VIAȚA SFINTEI MARIA EGIPTEANCA

                   https://www.youtube.com/watch?v=6MG9jfpSsFc

Viata Sfintei Maria Egipteanca se citeste de obicei de doua ori pe an, si anume:  (1) Joi in Saptamana a 5-a din Sfantul si Marele Post, la Utrenie (care se savarseste miercuri seara), adica la "Denia Canonului cel Mare”. Dupa randuiala din Tipicul Mare si din Triod, aceasta citire se imparte in doua stari; Starea intai se citeste indata dupa sfarsitul Catismei a 8-a, iar Starea a doua dupa Cantarea a 3-a a Canonului Mare (si Sedelnele corespunzatoare); (2) Duminica a 5-a din Postul Mare, la Utrenie (in locul Sinaxarului), deoarece in aceasta Duminica Facem pomenirea Cuvioasei Maria Egipteanca.

Sfantul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului

VIATA SFINTEI MARIA EGIPTEANCA

STAREA INTAI
 

"Bun lucru este a ascunde taina imparatului si slavit lucru a propovadui faptele lui Dumnezeu". Asa a spus ingerul catre Tobie dupa minunata recapatare a vederii si dupa acele primejdii prin care a trecut si din care a fost izbavit pentru evlavia ce avea. A nu pazi taina imparatului este primejdios si vatamator, iar a tacea despre faptele minunate ale lui Dumnezeu aduce primejdie sufletului.

Pentru aceea si eu, cuprins de frica de a tacea despre faptele lui Dumnezeu si temandu-ma de primejdia asemanatoare aceleia ce statea atarnata deasupra slugii care a ingropat in pamant talantul daruit de stapan, fara sa scoata vreun folos din el, nu voi tacea despre povestirea sfanta care a ajuns pana la mine.

Nimeni sa nu puna la indoiala cele auzite de mine, alcatuitorul acestei scrieri, si nici sa creada ca istorisesc ceva care contrazice adevarul, sau sa se mire de maretia celor intamplate. Departe de mine gandul sa mint sau sa falsific povestirea in care Dumnezeu este pomenit. Nu mi se pare ca este lucru binecuvantat sa se cugete lucruri mici si nevrednice cu privire la maretia Cuvantului lui Dumnezeu intrupat si sa se puna la indoiala cuvintele celor care vorbesc despre maretia Lui. Dar daca se afla unii care la citirea randurilor de fata sunt oarecum izbiti de minunatia povestirii si nu voiesc cu usurinta sa creada, si cu aceia Dumnezeu sa fie milostiv, caci ei, uitandu-se la slabiciunea firii omenesti, socotesc cu neputinta de primit cele spuse in chip minunat despre oameni.

Incep deci aceasta istorisire. Cele istorisite s-au petrecut in vremea noastra si le-am primit de la un sfintit barbat, invatat din copilarie sa spuna si sa faca cele dumnezeiesti. Dar sa nu atraga spre necredinta pe cititori nici gandul ca este cu neputinta sa se intample o minune ca aceasta in vremea noastra. Harul Tatalui, dupa cum a invatat Solomon, trece din neam in neam in sufletele cuvioase si face prieteni ai lui Dumnezeu si profeti. Este insa timpul sa incep acea sfanta istorisire.

In una din manastirile din Palestina era un barbat impodobit in viata si in cuvant, crescut din pruncie in nevointele si faptele cele calugaresti. Numele acestui barbat era Zosima. Sa nu socoteasca cineva, dupa nume, ca vorbesc despre acel Zosima, osandit odinioara ca eretic din pricina invataturii sale. Altul este acesta, si altul celalalt, iar deosebirea intre cei doi este mare, cu toate ca amandoi au avut acelasi nume.

Acest Zosima era dreptcredincios si dintru inceput a trait ca monah in una dintre vechile manastiri din Palestina. Ravna avea pentru orice fel de nevointa pustniceasca si a ajuns destoinic in orice fel de infranare. Nu numai ca a pazit toata randuiala predata de cei care s-au nevoit spre o astfel de lupta, dar si el insusi a izvodit inca alte multe nevointe, prin care cauta sa supuna trupul duhului. Iar tinta nu si-a gresit-o. Si intr-adevar batranul a ajuns atat de vestit in cele duhovnicesti, incat adeseori multi din monahii din manastirile invecinate, ba chiar si din cele indepartate, veneau la el ca sa fie povatuiti in ce priveste infranarea. Cu toate ca batranul avea o astfel de vietuire, totusi niciodata n-a trecut cu vederea studiul cuvintelor dumnezeiesti, nici cand se culca, nici cand se scula, nici cand tinea in maini lucrul sau, din care-si agonisea hrana. Iar daca vrei sa afli despre hrana gustata de el, iti voi spune ca un singur lucru avea el care nu se poate tine ascuns si nici nu se putea termina, anume cantarea neintrerupta a psalmilor si studiul neincetat al cuvintelor sfinte.

Se spune ca batranul a fost de multe ori invrednicit cu vedenii dumnezeiesti, fiind luminat de Dumnezeu. Caci, dupa cum a spus Domnul, cei care-si curatesc trupul si sunt pururea veghetori prin privirea treaza a sufletului lor vad vedeniile dumnezeiesti ale luminarii si primesc de aici arvuna binelui ce nu se ia de la ei.

Zosima zicea ca din pantecele maicii sale, ca sa spun asa, a fost hotarat pentru viata de manastire; iar aici si-a indeplinit pustniceasca sa cale pana la al cincizeci si treilea an al vietii. Dupa aceasta insa, dupa spusele sale, a fost tulburat de gandul ca ar fi intru toate desavarsit si ca n-ar avea nevoie sa invete ceva de la altul. Si dupa marturisirea sa gandea intru sine astfel: "Se afla oare, vreun monah pe pamant, care poate sa ma invete un chip nou de pustnicie, pe care sa nu-l cunosc si nu l-am facut, sau sa fie in stare sa ma ajute cu ceva? Se gaseste, oare, vreun barbat, din cei care traiesc intelepteste in pustie, care sa ma intreaca in ce priveste fapta si contemplatia?".

Pe cand spunea batranul acestea, i s-a aratat cineva si i-a spus: "Zosima, bine te-ai nevoit, atat cat era cu putinta unui om, si bine ai dus la capat pustnicescul drum. De altfel nu este nimeni intre oameni care sa fie desavarsit. Dar lupta ce-ti sta in fata este mai mare decat cea dusa pana acum, desi n-o cunosti. Ca sa stii insa ca sunt inca si multe alte cai spre mantuire, iesi, intocmai ca si Avraam, acel vrednic de respect intre patriarhi, din pamantul neamului tau si din casa parintelui tau si du-te la manastirea ce se afla langa raul Iordanului".

Indata batranul, ascultand de porunca, a iesit din manastirea in care monahiceste din pruncie vietuise. Si ajungand la Iordanul cel intre rauri sfant, a fost condus de cel ce i-a poruncit in acea manastire, in care Dumnezeu a hotarat sa fie. Batand cu mana in poarta manastirii i-a iesit intru intampinare mai intai monahul insarcinat cu paza portii. Portarul l-a dus la staret. Iar el, cand l-a vazut cu haina si chipul cuviosiei si ca-i face metania obisnuita monahilor, dupa ce i-a dat binecuvantarea, l-a intrebat: "De unde vii, frate? Pentru care pricina ai venit la noi, niste sarmani calugari?".

"Sa spun de unde am venit, a raspuns Zosima, nu mi-e de folos; dar pentru folosinta am venit, Parinte! Am auzit despre voi slavite si vrednice de lauda lucruri, cu putinta sa apropie sufletul de Hristos, Dumnezeul nostru".

"Dumnezeu, frate, a zis catre el staretul, este singurul care vindeca neputinta omeneasca, si El insusi si pe tine, si pe noi ne va invata dumnezeiestile Sale voi si ne va indruma sa facem cele ce se cuvine. Omul nu poate fi de folos omului, decat numai sa ia aminte fiecare totdeauna de sine si sa lucreze cu minte treaza ceea ce trebuie, dobandind ajutor, in cele ce face, pe Dumnezeu. Dar daca, dupa cum ai spus, dragostea lui Dumnezeu te-a manat sa ne vezi pe noi, smeriti calugari, atunci ramai cu noi, daca pentru aceasta ai venit. Iar Pastorul cel Bun, Care Si-a dat sufletul pentru mantuirea noastra si cheama oile Lui pe nume ne va hrani pe noi toti prin harul Domnului". Acestea a spus staretul catre Zosima; iar el a facut iarasi metanie si a cerut binecuvantare; si dupa ce a raspuns: "Amin", a ramas in acea manastire.

Zosima a vazut pe calugari stralucind in fapte si in contemplatie, slujind Domnului. Cantarea era necontenita, privegherea tot timpul noptii, iar in maini aveau neintrerupt lucrul si in gura psalmi. Cuvant desert nu era printre ei. Grija de lucrurile lumesti nu se afla la aceia. Veniturile ce se socotesc si se aduna in fiecare an, si grijile cu privire la viata, griji care au in vedere un castig banesc, nici cu numele nu erau cunoscute de ei. Ci un singur lucru si cel dintai era cel ravnit de toti, anume ca fiecare din ei sa fie mort cu trupul, dupa cum au si murit o data si nu mai traiesc pentru lume si pentru toate cele din lume. Hrana neterminata aveau cuvintele de Dumnezeu insuflate. Hraneau insa si trupul, dar numai cu cele de trebuinta, cu paine si apa, pe cat era fiecare inflacarat de dumnezeiasca dragoste.

Vazandu-le pe acestea Zosima, dupa cum insusi a spus, se intarea foarte mult sufleteste, pasind inainte spre desavarsirea ce-i statea in fata si gasind impreuna-lucratori care sa lucreze in chip bun voia dumnezeiasca.

Dupa ce au trecut multe zile, s-a apropiat timpul pregatirii pentru Sfantul si Marele Post. Atunci monahii se curateau mai dinainte pentru dumnezeiasca patima si pentru inchinarea invierii lui Hristos. Portile manastirii nu erau deschise niciodata, ci incuiate totdeauna pentru a face monahilor netulburata nevointa pustniceasca. Nici nu era voie sa se deschida portile, afara numai daca vreun monah iesea pentru vreo mare trebuinta. Locul era pustiu, iar celor mai multi dintre monahii din vecini le era anevoie sa ajunga aici din cauza drumului nu numai greu de strabatut, dar si necunoscut.

In manastire se pastra din vechime o randuiala. Socotesc din pricina acestei randuieli Dumnezeu a adus pe Zosima la acea manastire. Care era randuiala si cum se pazea, voi spune aici. In Duminica ce s-a obisnuit sa se numeasca intai din saptamanile Postului Mare, se savarsea Sfanta Liturghie ca de obicei si fiecare se impartasea cu preacuratele si de viata facatoarele Taine si mancau putin, dupa cum era obiceiul. Dupa aceasta se strangeau toti in biserica si, facandu-se indelungata rugaciune si multe metanii, calugarii se imbratisau cu sarutare unii pe altii, sarutau si pe staret, facandu-i metanie, si se rugau sa le dea binecuvantarea, care sa le fie de ajutor si de sfatuire in nevointele ce le stateau inainte.

Dupa ce se savarseau acestea, se deschideau portile manastirii si ieseau toti din manastire cantand cu dulce glas: „Domnul este luminarea mea si Mantuitorul meu, de cine ma voi teme? Domnul este scutitorul vietii mele, de cine ma voi infricosa?” si celelalte stihuri ale psalmului. Ei lasau de multe ori un paznic sau doi paznici la manastire; nu ca sa pazeasca averea ce se afla inauntru – caci calugarii nu aveau ceva care ar fi putut fi luat de hoti –, dar ca sa nu lase biserica fara slujba dumnezeiasca.

Fiecare isi lua de ale mancarii, dupa cum putea si dupa cum voia. Unul lua cu sine paine pe masura trebuintei trupului; altul, smochine; altul, finice; altul, legume uscate muiate in apa; altul, nimic, ci numai trupul lui si rasa cu care era imbracat; se hranea, de cate ori firea il silea, cu ierburile ce cresc in pustie. Si era pazita aceasta randuiala si lege cu sfintenie de fiecare din ei: de a nu sti unul de altul cum se infraneaza si petrece celalalt. Indata ce treceau Iordanul se desparteau unii de altii. Pustiul era mare si nici unul nu se intalnea cu altul. Daca unul din ei vedea din departare venind pe altul spre el, se abatea din drum si se ducea in alta parte. Traia pentru el si pentru Dumnezeu, cantand neintrerupt psalmi si gustand din hrana pe care o avea la indemana.

Petrecand astfel toate zilele postului se intorceau la manastire in duminica dinaintea sarbatorii de viata facatoarei Invieri a Mantuitorului, duminica pe care Biserica a randuit-o sa se praznuiasca cu stalpari. Atunci se intorceau fiecare, avand rod al ostenelilor sale constiinta sa, care cunostea cum a lucrat si semintele caror osteneli a adunat. Si nimeni nu intreba pe celalalt cum sau in ce chip a purtat lupta ce i-a stat in fata.

Aceasta era randuiala manastirii si ea se indeplinea in chip desavarsit. Fiecare dintre ci cand era in pustie lupta cu sine insusi sub indrumarea lui Dumnezeu, fara sa caute sa placa oamenilor, si nici sa arate ca se infraneaza. Caci cele ce se fac de dragul oamenilor si cele ce se savarsesc pentru a placea oamenilor nu se poate spune ca aduc vreun folos celui ce le savarseste, ci, dimpotriva, mare paguba.

Atunci Zosima, potrivit obisnuitei oranduieli a manastirii, a trecut Iordanul, ducand cu sine putine ale mancarii pentru nevoia trupului si rasa cu care era imbracat. Canonul sau de rugaciune si-l indeplinea strabatand pustia; iar cand trebuinta trupului o cerea, gusta ceva.

Noaptea dormea intinzandu-se putin la pamant; se bucura de putin somn, acolo unde il apuca seara. Dis-de-dimineata incepea din nou sa mearga, avand totdeauna locuri aspre pentru mers. Si avea dorinta – dupa cum spunea – sa patrunda in adancul pustiei, cu nadejdea sa gaseasca vreun parinte, in stare sa-l duca spre ceea ce dorea. Si isi continua drumul cu sarguinta, ca si cum ar fi zorit spre o locuinta cunoscuta si faimoasa. A mers asa cale de douazeci de zile. Cand a venit vremea amiezii s-a oprit putin din mers si, privind catre rasarit, si-a facut obisnuita rugaciune. Caci obisnuia la hotarate ceasuri ale zilei sa-si intrerupa anevoiosul mers si sa se odihneasca putin stand in picioare, ca sa cante psalmi si sa faca metanii. Asa isi facea el rugaciunea.

Dar pe cand canta psalmi si privea la cer, cu o neintrerupta privire, vede din colina din dreapta locului in care sta si se ruga, pe la ceasul douasprezece, ivindu-se o umbra ca un trup de om. Mai intai s-a speriat si tremura din tot trupul, banuind ca vede o nalucire diavoleasca. Dupa ce a facut semnul crucii si a dat la o parte frica – caci rugaciunea i se terminase –, si-a intors privirile si vede in adevar pe cineva mergand spre miazazi. Vedenia era cu trupul gol, neagra la trup, innegrita ca din pricina arsitei soarelui; parul capului ii era alb ca lana, dar si acesta putin, incat nu trecea mai jos de grumazul trupului. Cand a vazut asta Zosima, s-a facut de bucurie ca o floare; si vesel de minunatia privelistii, a inceput sa alerge spre locul spre care se zorea si vedenia. Cu nespusa bucurie se bucura, caci in toata scurgerea acelor zile n-a putut sa vada chip omenesc, de animal sau de zburatoare, chip sau umbra pamanteasca, sau umbra vreunei vietuitoare. Cauta deci sa cunoasca cine este vedenia si din ce loc, pentru ca nadajduia ca va vedea mari lucruri.

Vedenia insa, cand a inteles ca Zosima vine de departe spre ea, a inceput sa fuga si sa alerge spre adancul pustiei. Zosima, ca si cum si-ar fi uitat de batranete, ba inca netinand seama nici de oboseala drumului, se indrepta zorindu-se sa ajunga pe cel ce fugea. Unul urmarea, celalalt era urmarit. Mersul lui Zosima insa era mai iute si incetul cu incetul a ajuns mai aproape de cel ce alerga. Cand s-a apropiat incat putea sa i se auda si vocea, a inceput Zosima sa strige si sa dea drumul cu lacrimi la astfel de strigate: "Pentru ce fugi de mine, un batran si un pacatos? Asteapta-ma, robule al lui Dumnezeu, orice ai fi, pentru numele lui Dumnezeu, pentru Care locuiesti in aceasta pustie! Asteapta-ma pe mine, neputinciosul si nevrednicul, pentru nadejdea pe care o ai in schimbul ostenelii tale. Stai si roaga-te si binecuvinteaza pe batran pentru Dumnezeu, Caruia nu I-a fost scarba de nimeni niciodata!".

Pe cand Zosima inlacrimat spunea aceste cuvinte, alergau amandoi spre un loc care avea infatisarea unui parau uscat. Imi dau cu parerea insa ca acolo n-a fost niciodata parau –, caci cum s-ar gasi un parau in acel loc? – ci ca locul a dobandit de la natura o astfel de infatisare.

Dupa ce-au ajuns amandoi la locul mai sus pomenit, faptura omeneasca ce fugea inaintea lui s-a coborat in vale si s-a urcat pe malul celalalt. Dar Zosima, obosit si nemaiputand sa fuga, a stat pe celalalt mal al locului cu infatisarea de parau. Si a adaugat lacrimi la lacrimi si plansete la plansete, incat tanguirile lui puteau sa ajunga pana departe. Atunci aratarea trupeasca de pe celalalt mal a rostit astfel de cuvinte: "Parinte Zosima, pentru Domnul, iarta-ma, dar nu pot sa ma intorc si sa ma arat in fata ta astfel. Sunt femeie si, dupa cum vezi, goala, iar rusinea trupului meu o am neacoperita. Dar daca voiesti cu tot dinadinsul sa daruiesti binecuvantare unei femei pacatoase, arunca-mi rasa cu care esti imbracat, ca sa-mi ascund cu ea neputinta femeiasca si sa ma intorc spre tine si sa primesc binecuvantarile tale".

Atunci cutremur si ratacire a mintii a cuprins pe Zosima – dupa cum spunea – cand a auzit ca-l cheama pe nume. Caci barbatul, fiind patrunzator la minte si preaintelept in cele dumnezeiesti, cunostea ca daca acea faptura n-ar fi fost luminata de harul profetic, negresit ca nu l-ar fi chemat pe nume pe el, pe care niciodata nu l-a vazut si despre care niciodata n-a auzit.

Cu graba deci a indeplinit ce i s-a poruncit; si dezbracand haina veche si rupta ce-o avea, i-a aruncat-o stand intors cu spatele. Iar ea a luat-o si si-a acoperit unele parti ale trupului, care trebuiau sa fie acoperite mai mult decat altele.

Dupa aceasta se intoarse spre Zosima si-i zise: "Ce ti-a venit in minte, Parinte Zosima, de a vedea pe o femeie pacatoasa? Ce vrei sa afli de la mine sau sa vezi la mine, de nu ai pregetat sa te obosesti atat de mult?".

Zosima, inclinandu-si genunchii la pamant, cerea sa fie binecuvantat dupa obicei, iar ea ii facea metanie. Si amandoi se miscau spre pamant, fiecare cerand sa fie binecuvantat de celalalt. Nimic altceva nu se putea auzi de la amandoi decat "Binecuvinteaza!".

Dupa multa trecere de vreme, a spus femeia catre Zosima: "Parinte Zosima, tie ti se cuvine sa binecuvintezi si sa te rogi pentru mine, caci tu esti cinstit cu vrednicia preotiei; tu de multi ani stai in fata sfantului altar si de multe ori ai savarsit dumnezeiestile Taine".

Cuvintele acestea i-au adus lui Zosima mai mare frica si neliniste. Batranul tremura, era plin de sudoare si suspina, iar glasul i se taia. Si grai cu rasuflare greoaie si intrerupta: "Este lamurit, duhovniceasca maica, din felul tau de viata, ca te-ai apropiat de Dumnezeu si ca in cea mai mare parte ai murit pentru lume. Dar mult mai lamurit este harul dat tie, pentru ca m-ai chemat pe nume si m-ai numit preot pe mine, pe care niciodata nu m-ai vazut. Dar pentru ca harul nu se cunoaste din vredniciile pe care le are cineva, ci este obisnuit sa fie cunoscut din darurile sufletesti, pentru aceea, pentru Domnul, binecuvinteaza-ma si roaga-te pentru mine, care am nevoie de ajutorul tau".

Supunandu-se deci staruintei batranului, femeia a zis: "Binecuvantat sa fie Dumnezeu, Care se ingrijeste de mantuirea oamenilor si a sufletelor!".

Si dupa ce a zis Zosima: "Amin", s-au sculat amandoi din genunchi, iar femeia a zis batranului: "Pentru care pricina, omule, ai venit la mine pacatoasa? Pentru care pricina ai venit sa vezi o femeie lipsita de orice virtute? Afara numai daca harul Sfantului Duh nu te-a calauzit sa indeplinesti cu timpul vreo slujba de trebuinta trupului meu. Spune-mi cum vietuiesc crestinii astazi? Cum carmuiesc imparatii? Cum este pastrata Biserica?","In putine cuvinte, maica, a spus Zosima catre ea, prin rugaciunile tale cuvioase, Hristos a daruit tuturor pacea statornica. Dar primeste rugaciunea nevrednica a batranului si roaga-te pentru toata lumea si pentru mine pacatosul, pentru ca sa nu-mi fie fara rod intinderea pustiului acestuia".

"Tie ti se cuvine, parinte Zosima, i-a raspuns ea, sa te rogi pentru mine si pentru toti. Caci, dupa cum ai spus, ai vrednicia preoteasca si spre aceasta ai fost randuit. Dar pentru ca datori suntem sa facem ascultare, voi indeplini cu draga inima porunca".

Dupa ce a spus acestea, s-a intors catre rasarit si, ridicandu-si ochii in sus si inaltandu-si mainile, a inceput sa se roage in soapta. Glasul ei nu se auzea lamurit, asa ca Zosima n-a putut sa inteleaga nimic din rugaciunea ei. El statea, dupa cum spunea, cu privirile aplecate la pamant, tremurand, fara sa rosteasca ceva. Zosima s-a jurat luand pe Dumnezeu martor de cele spuse, ca, ridicandu-si putin ochii de la pamant, a vazut-o in timpul rugaciunii ei inaltata cu un cot de la pamant, incat se ruga stand in vazduh. Cand a vazut aceasta, l-a cuprins mai mare frica si puternica neliniste; nu indraznea sa rosteasca ceva, ci spunea numai el insusi: "Doamne miluieste!". In timp ce batranul sta la pamant, un gand de sminteala i-a trecut prin minte. "Oare nu cumva este un duh rau si se face ca se roaga?".

Dupa ce femeia si-a terminat rugaciunea, s-a intors, a ridicat pe calugar si a zis: "Pentru ce, parinte, te tulbura gandurile si te smintesti cu privire la mine, ca sunt duh si ca ma prefac ca ma rog? Fii deplin incredintat, omule, ca femeie pacatoasa sunt si am fost de altfel intarita cu Sfantul Botez. Nu sunt duh, ci pamant si tarana si, intr-un cuvant, trup care n-a gandit nimic duhovnicesc".

Spunand acestea si-a pecetluit cu semnul crucii fruntea, ochii, buzele si pieptul, zicand astfel: "Dumnezeu, Parinte Zosima, sa ne izbaveasca de cel rau si de laturile lui, caci mare este puterea diavolului impotriva noastra".

Cand batranul a auzit si a vazut acestea, s-a aruncat la pamant si a cuprins cu mainile picioarele ei, spunand cu lacrimi: "Te jur, in numele lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care S-a nascut din Fecioara, pentru Care goliciunea aceasta o porti, pentru Care ti-ai istovit trupul acesta, sa nu ascunzi nimic robului tau, cine esti, de unde, de cand si in ce chip ai locuit in pustia aceasta. Nimic sa nu ascunzi din faptele tale, ci pe toate sa le povestesti, ca sa faci cunoscute maretiile lui Dumnezeu. Caci dupa cum este scris, ce folos are intelepciunea ascunsa si comoara ingropata? Spune-mi toate, pentru Domnul. Nu mi le vei spune pentru lauda sau pentru fala, ci ca sa ma incunostiintezi pe mine, pacatosul si nevrednicul. Cred in Dumnezeu pentru Care traiesti si ai vietuit, ca pentru aceasta am fost calauzit in pustiul acesta, ca Domnul sa faca cunoscute faptele tale. Nu este in puterea noastra a ne impotrivi judecatilor lui Dumnezeu. Caci, daca n-ar fi fost bineplacut lui Hristos Dumnezeul nostru ca sa fii cunoscuta de mine si sa se stie cum te nevoiesti, n-ar fi ingaduit sa fii vazuta de cineva si nici pe mine nu m-ar fi intarit sa merg atata cale, pe mine, care niciodata n-am voit si nici n-am putut sa ies din chilia mea".

Dupa ce parintele Zosima a spus acestea si mai multe altele, femeia l-a sculat de la pamant si i-a spus: "Ma rusinez, parintele meu, sa-ti spun rusinea faptelor mele. Iarta-ma, pentru Domnul. Dar de vreme ce ai vazut trupul meu gol, atunci sa-ti dezgolesc si faptele mele, ca sa cunosti de cata rusine si intinaciune este plin sufletul meu. Nu din pricina de a nu ma lauda, dupa cum socoteai, n-am voit sa-ti povestesc faptele mele – caci cu ce am a ma lauda eu, care am fost vas ales al diavolului? Stiu insa ca, daca voi incepe sa-mi povestesc viata, vei fugi de mine, cum fuge cineva de sarpe, si nu vei suferi sa auzi faptele nebune savarsite de mine. Ti le spun, fara sa las ceva deoparte. Dar mai intai, te jur, sa nu incetezi de a te ruga pentru mine, ca sa gasesc mila in ziua judecatii".

STAREA A DOUA

Si in timp ce batranul lacrima fara incetare, femeia a inceput povestirea vietii ei, graind asa: "Eu, frate, sunt de loc din Egipt. Pe cand eram de doisprezece ani si traiau parintii mei, am lepadat dragostea fata de ei si m-am dus in Alexandria. Mi-e rusine sa ma gandesc cum de la inceput mi-am stricat fecioria si cat de neinfranta si nesatioasa imi era patima impreunarii. Dar este mai cinstit ca sa ti-o spun acum. Aceasta ti-o voi istorisi pe scurt, ca sa cunosti firea mea patimasa si dorul meu dupa placeri. Timp de mai bine de saptesprezece ani, iarta-ma, i-am petrecut in dragoste publica, supusa fiind destrabalarii. Si pe adevar ma jur, nu pentru plata, caci n-am luat nimic de la cei care de multe ori voiau sa-mi plateasca. Acest chip – de a-mi satisface dorinta in dar – l-am nascocit pentru a face sa atrag luarea aminte a cator mai multi asupra mea. Iarasi sa nu crezi cumva ca nu luam bani pentru ca eram bogata. Nu, caci traiam ca o cersetoare si adeseori torceam calti. Aveam insa o pofta nesatioasa si o dorinta neinfranta de a ma tavali in noroi. Aceasta socoteam ca este scopul vietii, de a batjocori neincetat trupul.

Ducand deci o astfel de viata, vad intr-o vara multi barbati din Libia si din Egipt alergand spre mare. Am intrebat pe unul care se afla atunci intamplator langa mine: "Unde se zoresc oare barbatii acestia care alearga?".

Acela mi-a raspuns: "Se duc cu totii la Ierusalim de sarbatoarea Inaltarii cinstitei Cruci, care se praznuieste peste putine zile".

"Oare, nu ma vor lua si pe mine, i-am spus aceluia, daca voi vrea sa-i urmez?". "Daca ai bani de drum si de hrana, nu te impiedica nimeni". "In adevar, frate, i-am spus, n-am bani nici de drum si nici de hrana. Dar ma duc si cu si ma urc in una din corabiile pe care le-au tocmit si ma vor hrani, chiar daca nu vor. Trup am, si-l voi da in locul banilor de drum.

Pentru aceasta am voit sa plec – si-ti cer iertare, parintele meu – pentru ca sa am mai multi indragostiti la cheremul patimii mele. Ti-am spus, Parinte Zosima, sa nu ma silesti sa-ti spun nerusinarea mea. Ma cutremur. Stie Domnul ca te pangaresc si pe tine si vazduhul cu vorbele mele".

Zosima, udand pamantul cu lacrimi, i-a raspuns: "Spune, pentru Domnul, maica mea! Spune! Sa nu intrerupi firul unei asemenea povestiri folositoare".
Iar ea, reluand povestirea, a adaugat acestea: "Asadar, acel tanar a plecat razand cand a auzit nerusinarea cuvintelor mele. Eu insa, aruncand furca pe care o purtam – caci se intampla s-o port din cand in cand –, am alergat la mare, acolo unde vedeam ca se zoresc oamenii. Si vazand pe cativa tineri, cam zece la numar sau chiar mai multi, ce stateau pe tarm (banuiesc ca asteptau pe alti tovarasi de calatorie, caci cei care venisera inainte se urcasera in corabii) cu trupurile si miscarile pline de viata si de putere si parandu-mi-se indestulatori pentru scopul ce urmaream, am sarit cu nerusinare, dupa cum imi era obiceiul, in mijlocul lor. "Luati-ma si pe mine, le-am spus, unde plecati si nu va voi fi nefolositoare". Dupa ce am spus si alte cuvinte mai nerusinate, i-am pornit pe toti pe ras. Dar cand au vazut staruinta mea in nerusinare, m-au luat si m-au dus in corabia pe care o aveau tocmita – caci intre timp au venit si aceia din pricina carora stateau pe tarm. Din aceasta clipa am inceput calatoria pe mare.

Iar cele ce-au urmat dupa aceasta, cum ti le voi povesti, omule? Ce fel de limba le va rosti sau ce auz va primi faptele savarsite in corabie in timpul calatoriei? Cum iti voi povesti faptele pe care i-am silit sa le faca nenorocitii impotriva vointei lor? Nu exista chip de destrabalare, din cele ce se pot spune si din cele ce nu se pot spune, pentru care sa nu fi fost invatatoare acelor nenorociti. Eu, parintele meu, ma minunez cum de n-a inghitit marea destrabalarile mele. Cum de nu si-a deschis pamantul gura si nu m-a cufundat de vie in iad pe mine, care am prins in laturi atatea suflete. Banuiesc insa ca Dumnezeu cauta pocainta mea, caci nu vrea moartea pacatosului; El este indelung-Rabdator si asteapta intoarcerea.

Cu astfel de sarguinta am ajuns in Ierusalim. Iar in zilele petrecute in oras, inainte de sarbatoare, am facut fapte la fel cu celelalte, dar mai vartos, si mai rele, caci n-am fost indestulata cu tinerii pe care i-am avut pe mare si mi-au slujit pe cale, ci m-am folosit si de multi altii, locuitori din Ierusalim si straini, strangandu-i pentru acelasi scop.

Cand a sosit sfanta sarbatoare a Inaltarii Crucii, eu umblam ca si mai inainte de colo-colo, ca sa pescuiesc sufletele tinerilor. Foarte de dimineata insa am vazut pe toti ca alearga la biserica. Am plecat si eu mergand impreuna cu cei care se grabeau si am ajuns o data cu ei in pridvorul bisericii. Cand a venit timpul dumnezeiestii Inaltari, ma impingeam in multime silindu-ma sa intru impreuna cu poporul. Si m-am apropiat eu ticaloasa cu multa truda si naduf de usa prin care se putea intra in biserica, unde se arata lemnul de viata facator. Cand sa pasesc pragul usii, toti ceilalti au intrat neimpiedicati; pe mine insa m-a oprit o putere dumnezeiasca, neingaduindu-mi sa intru. Iarasi am incercat; dar am fost respinsa si m-am vazut din nou stand singura in pridvor. Socotind ca din pricina slabiciunii femeiesti s-a intamplat aceasta, m-am amestecat iarasi cu altii si ma sileam pe cat puteam, facandu-mi loc cu coatele si ma impingeam. Dar m-am ostenit in zadar. Cand nemernicul meu picior a calcat din nou pe prag, biserica a primit pe ceilalti fara sa impiedice pe cineva, numai pe mine nefericita nu ma primea, ci o putere mare m-a impiedicat, intocmai ca o multime oranduita de ostasi, careia i s-a poruncit sa-mi inchida intrarea. Si am ramas iarasi in pridvor.

Dupa ce am facut si am patimit aceasta de trei si de patru ori, am obosit si nu mai aveam putere nici sa ma imping, nici sa ma indes, caci trupul meu ostenise foarte tare din pricina inghesuielii. M-am intors deci, am plecat si am stat in coltul curtii bisericii. Abia atunci mi-a venit in minte pricina care m-a impiedicat sa vad lemnul de viata facator. Cuvant mantuitor a atins ochii inimii mele, aratandu-mi ca noroiul faptelor mele a fost acela care mi-a inchis intrarea.

Am inceput sa plang, sa ma tangui si sa-mi bat pieptul, scotand suspine din adancul inimii mele. Pe cand plangeam, vad, deasupra locului in care stateam se afla icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, si am zis uitandu-ma catre ea cu statornicie: "Fecioara Stapana, care ai nascut dupa trup pe Dumnezeu Cuvantul. Stiu, stiu ca nu este cuviincios si binecuvantat ca eu, atat de necurata, atat de spurcata, sa vad icoana ta, a pururea Fecioarei, a celei curate, care ai trupul si sufletul curate si neintinate. Este drept sa fiu urata eu, pierduta, de tine, care esti curatenia, si sa te dezgusti de mine. Dar de vreme ce dupa cum am auzit, Dumnezeu, pe Care L-ai nascut, pentru aceasta S-a facut om, ca sa cheme pe pacatosi la pocainta, ajuta-mi mie, singura care n-am pe cineva intr-ajutor. Porunceste sa mi se ingaduie sa intru in biserica. Sa nu ma lipsesti sa vad lemnul pe care s-a rastignit Dumnezeul cel nascut din tine, Care Si-a dat propriul Sau sange pret de rascumparare pentru mine. Porunceste, stapana, sa-mi fie deschisa si mie usa dumnezeiestii inchinari a Crucii. Dumnezeului nascut din tine te dau chezasuitoare ca niciodata nu voi mai pangari acest trup prin vreo impreunare rusinoasa, iar, dupa ce voi vedea lemnul Crucii Fiului tau, ma voi lepada numaidecat de lume si de toate cele din lume si indata plec acolo unde tu ca o chezasuitoare a mantuirii melc ma vei povatui si ma vei indruma".

Dupa ce am spus acestea, am capatat prin ardoarea credintei un fel de incredintare, si, avand deplina nadejde in milostenia Nascatoarei de Dumnezeu, m-am miscat din locul unde am stat si mi-am facut rugaciunea. Am venit iarasi si m-am amestecat cu cei care intrau. Nu mai era nimeni care sa ma dea indarat, nimeni care sa ma impiedice sa ma apropii de usa prin care se intra in biserica. Frica m-a cuprins si mirare; eram cu totul zdruncinata si tremuram. Cand am ajuns la usa sigilata pana atunci pentru mine, toata puterea care la inceput m-a impiedicat acum, imi inlesnea dinainte intrarea. Astfel am intrat fara osteneala; astfel am ajuns inauntrul celor sfinte. Am fost invrednicita cu vederea facatoarei de viata Cruci, am vazut Tainele lui Dumnezeu si eram gata sa primesc pocainta. Dupa ce eu, nenorocita, m-am aruncat la pamant si m-am inchinat acelui loc sfant, am alergat iesind, zorindu-ma spre chezasuitoarea mea.

Cand am ajuns in acel loc in care a fost scris zapisul fagaduintei, mi-am plecat genunchii inaintea pururea Fecioarei si Nascatoarei de Dumnezeu si am spus aceste cuvinte: "Tu, stapana preabuna, ti-ai aratat fata de mine iubirea ta de oameni. Nu te-ai dezgustat de rugaciunile unei nevrednice. Am vazut slava pe care nu este drept s-o vedem noi, cei pierduti. Slava lui Dumnezeu care primeste prin tine pocainta pacatosilor! Dar ce voi gandi mai mult sau ce voi rosti eu, pacatoasa? Este timpul, stapana, sa fie indeplinita fagaduinta pe care am facut-o. Indrumeaza-ma acum unde poruncesti. Fii acum invatatoarea mantuirii melc, povatuindu-ma pe calea care duce la pocainta".

Si zicand acestea, am auzit din departare un glas: "Daca vei trece Iordanul, buna odihna vei gasi". Ascultand aceasta voce si fiind incredintata ca aceasta pentru mine s-a intamplat, am strigat cu lacrimi si am zis Nascatoarei de Dumnezeu: "Stapana, stapana, nu ma parasi!". Dupa ce am strigat acestea, am iesit din curtea bisericii.

Cand am iesit, un om m-a vazut si mi-a dat trei monede, zicandu-mi: "Primeste-le pe acestea, maica!". Le-am luat, am cumparat cu ele trei paini si le-am socotit drept paini ale binecuvantarii. Si am intrebat pe negustorul care mi-a vandut painile: "Care este, omule, calea care duce la Iordan?". Afland poarta orasului care duce spre partile acelea, am iesit alergand si mergeam lacrimand. Din intrebare in intrebare am ajuns. Dupa ce am mers toata ziua – caci era pe la ceasurile noua dimineata, dupa cat banuiesc, cand am vazut Crucea –, am ajuns pe la apusul soarelui la biserica Sfantului Ioan Botezatorul care se afla alaturi de Iordan. Inchinandu-ma mai intai in biserica, m-am coborat indata la Iordan si mi-am spalat fata si mainile cu apa aceea sfanta. Dupa aceea m-am impartasit in biserica Inaintemergatorului cu preacuratele si de viata facatoarele Taine. Am mancat jumatate dintr-o paine, am baut apa din Iordan si m-am culcat noaptea pe pamant. A doua zi de dimineata am trecut pe malul celalalt cu o mica barca pe care am gasit-o acolo. Si iarasi m-am rugat de indrumatoarea mea sa ma calauzeasca acolo unde ii este cu buna placere.
Asa am ajuns in acest pustiu. De atunci pana astazi m-am departat fugind. Salasluiesc in aceasta pustie, asteptand pe Dumnezeul meu, Care mantuieste de deznadejde si de vifor pe cei care se intorc la El.

"Cati ani sunt, maica mea, i-a spus Zosima, de cand salasluiesti in acest pustiu?".
"Dupa cat banuiesc, a raspuns femeia, sunt patruzeci si sapte de ani de cand am iesit din orasul sfant".
"Si ce ai gasit sau ce ai avut ca hrana, maica mea?".
"Am trecut Iordanul ducand cu mine doua paini si jumatate. Acestea, incetul cu incetul, uscandu-se s-au impietrit si in catva vreme mancandu-le le-am terminat".
"Si astfel ai petrecut cu usurinta scurgerea atator ani, fara sa te tulbure marea schimbare ce s-a savarsit cu tine?".
"M-ai intrebat acum, parinte Zosima, i-a raspuns femeia, un lucru de care ma cutremur sa si vorbesc. Caci daca imi voi aminti atat de multele primejdii pe care le-am suferit si de gandurile care cumplit m-au tulburat, ma tem ca nu cumva sa fiu iarasi cuprinsa de ele".
"Sa nu lasi nimic, maica mea, a grait Zosima, din ceea ce ai sa-mi vestesti. Caci te-am intrebat de acestea pentru ca sa mi le arati pe toate, fara sa lasi ceva de o parte".

"Crede-ma, parinte, i-a zis ca, ca am petrecut saptesprezece ani in acest pustiu, luptandu-ma cu poftele mele nebunesti ca si cu niste fiare salbatice. Cand incercam sa gust din hrana, doream carnurile si pestii pe care ii are Egiptul. Doream bautura de vin, atat de placuta mie, caci am baut mult vin pe cand eram in lume. Aici insa nici apa nu aveam sa gust. Ardeam de sete in chip groaznic, dar, de nevoie, sufeream. Intra insa in sufletul meu si pofta necugetata a cantecelor desfranate, tulburandu-ma chinuitor sa cant cantecele dracesti pe care le-am invatat. Dar eu indata lacrimam si-mi loveam pieptul cu mainile si-mi aduceam aminte de fagaduinta ce-am facut-o cand am plecat in pustie. Ma duceam cu mintea la icoana Nascatoarei de Dumnezeu, chezasuitoarea mea, si plangeam in fata ei, cerand sa alunge gandurile mele cele rele care atacau astfel nenorocitul meu suflet. Dupa ce lacrimam indeajuns si-mi bateam cu putere pieptul, vedeam o lumina care stralucea imprejurul meu. Si din aceasta clipa, peste potopul de ganduri venea o liniste statornica.

Dar cum iti voi povesti, parinte, gandurile ma manau iarasi la desfranare. Foc se aprindea inlauntrul nefericitei melc inimi; toata ma ardea si ma atata spre pofta impreunarii. Indata ce insa un gand ca acesta ma ataca, ma aruncam la pamant si udam pamantul cu lacrimi, socotind ca apare chezasuitoarea mea, ca o paratoare in fata mea, calcatoarea de lege, si ceream pedeapsa pentru calcarea fagaduintei. Nu ma sculam de la pamant – se si intampla sa stau la pamant zi si noapte – pana ce nu ma lumina acea dulce lumina si-mi alunga gandurile ce ma tulburau. Ochiul gandirii mele deci il indreptam totdeauna, fara incetare, spre chezasuitoarea mea, rugand-o sa fie intr-ajutor aceleia care trecea prin atatea primejdii in nesfarsitul pustiului. Si aveam un ajutor si un aparator spre pocainta. Asa am petrecut vreme de saptesprezece ani, luptandu-ma cu mii de primejdii. Dar din acea vreme si pana astazi, ajutatoarea mea a fost langa mine in toate, calauzindu-ma prin toate".
"N-ai avut nevoie de hrana sau de imbracaminte?", i-a zis Zosima.

"Dupa ce am sfarsit acele paini, precum ti-am spus mai inainte, m-am hranit timp de saptesprezece ani cu verdeturi si cu altele ce se gaseau in pustie. Iar imbracamintea pe care am avut-o cand am trecut Iordanul s-a sfasiat, rupandu-se. Am suferit mare chin si din pricina frigului, dar si din pricina caldurii. Din cauza arsitei ardeam, iar din pricina gerului inghetam si tremuram, asa ca de multe ori cadeam la pamant si ramaneam aproape fara suflare si nemiscata. M-am luptat deci cu multe si felurite nevoi si ispite nenorocite.

Din acel timp insa si pana acum puterea lui Dumnezeu a pazit in multe chipuri pacatosul meu suflet si smeritul meu trup. Caci am dobandit o hrana neimputinata –nadejdea mantuirii melc –, gandindu-ma numai de la cate rele m-a mantuit. Ma hranesc si ma acopar cu cuvantul lui Dumnezeu, care tine toate. Nu numai cu paine va trai omul, iar cei care au lepadat imbracamintea pacatului cu piatra s-au imbracat, daca n-au avut acoperamant".
Cand a auzit Zosima ca a amintit si citate din Scriptura, din cartile lui Moise, din Iov si din cartea Psalmilor, i-a spus: "Ai citit cartea Psalmilor, maica mea, sau alte carti?".

Cand a auzit acestea, a zambit si a zis batranului: "Crede-ma, omule, ca n-am vazut de cand am trecut Iordanul pe alt om decat astazi, chipul tau. Dar nici fiara salbatica sau alta vietuitoare n-am zarit de cand sunt in acest pustiu. Iar carte n-am invatat niciodata. Nici n-am auzit pe cineva cantand sau citind psalmi. Cuvantul lui Dumnezeu insa, Care este viu si lucrator, da omului cunostinta.

Aici este sfarsitul povestirii mele. Si fac si acum ceea ce am facut cand am inceput povestirea: te jur si acum, pe intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, sa te rogi pentru mine pacatoasa".Dupa ce a spus acestea si si-a sfarsit aici povestirea, s-a pornit sa faca metanii.

Batranul a strigat iarasi cu lacrimi: "Binecuvantat este Dumnezeu, Care a facut lucruri mari si minunate, slavite si neobisnuite, carora nu este numar. Binecuvantat este Dumnezeu, Care mi-a aratat cat de multe lucruri daruieste celor care se tem de El. Cu adevarat, Doamne, n-ai parasit pe cei care Te cauta pe Tine".

Femeia insa nu i-a ingaduit batranului deloc sa faca metanie, ci i-a zis: "Te jur pe Mantuitorul Hristos, Dumnezeul nostru, omule, sa nu spui la nimeni nimic din cele ce-ai auzit, pana cand Dumnezeu ma va lua de pe pamant. Acum mergi in pace; iar in anul ce vine ma vei vedea iarasi pe mine, si eu pe tine, pazit fiind de harul lui Dumnezeu. Fa dar, pentru Domnul, ceea ce iti poruncesc acum. In Sfantul si Marele Post al anului viitor sa nu treci Iordanul, dupa cum obisnuiti sa faceti in manastire".
Zosima s-a minunat cand a auzit ca-i vesteste si randuiala manastirii. N-a spus nimic altceva decat: "Slava lui Dumnezeu care a dat haruri mari celor care-L iubesc pe El".

Femeia i-a grait: "Ramai, parinte, dupa cum am spus, in manastire. Caci chiar daca vei voi sa iesi, nu-ti va fi cu putinta. Iar in sfanta seara a Cinei celei de Taina, ia trupul si sangele de viata facator al lui Hristos intr-un vas sfintit vrednic de asemenea Taine, si adu-mi-le. Sa stai cu ele pe malul Iordanului, care se invecineaza cu locuintele omenesti. Eu voi veni acolo ca sa ma impartasesc cu darurile de viata facatoare. N-am mai avut parte de aceasta sfintenie de cand m-am impartasit in biserica Inaintemergatorului, inainte de a trece Iordanul. Iar acum o doresc cu o dragoste nestapanita. Pentru aceea cer si ma rog sa nu treci cu vederea cererea mea, ci adu-mi negresit asemenea Taine de viata facatoare si dumnezeiesti, in acelasi timp in care Domnul a facut partasi pe ucenici dumnezeiestii Cine. Iar parintelui Ioan, staretul manastirii in care locuiesti, spune-i aceasta: Ai grija de tine si de turma ta, caci se petrec acolo unele lucruri care au nevoie de indreptare. Nu vreau insa ca sa i le spui acum acestea, ci cand iti va ingadui Domnul".

Dupa ce-a spus batranului cuvintele acestea si dupa ce a zis: "Roaga-te pentru mine!", a fugit iarasi in adancul pustiei. Zosima si-a plecat genunchii, s-a inchinat locului in care au stat picioarele ei si slavind si binecuvantand pe Hristos, Dumnezeul nostru, s-a intors bucurandu-se cu sufletul si cu trupul. Strabatand din nou acea pustie a ajuns la manastire in ziua in care obisnuiau sa se intoarca monahii acolo.

In anul acela Zosima a tinut pe toate sub tacere si n-a indraznit sa spuna nimanui nimic din cele ce-a vazut. In sinea sa insa se ruga lui Dumnezeu sa-i arate iarasi chipul acela dorit. Se mahnea si se intrista, gandindu-se la lungimea anului si voia ca anul sa se faca de-o zi, de era cu putinta. Iar cand a sosit Duminica de la inceputul Sfintitului si Marelui Post, toti ceilalti au iesit indata, cantand obisnuita rugaciune, dar pe el l-a apucat o boala cu fierbinteli si l-a silit sa ramana in manastire. Atunci Zosima si-a amintit de cuvintele cuvioasei: "Chiar daca vei voi sa iesi din manastire, nu-ti va fi cu putinta". Dupa trecerea catorva zile, s-a sculat din boala si a ramas mai departe in manastire.

Cand monahii s-au intors iarasi si s-a apropiat seara Cinei celei de Taina, Zosima a facut cum i s-a poruncit. Intr-un potir mic a luat curatul trup si cinstitul sange al lui Hristos, Dumnezeul nostru, iar intr-un paneras a pus smochine, finice si putina linte muiata in apa. A plecat deci cand s-a facut seara tarziu si s-a asezat pe malul Iordanului, asteptand sosirea cuvioasei. Sfintita femeie zabovea. Zosima insa n-a adormit, ci privea cu staruinta spre pustie, asteptand sa vada ceea ce dorea sa vada. Si pe cand sta jos, zicea batranul in sinea sa: "Oare, nu cumva cu nevrednicul am impiedicat-o sa vina? Oare, nu cumva a venit si, pentru ca nu m-a gasit, s-a intors iarasi?". Zicand acestea a inceput sa planga cu suspine. A ridicat apoi ochii catre cer si a rugat pe Dumnezeu, zicand: "Sa nu ma lipsesti, Stapane, sa vad iarasi ceea ce ai ingaduit sa vad! Sa nu plec gol, ducand cu mine mustrarea pacatelor mele!". Sfarsind rugaciunea cu lacrimi, a trecut la alt gand, caci zicea intru sine: "Dar ce va fi chiar daca va veni? Nu este nici o barca. Cum va trece Iordanul si cum va veni la mine? Vai de mine, nevrednicul! Vai de mine, nefericitul! Cine m-a lipsit, in adevar, de un asemenea bine?".

Pe cand batranul gandea acestea, iata a venit si cuvioasa femeie. Ea statea de partea cealalta a Iordanului, de unde si venea. Zosima s-a sculat, bucurandu-se, veselindu-se si slavind pe Dumnezeu. Si iarasi s-a muncit cu gandul ca n-ar putea sa treaca Iordanul. O vede insa ca inseamna Iordanul cu semnul cinstitei cruci – caci, dupa cum spunea, in noaptea aceea era luna plina – si, odata cu facerea semnului crucii, a pasit pe apa si mergea pe deasupra apelor, indreptandu-se catre el.

Zosima voia sa-i faca metanie, dar l-a oprit strigand, pe cand mergea inca pe apa: "Ce faci, parinte? Esti preot, si tii in mana si Tainele dumnezeiesti!".
Zosima a dat ascultare vorbelor ei. Cand a ajuns la uscat, a zis catre batran: "Binecuvinteaza, parinte, binecuvinteaza!".

El a raspuns tremurand – caci il cuprinsese spaima la vederea aceea prea minunata: "Cu adevarat Dumnezeu nemincinos este, caci El a fagaduit ca cei care se curatesc pe ei insisi se vor asemana lui Dumnezeu, atat cat este cu putinta. Slava Tie, Hristoase, Dumnezeul nostru, Care n-ai indepartat rugaciunea mea si mila Ta de la robul Tau. Slava Tie, Hristoase, Dumnezeul nostru, Care mi-ai aratat prin aceasta roaba a Ta cat de mult ma departez de desavarsire".

Si dupa ce a spus acestea, femeia i-a cerut sa rosteasca sfantul Simbol al credintei si rugaciunea "Tatal nostru". Dupa ce a indeplinit acestea si s-a sfarsit rugaciunea, a dat batranului obisnuita sarutare a dragostei. Si astfel s-a impartasit cu Tainele de viata facatoare. Apoi si-a ridicat mainile spre cer, a suspinat cu lacrimi si a strigat asa: "Acum libereaza pe roaba Ta, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca au vazut ochii mei mantuirea Ta!".

Dupa aceea a spus batranului: "Iarta-ma, parinte, dar indeplineste alta dorinta a mea. Acum du-te in manastire, pazit fiind de harul lui Dumnezeu. In anul urmator vino iarasi la acel parau unde m-ai intalnit mai inainte. Vino, negresit, pentru Domnul, si ma vei vedea din nou, dupa cum vrea Domnul".

"Daca ar fi fost cu putinta, i-a raspuns el, sa te urmez de acum inainte si sa-ti vad mereu cinstita ta fata! Indeplineste insa o singura cerere a batranului, si gusta putina mancare din cele ce ti-am adus aici". La aceste cuvinte ii arata ce avea in paneras. Ea si-a atins varful degetelor de linte, a luat trei boabe, le-a dus la gura, spunand ca ajunge darul Duhului pentru a pastra neintinata fiinta sufletului. Spunand acestea, a zis din nou catre batran:"Pentru Domnul, roaga-te, roaga-te pentru mine si adu-ti aminte de mine, ticaloasa!".

Zosima s-a atins de picioarele ei si i-a cerut sa se roage pentru Biserica, pentru lume si pentru el. Dupa aceea, cu lacrimi, l-a lasat si a plecat, in timp ce el suspina si se tanguia. Caci in adevar nu indraznea s-o opreasca pe cea cu neputinta de oprit. Ea, insemnand din nou Iordanul, a calcat pe ape, si mergand pe deasupra lor, a trecut ca si mai inainte. Batranul s-a intors cuprins de bucurie si de frica multa. Se dojenea insa ca n-a cautat sa afle numele cuvioasei. Dar nadajduia sa-l afle in anul urmator.

Dupa trecerea anului, s-a dus iarasi in pustie savarsind toate, adica dupa obicei, si alergand la acea minunata priveliste. Mergand de-a lungul pustiei a dat de unele semne care-i aratau ca a gasit locul cautat. Si se uita in dreapta si in stanga, plimbandu-si privirea in toate partile, ca un vanator prea iscusit, care vrea sa stie unde va vana animalul cel bun. Dar cand a vazut ca nu se misca nimic de nicaieri, a inceput iarasi sa verse lacrimi si, ridicandu-si privirea catre cer, s-a rugat spunand:"Arata-mi, Doamne, comoara Ta nepangarita, pe care ai ascuns-o in pustie. Arata-mi, rogu-ma, pe ingerul in trup, de care nu este vrednica lumea!".

Dupa ce s-a rugat astfel, s-a dus la locul care avea chipul unui parau si a vazut in partea dinspre rasaritul soarelui pe cuvioasa zacand moarta. Mainile ii erau asezate pe piept, iar trupul ii era asezat indreptat cu fata catre rasarit. Alergand Zosima spre ea, a spalat picioarele fericitei cu lacrimi, caci nu indraznea sa atinga alta parte a trupului.

Dupa ce a plans indelungat si a rostit psalmi potriviti cu timpul si cu fapta, a facut o rugaciune de ingropare. Apoi a spus in el insusi: "Se cuvine, oare, sa ingrop trupul cuvioasei? Oare, nu-i va displacea cuvioasei aceasta fapta?". Pe cand zicea aceasta, vede o insemnare scrisa pe pamant, care glasuia astfel: "Ingroapa, parinte Zosima, in acest loc trupul smeritei Maria. Da taranei tarana. Roaga-te mereu catre Domnul pentru mine. M-am savarsit in luna lui Farmuti, dupa numaratoarea egiptenilor, iar dupa romani, aprilie, chiar in noaptea Patimii celei mantuitoare, dupa impartasirea Cinei celei de taina si dumnezeiesti".

Cand a citit batranul aceste cuvinte s-a bucurat ca a aflat numele cuvioasei. A aflat apoi ca indata dupa ce s-a impartasit cu dumnezeiestile Taine pe malul Iordanului, s-a dus numaidecat la locul in care s-a savarsit. Si calea pe care a strabatut-o Zosima, obosind, douazeci de zile, Maria a facut-o intr-un ceas. Indata apoi s-a dus catre Dumnezeu.

Dupa ce a slavit pe Dumnezeu si a udat cu lacrimi trupul ei, a zis: "Este timpul, smerite Zosima, ca sa savarsesti ce ti s-a poruncit. Cum vei face groapa nefericitule, caci n-ai nimic in maini potrivit pentru asta!".

Spunand aceasta, a vazut la mica departare un lemnisor aruncat in pustie, pe care l-a luat si a inceput sa sape. Pamantul fiind uscat, n-a ascultat de batranul care se ostenea. Zosima a obosit, udandu-se tot de sudoare. Si oftand din adancul inimii, si-a ridicat ochii si a vazut un leu stand alaturi de trupul cuvioasei si lingandu-i picioarele. Cand a vazut fiara, s-a cutremurat, mai ales ca si-a adus aminte de cuvintele Mariei care a spus ca n-a vazut vreun animal salbatic. A facut deci semnul crucii, cu credinta ca puterea celei ce zace il va pazi nevatamat. Leul a inceput sa se apropie de batran, salutandu-l nu numai cu miscarile sale, dar si prin intentia pe care i-o arata.

Zosima a zis catre leu: "De vreme ce, fiara, marea cuvioasa a ingaduit ca sa i se ingroape trupul, iar eu sunt batran si nu am putere sa fac groapa, caci nu am sapa potrivita pentru aceasta treaba, si apoi nu pot sa ma intorc atata cale ca sa aduc o unealta potrivita, fa asadar cu ghearele tale ceea ce trebuie, ca sa dam pamantului trupul cuvioasei".

Si indata, la cuvantul batranului, leul a facut o groapa atat cat era de ajuns sa ingroape trupul. Dupa ce iarasi batranul a spalat cu lacrimi picioarele cuvioasei si dupa ce s-a rugat mult pentru toate, a acoperit cu pamant trupul ei. De fata era si leul. Trupul cuvioasei era gol ca si mai inainte si nu avea nimic altceva decat acea haina rupta pe care i-a aruncat-o Zosima, cu care Maria, cu fata intoarsa, si-a acoperit unele parti ale trupului ei. Dupa aceea au plecat amandoi: leul a plecat spre adancul pustiei, ca o oaie, iar Zosima s-a intors, binecuvantand si laudand pe Hristos, Dumnezeul nostru.

Cand a ajuns la chinovie, a povestit toate monahilor fara sa ascunda ceva din cele ce a auzit si a vazut. Le-a povestit pe toate cu de-amanuntul de la inceput, incat toti se minunau de maretiile lui Dumnezeu si au savarsit cu frica si cu dor pomenirea cuvioasei. Iar Ioan, staretul manastirii, a gasit in manastire unele lucruri are aveau nevoie de indreptare, pentru ca nici in aceasta sa nu fie zadarnic cuvantul cuvioasei. Zosima s-a savarsit in acea manastire, in varsta de o suta de ani.

Monahii au istorisit prin viu grai din om in om, aceasta povestire si ofereau pilda de obsteasca folosinta celor care voiau sa o asculte. Pana azi n-am auzit de la nimeni ca povestirea aceasta este predata in scris. Eu, ceea ce am auzit din viu grai, aceea fac cunoscut prin aceasta istorisire scrisa. Se poate intampla ca si altii sa fi scris viata cuvioasei si negresit mai stralucit decat mine; o asemenea scriere la a mea cunostinta n-a venit. Am scris-o dupa puterea mea. N-am voit sa atat altceva decat adevarul. Dumnezeu, Care rasplateste cu darnicie pe cei care scapa la Dansul, sa dea ca rasplata folosul celor care vor citi povestirea, iar pe cel care a poruncit sa fie predata in scris sa-l invredniceasca a-l face partas starii si vredniciei acestei fericite, despre care vorbeste povestirea, impreuna cu toti care au bineplacut Lui din veac, prin contemplatie si fapte.

Sa dam si noi slava lui Dumnezeu, Imparatul veacurilor, ca sa ne invredniceasca sa dobandim mila in ziua judecatii, in Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, totdeauna, impreuna cu Tatal cel fara de inceput si cu Preasfantul si bunul si de viata facatorul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

VOI SĂ NU JIGNIȚI PE NIMENI. CÂND SUNTEȚI JIGNIȚI, SMERIȚI-VĂ ȘI RĂBDAȚI ÎN LINIȘTE

Sfântul Luca al Crimeei

Toţi ne ieşim din fire când suntem jigniţi, suntem gata să-l luăm de gât pe cel ce ne-a jignit: ochii aruncă scântei, faţa ni se schimonoseşte de mânie şi devine respingătoare pentru toţi cei care ne văd; mişcările devin dizgraţioase, bruşte, mâinile şi picioarele tind să înhaţe, tind să lovească; limba revarsă neînfrânată hule asupra celui ce ne jigneşte.
Oare aşa Se purta Hristos când îl huleau, când îl vorbeau de rău, când îl jigneau?
Nu, nicidecum; noi nu urmăm pilda lui Hristos, ci ne purtăm cum ne învaţă dracii – dracii iuţimii (enervării) şi ai mâniei, fiindcă cine dintre noi este slobod de iuţime şi de mânie, cine primeşte jignirile cu linişte şi seninătate?
Dacă ne-am vedea atunci când ne înviforează mânia, când revărsăm blesteme, cum ne-am mai rușina de noi înșine! Vedeţi, toţi oamenii care sunt martorii enervării şi ai mâniei noastre, care aud înjurăturile şi blestemele noastre, ne găsesc urâţi şi respingători, dar noi nu ne dăm seama.
Ei bine, dacă nu putem să ne vedem, măcar atunci când vedem pe cineva care se mânie, se ceartă, înjură, se bate, în loc să-l osândim, mai bine să ne închipuim că suntem în locul lui şi să ne gândim: „Nu cumva şi eu arăt la fel de urât când mă mânii, mă cert şi răspund cu ocări la ocări?” Şi de atunci înainte ne va fi ruşine să ne certăm, să ne mâniem, să ocăram şi să ne batem.
Dar cum răspundeau la jigniri toţi drepţii şi sfinţii? Când erau ocărâţi şi defăimaţi, când erau clevetiţi, ei îşi păstrau liniştea. De ce? Fiindcă se simţeau nevinovaţi – iar dacă se simţeau nevinovaţi, pentru ce să se enerveze?
Voi să nu jigniţi pe nimeni. Când sunteţi jigniţi, smeriţi-vă şi răbdaţi în linişte. Gândiţi-vă că cel ce vă jigneşte are dreptate, fiindcă în multe privinţe suntem păcătoşi înaintea lui Dumnezeu, am făcut multe lucruri rele, pentru care am şi meritat pedeapsă.
Chiar dacă jignirea nu este pe potriva păcatelor pe care le-am săvârşit, plecaţi-vă capul şi ziceţi: „Dumnezeule! Păcătos sunt şi vrednic de toate jignirile”. Şi se va linişti inima voastră, şi se va linişti şi cel ce vă jigneşte. (Sfântul Luca al Crimeei)

Dialog cu Parintele Arsenie Papacioc despre călugărie

- Părinte, este bine să îndrumăm pe cineva la călugărie?
- Este bine să le explici marea valoare a vietii de mânăstire si să-i lasi să mediteze singuri.
- Sunt unii care nu pot lua hotărârea singuri. Asteaptă să le zici tu: "Hai, du-te!"
- Păi, nici nu trebuie. Acesta este un urias drum pe cont propriu. Când zice: "Mă duc!" si "Nu mă duc!", înseamnă că nu este bun de mânăstire. Când i-a venit focul, i-a luat inima foc, frige, si fuge încotro îl cheamă.
Un frate a vrut să se ducă la mânăstire. Avea si viată îmbunătătită, avea si avere. A vândut-o, si-a făcut bocceluta si a plecat. Când a ajuns la marginea satului si-a adus aminte că mai are de pus la punct o chestiune. Si s-a întors - a mai stat o bucată de timp.
Vă spun, când te-ai hotărât să te duci la mânăs- tire, nu te mai uita înapoi! Dracul este în stare să angajeze toată lumea de pe pământ să te întoarcă! Si dacă te-ai dus, face orice ca să te scoată din mâ- năstire. Asa de mare este monahismul!
Iar si-a făcut bagajul, iar a ajuns la marginea satului si iar a uitat ceva nefăcut acasă. Si s-a întors din nou si, la marginea satului, s-a dezbrăcat în pielea goală, a aruncat totul de pe el, si fugi si fugi înainte la mânăstire! - Ati văzut dracii! Dumnezeu i-a descoperit staretului ca să deschidă portile mâ- năstirii pentru atletul lui Hristos. Staretul astepta si el să vadă, si când a văzut... Vedeti, se aprinsese inima în el. Deci, nu se poate să vină cineva cu "Mă duc" si "Nu mă duc". Vă spun, la mânâstire se duce numai dintr-o necesitate sufletească, dintr-o nebunie pentru Hristos. Dacă nu e, încep ispitele mânăstirii si nu rezistă fratele respectiv.
Asta trebuie să urmărească cineva. Pentru că sunt un soi de ispite extraordinare, cărora nu le re- zisti usor, ci doar dacă ai plecat cu focul în inimă. Si la mânăstire sunt veniti neformati, needucati, si de- pinde si de motivul initial din care au plecat. Nu se merge la mânăstire dintr-o înaltă ratiune - stiind că e foarte bine -, ci dintr-o necesitate sufletească.
Foarte mult urăste satana mânăstirile. Numai faptul că stai aici nu-i convine dracului. Aici, fratele sau călugărul se mai adaugă, se îmbunătăteste. Ca o găină care stă pe o grămadă de grâu si nu are cum să moară de foame. Mai ciuguleste si ea ceva.
La mânăstire faci tăierea voii. Ne numim pă- rinti si maici pentru că ne nastem pe noi însine prin tăierea voii. Deci, suntem părintii propriilor noastre nasteri. Putin lucru este să slujesti lui Dumnezeu si Maicii Domnului toată viata? Un pai dacă ridici de jos, pentru Hristos îl ridici: primesti plată. Putin
"ozon divin" vine peste cel din mânăstire? Noi trăim prezentul. Si dacă trăim prezentul, recuperăm trecutul si cucerim viitorul. Noi trăim momentul; nu am grija "ce voi face mâine?" Dacă trăiesc astăzi bine, si mâine este harul lui Dumnezeu peste noi. Astăzi am trăit bine, mâine trăim iar bine. Deci, problema unei zile este problema unui timp foarte îndelungat. De asta m-a făcut să spun: orice clipă înseamnă un timp si orice suspinare poate fi o rugăciune.
- Poate veni gând să pleci la mânăstire, ca să fugi de lupta pe care ti-o dă lumea aici?
- Păi, nici nu te primeste mânăstirea. După ce ai biruit totul, vii la mânăstire. Dacă nu ai reusit acolo, aici, la mânăstire, cum poti să birui? Spune Mântuitorul: Dacă Eu vă spun niste lucruri ome- nesti, si nu le pricepeti, cum o să pricepeti dacă v-as spune lucruri ceresti?
Eu sunt plecat de vreo cincizeci de ani, sunt ex- trem de multumit, mi-e frică să spun că sunt fericit, dar spun: ce-as fi făcut eu în lume? Făcusem ceva arte, ca să-mi arăt talentele, dar toate aceste lucruri nu aveau nici un fel de sământă de viitor, decât satisfactii momentane. Problema care se pune este ca în fiecare zi să putem cuceri vesnicia. Ăsta este idealul. Aveam gândul să ajung ceva în viata mea, profesor; dar acesta nu este un ideal, e un scop ome- nesc. Idealul este să slujesti la ce e mai înalt posibil. Dacă tu nu stii că slujesti lui Dumnezeu, Care e vesnic, ai să te împotmolesti. Trebuie să fii atent:
"Stai, că asta nu tine de vesnicie. Asta nu o fac". Dacă vii la mânăstire, putin lucru este? Bucuri pe Dumnezeu cu pozitia ta toată viata! N-avem noi motive sâ fim bucurosi? Că zice Sfântul Ioan Carpatiul: "Să nu mai fericiti pe nimeni, călugărilor, numai pe voi să vă fericiti!" Si dacă intri la mânăstire, ferească Dumnezeu să nu mai stai! Cazi anatema! Intrarea la mânăstire este intrarea în rai, si iesirea de la mânăstire este plecarea din rai.
Când m-am dus la mânăstire era iarnă, iar la Cozia se făcea Vecernia în trapeză. Si m-a pus pen- tru prima dată, începător, m-a pus să citesc catisma de la Vecernie. Si am început să citesc. Am citit. Un părinte, Ghervasie: "Ascultă, frate Anghele! De unde stii să citesti?", pentru că el nu stia carte. "Eu asa m-am născut, părinte. Nu stiu de când!" M-am umplut de un mare folos. Si am stat de vorbă cu un domn, mult mai târziu, care dorea să facă niste mânăstiri după placul lui, nu după traditia noastră crestină ortodoxă, care au înteles-o foarte putini. Domnule, si i-am spus întâmplarea cu Ghervasie: "Uite cine a tinut monahismul, un nestiutor de carte, care era un mare trăitor în inima lui si trăia mona- hismul întreg prin el". Si acum îl pomenesc pe Ghervasie, ca un mare exemplu care mi s-a dat, deci ca un mare învătat. Pe mine nu mă interesa să cunosc "tipic si la inimă nimic". Pe mine mă interesa să intru într-o permanentă legătură cu Dumnezeu.
- Sfântul Ioan Scărarul consideră lepădarea de lume prima treaptă a urcusului duhovni- cesc. Este necesară lepădarea de lume pentru orice crestin, sau numai pentru călugări?
- Sfânta Scriptură este pentru toată lumea, cu pasaje speciale pentru monahism: Cine lasă tată, mamă, frati..., cine ia crucea si-Mi urmează...", e altceva. Vrei să fii desăvârsit? Atunci îti recomand aceste lucruri. însă lepădarea de lume poate să fie si în sufletul unui mirean, în sensul că îsi vede de mân- tuirea lui si se tine de Hristos cu orice chip. Deci, si pentru el este valabilă lepădarea de lume, de patimi.
Noi, călugării, nu ne lepădăm de lume într-un sens exclusiv. Noi dorim cu orice chip ca lumea aceasta să fie ajutată de Dumnezeu, si dacă ne punem în situatia de rugători pentru lume, aceasta înseamnă că suntem alături de Hristos, deci, cândva si undeva ne putem numi "mântuitori". Deci, nu desconsiderăm lumea. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea în inima ta! Toată lumea aceasta strigă cu orice chip: "Ajutor!"
Dacă răsare, te miri cine, si îsi asumă rolul de dăruitor al lui Hristos si rugător pentru lume, acela este Cel ce este. Asa că lepădarea se referă si la cei din lume. Dacă însă e vorba să schimbi locul, ne- vointele, mentalitătile, atunci lepădarea se referă numai la monahi, dar cuvântul este valabil si pentru laici. Pentru că acest cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul l-a citit multă lume laică si s-a întrebat: "Ce să fac?", si atunci, vrând-nevrând, s-au oprit de la anumite porniri rele. Si nu numai atât, a vrut să se împlinească si cu ceva bun. Si atunci el s-a folosit de cuvântul acesta, laic fiind:
"Du-te în lume si vezi ce-ti mai trebuie", a zis Dumnezeu unuia care a întrebat: "Ce-mi mai trebuie, Doamne, ca să fiu desăvârsit?" Si l-a trimis în lume. Si l-a găzduit un oarecare ins cizmar. Cizmarul l-a primit cu mare plăcere, cu mare bucurie - cizmar care câstiga ce câstiga si împărtea banii la săraci, la biserică si la gospodăria lui; care mergea noaptea la biserică si, spre uimirea celui ce-l urmărea, i se deschideau usile bisericii singure, si el nu stia că este urmărit. Si era laic. Avea sotie si copii. Fată de curiozitatea aceasta a lumii, as vrea să întreb: unde se găseste Antonie cel Mare? Unde se găsesc ne- voitorii? Marii rugători unde se găsesc? In împărătia lui Dumnezeu! Si unde se găseste acesta? Va să zică, este, mi se pare mie, deasupra multora. Si era laic.
Sigur că Scriptura priveste pe toată lumea. Că dacă spune: "Dati la săraci", spune laicului si..., dacă spune: Nu vă îngrijiti de ce veti îmbrăca, de ce veti mânca, se referă la toată lumea.
Asa că, dragul meu, viata monahală este o viată cu totul deosebită, e o intrare în cer, cin îngeresc, iar îngerii sunt gelosi pentru că noi luptăm în trup cu neputintele trupesti ca să mentinem o identitate înge- rească! Asta e altceva. Este aspectul desăvârsit. Se ating cote înalte, în situatia care se ating, însă nu e problemă ratională. Este mai mult o problemă de afectivitate. Dar Scriptura se referă la toată lumea. Toată lumea a primit cele zece Porunci. Toti trebuie să aibă o modestie, o dragoste pentru celălalt, pentru că spus este că monahul înseamnă un crestin bun. Deci, orice om, când a plecat la mânăstire, era un crestin oarecare, dar a râvnit dincolo de dimensiunile omenesti: a vrut o înfrânare, a vrut o dăruire a tu- turor simturilor numai pentru Dumnezeu.
- In ce constă lepădarea de lume? - Tocmai în aceasta constă: să doresti foarte mult să iei crucea si să o porti cum a purtat-o Mân- tuitorul pentru mântuirea lumii, într-o formă de nebunie pentru Hristos. Te duci acolo unde te poti pierde ca să te poti găsi, în sensul prefacerilor totale prin tăierea voii; care e o mare bătălie, o luptă cu Dumnezeu, Care a creat vointa liberă; si noi trebuie să fim împotriva acestei creatii. A creat vointa liberă, ca să ne tăiem vointa liberă. Si atunci, în lup- ta cu Dumnezeu, Dumnezeu cere să fie biruit, si-L birui, lucru pe care nu poti să-l faci în lume. In lume trebuie să-ti asculti, să-ti sustii voia ta, să mergi după ordinea lucrurilor, să păstrezi o armonie - în sat, în oras -, dar la mânăstire te desfiintezi, ca per- sonalitate omenească, si te înfiintezi în personalitate îngerească. Si atunci înseamnă că tu, pierzându-te, te poti găsi. Este cel mai mare lucru posibil, când omul, creatia lui Dumnezeu, poate fi în stare a pleca din lume în monahism, indiferent unde, în obste sau în pădure! As recomanda obstea, pentru că în pădure trebuie să ai o iscusintă extraordinară, de tipul a- celeia a Sfântului Ioan Scărarul si a tuturor sfintilor care au trăit în pustie.
- Eu sunt frate rasofor si am făcut bordei împreună cu un monah tânăr, pentru a trăi în pădure. Ce părere aveti?
- Ce bordei, dragul meu? E tot un fel de a fugi de ascultare! De ce nu faci din chilia ta bordei sau celulă de închisoare - pentru că se desfiintează ceea ce există deja ca lucru consacrat: mânăstirea, mai ales că Sihăstria vă dă posibilitatea să simtiti gustul acesta al mânăstirii si crucea, adică să duci ce nu-ti convine, să-ti tai voia. Este foarte lăudat de Dum- nezeu faptul că te nevoiesti în mânăstire, fără să exagerezi: "Atâta pot, Doamne!" "Bine. Bucură-te că esti scris în cartea cerurilor!" Atâta pot pentru că, sigur, si darurile sunt împărtite. Dar nu este permis să stăm nepâsători cu orice chip fată de viata noastră, care e dată de Dumnezeu singură numai pentru Dumnezeu.
In concluzie, ceea ce caracterizează călugărul este tăierea voii, nu pustnicia, pentru că atunci faci ce vrei tu, si nu primesti plată. De aceea se numeste "cin îngeresc", nu pentru că trăiesti izolat, pustnic, ci pentru că-si taie voia călugărul.
- In ziua de azi sunt călugări care ironizează tocmai acest lucru asupra căruia Sfintia Voastră insistati: ascultarea.
- Nu discutăm de cazuri izolate si de dracul care dă axiome din acestea. Te-ai eschivat de la tăierea voii, esti abătut si nu sporesti. Nu esti nimic.
- Este o scuză munca care se face, căci este epuizantă?
- Ascultarea nu se măsoarâ cu puterea. Dacă-i vorba să se vină cu aceste scuze, vin si eu cu alte contraargumente. I s-a spus unui frate: "Du-te repede dincolo de fluviu!" Si când s-a repezit în apă, un crocodil l-a luat pe spate si l-a trecut. Ascultarea nu se măsoară cu puterea. Ascul- tarea este ascultare de la Dumnezeu trimisă. Dacă spun că nu se poate, că poate să fie o serie întreagă de impedimente si persistă ascultarea, taci si te duci, chiar dacă mori: " Cine ascultă de voi., de Mine ascultă!" Acolo este Hristos, unde te cheamă econo- mul! Il chema economul, iar fratele se uita în Sfântul Altar, unde erau Sfintele Taine. Si a zis fratele: "Doamne, du-Te de la mine, că asa cere ascultarea!"
- Dacă este un frate bolnav si nu poate să facă ascultarea care o primeste?
- Ai libertatea să-i spui staretului. Dar a zice "Nu mă duc, că nu vreau", este cea mai mare gre- seală! Trebuie vorbit cu economul, cu staretul, chiar si duhovnicul intervine să-i schimbe ascultarea cu ceva ce poate face.
- Care trebuie să fie atitudinea credin- ciosilor fată de monahi atunci când vin la mânăstire? De asemeni, cum trebuie să se comporte monahii fată de mirenii care se închină în mânăstire?
- Mirenii trebuie să-i cinstească pe călugări cu orice chip, pentru că sunt persoane dăruite, binecu- vântate, iar călugării trebuie să-i bucure pe oamenii acestia, să-i sfătuiască să-si tină credinta. Si unii si altii să nu vorbească de rău, găsind defecte colo si colo. Călugării nu sunt desăvârsiti, sunt în devenire, sunt în formare, dar stau acolo, cum zic unii Sfinti Părinti, mari trăitori: "Să mănânce când le foame, să
doarmă când le somn, numai să stea acolo!" Pentru că numai statul acolo este deja o nevointă. Deja el se numeste călugăr. Acestia nu pot fi numiti călugări prosti, ci mai putin nevoitori. Dar la toată lumea i se cere un lucru categoric, să nu vorbească de rău, pentru că această nevointă este mai mare decât canonul, metaniile si toate celelalte. Nu vorbi pe fratele tău de rău, pentru că criteriul de judecată va fi iubirea. Când vorbesti de rău te încadrezi la crimă. Deci, unele din marile nevointe călugăresti sunt: statornicia si a nu vorbi de rău.
Dacă vin mirenii, să ne bucurăm, că se folosesc si ei si, dacă se poate, să se folosească mai mult de miscarea ta, decât de vorbele tale. Pentru că nu a zice, ci a misca, înseamnă a ajunge. Să se folosească de felul de a fi al monahilor. "Fratilor, nu vreau să pierd timpul cu voi. Bine ati venit la noi! Folositi-vă, este slujbă! Bucurati-vă! Si iertati-mă, căci sunt în ascultare!"
- Dacă trebuie si cum trebuie să facă monahul misiune, si dacă acest lucru nu contrazice lepădarea de lume?
- Depinde ce misiune i se dă când e trimis în lume. Pentru ce este trimis în lume? Să pro- povăduiască, să cersească, sau altele. Nu prea sunt de calitate aceste trimiteri. Dar să se poarte cu orice chip cuviincios peste tot, cu smerenie, să nu smintească lumea. Nu prea recomandăm trimiterea în lume. Aceasta a fost una din marile slăbiciuni ale monahismului nostru: să cersească în lume, să bată din poartă în poartă. S-au folosit cei care au fost plecati, dar nu este o poruncă folositoare lumii.
- Se poate împlini sufleteste monahul într-o mânăstire de oras?
- Nu se pune problema, pentru că nu ne inte- resează unde ne găsim. Ne interesează cum ne găsim, unde ne găsim: care este lucrarea inimii noastre, care e interiorizarea noastră! Nu contează unde. Pot să fiu pe o piatră, pot să fiu în pădure. Impărătia cerurilor este în noi. Bineînteles, vei primi plată pentru că respingi toate aceste lucruri exterioare si nu le primesti, pentru că ai fost în foc si nu te-ai ars. Da. Mai mare eroism este să zici: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul!", când esti înconjurat din toate părtile de ispite, decât dacă ai fi liber, scutit posibilitătilor de căderi în păcate. Alungi gândurile cu rugăciunea, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu cu puterea proprie.
Să se stie de la început, ca răspuns la toate în- trebările: numai harul lui Dumnezeu te ajută! Să fii vrednic de harul acesta, în sensul că te smeresti, ca să prisosească harul în tine. Bineînteles să nu te afli acolo din voia ta, cu voia ta. Când te arunci într-un loc unde nu stii ce urmează, nu stii ce-i acolo, si "Ce-oi păti, oi păti!", atunci se numeste hazard, nu mai este eroism.
Nu-l costă putin orice neblagoslovenie, pe oricare neastâmpărat. Si e discutată libertatea lui, pentru că unde nu e blagoslovenia staretului, nu e har.
- Cum poate un călugăr să existe într-un spatiu ca aici, unde vietuiti cuviosia voastră?
- Sunt lucruri care pot fi întelese de toată lumea. Toată pustia, cum vă spuneam despre Ieru- salim, toate, dacă vrei să le trăiesti mereu cu tine - împărătia cerurilor fiind întru tine -, oriunde ai fi, fii cu trezvie, si esti în pustie. Am gustat cât am gustat si din viata de pustie, si m-a folosit foarte mult. Dar contactul acesta permanent cu lumea ajută: mai mult găsesti Scriptura aici. Pentru că dacă au si o evlavie la tine, este foarte mare lucru, pentru că cuvântul tău este ultimul, cuvântul tău este ascultat.
Când s-a dus la Sihăstria o credincioasă, i s-a spus acolo că eu vin definitiv la Sihăstria; în mo- mentul acela a lesinat pe loc. Sihăstria într-adevăr este mânăstirea mea de metanie. 0 visez zi si noapte, m-as referi mai putin la amintiri, cât la împrejurările care mi s-ar crea pentru o viată linistitoare. Însă, este o mare greseală, ca dezertare, ca descalificare, cum am zice: să pleci de pe front. Trebuie să stii să fii prezent în pustie, în mijlocul lumii fiind!
Mai întâi de toate sunt convins că, oriunde am fi, suntem cu voia lui Dumnezeu, nu suntem fără voia lui Dumnezeu. Eu mă lupt din răsputeri să-mi întipăresc în fiinta mea că nu se poate face nimic fără Dumnezeu. Nu există nimic la întâmplare, dacă spune că "nu se miscă fir de păr fără voia Mea", si dacă acolo unde te găsesti ai reusit să faci o unitate crestină, să ai o multumire sufletească, considerând că suntem oameni de constiintă, atunci nu poti să părăsesti locul, si nu poti să zici că Dumnezeu nu te-a ajutat. Pentru că toti suntem nepregătiti, oriunde am fi, doar cu harul lui Dumnezeu facem ce facem. Este o fugă de Dumnezeu când lumea se desprinde de locul în care luptă. Dacă ar întelege că nu face nimic fără voia lui Dumnezeu, ar fi mult mai prezenti, s-ar simti foarte bine, chiar în suferintă, chiar pe cruce.
Este, de asemenea, o greseală, să fugi de propria suferintă. Niciodată nu te poti elibera cu adevărat, decât atunci când lupti, când esti prezent pe cruce. Si s-o accepti cât se poate mai mult, mai desăvârsit, precum Mântuitorul a acceptat-o.
- Care trebuie să fie pozitia monahului fată de ceea ce îi aduce nou lumea în acest secol: tehnica, modernismul?
- La toate monahul le dă toată atentia posibilă, dar nu până acolo încât să-si schimbe pozitia lui de monah, adică să depăseascâ tinuta lui monahală.
Bunăoară, pe mine, un frate al meu după trup, după ce am fost călugărit si a văzut aspectul ceremonial de acolo, a venit la chilia mea - era la Mânăstirea Antim - si m-a întrebat asa (lucru de care m-am folosit foarte mult, si este si ca un răspuns la întrebarea frătiei tale): "Părinte, am voie să vorbesc cu sfintia ta?" - el era mai mic decât mine ca ani si nu era un învătat, era un băiat crestin trăitor. Si eu i-am răspuns: "Ai voie, dar să tii cont că eu nu prea am voie!"
- Pentru ce motive este permisă plecarea călugărilor din mânăstire?
- Mai întâi, sub nici un motiv. Numai dacă în mânăstire este o lucrare anticălugărească: curvii certuri, bătăi, si călugărul e expus să accepte aceste lucruri, atunci se poate duce în altă parte. Dar asa ceva nu există.
- Dar venirea femeilor în mânăstire nu este un motiv?
Numai dacă intră în chilia lui să doarmă cu el acolo, atunci spune: "Eu nu pot să stau în chilie cu asa ceva, că e o ispitâ directă!"
Dar nu doar că a venit în mânăstire; au arhon- daricele lor, au rânduiala lor. Si peste tot este la fel la momentul istoric în care trăiesti, nu istoria de pe vremea Egiptului (Sfântului Antonie cel Mare): să fii stăpân pe tine, pentru că altfel nu ai să scapi de ispite. Pe urmă, îti spun eu: poti să te duci în pustie în pădure, si gândurile de curvie, dacă vin si te ispitesc, te fac praf!
Nu-i curătenia în felul acesta, cu fuga. Nu te faci famen fugind, ci luptând!
- Sunt unii duhovnici care dau voie la frati să plece din mânăstire pe motiv că intră femei, este bine?
Este o mare greseală! Doar staretul are putere; de blagoslovenie când vrei să pleci din mânăstire Altfel asculti de duhovnic: să fii moral, sau te poate opri de la împărtăsit. Cel care pleacă fără blagoslovenia staretului, mai departe îl ia Dumnezeu în primire, că-l iubeste; si nu-l trânteste imediat, dar pe undeva schioapătă.
Repet: numai dacă te dă afară staretul, sau dacă îti bagă femei în chilie esti îndreptătit să pleci. Nu doar că a intrat în chilie să-ti ceară o binecuvântare sau să facă un pomelnic, ci dacă e repartizată să doarmă cu tine acolo, în cameră. Dar si atunci trebuie să spui: "Mutati-mă din chilia asta, dacă i-ati dat-o femeii ăleia!" Si nici atunci nu trebuie să te grăbesti să pleci, asa de mult să tii la statornicie. Pentru că plecarea din mânăstire e un fel de usu- rătate: să scapi nitel de rigoarea ascultărilor din mânăstire. Te duci în altă parte si dai iar de ispite, mai mari. Si acolo te tine mila lui Dumnezeu, nu te mai tine pozitia ta.
- Când mă duc până la Sihla, iau blagoslovenie de la duhovnic, nu de la staret.
Este bine?
- Esti hot, furi! Nimeni nu poate să-ti răspundă în mod corect, decât asa: ai nevoie de blagoslovenia staretului oriunde te-ai duce.
Eu, dacă am o bucurie la vârsta mea, este că nu am făcut un pas fără blagoslovenie.
- În cazul în care merg si cer sfat episcopului sau staretului, dar neputinta mea mă face să-l clevetesc, pentru că sunt tulburat de ceea ce mi-a spus, ce să fac?
Dacă te-ai dus să ceri un sfat la un episcop sau unui staret al lui Dumnezeu, răspunsul vine dela Dumnezeu prin acel episcop sau staret. Dacă nu ti-a convenit, atunci să stii că pe Dumnezeu l-ai clevetit. Deci, duceti-vă la omul pe care îl tine Dumnezeu acolo. Nu interesează faptele lui; nu ne interesează că bem vin dintr-un pahar de pământ sau de cristal, vinul e tot vin. Harul este har si nu pentru vrednicie stă el acolo, ci pentru harul pe care i l-a dat Dum- nezeu, iar noi la harul acela trebuie să apelăm. Dumneata te duci să ceri un cuvânt de folos să te salvezi si mai rău te complici, judecându-l. A judeca pe cineva, cu atât mai mult un cleric, si cu atât mai mult un arhiereu, este foarte grav, pentru că acest arhiereu, nici nu vă dati seama câte lucruri bine- cuvintează si salvează. Îmi pare rău că sunteti stăpâniti de această temere fată de mai-mari.
- Cum trebuie să procedezi când ai o ispită si vrei să te adresezi duhovnicului?
- Doi insi s-au dus la un părinte să-i ceară un sfat mântuitor, fiindcă fiecare avea câte o neputintă. După ce a vorbit cu părintele, unul a zis: "I-am spus si m-am eliberat de acea neputintă!" Celălalt a zis: "Eu i-am spus, mi-a zis ce să fac, si nu m-am eliberat!" "Dar cum i-ai spus?" "Părinte, am nevoie de lucrul cutare!" "Măi, uite cum am făcut eu. Am căzut la picioarele lui cu fata la pământ si l-am rugat "Părinte, fă rugăciuni ca să mă izbăvească Dum- nezeu de neputinta mea!"
Prin urmare, puterea e a lui Dumnezeu, si felul tău de a o cere contează.
- Dacă nu ascult de duhovnic, ce se poate întâmpla?
- Dacă nu asculti de duhovnic, nu primesti nici o plată, ba te si împătimesti!
Adevărul este că e bine să avem paza personală fiecare. Să nu considerăm că sunt fiul lui cutare, că mostenesc pe cutare. Nu. Să ai paza ta! Pentru că, iată, a fost un apostol care văzuse atâtea de-ti stă mintea în loc si a trădat cu atâta usurintă, stiti? Da. Si greseala cea mai mare nu este asta, că a trădat, ci că s-a spânzurat, că-l ierta si pe el. Dati-vă seama cu ce fel de Dumnezeu avem de-a face.
- Dacă duhovnicul îmi spune să nu primesc noul buletin de identitate, ascult?
- Este o greseală să nu primesti buletinul. Seamănă nitel a idee fixă, si primejdia mare este că si duhovnicii rămân smintiti. Când accepti tu, cu vointa ta, cu mintea ta, atunci este lepădare de Hristos! Dar nu că ai pus mâna pe o hârtie care are te miri ce... Lumea mai si exagerează. În materie de păcate duhovnicul are putere. Chestiunea cu bu- letinele e o problemă administrativă de stat, si le purtăm ca să nu ne ia politia în primire.
- Scoala poate fi un motiv de a iesi din mânăstire?
Nu, nici nu se pune problema. Scoala nu este nimic pe lângă a sta în mânăstire! 0, sancta simplicitas. 0, sfântă simplitate!
Problema divină este o problemă de mare cinste interioară. Au fost sfinti trăitori nestiutori - nici Tatăl nostru nu stiau - care stăpâneau natura, fiindcă erau cinstiti. Si am o exemplificare si mai plastică:
Într-o mânăstire staretul a văzut un călugăr mergând pe sus, si a zis: "Ăsta are o lucrare!" După ceva timp, l-a văzut mergând pe pământ. Si a zis: "Să stii că ăsta si-a pierdut lucrarea!" L-a chemat l-a întrebat: "Cum te rugai tu înainte?" "ŤDoamne, nu mă milui pe mine, păcătosul! Doamne, nu mă milui pe mine, păcătosul!ť Si m-am scăpat si am zis în biserică cu voce tare, si m-a auzit un părinte si mi-a zis: ŤMăi, să nu mai zici asa! Zi, Doamne, miluieste-mă!ť Si de atunci zic asa". Si staretul i-a zis: "Să zici tot ca înainte!" Si l-a văzut iarăsi mergând pe deasupra pământului.
Schimbându-i versul, i-a schimbat forta de relatie cu Dumnezeu. Adică nu este vorba de stiintă aici. Acela era sincer. Îi plăcea lui Dumnezeu aceas- tă simplitate. Oricine ai fi, orice diplome ai tine în buzunarele tale sau în capul tău, dacă inima ta nu este cinstită, nu acumulezi si nici libertate nu ai.
Credeti voi că dracul e liber? Nu! E cel mai muncit, pentru că nu este în Hristos. Mai mult,e declarat dusmanul lui Hristos. Asa că nu vă temeti de el. E tolerat, nu e o putere. Si pentru a verifica lucrul acesta, trebuie scoală de smerenie, de trăire.
Fratele meu, mare mai e un om smerit! Numai cine nu a luptat cu diavolii, nu stie cât e de mare cuvântul acesta. Un om smerit, asa cum spuneam, cât se poate la o măsură divină, miscă stelele si astrele, schimbă ordinea lumii. Asa de mare este smerenia! Si nu se poate fără asta. Nu vă speriati de forta unui om smerit. Speriati-vă dacă smerenia nu este cu orice chip încăpută în voi. Mare mai e un om smerit! Chiar si îngerii au nevoie de puterea smereniei.
- Care este pericolul cel mai mare care îl pândeste pe monahul iesit din mânăstire?
- Pericolul cel mai mare este nestatornicia. Pentru că satana este în stare să angajeze toată lumea pământului ca să nu te duci la mânăstire. Iar dacă te-ai dus, face tot posibilul să te scoată. Deci, este prima mare greseală. Căci, dacă te scoate din mânăs- tire, tu încetezi a mai fi. Si atunci, e inutil să mai vorbim de smerenie. Deci, primul lucru este să fii statornic, si statornic fără cârtire. N-ai putut să faci multe, dar nu cârti. Pentru că un monah e asa de iubit de Dumnezeu, încât, s-a spus într-un loc: "Cine se leagă de voi, de lumina ochilor Mei se leagă!"
Este foarte mare chemarea aceasta. Fiind vorba de intrarea în cer, vă dati seama cât de bucuros este Dumnezeu. Suntem la un pas de a da dreptate cuvântului unui Sfânt Părinte, că "într-o zi putem ajunge la măsură dumnezeiască!" Asa că este foarte mare lucru. Deci, o pozitie de smerenie cu orice chip, fără cârtire în ascultări si fără de vorbire de rău. Aceasta e marea greseală. Sunt convins că iadul
e umplut mai mult de cei care vorbesc de rău. Si dacă vorbesc, se scuză: "Ce, numai eu vorbesc? Vorbirea de rău este o crimă de care nici nu se poate pocăi, pentru că nu o recunoaste în totalitatea ei. A vorbi de rău înseamnă a nu-i suferi pe toti cu drag. Si nu-i poti suferi dacă nu esti smerit.
- Ce părere aveti, dacă Părintele Cleopa pleacă la cele vesnice, scade viata duhovni- cească în Sihăstria?
- Este rânduiala mânăstirii si trăieste mâ- năstirea prin rânduiala ei. Va fi o mare pierdere, dar asta o face Dumnezeu, si Dumnezeu stie ce face. Este om mare Cleopa! Un mare sfătuitor si un bun cunoscător al situatiei de ansamblu si de amănunt! A creat o epocă duhovnicească.
- Ce fel de pozitie trebuie să aibă monahul fată de anumite realităti din lumea contem- porană: ateismul, francmasoneria, miscarea new age, ereziile, etc.?
- Să le atace, dacă se ivesc în calea lui, ca pe niste neavenite, ca pe niste primejdii în locuirea lumii, ca pe niste primejdii pentru învâtătura cresti- nă. Francmasonii, ateii, o serie întreagă de satanisti, ereticii, în general, trebuie combătuti cu orice chip, pentru că ei îl atacă pe Hristos. Spunea un Sfânt Părinte, cu foarte mare dreptate: "Dacă fratele tău îti scoate ochii, degeaba te superi. Dar dacă îl atacă pe Hristos, mânie-te tare!"
Trebuie atunci să-L apărăm pe Hristos cu mânie... Acestia anulează venirea Mântuitorului în lume. Au rămas puterile ceresti înghetate de puterea lui Dumnezeu. El vine, ia chip omenesc - cinste mare, omule, ti-a făcut, numai pentru că a luat chip omenesc. A suferit, a învătat, a spus niste lucruri. N-a rămas nimic nespus. Se răstigneste, suferă, si ei anulează aceste lucruri, cum fac si sectarii.
Dar pe mine nu mă sperie, nu mă îngrijorează. Cine este slab, să se ducă după ei. Si să nu fie nimeni slab. Să fie prezente în noi cuvintele Mântui- torului: îndrăzniti, Eu am biruit lumea! Când a zis asa, a spus că si noi am biruit, nu numai El. Pentru că odată ce suntem îmbrăcati în Duhul lui Hristos si suntem răscumpărati de El, pretuim cât pretuieste El.
- In anii '50 l-ati cunoscut îndeaproape pe Părintele Cleopa, chiar ati trăit retras în munti cu Sfintia Sa. De asemenea, l-ati cunoscut bine si pe Părintele Paisie Olaru. Ne puteti spune vreo întâmplare deosebită legată de acesti minunati?
- Adevărul este că totul este deosebit când e vorba de viata unor oameni ca acestia. E adevărat că am trăit cu Părintele Cleopa prin pustii. Discutam foarte mult, si, în special, obiectul disputelor noastre era următoarea diferentă: dânsul înclina mai mult spre o nevointă cu postiri adânci, cu rugăciuni si lacrimi, iar eu înclinam mai mult către o trezvie. Si îmi tin punctul de vedere si acum. Pentru că, nu nevointa în sine este ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci inima înfrântă si smerită si atentia de fiecare clipă, adică prezenta continuă a lui Dumnezeu în viata noastră.
- Asa este, Cuvioase Părinte, însă nu toti avem darul unui cuget subtil si al unei învătături crestinesti ce trebuie să stea la baza acestei trezvii. Or, nevointa despre care vorbea Părintele Cleopa, ne este tuturor la îndemână. Este, dacă vreti, mai accesibilă.
- Da, bineînteles. Dar amândouă duc la această trezvie continuă, duc la iubire. Acum, fiecare merge pe calea care i se potriveste mai bine. Numai că atunci când faci nevointă există riscul de a te simti că te-ai achitat de datorii, si te culci linistit, amăgindu- te. Trezvia, însă, este continuă. Se spune: "Mult a iubit, mult i se iartă!" Atunci când iubesti, inima e prezentă, se trezeste. Asta mă interesează pe mine ca preot la oameni.
- Adică viata crestină trebuie să fie o viată normală?
- Normală. Si, dacă se poate, cu normalitate si spre desăvârsire. Nu faceti greseala mare să re- nuntati la curătenie, la a mirosi frumos. Mirosi a curătenie. Spală-te cu un săpun, nu unul obraznic. Un săpun care să-ti ia mirosul greoi al pielii. Spălati-vă la subtiori, nu vă temeti de lucrul ăsta. Dacă mirosi a năduseală nu mai poti să zici cuvinte mari. Îti va zice lumea: "Stai mai departe că puti!" Nu o facem din dorinta de a cuceri.

sursa: http://www.sfaturiortodoxe.ro/prarsenie_desprecalugarie.htm