joi, 26 februarie 2015

Sfantul Serafim de Sarov – Despre post si mancare

Se cere noua mirenilor ca atunci cind incepem perioada de postire sa fim mai atenti, mai lucratori si implinitori ai poruncilor. Zilele randuite pentru post isi au rolul lor bun in lucrarea mantuitoare a sufletului nostru. Sa-l urmarim pe Sfantul Serafim de Sarov si sa incercam sa pasim pe caile cele folositoare ale postului trupesc si sufletesc…
“Postul sta nu numai in a manca rar, ci in a manca putin; si nu numai in a manca odata, ci in a nu manca mult. Nechibzuit este postitorul care asteapta pana la ceasul mesei ca atunci sa se dea mancatului cu nesat atat cu trupul, cat si cu mintea.”

Cel ce vrea sa aiba dreapta socotinta la mancat trebuie sa ia seama ca sa nu aleaga intre bucatele gustoase si cele negustoase. Acest lucru este dobitocesc, si la om, care-i fiinta intelegatoare, nu este vrednic de lauda. Iar de mancarea gustoasa ne lepadam ca sa ne smerim madularele cele razboinice ale trupului si sa dam slobozenie lucrurilor duhului.
Adevaratul post sta nu numai in istovirea trupului, ci si in a da celui flamand bucata pe care ai vrea tu insuti sa o mananci: “fericiti cei flamanzi, ca aceia se vor satura” (Matei 5, 6).
Vorbind indeobste despre cele ce au sa fie si despre slabiciunea de care vor da dovada toti spre sfarsitul neamului omenesc, batiuska poruncea sa nu ne istovim, dupa obiceiul din vechime, cu nevointe ale postirii care acum nu mai sunt pe masura puterilor omenescti. El poruncea sa ne temem, sa fugim de trandavire (achedie) ca de foc si sa ne pazim de ea ca de cel mai mare vrasmas.
“Nu este pacat mai greu, maicuta, nu e nimic mai groaznic si mai pierzator pentru duh ca trandavirea”, spunea batiuska Serafim, drept care le si poruncea maicilor nu numai sa fie totdeauna satule, ci chiar sa ia paine cu ele la lucru. “Iti pui coltucul in buzunar, spunea el. Cand obosesti, cind esti istovita, nu te trandavi: mananca putina paine, si iar la lucru!” El le poruncea chiar si sub perna sa aiba putina paine. “Vin peste tine trandavirea si gandurile, maicuta, spunea batiuska Serafim, scoateti painicica si mincati, si trandavirea are sa treaca, painicica o s-o goneasca si o sa va dea somn bun dupa osteneala, maicuta!”.
“Noi, cei traitori pe pamant, mult am ratacit de la calea mantuitoare. Il maniem pe Domnul si prin netinerea sfintelor posturi – acum crestinii dezleaga la carne si in sfintele paresimi, si in orice post, miercurile si vinerile nu le tin. In vreme ce Biserica are pravila: cei ce nu tin sfintele posturi si toate miercurile si vinerile din an, mult pacatuiesc”.
“Dumnezeu trimite pedepsele tocmai pentru faptul ca oamenii de acum, dispretuind randuielile Sfintei Biserici si ale Sfintilor Parinti si urmand paganilor, tot calca nu numai miercurile si vinerile, ci pana si posturile si praznicile”.
La intrebarea daca se poate manca de dulce in posturi atunci cand cuiva ii face rau mancarea de post si doctorii ii prescriu sa manance de dulce, batiuska a raspuns: “Painea si apa nu fac rau nimanui. Cum traiau oamenii inainte cate o suta de ani? Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu.Ceea ce Biserica a randuit la cele sapte Soboare a toata lumea (Sinoade ecumenice), aceea sa implinesti. Vai celui ce va adauga un singur cuvant la randuielile acelea ori va scoate un singur cuvant din ele. Ce au de zis doctorii despre dreptii care vindecau de bube cu puroi prin singura atingerea lor si despre toiagul lui Moisi, prin care Dumnezeu a scos apa din piatra? “Ce folos este omului daca va dobandi lumea toata, iar sufletul si-l va pierde?” Domnul ne cheama: “veniti la Mine, toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni pre voi: pentru ca jugul Meu este bun si sarcina Mea este usoara”. Dar noi nu vrem.
“Nu este Imparatia lui Dumnezeu mancare si bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant”. Nu trebuie sa dorim nici un lucru desert – in rest, toate lucrurile lui Dumnezeu sunt bune: si fecioria este slavita, si de posturi avem nevoie pentru a-i birui pe vrasmasii trupesti si pe cei sufletesti. Si casnicia este binecuvantata de Dumnezeu: “si i-a binecuvantat pre ei Dumnezeu, zicand: cresteti si va inmultiti”.Numai vrasmasul le tulbura pe toate.
(Sfantul Serafim de Sarov – Randuieli de viata crestina)

TU CE FACI PENTRU APROAPELE TĂU?

https://www.youtube.com/watch?v=RsQlahqCcIA




duminică, 22 februarie 2015

CANONUL CEL MARE AL SFÂNTULUI ANDREI CRITEANUL

https://www.youtube.com/watch?v=10VofgMKUfI







RUGĂCIUNEA SFÂNTULUI EFREM IN POSTUL CEL MARE


Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie,- Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei daruieste-l mie, robului Tau. Asa, Doamne, imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin.

Stareţul Petroniu, un călugăr desăvârşit

În anul 1994, pe când eram stareţ la Schitul Vovidenia, în Neamţ, am pornit împreună cu câţiva părinţi într-un pelerinaj, îndreptându-ne către Sfântul Munte. Poposind întâi în insula Corfu, Mitropolitul locului, Timothei, ne-a primit cu multă căldură. Aflând că mergem în Athos, ne-a spus că acolo se nevoiesc trei părinţi romani cu viaţă sfântă: Părintele Dionisie Ignat, Părintele Ioan Gutu de la Colciu şi Părintele Petroniu de la Prodromu. Acelaşi lucru aveam să-l mai aud pe drum de la încă doi părinţi greci, aşa că, odată ajuns în Sfântul Munte, am dorit mult să le sărut mâna, să le cer binecuvântarea şi să-i rog să mă poarte în rugăciunile lor. Cu ajutorul Domnului, aşa s-a întâmplat.

Părintele Petroniu Tănase, fostul stareţ al schitului românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos – anul 2004 (Foto: Theodossios Simonopetritul))
Întorcându-mă în ţara însă, am luat din Sfântul Munte un dor după aceste locuri pline de har. După doi ani am primit din nou binecuvântarea să vin în Athos pentru o vreme, ca să mă liniştesc sufleteşte. Cu câteva zile înainte de a pleca, am ajuns la Preasfinţitul Gherasim Putneanul, cel care m-a hirotonit, şi i-am spus dorinţa mea. Iar el mi-a răspuns: „Dacă mergi şi faci ascultare de Petroniu, la sfârşitul vieţii nu vei mai trece prin vămi, vei zbura direct la Cer!”
Am fost atunci primit în obştea Schitului Prodromu. Începutul a fost greu, mi se părea că am lăsat palatul şi am venit la colibă. La pat de scândura cu o pătură pe el, lampa cu gaz, baie fără apă caldă şi fără duş, slujbe de noapte lungi şi obositoare. Deşteptarea o făcea însuşi Părintele Stareţ, bătând şi deschizând uşa fiecărei chilii. Dimineaţa, după slujbă, ne odihneam puţin, maxim două ore, după care fiecare mergea la ascultare, până seara, la Vecernie. În zilele de post, masa se lua o singură dată pe zi, fără ulei, iar în celelalte de două ori pe zi. De atunci, cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi al Maicii Domnului, au trecut şaisprezece ani, vreme în care am avut ocazia să-l cunosc într-o oarecare măsură pe Părintele Stareţ Petroniu.
Cum mi-l amintesc pe Părintele Petroniu
Pentru mine a fost un „pom frumos, drept, înalt, împodobit cu multe roade“. Era puţin cam „zgârcit”, nu dădea prea uşor din fructele sale altuia, deşi ne grăia în fiecare săptămână cuvinte cu putere multă, prin care ne îndemna pe fiecare să ne îngrijim „pomul nostru”, ca să putem aduce şi noi roade bogate.
După numai câteva luni, am cerut binecuvântarea să merg la un hram al unei mănăstiri athonite. Dar Părintele Stareţ mi-a spus: „Nu o să te foloseşti, frate, avem şi noi aici slujba frumoasă la biserică… Fiecare are chilia sa, unde poate să-şi facă rânduiala călugăreasca. Dacă o să pleci, acolo n-o să înţelegi slujba, care este în greceşte, o să te întâlneşti cu alţi călugări romani şi o să se facă vorbărie multă. O să rămâi cu oboseala şi fără canonul călugăresc care trebuie făcut“. Atunci cu greu i-am înţeles cuvintele. Mai târziu însă, am văzut că a avut perfectă dreptate.
Am primit mai multe ascultări, care cereau seriozitate, tragere de inimă şi o respectare strictă a programului. Cea mai grea a fost ascultarea de chelar, atunci când părintele mi-a spus: „Frate, n-ai blagoslovenie să dai la nimeni nimic. Aici totul este de obşte, totul se pune pe masă la toţi fraţii“. Ne vorbea la masă, mai ales când făceam vreo greşeală sau încălcăm programul, dar întotdeauna ne grăia în aşa fel încât să nu-l supere pe cel ce nu era în rânduiala, ci vorbea de parcă el însuşi ar fi fost acela care încălcase rânduielile.
În respectarea programului, a fost ca un ceas. Niciodată nu a întârziat la biserică, de fiecare dată ajungea cu cincisprezece minute înainte de începerea slujbelor şi a slujit până la 90 de ani, făcând de rând la Sfântul Altar. A iubit mult biserică, slujbele şi cântările liturgice, el însuşi fiind un mare psalt. Slujbele de 8-10 ore i se păreau scurte, mereu spunea să se citească mai rar, că stăm în faţă şi în casa lui Dumnezeu şi a Sfinţilor.
Când cădelniţam prin biserica, nu-i plăcea să ne oprim în dreptul lui şi să-l cădim de mai multe ori, sau să ne plecăm capul în faţa lui. Dacă făceam aşa, se-ntorcea într-o parte, plecându-şi capul. Până în ultima zi în care a putut veni la biserică, pe timpul Sfintei Liturghii stătea numai în picioare. La masă era tare cumpătat; niciodată nu a mâncat tot din ce i se punea, totdeauna lăsa cel puţin trei linguri în farfurie. Nu acceptă uşor să-l ajuţi, să-i săruţi mâna sau să-l lauzi – nici în ultimele săptămâni, când a stat la pat. A încuviinţat foarte greu să-l ajute cineva când a fost bolnav, şi atunci numai un singur părinte, care a făcut-o cu multă dragoste. În biserica nu vorbea niciodată, decât la mare nevoie.
A iubit florile, fiind un iscusit florar. Pe toţi oamenii i-a iubit la fel, chiar şi pe cei de alte confesiuni. În fiecare floare, în fiecare om, Părintele vedea mana şi chipul lui Dumnezeu. A avut un mare discernământ, niciodată nu a rupt o floare ca s-o pună în chilie, niciodată nu a dispreţuit vreun om. Când a fost vorba de persoane de altă credinţă, a fost atent şi nu a dat cele binecuvântate sau cele sfinte celor străini de Ortodoxie. Cunoştea bine şi respecta cu stricteţe canoanele şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi.
Când auzea că s-a dat libertate păcatelor şi oamenii fac păcate grele, se aprindea foarte tare, spunând că asemenea căderi vor aduce pedeapsa peste popoare. Iar când oamenii Bisericii făceau anumite greşeli sau încălcau canoanele, el nu a încuviinţat. Însă atunci când a fost rugat să scrie despre asemenea cazuri, s-a abţinut să judece, aşteptând să vadă care este mai întâi atitudinea Sfântului Sinod. Avea credinţa că Duhul Sfânt va fi cu Biserica până la sfârşitul veacurilor. Ne îndemna să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne aflăm în acest loc sfânt, să profităm de acest lucru, să facem cele ale călugăriei şi să ne vedem fiecare de lucrarea mântuirii personale.
A fost un călugăr desăvârşit, de multe ori aveai impresia că nu este el Stareţul… Avea o smerenie adâncă, uneori greu de înţeles pentru mine, care nu eram la aceeaşi adâncime a smereniei. El însuşi făcea ascultare de cei cărora le încredinţase sarcini mai importante ale Schitului, trecând doar de puţine ori peste hotărârile iconomului, ale eclesiarhului, ale duhovnicului şi ale celor ce cunoşteau cum trebuie făcute mai bine anumite lucruri.
Învăţătura Părintelui
A iubit mult cărţile şi scrierile oamenilor învăţaţi, fiind că o albină care adună de peste tot ce e mai bun şi mai folositor pentru mântuire. A fost pentru noi, toţi, o pildă de urmat. Mai mult, ne-a fost învăţător, busola şi far pentru mântuirea sufletelor. Ne vorbea mereu despre decăderea monahismului din zilele noastre, despre ce a adus modernismul, despre viaţa duhovnicească şi materială, despre Tradiţie, Sfânta Scriptură, despre Sfinţii Părinţi şi îndrumările lor în monahism şi creştinism.
Făcea comparaţii între viaţă duhovnicească şi materială din trecut şi de azi, spunând că „pomul după roade se cunoaşte” (Matei 7:20). Rezultatele le vedem destul de bine, omul a căutat să-şi facă mijloace de trai cât mai comode — maşina, televizorul, telefonul şi celelalte devenind azi idoli pentru om. Cei bolnavi acum îşi pun nădejdea numai în medicamente, nu în puterea rugăciunii şi a lui Dumnezeu. Toate acestea au adus o înstrăinare de Dumnezeu; omul crede că poate face totul şi fără Dumnezeu, ajungând să-L dispreţuiască, să-L hulească, ba, mai mult, să se roage lui satana şi să se închine lui. Atunci când le merge rău în casă, oamenii nu mai cheamă preoţii să facă rugăciuni, nu mai merg la biserică să se mărturisească, ci divorţează.
Despre rânduiala călugărească, Părintele ne învaţă că monahul trebuie să-şi păzească cele cinci simţuri, adică tot ceea ce vine din afară, paza simţurilor fiind o lucrare mai uşoară decât lupta cu păcatul care, odată intrat în suflet, lăsa o pată, o murdărie sau o rădăcină care se scoate foarte greu, în zeci de ani (de pildă şaptesprezece ani, cum vedem la Cuvioasa Maria Egipteanca). Pentru a spăla sufletul de lucrurile păcătoase, îţi trebuie de multe ori, parcă, toată apa din mare. Este aproape imposibil să stai în mijlocul acestor lucruri păcătoase şi să nu te murdăreşti de ele, aşa cum nu poţi spăla rufele lângă cineva care lucrează cu cărbuni — de aceea se cere pentru călugăr să fugă de lume.
Cum s-a înfiinţat monahismul? După ce au încetat prigonirile şi creştinismul a ajuns religie de stat, creştinii au ascultat de glasul Evangheliei şi au încercat să pună în practică virtuţile cele mai înalte, întâi trăind în mijlocul oraşului, dar au observat că erau înconjuraţi de ispite, de prea multe bunătăţi de la care le era greu să se abţină, şi atunci au fugit în pustie. Acolo au zidit lăcaşuri sfinte pe care le-au îngrădit cu ziduri înalte, izolându-se de lume, şi au pus biserică în mijloc, ca semn că preocuparea lor centrală trebuie să fie cea duhovnicească. Acele mănăstiri care nu au ziduri de împrejmuire nu sunt mănăstiri, după rânduielile Sfinţilor Părinţi. Vedem că, după ce au înălţat zidurile, închideau şi poartă pe timpul nopţii, tocmai pentru a fi mai feriţi de ispite. Mai mult, fiecare călugăr avea o chilie unde se retrăgea ca să nu vadă şi să nu audă nimic din afară, pentru a se ocupa cu rugăciunea şi cu cele duhovniceşti. Ne mai spunea că Dumnezeu l-a făcut pe om cu minte şi cu inima, şi în inima se găseşte tronul lui Dumnezeu. Acolo trebuie El căutat şi găsit. De aceea călugărul a făcut toate aceste paravane către exterior, pentru a-L putea găsi pe Dumnezeu în interiorul său, pentru a sta de vorbă cu El şi a-L simţi în inima sa. Dar azi, când vedem şi auzim despre câte un călugăr că are în chilie televizor, radio şi alte lucruri care ţin de confortul vieţii moderne, oare se poate întâlni unul ca acesta cu Dumnezeu în rugăciune şi îl mai poate păstra în inima sa? Este imposibil. De altfel, vedem şi rezultatele: nemulţumiri, nestatornicii, căderi în păcate, sminteli şi altele. Când se pun la rugăciune şi la citirea Sfinţilor Părinţi, mintea le zboară la lucruri păcătoase, la imagini urâte, toate acestea fiind foarte greu de scos din mintea şi din inima călugărului.
Două mărturii
Mi-au rămas în minte două mărturii aduse de doi părinţi ai Bisericii despre puterea rugăciunii pe care o avea Părintele Petroniu. Prin anul 1997, Arhiepiscopul Calinic al Argeşului a fost în pelerinaj la Sfântul Munte. În cuvântul ţinut atunci, a spus, printre altele:
„Sunt 20 de ani de când am fost ultima dată la Prodromu, şi atunci am plecat cu o mare tristeţe văzând că totul se dărâma… Ploua chiar şi în biserica mare. Fiecare om, fiecare casă, fiecare mănăstire şi ţara are câte un înger păzitor. Acolo unde o casă se dărâmă, o mănăstire se pustieşte şi un popor este în război şi piere, acolo rugăciunea şi faptele bune nu au prisosit, iar păcatele au fost multe şi mari. Azi, după douăzeci de ani, privesc şi văd că totul a prins viaţă, a înflorit din nou. Toate acestea sunt rodul liturghiilor neîntrerupte ale Părintelui Petroniu“.
Din prima şi până în ultima zi a vieţii sale, a ţinut să se facă zilnic cele şapte laude şi Dumnezeiasca Liturghie la biserică. De la toate slujbele, Părintele Petroniu era nelipsit.
A doua mărturie despre puterea rugăciunii Părintelui Stareţ am aflat-o de la Părintele Nectarie (Lazăr) Prodromitul. Înaintea venirii Părintelui Petroniu în Sfântul Munte, aceste locuri erau mereu zguduite de cutremure puternice. În primul an al venirii Părintelui Stareţ, într-o zi a fost un cutremur puternic de s-au clătinat clădirile, iar în unele chilii a căzut tencuiala. Părinţii au ieşit cu toţii pe holul chiliilor, iar Părintele Nectarie a spus:
„Să fugim, părinţilor, în curte!“.
Dar Părintele Petroniu a zis:
„Nu, fraţilor, să stăm în chilie şi să ne rugăm“.
Şi de atunci până acum nu a mai fost nici un cutremur. De asemenea, Părintele Nectarie spunea că în toţi anii vieţii Părintelui Stareţ Petroniu, aici s-a simţit şi s-a văzut un acoperământ, o binecuvântare şi o pace peste Schitul nostru. Acest lucru l-am simţit şi l-am văzut şi eu, ca şi alţi părinţi din Schit.
Rugăciunea, biserică şi Sfintele Taine
În ultimele luni, puterile fizice au început să-i slăbească, totuşi cu greu a acceptat să ia în mână o cârjă. Apoi a fost nevoit să fie sprijinit de un părinte, care-l ajuta să vină la biserică şi la trapeza. Până într-o zi, când am simţit cu toţii în biserică un mare gol, o pustietate. Deşi erau toţi părinţii în biserică, lipsea cineva… Lipsea Părintele Stareţ. A căzut la pat, s-a luptat până în ultima clipă, cu puţină forţă pe care o mai avea, ca să nu se lenevească. La început, se ridică şi stătea pe marginea patului, cu metaniile în mână, spunând „Doamne, Iisuse…“, atâta vreme cât ştia că este slujba la biserică. Mereu îl întrebă pe ucenic: unde a ajuns slujba, cât este ceasul şi când vine preotul să-l împărtăşească? Singura lui grijă şi cel mai mult vorbea despre rugăciune, despre biserică şi despre dorinţa de a veni cât mai repede preotul cu Sfintele Taine. Altceva nu-l interesa prea mult. De asemenea, în toate aceste săptămâni de boala nu a acceptat să mănânce înainte de programul stabilit la care obştea lua masa; deşi ucenicul uneori îl mai îndemna să ia masa, sfinţia sa întotdeauna întrebă dacă obştea a mâncat. Observând că puterile îl părăsesc, am mers pe 15 ianuarie să-mi cer iertare, să iau binecuvântare şi un cuvânt de folos. Întâi el şi-a cerut iertare de la mine, după care m-a rugat să nu uit făgăduinţele călugăreşti, să nu fac pogorământ şi compromis cu mine însumi, să nu fac sminteală, să-i întăresc pe fraţii din obşte, iar Domnul să-mi rânduiască un sfârşit bun şi creştinesc.
Pe 9/22 februarie, la ora 14:30, am simţit nevoia să merg să-l văd. Se afla într-un somn adânc… Dintr-un om înalt şi drept, ajunsese firav, gârbov, numai piele şi oase. La plecare, i-am sărutat mâna care era aproape rece, am pus mâna pe picioarele sale şi am văzut că şi ele se răceau. I-am spus ucenicului: „Nu o mai duce mult…“. În vremea Pavecerniţei ne aflăm cu toţii în biserică. În clopotniţa a început să bată rar şi tare clopotul cel mare… Pentru toţi a fost ca un cutremur; am început să ne privim unii pe alţii, spunându-ne: „A trecut la cele veşnice Părintele Stareţ… Dumnezeu să-l ierte!”

Sursa: Familia ortodoxă, nr. 2 (37)/ februarie, 2012, pp. 9-14.

Protosinghelul Vichentie Mălău îşi învăţa ucenicii să postească cu pâinea pe masă

Dacă observa la masă pe cineva că nu mănâncă, se apropia de el şi-i zicea: „De ce stai mata şi nu mănânci? Ia, frate, şi mănâncă.” „Iartă-mă, preacuvioase, m-am săturat.” „Aşa, frate, să vă înfrânaţi dinainte cu mâncarea. Cel mai bun post este să mănânci fără să te saturi. Iar dacă posteşti de frica stareţului, acela este post de silă, iar nu din dragoste.”

A venit la părintele Vichentie un stareţ renumit şi au vorbit mult împreună despre mântuirea sufletului. La urmă, i-a zis bătrânul: 
– Părinte stareţ, sfinţia ta obligi pe călugări să postească câte două sau trei zile, chiar dacă unii nu pot. Nu este mai bine să-i laşi după puterea şi voinţa lor? Eu nu fac aşa. Le dau post, dar cu pâinea pe masă. Cred că mai mare plată vor avea. Îi învăţ să postească cu pâinea dinainte. Că „pe dătătorul de bună voie îl iubeşte Dumnezeu”.
Spunea ucenicul că părintele Vichentie mergea uneori la bucătărie şi zicea bucătarului: 
– Ascultă, mata, părinte, fă mâncare destulă, pentru toată lumea; pune untdelemn cât trebuie şi o fierbe bine, să fie bună, ca să nu cârtească, nici să se îmbolnăvească părinţii.
Spunea iarăşi ucenicul că bătrânul venea regulat la masă cu părinţii, dar el nu mânca. Numai seara gusta puţin. Servea la masă, citea cuvânt de învăţătură şi privea cu dragoste cum mănâncă fiecare. Uneori, îi ziceau ceilalţi: 
– Mănâncă şi sfinţia ta, părinte stareţ.
– Iertaţi-mă, părinţilor, am mâncat la stăreţie cu cineva şi nu mai pot mânca. Vai, aşa m-am săturat!
Se mai spunea despre dânsul că, dacă observa la masă pe cineva că nu mănâncă, se apropia de el şi-i zicea: 
– De ce stai mata şi nu mănânci? Ia, frate, şi mănâncă. 
– Iartă-mă, preacuvioase, m-am săturat. 
– Aşa, frate, să vă înfrânaţi dinainte cu mâncarea. Cel mai bun post este să mănânci fără să te saturi. Iar dacă posteşti de frica stareţului, acela este post de silă, iar nu din dragoste.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 565-566)

sâmbătă, 21 februarie 2015

MONAHIA ARSENIA OPRIȘ

Cum se ruga Maica Arsenia Opriş, prima şi cea mai dragă ucenică a părintelui Arsenia Boca: „Sfârşitul laudă începutul” - (1919-2009) ...****
Un sentiment de admiraţie ne cuprinde când ne gândim la numeroasele maici care şi-au închinat viaţa lui Hristos, vieţuind în această mănăstire. În tradiţia mănăstirii sunt nume de preoţi slujitori şi monahii care, prin smerenia lor, au lucrat faptele bune doar pentru Cel care vede şi răsplăteşte toate.
Figura monahală care şi-a împletit destinul cu cel al aşezământului este cea a fostei stareţe, Maica Arsenia Opriş (1919-2009), una dintre cele mai longevive conducătoare de mănăstire.
Maica Arsenia Opriş era de loc din Dridif - Făgăraş, născută înt-o zi de mare sărbătoare, 8 septembrie 1919. Având o deosebită educaţie creştinească, sădită în suflet încă din casa părintescă, îmbrăţişează viaţa monahală sub îndrumarea marelui duhovnic Parintele Arsenie Boca, în anul 1940 la Mânăstirea Dintr-un lemn, de unde în anul 1942 este trimisă pentru a-şi termina studiile la Liceul Teoretic de la Mânăstirea Bistriţa-Vâlcea, după care preia conducerea Mânăstirii Viforâta în anul 1960.
La Mânăstirea Viforâta, maica stareţă Arsenia, s-a îngrijit de buna rânduială şi sporire duhovnicească, dar şi materială. Timp de 45 de ani, cu energia-i caracteristică, cu mult curaj, râvnă şi înţelepciune, maica Arsenia a reuşit să realizeze lucruri care-i cinstesc memoria.
Înzestrată de Dumnezeu cu darul înţelegerii şi cu simţul răspunderii pentru misiunea ce i-a fost hărăzită, s-a remarcat printr-o trăire creştinească pilduitoare.
În ziua de 17 aprile 2009, soborul Mânăstirii Viforâta în frunte cu Înaltpreasfinţitul Nifon, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Târgoviştei, alături de mulţi preoţi şi credincioşi, au condus pe ultimul drum pe cea care la vârsta de 90 de ani, a lăsat viaţa aceasta pentru a primii cununa nemuririi întru fericirea veşnică.
Toată viaţa, maica Arsenia a ţinut cu stricteţe să nu treacă o zi în care să nu îndeplinească pravila de rugăciune primită de la părintele duhovnic Arsenie Boca:

INCHINACIUNILE SFINTELOR PATIMI:
1. Inchinu-mă milostivirii şi iubirii tale de oameni.
2. Inchinu-mă Prea Sfântului Tău spate bătut şi însângerat.
3. Inchinu-mă Prea Scumpului Tău Sânge.
4. Inchinu-mă Prea Sfântului Tău Cap plin de răni şi de sânge.
5. Inchinu-mă Prea Sfântului Tău Cap, încununat cu cunună de spini.
6. Inchinu-mă Prea Sfintei Tale Feţe, plină de răni şi de sânge.
7. Inchinu-mă Prea Sfintei Tale Feţe, care în timpul pătimirii, nici chip nici frumseţe nu a avut.
8. Inchinu-mă Prea Sfinţilor Tăi umeri răniţi şi însângeraţi.
9. Inchinu-mă Prea Sfinţilor Tăi genunchi plini de răni şi de sânge.
10. Inchinu-mă pironirii Tale pe Cruce.
11. Inchinu-mă Prea Sfintelor Tale coaste străpunse cu suliţa de unde a ieşit sânge şi apă.
Te rog Domul meu, spală, şterge cu Prea Scumpul Tău Sânge, mulţimea fărădelegilor mele.
12. Inchinu-mă întreg Prea Sfântului şi îngerescului Trup, care în întregime a suferit pentru mulţimea fărădelegilor mele.
13. Inchinu-mă tuturor cinstitelor şi Sfintelor Tale Patimi.
14. Inchinu-mă îndelung răbdării Tale Doamne.
15. Inchinu-mă smereniei Tale celei îndelungi pentru mine păcătoasa.
16. Inchinu-mă Invierii Tale celei de a treia zi, suirii la ceruri de-a dreapta Tatălui, măreţei şi a doua venirii, când atuncea să nu mă judeci după faptele mele ticăloasa.
Că Tie Doamne Unuia am greşit, dar Tie Unuia mă Inchin şi pe alt Dumnezeu afară de Tine nu ştiu. Tu dar după judecăţile Tale Mă mântuieşte şi mă miluieşte, ca un Bun şi de oamnei iubitor. AMIN!
RUGACIUNE
"Ajută-mi mie Doamne, ca un mort şi îngropat să petrec în lume şi Te rog Domnul meu, sfarmă împietrirea mea, loveşte inima mea cea învârtoşată, frământ-o pe dânsa cu frica Ta, răneşte-o cu dragostea Ta, ca să Te iubesc pe Tine Domnul meu,cu toată inima mea, cu tot sufletul meu, cu tot cugetul meu, cu toată tăria mea, cu toate gândurile mele şi să izvorească de la împietrită inima mea,izvor de lacrimi, care să spele întinăciunea păcatelor mele." (Fericitul Augustin)
Doamne ajută-mi să Te doresc şi dorindu-Te să Te caut şi căutându-Te să Te aflu şi aflându-Te să Te cunosc şi cunoscându-Te să Te iubesc şi iubindu-Te, să nu mă mai satur de Tine.
RUGACIUNE CATRE MAICA DOMNULUI
Din adâncul inimii mele Te-am chemat Doamnă Prea Milostivă, auzi glasul rugăciunii mele, căci la Domnul este mila şi la Tine, multă izbăvire. scoate-mă Prea Sfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare din mâinile vrăjmaşilor mei şi îi ruşinează pe ei, şi le nimiceşte toate năvălirile şi sfaturile lor cele viclene îndreptate împotiva mea. Miluieşte-mă Prea Curată Stăpână, în ziua durerii şi în ceasul morţii, să nu laşi sărmanul meu suflet, să stai lângă el, cu mângâierea mântuirii veşnice.
Amin!

marți, 17 februarie 2015

Prin voia lui Dumnezeu, Monahul Nicodim Costachi nu a fost hirotonit preot

Sosise hramul mănăstirii, venise şi episcopul de la Iaşi, iar el se ruga în chilie să-i arate Domnul voia Sa. Apoi, lăsând uşa chiliei deschisă, se ruga în taină. Apropiindu-se vremea Sfintei Liturghii, episcopul a trimis doi părinţi să-l cheme la hirotonie. Dar, văzând uşa chiliei deschisă, au crezut că nu este înăuntru şi s-au întors, aşa voind Dumnezeu. 

Monahul Nicodim Costachi, de la Mănăstirea Sihăstria (1912-1998)
Smeritul şi blândul monah Nicodim Costachi s-a născut în anul 1912, în comuna Pârjol (Bacău), din părinţi evlavioşi. În anul 1944 a intrat în obştea Mănăstirii Secu, călugărit cu numele de Nicodim, ajungând ucenic al unui mare călugăr isihast, Damian Ţâru, despre care vorbea cu mare respect.
De la el a deprins tainele vieţii duhovniceşti şi, îndeosebi, smerenia, ascultarea, rugăciunea şi liniştea. Tot de la el a învăţat să fugă de cele pământeşti şi să se hrănească din citireaVieţilor Sfinţilor şi din cuvintele Sfinţilor Ioan Scărarul şi Isaac Sirul, pe care le iubea cel mai mult.
În anul 1948, Părintele Nicodim se închinoviază în obştea Mănăstirii Sihăstria, fiind atras de renumitul stareţ de atunci, Arhimandritul Cleopa Ilie, care i-a fost duhovnic până la obştescul său sfârşit. Aici a făcut ascultare zeci de ani la fierărie, iar noaptea şi în sărbători mergea la biserică, cânta la strană şi se liniştea în chilie. Avea şi doi ucenici, însă nici unul dintre ei nu cunoştea nevoinţa şi bucuriile duhovniceşti ale părintelui lor sufletesc.
În ultimii douăzeci de ani, părintele Nicodim venea mai rar la biserică şi la masa de obşte. Se ruga mai ales la chilie şi se hrănea cu ce îi aducea ucenicul de la trapeză. Viaţa sa în Hristos nu o ştia nimeni, decât numai duhovnicul şi Dumnezeu. Aşezarea sa sufletească de acum era aceeaşi ca şi în tinereţe. Totdeauna era blând, tăcut, smerit, liniştit şi împăcat cu toţi. Apoi, permanent fugea de oameni pentru dragostea lui Hristos.
Părinţii bătrâni spun că, pe când era încă la Mănăstirea Secu, a vrut stareţul de atunci să-l facă preot. Însă el nu voia. Sosise hramul mănăstirii, venise şi episcopul de la Iaşi, iar el se ruga în chilie să-i arate Domnul voia Sa. Apoi, lăsând uşa chiliei deschisă, se ruga în taină. Apropiindu-se vremea Sfintei Liturghii, episcopul a trimis doi părinţi să-l cheme la hirotonie. Dar, văzând uşa chiliei deschisă, au crezut că nu este înăuntru şi s-au întors, aşa voind Dumnezeu. Astfel, cu rânduială de sus, Părintele Nicodim a rămas monah smerit şi iubitor de linişte în toată viaţa sa.
Spre sfârşitul vieţii sale, bunul părinte Nicodim se ruga mult şi vorbea puţin, fiind ajutat în toate de ucenicul său, monahul Evghenie. Apoi, simţind că îl cheamă Dumnezeu, s-a mărturisit şi a primit Preacuratele Taine. La urmă, s-a uitat către cer şi a zis ucenicului său: „Părinte Evghenie, de acum trebuie să-mi dau sufletul în mâinile Domnului!”. În clipa aceea, Părintele Nicodim şi-a dat duhul cu pace în mâinile lui Hristos, în ziua de 10 iulie 1998.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 739)

MONAHUL VENIAMIN IORGA ȘI LUPTA NEÎNCETATĂ CU GÂNDURILE RELE

„Cincizeci de ani m-am luptat cu gândurile mele şi m-am biruit de ele! Pentru aceasta mă întreb, oare voi vedea eu faţa lui Hristos? Oare voi dobândi îngeri buni în ceasul morţii? Oare voi câştiga atunci pe dulcele Iisus? Că trebuie să dau răspuns de fiecare cuget şi cuvânt.”

A zis odată către unul din părinţi:
– Mare lucru este călugăria! Să dăm slavă Împăratului şi Împărătesei că ne-au făcut fii ai luminii şi ai veşniciei. Că acesta este scopul nostru, să dobândim pe Domnul. Aceasta este tot ce dorim pe pământ. Ei, părinţilor, ce mare dar este fericirea cea de veci!
Zicea iarăşi părintele Veniamin:
– Cincizeci de ani m-am luptat cu gândurile mele şi m-am biruit de ele! Pentru aceasta mă întreb, oare voi vedea eu faţa lui Hristos? Oare voi dobândi îngeri buni în ceasul morţii? Oare voi câştiga atunci pe dulcele Iisus? Că trebuie să dau răspuns de fiecare cuget şi cuvânt.
Odată, l-a întrebat un frate:
– Părinte Veniamin, cum te simţi în chilie?
Iar bătrânul i-a răspuns:
– Ce folos că am linişte în chilie, dacă am tulburare în cap. Că războiul gândurilor nu ne slăbeşte, până ce ne vom muta din cortul acesta.
Altădată, zicea bătrânul:
– Mai de preţ era coliba Sfântului Ioan Colibaşul decât chilia mea. Că eu mă amăgesc de gânduri, de mâncare şi de somn. De aceea zic Sfinţii Părinţi că „somnul mult este icoana morţii”. Ne trebuie multă smerenie, părinte. Că dacă cel dinăuntru nu este călugăr, toate sunt în zadar!
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 669-670)

joi, 12 februarie 2015

SÂMBĂTA MORȚILOR- MOȘII DE IARNĂ


Sambata, 14 februarie, Biserica Ortodoxa face pomenirea celor trecuti la cele vesnice. Aceasta sambata este cunoscuta in popor sub denumirea "Mosii de iarna". Exista pomenirea mortilor, pentru ca Biserica nu vede in moarte sfarsitul existentei omului.
Biserica ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo "adormiti", termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Mantuitorul, cand ajunge in casa lui Iair a carui fiica de numai 12 ani murise, spune: "Nu plangeti; n-a murit, ci doarme" (Luca: 8,52).
Sambata, 14 februarie, in fiecare biserica se oficiaza Sfanta Liturghie, urmata de slujba Parastasului pentru cei adormiti. In ziua in care se savarseste Sfanta Liturghie, preotul scoate miride (particele) din prescura, pentru vii si morti. Ele sunt asezate pe Sfantul Disc, alaturi de Agnet - partea din prescura care reprezinta pe Hristos, ca dragostea Lui sa se reverse si asupra lor. Amintim ca in cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface in Trupul si Sangele Domnului. Astfel, miridele (care ii reprezinta pe cei pomeniti), participa la sfintenie prin prezenta lor alaturi de Trupul lui Hristos de pe Sfantul Disc.
In Postul Sfintelor Pasti exista si randuiala sarindarelor, adica a pomelnicelor pe care credinciosii le aduc la biserica, pentru a fi pomenite timp de 40 de zile. Finalul acestor pomeniri se face in Sambata lui Lazar, dinaintea Duminicii Floriilor.
Cine poate fi pomenit?
Se pot pomeni toti cei care au murit nedespartiti de Biserica. Nu pot fi pomeniti cei care au murit in dispret cunoscut fata de Dumnezeu. Precizam ca orice slujba a Bisericii se savarseste numai pentru cei care sunt membri ai ei, adica au devenit prin Sfintele Taine, madulare ale Trupului tainic al lui Hristos. De aceea nu pot fi pomeniti nici copiii morti nebotezati, pentru ca ei nu sunt membri ai Bisericii.
Mosii de iarna
In Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne facem pomenirea mortilor, pentru ca in duminica urmatoare Biserica a randuit sa se faca pomenire de Infricosata Judecata si A doua venire a Domnului la care ne vom infatisa toti. Pentru ca multi crestini au murit pe neasteptate si fara pregatirea sau fara pocainta necesara, Biserica face mijlocire pentru toti acestia, ca sa se bucure de fericirea vesnica.
Simion Florea Marian mentiona in lucrarea "Trilogia vietii", "ca pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi". Cuvantul "mosi" vine de la "stramosi", si se refera la persoanele trecute la cele vesnice. Cu apelativul "mosi" sunt numiti nu doar mortii, ci si principalele sarbatori ce le sunt consacrate, precum si pomenile facute pentru ei. Din zilele de Mosi amintim: "Mosii de primavara" (de Macinici), "Mosii de vara" (sambata dinaintea Rusaliilor), "Mosii de toamna" (in prima sambata din luna noiembrie), "Mosii de iarna" (sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne).
Sambata, zi de pomenire a celor adormiti
Sfintii Parinti au randuit ca sambata sa se faca pomenirea celor adormiti, pentru ca este ziua in care Hristos a stat cu trupul in mormant si cu sufletul in iad, ca sa-i elibereze pe dreptii adormiti. Pe de alta parte sambata e deschisa spre duminica, ziua invierii cu trupul. Duminica este numita si ziua a opta, pentru ca este ziua inceputului fara de sfarsit, ea nu va mai fi urmata de alte zile, va fi eterna.
Nu se fac parastase in:
- duminicile de peste an;
- perioada dintre Nasterea si Botezul Domnului;
- de la lasatul secului de carne pana la sambata intai din Postul Mare, sambata Sfantului Teodor;
- din sambata Floriilor pana in Duminica Tomei;
- zilele de luni, marti, miercuri, joi si vineri, din Postul Sfintelor Pasti, pentru ca in aceste zile este savarsita Liturghia Darurilor mai inainte sfintite.

miercuri, 11 februarie 2015

CUNUNIA ȘI SORA EI, CĂLUGĂRIA


Viata in familie (Cununia) si viata in manastire (Calugaria) sunt doua moduri de vietuire foarte asemanatoare. Cele doua slujbe, a Cununiei si a Tunderii in monahism, au multe elemente in comun. Mai mult, ele se regasesc una in cealalta, precum spune Anca Manolache: "In randuiala Tainei Nuntii are loc simbolul muceniciei, iar in ritualul tunderii in monahism sunt randuite imagini ale Nuntii." In slujba Cununie, cei doi miri se nasc intr-o noua viata, intr-un trup, murind cumva fata de vechile lor familie, iar in Tunderea in calugarie se moare lumii, prin logodirea cu Mirele Hristos.
Vietuirea crestina, in orice lor, trece prin perioade de incercare, prin moarte, spre inviere, prin parasiri ale harului, prin mari bucurii si prin munca in comun, iar pericolele sunt peste tot aceleasi. Oriunde si oricum s-ar trai, omul se afla pe sine incadrat intr-o obste: obstea monahala sau obstea familiei. In ambele se traieste in comun, se munceste in comun, se impart toate, se bucura si se sufera impreuna.
Tunderea in numele Sfintei Treimi se face in ambele slujbe. Paul Evdochimov spune ca "ritualul intrarii in monahism se serveste de simbolismul conjugal, iar ritul vechi al casatoriei continea tunderea monahala, cu semnificatia daruirii celor doi Domnului". Deci, initial, cei doi miri erau tunsi Domnului, ca si calugarii.
Perioada de incercare si pregatire nu lipseste in nici o parte. Este foarte cunoscuta perioada de incercare a fratelui, la intrarea in manastire. Tot asa, in casatorie, perioada de incercare a sotului/sotiei, nu lipseste. E de mare trebuinta sa stim pe cine luam, sa stim daca acela isi doreste sa traiasca viata intru Hristos. Indrumarea celor doi miri se face si dupa casatorie, de catre duhovnic, de catre nasi, de catre parinti etc. Paul Evdochimov spune: "Traditia veche concepea perioada Logodnei ca pe un noviciat monastic si prescria noilor casatoriti ca, dupa slujba Cununiei, sa se retraga o perioada la o manastire, pentru a se initia in sacerdotiul conjugal."
Casatoria si Calugaria ne pun inainte o moarte si o inviere. Paul Evdochimov spune: "Fagaduintele schimbate de catre logodnici ii introduc intr-un fel de stare monahala particulara, caci este si aici o moarte a trecutului in noi si nasterea la o viata noua." Cel ce intra in manastire moare cumva vechii sale lumi, oamenilor si tuturor celor ce l-au insotit pana atunci. Tot asa, in Casatorie, se moare fata de vechea lume, se moare intr-o mare masura parintilor si randuielilor de pana atunci; cei doi miri intra intr-o noua randuiala, intr-o noua viata, viata in doi, spre zidirea comuna si spre mantuire, fiecare cautand sa indrepte ceea ce nu i-a placut in vechea sa familie si in mediul in care a trait.
Cel calugarit poarta cu sine tot timpul o lumanare aprinsa, vreme de o saptamana, spre adancirea in intelegerea sensurilor monahismului, ca lumina a lumii. De demult, cei ce se cununau purtau cununia, acea coroana impletita cu flori folosita in cadrul Sfintei Taine, timp de mai multe zile, spre indeplinirea aceluiasi scop: intelegerea mai buna a ceea ce inseamna slujirea de sot/sotie si parinte. Cununiile se purtau sapte zile, iar Paul Evdochimov spune ca "aceste sapte zile erau o initiere in asceza barbatului si un noviciat monahal".
Experienta parasirii harului are loc in viata omului, oriunde ar vietui el si orice mod de vietuire ar duce. Sunt multi care considera ca doar calugarii simt parasirea harului si se apropie de deznadejde. Perioadele in care sufletul se afla la limita sunt necesare sufletului. Calugarul si mireanul se mantuiesc prin rabdarea neputintelor si a caderilor proprii. Olivier Clement spune: "Un cuplu este ceva ce se zideste prin multe indepartari si intoarceri, prin pustiuri in care mai ramane doar „credinta" promisa, prin tandrete brusc reinnoita, prin iubire plina de umor, mereu mai statornica, mai plina de lepadare de sine."
Cele doua moduri de vietuire se implinesc reciproc, in ambele fiind sadite aceleasi randuieli: curatia, castitatea si nasterea. Nasterea si fecioria (intreaga-intelepciune) isi fac simtita prezenta in ambele obsti (obstea monahala si obstea casnica).
Iesirea din manastire este totuna cu divortul. Mintea intunecata de pacat vede un adevarat iad deschizandu-se cand aude de iesirea unui calugar din manastire, insa i se pare atat de firesc divortul sau, al rudelor sau al vecinilor. Ambele schimbari de directie constituie aceeasi cadere, ambele necesita aceeasi pocainta.
In ambele se intra cu juramant. In ambele se sta pe Cruce. Ambele mantuiesc !
Teodor Danalache

marți, 10 februarie 2015

Sfântul Dionisie Areopagitul şi ierarhia îngerilor



Pentru lumea ortodoxă, Sfântul Dionisie Areopagitul reprezintă un autor patristic cu totul special. Operele sale au suscitat suficiente lucrări originale şi constituie o punte de dialog între Răsărit şi Apus. Influenţa sa asupra Sfântului Maxim Mărturisitorul, de pildă, sau asupra unor oameni de cultură renascentişti, ca Laurentio Valla, este indiscutabilă.
Sfântul Dionisie Areopagitul s-a născut în Atena şi a primit o educaţie destul de înaltă. În mod sigur cunoştea filosofie foarte bine şi se pare că a întreprins inclusiv o călătorie în Egipt, unde a avut diverse discuţii cu înţelepţii locului. În „Vieţile Sfinţilor“ se precizează că Sfântul Dionisie Areopagitul ar fi avut cunoştinţe astronomice bune şi, observând întunecarea cerului petrecută la moartea Mântuitorului pe Cruce, s-ar fi speriat, rostind totodată: „Sau Dumnezeu pătimeşte sau lumea aceasta văzută se sfârşeşte“. Profetice cuvinte! Cuvinte care i-au fost întărite în cadrul predicii Sfântului Apostol Pavel din Areopagul Atenei. „Când Sfântul Apostol Pavel a mers în mijlocul Areopagului, la Atena, propovăduind pe Iisus Hristos Cel Răstignit pe Cruce şi Înviat, înaintea celor mari, atunci Dionisie, ascultînd cu luare aminte cuvintele Sfîntului Apostol Pavel, le-a pus pe ele în inima sa. Cei mai mulţi îi ziceau lui Pavel că vor să audă a doua oară de la dânsul, mai bine, învăţătura lui Hristos, şi atunci Dionisie, ca fiind cel mai înţelept dintre ceilalţi, a început un dialog cu Pavel, întrebându-se unul pe altul. Deci, Pavel l-a întrebat: „Pe care Dumnezeu cinstiţi voi?“. Iar Dionisie îi arătă în cetate pe Cronos, pe Afrodita, pe Zeus, Hefaistos, Hermes, Dionisos, Artemis şi pe ceilalţi zei. Umblând Pavel cu Dionisie, a văzut o capişte pe care era scris: „A necunoscutului Dumnezeu“. Şi l-a întrebat Pavel pe Dionisie: „Dar cine este necunoscutul Dumnezeu?“. A răspuns Dionisie: „Acela între dumnezei încă nu S-a arătat, însă la vreme va veni, pentru că El este Dumnezeul Care va împărăţi cerul şi pământul şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit“.
Sfârşitul mucenicesc
Sfânta Tradiţie a consemnat două vieţi diferite ulterioare ale Sfântului Dionisie Areopagitul. Acest lucru s-a produs din cauza confuziei dintre acesta şi Sfântul Dionisie al Parisului. În Apus, această confuzie a durat mai multe secole şi pentru faptul că în Franţa au existat multe manuscrise cu operele dionisiene. Nu putem afirma cu exactitate dacă Sfântul Dionisie Areopagitul a făcut sau nu o călătorie în Galia. Nu putem nici măcar să spunem dacă a fost sau nu în regiunea Romei. Lucrul acesta este cauzat de misterul care încă planează asupra vieţii şi scrierilor sale. Cu toate acestea, este puţin probabil ca el să fi întemeiat prima comunitate la Paris. Cert este că a avut parte de o moarte mucenicească petrecută, cel mai probabil, în vremea împăratului Traian, iar nu în vremea lui Hadrian, aşa cum mărturisesc unele cronici. Tradiţia menţionează că a murit undeva, în jurul anului 100, la peste 90 de ani. Locul muceniciei este declarat Parisul, dar nu este exclus ca acesta să fi fost altul.
Ierarhia îngerească
În anghelologie, Sfântul Dionisie Areopagitul are o bogată contribuţie, fiind primul autor patristic care ne-a lăsat o ierarhizare a cetelor îngereşti. „Câte şi cum sunt ordinele fiinţelor mai presus de ceruri, numai obârşia îndumnezeitoare a desăvârşirii o ştie întocmai. Pe lângă aceea, numai ea cunoaşte acele ordine, puterile şi iluminările proprii şi buna şi sfinţita lor orânduire mai presus de lume. Căci nouă ne este cu neputinţă să cunoaştem tainele minţilor mai presus de ceruri şi desăvârşirile lor preasfinte, dacă nu ne spune cineva câte ne-a descoperit în mod tainic prin ele, ca prin cele ce ştiu bine cele ale lor, dumnezeirea începătoare. Deci noi nu vom grăi din proprie mişcare, ci vom înfăţişa vederile îngereşti câte au fost contemplate de sfinţii scriitori ai Scripturii, după ce am fost învăţaţi tainic despre ele, potrivit cu felul în care suntem noi.“ (Despre ierarhia cerească, VI, 1) Încă de la începutul acestui capitol, Sfântul Dionisie pune un fundament neclintit învăţăturii despre îngeri: nimeni nu poate cunoaşte cu exactitate de câte feluri sunt şi cum lucrează concret aceştia. Baza discursului teologic este Sfânta Scriptură şi descoperirile angelice existente în aceasta. În totalitate sunt identificate nouă cete îngereşti. Cele nouă cete sunt organizate în trei triade, care sunt mai aproape sau mai departe în jurul lui Dumnezeu. Fiecare primeşte iluminarea divină pe măsura propriilor puteri, lucru care nu înseamnă că, în esenţă, ar exista o problemă în acest sens, deoarece împlinirea trebuie să rămână concret direct proporţională cu deschiderea şi capacitatea proprie.
Ierarhii şi numirea lor între îngeri
„Dar întreabă cei ce iubesc să cunoască raţiunile celor duhovniceşti: dacă cele din urmă nu se împărtăşesc de întregimea celor mai înalte, pentru care pricină ierarhul dintre oameni e numit de Scripturi Îngerul Domnului Atotţiitorul (Mal. 2:7)? Cuvântul acesta nu este contrar, cum socotesc celor spuse mai înainte. De fapt spunem că treptele cele din urmă sunt lipsite de puterea întreagă şi mai înaltă a treptelor superioare. Fiindcă se împărtăşesc numai de o parte a ei, pe măsura lor şi după puterea proprie; dar potrivit comuniunii celei una şi armonioase care le leagă pe toate. (...) Căci precum cele dintâi au cu prisosinţă însuşirile sfinte ale celor mai de jos, aşa cele din urmă au pe cele ale celor de mai înainte, dar nu la fel, ci în mod mai redus. Deci nu e, precum socotesc, nepotrivit dacă învăţătura Scripturii numeşte înger pe ierarhul omenesc ce se împărtăşeşte după puterea proprie de slujirea vestitoare a îngerilor şi tinde, pe cât e îngăduit oamenilor, spre asemănarea cu ei în descoperirea lui Dumnezeu.“ (Despre ierarhia cerească, XII, 1-2)
Problema operelor sale
Înainte de a prezenta pe scurt viaţa Sfântului Dionisie Areopagitul, trebuie să lămurim măcar parţial problema operelor sale. Până în prezent, majoritatea persoanelor care s-au ocupat cu editarea şi comentarea acestor scrieri susţin că acestea nu îi pot aparţine. Argumentele sunt numeroase, dar am selectat doar câteva, exprimate de faimoşii patrologi Claudio Moreschinni şi Enrico Norelli. Aceste precizări se găsesc în volumul al III-lea al „Istoriei literaturii creştine vechi greceşti şi latine“, la paginile 326-335. Astfel, Moreschinni şi Norelli afirmă clar că operele puse pe seama Sfântului Dionisie Areopagitul nu îi pot aparţine, nici măcar în parte. În aceste scrieri, forma canonului Sfintei Scripturi este cea care apare abia prin secolul al III-lea. De asemenea, sunt folosiţi termeni care aparţin clar hristologiei enunţate de Sinodul al IV-lea de la Calcedon. Monahismul în forma prezentată aici este cu neputinţă să fi existat astfel încă din secolul I. Toate argumentele indică faptul că autorul real al acestui corpus nu este Sfântul Dionisie Areopagitul. Trebuie, însă, să prezentăm şi argumentele contrare acestei păreri. Acestea au fost formulate de părintele Dumitru Stăniloae în introducerea traducerii sale a operelor Sfântului Dionisie.
Influenţa neo-platonică discutabilă
Părintele Dumitru Stăniloae atacă problema autenticităţii autorului din două unghiuri complet opuse: mai întâi, strict istoric, iar apoi cu referire directă la conţinutul scrierilor. Argumentele de ordin istoric sunt destul de clare, ele referindu-se la aceleaşi evenimente expuse mai sus. Părintele Stăniloae nu recunoaşte vreo influenţă a unui Sinod Ecumenic asupra scrierilor, ceea ce plasează data de lucru a acestora înainte de anul 325. Argumentului privind sfinţirea monahilor care nu putea exista la finalul secolului I, părintele îi reclamă radicalitatea. Au existat monahi încă de timpuriu, chiar dacă nu avem mărturii clare în perioada respectivă. În fine, rămân două elemente esenţiale necesar a fi discutate. Primul dintre ele se leagă de inexistenţa citării în scrierile areopagitice în primele cinci secole, iar al doilea de influenţarea lor de sorginte neoplatonică. Părintele Stăniloae contracarează prima teză afirmând că rareori, cel puţin în primele secole, Sfinţii Părinţi se foloseau în scrisul lor de alţi Sfinţi Părinţi. Apelul fundamental al acestora se făcea direct la Sfânta Scriptură, şi mai puţin la alte scrieri. Cea de-a doua teză este demontată într-un mod pertinent şi foarte exact cuprinzând câteva deosebiri fundamentale faţă de opiniile acceptate de patrologii moderni. Astfel, Sfântul Dionisie Areopagitul nu poate fi acuzat de panteism, asemenea reprezentanţilor curentului neo-platonic. El nu identifică niciodată în operele sale pe Dumnezeu cu lumea, ci face o distincţie clară şi corectă a raportului dintre Dumnezeu şi lume. Nepasivitatea lui Dumnezeu, aflat „mai presus de existenţă“ în raport cu pasivitatea lumii şi dependenţa ei faţă de El este argumentul central.