Părintele Teofil despre călugărie

Fragment din volumul “Cine sunt eu. Ce spun eu despre mine. Convorbiri cu Arhim. Teofil Părăian” de Dr. Antonie Plămădeală, Editura Andreiana, Sibiu, 2011
Înaltpreasfinţia Sa Dr. Antonie: Când zici că ai venit la mănăstire?
P.C. Arhimandrit Teofil Părăian: Deci am venit în 1953, la 1 aprilie, la mănăstire, şi tot în 1953, în 15 august, am fost călugări împreună cu încă doi fraţi, unul care trăieşte şi acum şi e duhovnic la Mănăstirea Ghighiu, şi unul care după 1990 a ajuns preot la Mănăstirea Bucium. Şi după câţiva ani, nu ştiu câţi, a murit de cancer. Şi-am rămas eu aici, la mănăstire, deci cei doi au plecat.
De fapt, de la mănăstire au plecat în condiţii nefireşti. Dar au ţinut legătura în general cu Biserica şi, până la urmă, amândoi au ajuns preoţi.
În 1953 am fost făcut călugăr şi am primit numele de TEOFIL. Cum s-a ajuns la numele acesta de Teofil? S-a ajuns aşa că bunica mea, mama mamei, mama-bună, cum îi ziceam noi, mi-a spus odată mie că, dacă ar mai fi avut un copil, i-ar fi pus numele Teofil, că aşa i-i de drag de la Paşti, când se spune în Apostol: “Cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate câte au început a învăţa Iisus…”.
Buna nu mai trăia. În 1952, când eram eu student în anul IV, a murit. Şi m-am gândit: “Mă, dacă bunii i-a plăcut numele acesta de Teofil, ce ar fi să mă cheme şi pe mine Teofil?” Mi-am exprimat dorinţa. Mitropolitul nu s-a mai interesat de numele pe care mi-l dă, şi când am fost prezentat la călugărie şi-a zis Mitropolitul “fraţii noştri”, m-a arătat pe mine. Naşul meu de călugărie, care era Părintele Irineu Crăciunaş, i-a spus Mitropolitului că pe mine mă cheamă Teofil. Şi Mitropolitul a zis Teofil, Andrei şi Pantelimon, cum eram. Şi-am rămas cu numele acesta de Teofil, care mi-e tare drag, mi-a fost, şi care post să zic că e o moştenire de la bunica mea, şi care e şi semnificativ şi sonor. Nu ştiu dacă mi s-ar fi potrivit altul mai bine decât numele acesta.
A fost şi tata la călugăria mea, şi mama, amândoi părinţii au fost şi-o mătuşă. Când s-a dus acasă, tata le-a spus oamenilor din sat: “Acum nu îl mai cheamă Ioan, că îl cheamă Toader”. Săracul tata! El n-a ţinut minte numele meu adevărat, dar numele de Toader îl ştia. Şi s-a transformat în minea lui şi le-a spus oamenilor că mă cheamă Toader.
Şi am rămas cu numele acesta Teofil şi m-am bucurat de el.

Am continuat viaţa în condiţiile care erau atunci, cu oamenii liniştiţi, binevoitori. Adică liniştiţi şi neliniştiţi, pentru că era un Părinte, Dumnezeu să-l odihnească, Părintele Visarion, care era neliniştit ca şi Părintele Aurel. A trăit şi el aici, în mănăstire; l-am găsit aici. A fost făcut călugăr în 1950 şi a stat până la moarte aici, în 1982. Şi ultimii ani de viaţă şi i-a dus cum a putut. Nu se mai putea raporta la realităţile din jur, nu făcea rele. De fapt, a ajuns într-un fel de acalmie până la urmă, în anii aceştia de întunecare. Probleme n-au fost cu el. Dar, în sfârşit, n-a fost ca toţi oamenii, şi aşa a fost.
SURSA: http://www.agnos.ro/blog/2011/11/19/parintele-teofil-despre-calugarie/