Monahismul in lumea celui de-al treilea mileniu

Lumea celui de-al treilea mileniu, dominata de dorinta arzatoare de a cunoaste tot, încearca sa patrunda prin intermediul ratiunii într-un domeniu în care aceasta si-a dovedit dintotdeauna limitele. Monahismul nu poate fi înteles deplin prin simpla ratiune, iar daca omul nu se opreste cuvios în fata tainei, risca sa ajunga sa acuze ceea ce, de fapt, nu cunoaste decât partial. Poate acesta este unul din motivele pentru care lumea contemporana priveste deseori cu scepticism monahismul sau îl interpreteaza în functie de propriile mentalitati, ajungând la întelegerea gresita a acestui mod de a sluji lui Dumnezeu.

Încercând sa lamurim câteva din controversele iscate pe aceasta tema, ne oprim mai întâi asupra întrebarii care se ridica cel mai des si care pune sub semnul îndoielii chiar taina care sta la începuturile caii monahale. Întrebarea „De ce intra cineva în monahism?” este absolut normala caci oricine este tentat sa priveasca cu mirare faptul ca niste oameni destoinici, sanatosi si culti renunta de bunavoie la parinti, la prieteni, la cinste, la succes, la confort si la tot ceea ce le poate oferi viata lumeasca, pentru a veni la singuratate, la osteneli, la robie de bunavoie, la anonimat, la o viata de renuntari continue, iar aceasta poate chiar atunci când înca strabat perioada adolescentei visatoare si nelinistite.

Oamenii încearca sa-si explice aceasta renuntare printr-o serie de raspunsuri - aparent rationale - dar care nu au nimic în comun cu realitatea. Astfel, unii considera ca o astfel de persoana dezerteaza în urma unui soc care a pus capat încrederii în sine sau din cauza unei neputinte. Altii îl considera pe tânarul monah ca un fugar de la responsabilitatile vietii sau de la datoriile care i s-ar fi parut a fi prea împovaratoare. Dar cei care gândesc astfel ignora faptul ca monahii nu se duc în manastire la o viata linistita si lipsita de osteneli, ci, dimpotriva, prin parasirea lumii intra în prima linie a razboiului duhovnicesc. Oare acest curaj ar putea fi privit ca „dezertare”?! Sau puterea de a renunta la tot pentru un ideal se poate numi „fuga”?! În nici una caz! Si atunci, care este totusi motivul care i-a putut determina pe acesti oameni sa intre în monahism?

Daca i s-ar pune aceasta întrebare, oricare dintre calugari ar raspunde simplu: „Chemarea monahala”, caci ei sunt constienti ca au fost chemati de Dumnezeu la acest fel de vietuire si ca, în mod absolut normal si fara nici un merit personal, au raspuns acestei chemari. Minunea plecarii la manastire o poate face numai o interventie dumnezeiasca - aceasta chemare adânca, tainica si staruitoare, venita de dincolo de marginile firii, care le da puterea de a parasi totul si de a-si lua crucea grea a unei vieti pline de osteneli.

Cine n-a încercat acest sentiment care împinge pe cineva spre monahism nu poate sa-l înteleaga deplin, deoarece chemarea monahala nu poate fi definita prin cuvinte. Este ca acele notiuni cum sunt „iubire” si „dor” care nu pot fi întelese decât traindu-le, dar care sunt mai intense si mai reale decât oricare altele. Chemarea monahala le cuprinde în sine pe amândoua si înca mult mai mult. Contopind în sine dulceata iubirii si suferinta dorului, aceasta chemare revarsa asupra omului un ocean de iubire sub care inima se topeste, un dor dumnezeiesc care arde sufletul si-l duce pe aripile îngerilor spre izvorul rece si cristalin al manastirii, singurul care poate potoli setea sufletului îndragostit de Hristos.

Chemarea monahala este asemenea acelui „Vino dupa Mine” adresat de Mântuitorul Apostolilor, fara promisiuni, fara cuvinte inutile, fara încercari persuasive, caci inima simte dulceata si renunta la toate pentru o robie de bunavoie: robia iubirii. Chemarea monahala este o taina cu neputinta de înteles pentru mintea omeneasca, desavârsita împletire între acel „Nu voi M-ati ales pe Mine, ci Eu pe voi” (In. 15,16) si libertatea omului, iubire serafimica pogorâta în inima de lut, putere de a transcende dincolo de timp într-o vesnicie liturgica, chemare la slujire totala, desavârsita, neconditionata, revelatie a sacrului spre îndumnezeirea profanului, tânjire dupa Prea Dulcele Mire Ceresc, contopire divino-umana în mrejele dragostei...

Aceasta este chemarea monahala - taina si minune în acelasi timp - a carei realitate oamenii timpului nostru, oricât de rationalisti ar fi, trebuie s-o accepte, fiindca este marturisita de fiecare monah în parte si este singura care poate explica puterea de care dau dovada acesti oameni care parasesc lumea pentru a se darui total si pentru întreaga viata slujirii lui Dumnezeu.

Un alt aspect care naste nedumeriri este neîntelegerea faptului ca dezlipirea de lume este absolut necesara pentru viata monahala, caci fara aceasta nu este posibila o regasire, o crestere launtrica proprie, mai mult, o zidire a omului în har. În lume, oricât s-ar stradui cineva sa se mentina la înaltimea unei vieti duhovnicesti, nu poate reusi aceasta, din cauza amestecului obligatoriu cu cele pamântesti. Si cel legat de grijile si preocuparile vietii ca si cu un lant poate sa umble, dar cu greutate. Viata practica a monahilor, însa, departe de lume si într-un mediu teocratic, patrunde pâna în cutele cele mai fine ale sufletului si le formeaza o psihologie corespunzatoare.

Monahul trebuie sa fie un vultur al spiritului; iubirea lui serafimica fata de Dumnezeu trebuie sa arda ca o flacara în pieptul lui ziua si noaptea. Dezlipirea de lume se face mai întâi pentru ca sa-L poata iubi astfel pe Dumnezeu si apoi, prin iubirea lui Dumnezeu, sa-l iubeasca si pe aproapele ca pe sine însusi.

Este adevarat ca iubirea de Dumnezeu se concretizeaza în puterea de a ne revarsa iubirea peste aproapele nostru, dar iubirea pura nu începe de la noi; noi nu stim sa-l iubim pe aproapele. Chiar daca de multe ori simtim în noi fiorii unei iubiri curate fata de oameni si, în general, fata de tot ce ne înconjoara, realizarea în chip practic a acestei simtiri ne arata ca nu stim sa iubim. Iubirea noastra este legata de pamânt, de interese care au la baza de multe ori un aspect utilitarist si de aici provin raporturile noastre subiective cu lumea. Prin iubirea de Dumnezeu se poate însa realiza un duh de iubire obiectiva a lumii înconjuratoare, iubire care stie sa priveasca natura si pe aproapele în chip duhovnicesc. Numai departându-te de lume te poti apropia de Dumnezeu si El te învata ce înseamna a iubi, acea iubire de esenta divina, singura care este eterna.

Un alt aspect al vietii monahale care a dat nastere la multe controverse este faptul ca într-o lume în care se pune accent mai mult ca niciodata pe libertatea individului, monahismul continua sa se centreze în jurul ascultarii ca virtute principala. Cu toate ca în ochii gândirii profane pare un paradox, supunerea si libertatea sunt conciliabile si, chiar mai mult, interdependente, dar numai într-un plan superior.

Vocile care acuza monahismul ca distruge unul dintre drepturile fundamentale ale persoanei umane - libertatea - nu înteleg ca de fapt ascultarea distruge falsa libertate si-i daruieste omului libertatea deplina, caci aceasta taiere a voii nu duce la desfiintarea omului ca persoana, ci dimpotriva, la întruparea lui într-o personalitate îngereasca. Atunci când ascultarea este resimtita ca o necesitate, ea daruieste libertate, caci supunerea nu e robie, ci e eliberare. Ce altceva este seninatatea care se citeste pe fata oricarui monah daca nu libertate si pace sufleteasca, cele doua lucruri dupa care tânjeste si alearga omul contemporan, dar pe care nu le poate obtine atâta timp cât neaga valoarea ascultarii ca virtute.

Binecuvântata ascultare ascunde în sine o maretie de negrait, ea învrednicindu-l pe umilul si simplul ucenic sa devina salas al Sfintei Treimi. Ceea ce-l împiedica pe om sa fie unit cu Dumnezeu este propria sa vointa si încrederea în sine însusi. Ascultarea înlatura aceste obstacole fiindca presupune o daruire în întregime, iar Dumnezeu nu poate ramâne insensibil fata de supunere si umilinta. De aceea, Sfintii Parinti considera în unanimitate ca ascultarea este cea mai scurta cale spre unirea cu Dumnezeu si spre nepatimire.
Iata cât de mult pierde lumea contemporana care alearga dupa o cât mai mare libertate si neaga virtutea ascultarii, care este, de fapt, adevarata libertate: libertatea de a te supune în mod firesc lui Dumnezeu.

Exista de asemenea unele voci, destul de numeroase mai ales în contemporaneitate, care marginesc întreg monahismul la limitele sufocante ale datoriilor elementare ale iubirii sociale de aproapele si reproseaza monahismului de astazi neimplicarea sociala într-o maniera majora, bazându-se pe unele cazuri de ajutor social oferit de monahii din vechime. Pentru a raspunde acestor acuzatii trebuie subliniat în primul rând faptul ca în vremurile respective nu exista o protectie sociala statala si grija Bisericii pentru saraci era abia schitata. Astazi însa flacara dragostei s-a întins peste tot, nu numai la cei credinciosi, ci chiar si la cei necredinciosi, care toti împreuna constituie ceea ce Cuviosul Paisie Aghioritul numeste „Pronia Sociala”.

Inima monahului tinde spre o îmbratisare iubitoare a semenului, doreste sa-l mângâie si sa-l ajute, dupa pilda lui Hristos, dar în viata monahala cea mai buna expresie a acestei iubiri este rugaciunea, prin care el cauta sa cuprinda întreaga creatie în iubire si în mijlocire. Rugaciunea neîncetata este vocatia proprie si caracteristica monahului, precum si felul sau de a sluji întreaga societate. Rupând la început relatia cu lumea, el o regaseste prin Hristos, dar de-acum înainte în cu totul alt mod, aflându-se unit cu ea printr-o legatura de iubire. Folosind obiceiul de a judeca însemnatatea unei profesii dupa valoarea roadelor pe care aceasta le produce, se poate spune ca monahii aduc unele din cele mai mari foloase sociale fiindca prin rugaciunile lor fac sa se reverse mila lui Dumnezeu peste lume.

Rugaciunea pentru lumea întreaga, pentru „Adamul total”, abate însa în multe cazuri monahul de la o anume slujire a oamenilor. S-ar putea naste întrebarea daca o astfel de abtinere de la o slujire precisa nu este refuzul unui ajutor concret în numele unui lucru abstract. Raspunsul nu poate fi decât negativ, fiindca „Adamul total” nu este ceva abstract, ci plenitudinea cea mai concreta a existentei umane, iar credinta monahului în Dumnezeu preface iubirea lui în rugaciune, întrucât, în virtutea calitatii lui de monah, nu poate sa faca altfel.

Daca rugaciunea pentru lume este principala fapta buna a monahului, ea nu exclude însa ajutorul concret oferit aproapelui aflat în nevoie caci, asa cum spunea Sf. Pahomie, „iubirea de Dumnezeu consta în a ne ridica suferintele unii altora”. Atunci când acest lucru este posibil, monahul nu se da înapoi de la a ajuta oamenii si altfel decât prin rugaciune, dar o face smerit si tacut. Neoferind acest ajutor pentru a fi vazut si apreciat de oameni, gestul sau ramâne neobservat si astfel lumea contemporana îl judeca în necunostinta de cauza si-l acuza pe nedrept ca nu se implica într-un mod concret în sustinerea celor aflati în nevoie. Adevarul este însa cu totul altul: oricât de sarace din punct de vedere material ar fi multe dintre manastirile din vremea noastra, fiecare ofera ajutor celor care au nevoie, în multe si variate moduri, dar întotdeauna aceste fapte sunt îmbracate în haina smereniei si urmeaza cuvintelor Mântuitorului „Sa nu stie stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6,3).

Alte voci contemporane acuza monahismul de neimplicare în misionarism, în propovaduirea cuvântului lui Dumnezeu. Acestora le putem raspunde ca monahii au datoria sa conlucreze la mântuirea lumii nu prin actiunea lor, ci prin desavârsirea lor. Astfel, ei propovaduiesc Evanghelia prin modul cel mai eficient - cel al exemplului - lucru de care înseteaza lumea mai ales astazi, deoarece toti, mai mult sau mai putin, s-au cultivat în epoca noastra si pot spune adevaruri mari din cele ce au citit. Monahismul, în schimb, îsi împlineste rostul spiritual prin disciplinarea firii dupa sfaturile evanghelice, prin trairea crestinismului pâna la tensiunile desavârsirii.

Prin prezenta lor în mijlocul secularismului acestui veac, monahii dau oamenilor o pilda vie a felului cum poate fi interpretata viata altfel decât raportând-o exclusiv la rosturi pamântesti. Simpla lor existenta si modul lor de viata în Hristos reprezinta astfel cel mai bun apostolat, cel mai util misionarism. Neiesind în lume pentru a propovadui cuvântul lui Dumnezeu, ei deschid însa usa chiliei si primesc cu dragoste pe toti cei care vin sa le ceara un sfat sau un strop de liniste si speranta. Fiindca monahul tinde spre altruism, el este întotdeauna gata sa asculte si sa înteleaga bucuriile si durerile semenilor lui, oricare ar fi acestia. Sfatul sau este liber de dorinta personala si neîmpovarat de prejudecati. Foarte constient de propria sa slabiciune, el nu devine un judecator al semenului, ci cauta sa-i fie un frate în adevaratul sens al cuvântului. Aceasta o face fiindca a ajuns la acea maturitate duhovniceasca în care, dupa cuvântul Sfntului Isaac Sirul, simte în el însusi „mila pe care Dumnezeu o are fata de lume”.

Monahii îmbunatatiti, întemeiati adânc în adevarul etern si purtând viu în duhul lor icoana lui Iisus Hristos, Modelul Absolut si Unic, sunt o permanenta binecuvântare. Întâlnindu-i, simti, recunosti prin si împreuna cu ei, ca în Hristos „stii de unde vii si încotro mergi” (In. 8.14). Împartasesc oricui sensul vietii, echilibrul stabil si dinamic al puterilor sufletesti. Primesc de la ei forta, lumina binefacatoare si regeneratoare, mai ales acele suflete care cauta sprijin: suflete fragile, slabite, deznadajduite. Ei le ajuta sa-si refaca unitatea, armonia puterilor launtrice, le dau pace interioara, speranta, încredere si dragoste, virtuti care stau la baza unei vieti sfinte dupa chipul lui Dumnezeu Ziditorul - Tatal, prin Fiul, în Duhul Sfânt.

Monahul este un reprezentant înaintea Celui Preaînalt al unei lumi suferinde si se ofera în fiecare zi ca jertfa unita cu jertfa lui Hristos pentru mântuirea acesteia. Cu sufletul sau aprins prin lumina cea de sus, purificat prin rugaciune si jertfa, cheama cu glas de arhanghel toata suflarea crestineasca la iubire, modestie, dreptate, înnoire si la ascultare de voia Celui Atotputernic.

maica D.

Manastirea Sf. Ioan Botezatorul - Lipnita