Parintele Adrian Fageteanu
Dacă în evlavia sănătoasă atenţia omului este centrată pe relaţia lui de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii, pe preţuirea celuilalt prin smerirea de sine, în falsul misticism în centru nu mai e loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni, deoarece totul este ocupat de propria persoană închisă în sine, suficientă sieşi, separată de semeni prin mândrie. Iubirea conştientă a lui Dumnezeu şi a semenilor e înlocuită, în consecinţă, şi în planul trăirii liturgice cu anumite practici şi „ritualuri de cult” noi şi nerecunoscute de întreaga Biserică.
În Ortodoxie, toate rânduielile liturgice, fiind actualizări ale momentelor principale din istoria mântuirii noastre, sunt creatoare de smerenie şi de comuniune între oameni căci aduc credincioşilor conştienţi harul Duhului Sfânt, harul Duhului Iubirii dumnezeieşti, în toate rânduielile de cult lucrează însuşi Mântuitorul Hristos – izvorul harului – printr-un dialog iubitor şi raţional cu noi, şi ne angajează şi pe noi la iubire unii pentru alţii.
De aceea, să se înțeleagă că nu aprinsul mecanic a 9 lumânări sau acatistele date la 7 biserici simultan sau împlinirea strictă a pravilei de post şi rugăciune cu gura sau intrarea în vreo grupare de „elită duhovnicească” ne ajută automat la mântuire, ci păzirea poruncilor lui Hristos în Duhul întregii Biserici. Mulţi evită pe cât pot Taina Spovedaniei, canonul de pocăinţă şi virtuţile creştineşti absolut necesare mântuirii şi se îndreaptă spre „reţete sigure” de genul „9 Masluri”, „rugăciuni de 9 zile consecutive”, descântece şi tratamente pe la tot felul de ţigănci, prooroci, paranormali etc. Cu durere, sesizăm astăzi în Biserică o adevărată invazie a păgânismului prin mentalitatea magică, prezentă la tot mai mulţi credincioşi.
Evitând intenţionat sau nu catehizarea credincioşilor în direcţia creşterii lor morale şi duhovniceşti, unii păstori sufleteşti acreditează şi întreţin o serie de practici necanonice, practici care, pe de o parte, le duc faima de mari „făcători de minuni”, iar pe de altă parte ţin oamenii într-o stare de confuzie spirituală, ce degenerează treptat într-o mentalitate magic-fetişistă. „Prin practici de felul acesta nu se mai serveşte opera de educare şi spiritualizare a sufletelor prin religie, ci sub forme creştine se serveşte opera de scufundare a lor în imoralitate şi în întunericul şi robia unor puteri obscure, care se dezlănţuie prin practici de sugestie şi de magie.” (Preot prof. Dumitru Stăniloae)
Poate unora dintre practicile enunţate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment (e mai mult o autosugestie), totuşi ele nu pot fi acceptate ca autentic bune, întrucât sunt fie riscante, fie deviante de la sensul lor real, fie chiar profanatoare ale Tradiţiei autentice. Unele dintre aceste practici sunt întreţinute de către unii preoţi sau călugări, altele de creştini mireni, bineînţeles promotorii lor încadrându-se în tipologia expusă mai înainte.
Unele sunt inovaţii şi improvizaţii liturgice, sau deformări voite ale rânduielilor liturgice consacrate în Tradiţia Bisericii Ortodoxe, altele sunt de-a dreptul „reţete băbeşti”, cu origini în vrăjitoria populară.
Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:
– deschiderea cărţii (sau a Pravilei sau a Psaltirii sau a Sfintei Evanghelii, uneori la sfârşitul Sfântului Maslu) pentru a iscodi viitorul54, urmată de tâlcuirea fragmentului de text ce cade mai întâi sub ochii „credinciosului”, care eventual a ţinut trei zile de post negru;
– împărţirea de părticele (miride) luate de pe Sfântul Disc şi date „credinciosului” cu menţiunea că „ele sunt mai mari în sfinţenie decât aghiazma şi anafura şi se iau după o zi de post total” (de unde invenţia asta?);
– oficierea unor „rugăciuni şi slujbe speciale” pentru cei care s-au sinucis, pentru cei morţi în erezie, pentru pruncii avortaţi, lucru neadmis de Biserică;
– omiterea exorcismelor de la Botez;
– rebotezarea celor bolnavi de epilepsie sau a copiilor „pentru a se alunga răul din om şi casă” sau scoaterea copilului din casă printr-un geam spart, dându-i un alt nume;
– „botezul” morţilor sau al unor păpuşi sau cârpe pe 7 ianuarie în locul copiilor avortaţi care-şi „primesc” un nume fictiv de Ion-Ioana (această invenţie este opera „babelor” care descântă şi ghicesc pe la ţară, invenţie preluată şi de unii „popi mincinoşi” care câştigă bine de pe urma ei); cei ce fac un lucru ca acesta sunt aspru mustraţi de către Biserică, prin Canonul 47 al Sfinţilor Apostoli, „ca unii ce-şi bat joc de crucea şi moartea Domnului” (practica aceasta este un adevărat sacrilegiu adus Tainei Botezului);
– săvârşirea Spovedaniei în grup la adulţi, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare, urmată chiar de Sfânta împărtăşanie, fără nici un canon dat cuiva, deşi unii dintre ei nu s-au spovedit niciodată în viaţă;
– săvârşirea mărturisirii păcatelor în faţa icoanei Mântuitorului, fără preot, acesta citind doar dezlegarea finală;
– folosirea doar a epitrahilului la Proscomidie, la Botez sau la Spovedanie de către preotul duhovnic (lucru contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specifică limpede ca fiind obligatorie îmbrăcarea felonului, ca la orice Sfântă Taină);
– împărtăşirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comă sau în agonie sau tocmai au murit (un adevărat sacrilegiu împotriva Sfântului Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos);
– atingerea şi păstrarea (40 de zile) pe sub Sfânta Masă a unor fotografii, acte, haine şi obiecte ca „să se sfinţească”;
– păşirea cu Cinstitele Daruri peste oameni şi haine (lucru riscant pentru slujitor şi generator de dezordine între credincioşi);
– atingerea capetelor credincioşilor cu Sfântul Potir de către preotul slujitor (din nou riscul e foarte mare) pentru „a li se ierta păcatele”;
– abuzul de pomeniri la Vohodul mare;
– călcarea oamenilor cu picioarele pentru „a scoate diavolii din ei”;
– citirea mai deasă (chiar de câteva ori pe zi) a Molitvelor Sfântului Vasile cel Mare şi a unor exorcisme apocrife (suspect este că în acestea se pomeneşte mai des numele vrăjmaşului decât al Mântuitorului, iar unii credincioşi evită Taina Spovedaniei);
– miruirea fotografiilor pentru „a le merge bine” celor din fotografii;
– împărţirea de tămâie sau cenuşă din cădelniţă pentru a fi consumate de credincioşi prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicării este evident);
– oficierea unor „slujbe speciale” de „dezlegat cununiile şi vrăjile”;
– înmormântarea seacă (fără mort);
– condensarea pentru aceeaşi persoană a 2 sau 3 slujbe de pomenire a morţilor într-un singur parastas;
– deschiderea bisericii dimineaţa de către unii tineri şi tinere pentru grăbirea căsătoriei;
– punerea busuiocului sub perna fetei, ca să i se descopere ursitul în vis;
– acceptarea şi încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii şi vise profetice şi chiar recomandarea pelerinajelor în locuri „speciale”;
– acreditarea în biserică a grupărilor de elită religioasă;
– acceptarea şi încurajarea doctrinelor sincretiste şi practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, parapsihologic, masonerie, astrologie, zodiace, ghicit;
– promovarea unor învăţături şi practici noi legate de isihasm străine de tradiţia filocalică şi chiar profanatoare a ei; aceste noi „proceduri” de isihasm fac casă bună cu păgânismele orientale;
Aşa cum precizam, alteori practicile necanonice reproduc reţete de-a dreptul băbeşti:
– folosirea şi purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii Domnului, Epistolia şi Talismanul Domnului, Evanghelia după Toma ş.a.;
– punerea de bani în cristelniţă (chipurile ca să aibă noul-născut spor la bani);
– ţinerea în mână a mai multor lumânări la Sfânta împărtăşanie (chipurile pentru cei morţi neîmpărtăşiţi);
– dăruirea unui cocoş preotului slujitor în noaptea de înviere (chipurile pentru cei morţi „nespovediţi, neîmpărtăşiţi, fără lumânare”);
– aprinderea a 7, 9, 12, 33 de lumânări în formă de cruce şi lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert de lumânare de fiecare dată), separate prin câte 10 mătănii, ultima repriză, obligatorie, fiind la ora 12 noaptea, chipurile pentru îndeplinirea dorinţelor (de parcă Dumnezeu ar fi obligat să-ţi îndeplinească dorinţa în urma acestui ritual fixist);
– săvârşirea unor „rugăciuni de blestem” (nu de îmblânzire) a duşmanilor, uneori ţinând o lumânare cu flacăra în jos;
– darea în aceeaşi dimineaţă, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii;
– folosirea unor obiecte bisericeşti sau a unor părţi din ele în practicile vrăjitoreşti ş.a.
Asupra acestor practici necanonice (ca şi a altora de acelaşi gen) merită să facem câteva observaţii:
1) Toate aceste practici sunt aşa-zise „tradiţii” locale, variind mult de la un mediu (citadin sau sătesc, intelectual ori ignorant) la altul, unele sunt foarte noi, neacceptate, ba chiar condamnate de Sfântul Sinod81 (încă din 1952) şi chiar de toţi creştinii cu discernământ.
2) În general, ele au răspândire între oamenii creduli, neinstruiţi, grupaţi de obicei în jurul unui om – iniţiatorul „tradiţiei” – care este ajutat de un „colegiu” (aceştia îi asigură „capului” publicitatea şi promovarea învăţaturilor şi practicilor inventate de el).
3) De obicei iniţiatorii sunt bărbaţi care-şi iau „libertăţile” şi prestanţa de a inova mai uşor (cad mai uşor pradă duhului rău care le oferă calitatea de „înţelepţi”, „mentori”, „prooroci”).
4) Femeile sunt preponderent atrase de asemenea „tradiţii” noi pe care le răspândesc automat, fără a se interesa de raportul lor cu tradiţia autentică a Bisericii Ortodoxe; ele aparţin tipului ignoranţilor şi primitivilor în credinţă.
5) În cazul în care iniţiatorul e preot hirotonit sau mai ales călugăr (şi eventual într-o mănăstire faimoasă), credibilitatea „proorociilor” şi a practicilor scornite de el creşte între aderenţi, între viitoarele victime.
6) Totdeauna sunt forme exagerate de evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât unul creştin, care reduc actul credinţei la forma exterioară şi la simplul ritual mecanic, magic. Cei care le practică alunecă în mândria că nu sunt ca ceilalţi creştini, considerându-se mai „iniţiaţi” în credinţă.
7) Folosindu-se de unele tradiţii bisericeşti adevărate, „tradiţiile” necanonice le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios de sminteală pentru intelectuali şi de înjosire a Ortodoxiei de către sectanţi.
8) Ele subminează unitatea liturgică şi de credinţă a întregii Biserici Ortodoxe Române, strecurând uneori învăţături eretice şi creând motive de dispută şi chiar de dezbinare atât între clerici, cât şi între credincioşi.
9) Cei care săvârşesc „exerciţiile” duhovniceşti expuse au impresia că, în mod automat, în viitor „le va merge sigur bine”, creându-şi iluzii şi speranţe deşarte.
10) Cei care apelează la ele desconsideră Sfintele Taine, ierurgiile bisericeşti şi virtuţile creştine, dând întâietate practicilor acestora oculte, exagerând accesoriile şi pierzând din vedere esenţialul însuşi.
11) Principala ofensă este adusă Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uită că, din pricina păcatelor, Dumnezeu îngăduie încercările şi necazurile. De aceea şi diavolii îi poartă, pentru mândria lor, pe alte drumuri, numai pe drumul pocăinţei nu.
12) Unii îşi reduc întreaga viaţă religioasă la un lanţ de asemenea practici necanonice, lanţ pe care-l străbat inconştient (cu discernământul adormit); au impresia că sunt pe calea mântuirii doar făcând aceste „exerciţii”, permiţându-şi chiar fapte imorale uneori pentru îndeplinirea lor (de exemplu: multe femei se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe cap).
13) Cei ce devin dependenţi de aceste tehnici ajung obsedaţi de scrupulozitatea lor, pierzându-şi libertatea de fi prin har ai lui Dumnezeu. Treptat, încrâncenarea şi îngustimea gândirii lor pot avea urmări psiho-patologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic.
14) În conţinutul lor nu respiră duhul smereniei şi al iubirii de oameni; nici o tehnică în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a asumării semenului în iubire. Sunt „exerciţii” individualiste şi reduse la folosul propriu, care agravează boala secularizării şi a individualismului credinţei. Această consecinţă este cea mai gravă, căci „din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24, 12) şi mulţi se vor abate de la adevărata credinţă la forme de fals misticism, erezie, idolatrie păgână şi vrăjitorie.
15) Încurajarea mai mult sau mai puţin tacită de către unii preoţi a unor asemenea forme de fals misticism şi practici necanonice este o dovadă de decădere moral-religioasă, pe care înşişi credincioşii n-o pot tolera multă vreme, iar descoperirea neadevărului din ele va însemna atunci şi o gravă deteriorare a încrederii lor în autoritatea preotului şi a religiei. Creştinismul, ca religie a Adevărului, nu are nevoie, ba e profund periculos, să fie sprijinit pe minciuni care se dezvăluie rând pe rând ca atare.
16) Toate aceste forme eronate de evlavie trebuie demascate, eliminate şi prevenite prin catehizarea credincioşilor în dreapta şi adevărata credinţă creştină, prin educarea unui discernământ minimal, care să le permită oamenilor observarea şi evitarea abuzurilor şi a exagerărilor „evlavioase”.
Părintele Adrian Făgețeanu și crucea Rugului Aprins”, Ed. Credinței București, 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu