "Daca o femeie care s-a casatorit si are unire trupeasca cu barbatul ei, ar fi dovedita complotand impotriva lui, se condamna la moarte, cu cat mai mult cel care s-a unit in comuniune duhovniceasca, avandu-l ca martor si mijlocitor pe insusi Duhul Sfant" (Constitutiile Ascetice 21, 1). De aceea fagaduinta monahala "este de nedezlegat si vesnica" (Ibidem).
Recuperand conceptia patristica despre taina Bisericii din care iradiaza nenumarate taine ca lucrari sfintitoare si indumnezeitoare, parintele Staniloae spune ca "toate actele Bisericii au caracter de taine, caci in toate e prezent si lucreaza Duhul Sfant" (Teologia Dogmatica Ortodoxa vol. 3. p. 11). Chiar daca catehismele, urmand unei traditii apusene, vorbesc despre un numar de taine limitat la sapte, nimic nu ne impiedica sa vedem, "impreuna cu toti Sfintii", consacrarea monahala ca pe o taina. Expresia canonica a acestui caracter al consacrarii monahale o constituie faptul ca ea nu se repeta, precum si asemanarea parasirii cinului monahal de catre un calugar cu apostazia, caz in care dumnezeiestile canoane prevad ca singura pocainta acceptata reintoarcerea acestuia in manastire. In caz contrar, monahul apostat nu poate beneficia nici macar de o inmormantare crestineasca.
Sf. Vasile randuieste monahului o data introdus in cinul ingeresc, obligatia de a-si preface intreaga fiinta si viata in rugaciune. Vorbind despre numarul slujbelor pe care trebuie sa le savarseasca monahul la biserica, porunceste explicit ca "toata viata noastra sa fie timp de rugaciune" (Cuvant Ascetic 2, 4). Sf. Vasile a cunoscutrugaciunea lui Iisus, pe care o recomanda monahilor sai, fara a face insa dezvoltarile mistice si ascetice pe care le fac Parintii neptici de dupa el. In tot cazul, intreaga organizare a manastirii, asa cum am vazut, tinde sa realizeze conditiile necesare pentru ca rugaciunea mintii sa poata fi pusa in lucrare. Dar rugaciunea monahului tinde sa fie insasi rugaciunea Duhului Sfant in el.
Pentru aceasta, Sf. Vasile randuieste monahilor o puternica indaratnicie in Liturghia Bisericii, poruncind ca acestia sa se impartaseasca de patru ori pe saptamana, in afara de situatiile in care s-ar intampla vreun praznic mai deosebit( Epistola Canonica 2). De asemenea, prin Epitimia 31, Sf. Vasile porunceste ca " daca cineva in ziua de aducere a jertfei euharistice se opreste de la impartasire fara aprobarea arhimandritului, sa fie pedepsit". Aceasta practica o regasim in randuielile Sf. Teodor Studitul, precum si in practica manastirilor atonite. De buna seama ca scaderea nivelului duhovnicesc al monahilor este in buna masura datorat si dezinteresului crescand fata de dumnezeiasca Euharistie.
Pentru aceasta, Sf. Vasile randuieste monahilor o puternica indaratnicie in Liturghia Bisericii, poruncind ca acestia sa se impartaseasca de patru ori pe saptamana, in afara de situatiile in care s-ar intampla vreun praznic mai deosebit( Epistola Canonica 2). De asemenea, prin Epitimia 31, Sf. Vasile porunceste ca " daca cineva in ziua de aducere a jertfei euharistice se opreste de la impartasire fara aprobarea arhimandritului, sa fie pedepsit". Aceasta practica o regasim in randuielile Sf. Teodor Studitul, precum si in practica manastirilor atonite. De buna seama ca scaderea nivelului duhovnicesc al monahilor este in buna masura datorat si dezinteresului crescand fata de dumnezeiasca Euharistie.
Caracterul bisericesc al monahismului
Acest caracter este expresia faptului ca monahii "sunt si ei membri ai cinului bisericesc", dupa cum recunoaste in 364 Sinodul de la Laodiceea, prin canonul 14. Sf. Vasile nu a participat la acest Sinod, dar cu siguranta ca hotararile lui i-au fost cunoscute. Pentru el, principalul element care exprima eclesialitatea monahismului il constituie caracterul de adunare liturgica a obstii monahilor in frunte cu egumenul lor, in comuniune cu episcopul locului, care gireaza Tainele savarsite in manastire si prin care manastirea se afla in comuniune cu Biserica soborniceasca. De aceea manastirile "independente", fara legatura cu vreun episcop canonic, sunt o abatere de la randuielile monahale ortodoxe.
Prevederile vasiliene cu caracter practic, legate de impartasirea monahilor, exprima in subtext atat valoarea Sfintei euharistii in viata mistica, cat si ideea teologica potrivit careia manastirea este o neincetata adunare liturgica, bisericeasca a obstii. Prin aceasta, obstea monahala devine o intrupare in timp si spatiu a lui Hristos, o concretizare locala a Bisericii universale. Insasi obstea manastireasca, in frunte cu egumenul, este considerata ca fiind icoana Domnului, care, "adunandu-si o ceata de ucenici, le-a dat toate de obste, si de obste S-a dat pe Sine Insusi Apostolilor" (Constitutiile Ascetice 18, 2). De aceea, dupa Sf. Vasile, "staretul nu este nimic altceva decat cel care tine locul Mantuitorului si mijloceste intre Dumnezeu si om si ii ofera lui Dumnezeu mantuirea celor care i s-au incredintat lui" (Constitutiile Ascetice 22, 4).
Tot de caracterul bisericesc, dar si ca o implicatie a celui sacramental, tine si ascultarea pe care monahul fagaduieste sa o faca fata de staretul sau "in orice, fara sa ceara explicatii pentru porunci" (Constitutiile Ascetice 19). Aceasta ascultare nu este o simpla subordonare, ci o taina intemeiata pe credinta ca voia lui Dumnezeu este exprimabila in cuvintele omenesti relative si in faptul ca Dumnezeu primeste ascultarea fata de staret ca pe o ascultare fata de El. De aceea in manastiri "ceea ce a spus superiorul este lege" (Cuvant Ascetic 3, 2). Masura impusa neascultarii de Sf. Vasile este moartea, deoarece pentru monah este "mai de lauda sa moara pentru implinirea poruncii decat sa neglijeze implinirea ei din teama de moarte" (Regulile mici 317).
Egumenul este parintele obstii, si dupa cum paternitatea naturala nu inceteaza decat o data cu moartea, tot asa staretul unei manastiri isi mentine demnitatea pe viata. Nu ucenicii l-au ales pe Hristos, ci Hristos i-a ales pe ei. Tot asa Sf. Vasile, prin randuielile adresate direct monahilor din viata de obste, interzice orice neoranduiala, care, in limbaj laic, s-ar numi democratie sau majoritate a voturilor.
Cel care conduce cu adevarat manastirea este Dumnezeu, inspirandu-i prin Duhul Sfant pe cei insarcinati cu aceasta. De aceea canoanele vor consfinti ulterior pozitia egumenului in manastire, echivaland-o cu cea a episcopului in eparhie (Canonul 6 al lui Nichifor Constantinopolitanul). Egumenul isi primeste demnitatea de la Dumnezeu prin episcop, fata de care ramane in ascultare si comuniune. Tot episcopul este cel chemat spre a fi martor al consacrarii monahale (Regulile Mari 15, 4), deoarece el, episcopul, este parintele duhovnicesc al tuturor comunitatilor monahale din eparhia sa, chiar daca acestea au ritmul, traditia si personalitatea lor duhovniceasca proprie. Investirea egumenului de catre episcop are, pentru Sf. Vasile, mai mult caracterul unei constatari a faptului ca el este cu adevarat parintele obstii, si o data investit, numai moartea fizica sau spirituala (erezia) justifica schimbarea acestuia.
Cel care conduce cu adevarat manastirea este Dumnezeu, inspirandu-i prin Duhul Sfant pe cei insarcinati cu aceasta. De aceea canoanele vor consfinti ulterior pozitia egumenului in manastire, echivaland-o cu cea a episcopului in eparhie (Canonul 6 al lui Nichifor Constantinopolitanul). Egumenul isi primeste demnitatea de la Dumnezeu prin episcop, fata de care ramane in ascultare si comuniune. Tot episcopul este cel chemat spre a fi martor al consacrarii monahale (Regulile Mari 15, 4), deoarece el, episcopul, este parintele duhovnicesc al tuturor comunitatilor monahale din eparhia sa, chiar daca acestea au ritmul, traditia si personalitatea lor duhovniceasca proprie. Investirea egumenului de catre episcop are, pentru Sf. Vasile, mai mult caracterul unei constatari a faptului ca el este cu adevarat parintele obstii, si o data investit, numai moartea fizica sau spirituala (erezia) justifica schimbarea acestuia.
In loc de concluzii
In cele spuse nu am intrat in detalii. Am urmarit doar o infatisare sumara a liniilor celor mai generale dupa care se ghideaza sau ar trebui sa se ghideze orice comunitate monahala cenobitica. Aceste linii generale, desprinse din scrierile monahale ale Sf. Vasile, formeaza, dincolo de detalii, osatura si duhul comun tuturor tipicoanelor manastiresti redactate ulterior. De aceea avem o unitate a duhului monastic ortodox intr-o diversitate de forme in care vietuirea monahala a fost consemnata tipiconal. De aceasta diversitate nu se tem decat cei incapabili sa auda suflarea Duhului (cf. In. 3, 8). Asa se explica existenta in Ortodoxie a practicii ca fiecare mare manastire sa-si redacteze propriul tipicon, ce prevede toate detaliile vietii monahului in cadrul concret si specific respectivei manastiri. Asa sunt tipicoanele Sf. Teodor Studitul, Sf. Benedict, Sf. Sava al Serbiei, Sf. Mamas, Sf. Atanasie Atonitul, Sf. Calinic pentru manastirea Frasinei si multe altele. Nu este vorba de ordine monastice diferite axate pe practicarea unilaterala a unui singur exercitiu ascetic, ca in catolicism. Dimpotriva, este vorba de expresii plenare si variate de racordare la acelasi duh si mod de viata monahal. Tipiconul unei manastiri reprezinta viata ortodoxa a unei comunitati manastiresti formulata in acel tipicon in care se fixeaza in scris obiceiuri deja formate dupa specificul acelei manastiri, dupa practica ei liturgica, dupa conditiile impuse de ctitor, conditiile specifice, etc.
Defaimatori ai vietii monahale au existat in toata istoria Bisericii, mai ales in Renastere si Reforma. Din cele infatisate, vedem cat de mult gresesc cei ce nu inteleg sensul duhovnicesc al randuielilor calugaresti, rastalmacindu-le intelesul si ingustandu-le reductionist, neteologic si in mod lipsit de pietate, la ceea ce cu ironie numesc tipicarism. Dar de buna seama ca de vina nu sunt detractorii monahismului, ci monahii care nu intrupeaza in ei duhul monahal autentic, deoarece, asa cum am vazut, randuielile monahale au cele mai profunde temeiuri in insasi fiinta si constitutia omului, cum o infatiseaza Sfanta Scriptura si Sf. Parinti. Cine crede altfel, contrazice Scriptura si interpretarea ei patristica. Cine crede altfel, e strain de credinta Bisericii Ortodoxe, oricine ar fi el.
Din aceste cateva reflectii finale pe marginea randuielilor vasiliene, vedem ca monahismul nu e nici pe departe ceea ce sustin defaimatorii lui. Nu este o adunare secreta, dizidenta in Biserica. Nu este extra, para sau antieclesial. Monahii nu sunt niste excentrici, ci niste pacatosi care vor sa se mantuiasca in Biserica Ortodoxa a lui Hristos, pe care o considera singurul stalp si temelie a adevarului. Monahismul nu este un mod de viata impotriva firii, ci cel mai inalt mod de vietuire pe care il poate duce fiinta omeneasca pe acest pamant, intrupare a maximalismului evanghelic, taina a veacului ce va sa vina, ce nu poate fi egalat de nimic din cele omenesti. Monahismul este un ideal atat de inalt, incat monahii insisi se simt neputinciosi in fata lui. Si cum s-ar putea simti altfel in fata unei vietuiri a carei apogeu a fost ilustrat de Domnul Hristos, de Prea curata Sa Maica, de Sf. Ioan Botezatorul, de Sf. Apostoli si de alti sfinti. "Eu nu sunt monah, dar am vazut monahi", zicea Sf. Macarie Egipteanul, unul dintre Staretii pe care i-a vizitat Sf. Vasile in Egipt. Randuielile monahale vasiliene de aceea sunt singurul indreptar dupa care, calauzindu-se in duh, monahii pot urmari apropierea deidealul monahal. Intruparea acestuia depinde de masura in care acestia isi iau in fiecare zi crucea si ii urmeaza lui Hristos.
Ieroschimonah Agapie Corbu
Ieroschimonah Agapie Corbu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu