CÂND TAC MONAHII?

Cand tac monahii?

Părintele Ioan Cojan este stareţul Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Alba Iulia. Fost preot celib, a slujit ca preot de parohie la Măguri, în judeţul Cluj. În anul 1990 părintele Ioan a depus voturile călugăriei pentru a se devota total lui Dumnezeu. Chiar dacă are aproape 49 de ani părintele Ioan se consideră prea tânăr pentru a vorbi despre Dumnezeu. “Bătrânii ar trebui să vorbescă, nu noi, ăştia, sub 50 de ani”, spune părintele Ioan. Cuvintele sale sunt fireşti pentru un călugăr. Pentru că în centrul monahismului nu e cuvântul rostit cu voce tare, semeaţă, ci acela şoptit în rugăciune. Un călugăr se exprimă în primul rând atunci când mijloceşte înaintea lui Dumnezeu pentru întreaga omenire. Sfaturile le poate da doar când i se cer cu stăruinţă. Acesta este motivul pentru care părintele a primit totuşi să ne vorbească. Iar noi am considerat că şi monahii mai tineri, sub 50 de ani cum spune părintele, au un cuvânt de spus. Pentru că înţelepciunea nu se măsoară neapărat cu anii ci cu smerenia înaintea lui Dumnezeu.



În ce sens, părinte Ioan, face o mâ­năstire misiune? E aparent greu de în­ţe­les pentru că ştim că un călugăr se lea­pădă de lume. Ce face un monah ca să îndeplinească misiunea lui faţă de lume?



Lepădarea pe care ne‑o cere Hristos, lepădarea de lume nu se referă la a ne lepăda de datoriile noastre faţă de lume, ci a ne lepăda de pretenţiile pe care le‑am putea avea faţă de lume. Dimpotrivă, Hristos a venit în lume fără a cere ceva lumii, ci pentru a da. În sensul acesta Hristos chiar ne cere să iubim pe aproapele nostru dându‑i, oferindu‑i fără să cerem nimic în schimb. Noi am depus votul lepădării faţă de lume prin votul sărăciei, prin faptul că nu cerem de la lume nimic, nu aşteptăm de la lume să ne ofere nimic. Sigur că şi în alt sens există o lepădare de lume. Şi mai ales atunci când Biserica ne spune că nu avem ce da lumii. Când Biserica nu ne spune, nu ne cere să dăm ceva lumii, atunci stăm cuminţi în mânăstire şi încercăm să adunăm din cele duhovniceşti.
Oamenii vin aici?
Da. Poate că, faţă de Sfântul Munte, unde de altfel şi acolo se face mai multă misiune prin cei care cercetează Sfântul Munte, în mânăstirile noastre întotdeauna s‑a făcut misiune. Şi iarăşi un lucru de care poate e important să se ţină seama: monahii nu socotesc viaţa lor ruptă faţă de viaţa creştinilor. Şi creştinii, de altfel, caută să împlinească o chemare. Aceeaşi chemare ca şi monahii. Vin şi îşi spun necazurile, se spovedesc. De obicei cu asta încep ei să vină la mânăstire: îi mână necazurile, care, într‑un fel, şi pe ei îi desprind puţin de lume…
Şi pentru ce un călugăr i‑ar înţele­ge mai bine decât părintele lor din ­parohie?
Nu cred că îi înţelege mai bine, însă ei se deschid mai mult faţă de un călugăr decât la un preot. Nu toţi neapărat. Sunt credicioşi care, după ce au apelat la preotul lor vin spre mănăstire. Sunt preoţi care dacă a venit un credincios şi a apelat la ei, îl trimit şi la mânăstire, socotind că mânăstirea vine în completarea şi susţinerea vieţii sufleteşti.
E mai atent preotul‑călugăr faţă de creştin? E mai minuţios în a‑i cerceta viaţa?
Nu, nu cred. Cred că‑i mai atent credinciosul ştiind că omul, monahul respectiv, s‑a dăruit cu totul lui Dumnezeu încât îi creşte încrederea.

Monahul poate închide
uşa unui om când simte
ca nu are ce spune.

Poate călugărul să închidă poarta sau uşa unui creştin, să‑i zică: „Astăzi nu vreau să stau de vorbă cu tine!“
Poate să nu poată. Şi dacă nu poate vorbi, nu are ce spune, sigur că închide uşa.
Din ce motive?
Că nu e în stare, nu e în stare su­fleteşte. Misiunea călugărului e să se roage, cum spune Sfântul Siluan Athonitul, călugărul e cel care se roagă pentru întrega lume. Aceasta e misiunea călugărului. Şi el se poate ruga şi cu uşile închise pentru întreaga lume. Cel care ţine porţile închise şi se retrage dintre oameni total, nu înseamnă că nu e de folos lumii. Poate că uneori e chiar cel mai de folos lumii. Numai să poată să o facă prin rugăciune.
Patericul spune că atunci când te rogi şi îţi ciocăneşte la uşă străinul, să laşi rugăciunea şi să‑l primeşti pe cel străin. În ce sens se spune lucrul acesta?
Sigur că la ei veneau foarte rar străinii. Şi primirea străinilor o practicau numai anumiţi părinţi. N‑o făceau fraţii într‑o mânăstire sau în pustie, ci o făceau marii părinţi. Şi uneori chiar şi marii părinţi, când aveau o anumită reţinere, refuzau. Avem cazuri din Pateric cu Sfântul Arsenie care refuză să vadă pe patriciana romană care vine la el. Şi nu înseamnă că nu iubea pe oameni. Tot el spune: „Ştie Dumnezeu cât de mult vă iubesc. Dar nu pot să fiu şi cu oamenii, şi cu Dumnezeu“. Sigur că asta este altceva: Părinţii pustiului nu foloseau nimic din cele ale lumii şi chiar nu mai aveau nici o datorie faţă de lume. Noi folosim până la acul cu care ne coasem nasturele, până la pâinea de pe masă, toate le folosim din osteneala mirenilor. Însă încercăm şi noi să nu fim povară pe umerii nimănui. Şi cum zice Sf. Apostol Pavel: „cu mâinile noastre ne câştigăm pâinea“. Dar suntem încă tributari acestei lumi. Sigur că fiecare călugăr, ca ideal, ar trebui să aibă pustnicia; ar trebui să aibă retragerea totală; să devină monah, adică „el singur cu Dumnezeu singur“, cum spune părintele Emilianos. Dar şi marii pustnici au început ca noi. Spre exemplu Sfântul Antonie cel Mare şi‑a făcut un bordei lângă sat, la marginea satului. Apoi, încet‑încet, s‑a îndepărtat fugind de cele ale lumii, pentru că a fost capabil să se adâncească în cele ale lui Dumnezeu. Însă atâta vreme cât nu putem avea hrana duhovnicească, nu putem să ne lipsim de hrana cea omenească; să nu spun trupească pentru că e mai mult decât o hrană trupească, legătura cu lumea. Însă, sigur că, pentru orice tânăr care deja a păşit pe porţile mânăstirii, o anumită desprindere sau o desprindere totală de lume se petrece. Numai gândul că îi oferă viaţa lui Hristos îi schimbă radical mintea şi sufletul lui, fiinţa lui. Nu mai ai nimic al tău! Şi, mai ales la început, nu Îl ai nici pe Dumnezeu. Nu simţi că‑L ai pe Dumnezeu. Îl cauţi şi e greu să dai de El la început...

Calugaria
nu se cântareşte cu anii

Cam la ce vârstă credeţi că ar putea să fie numit un călugăr matur? Există o vârstă a maturităţii?
Au fost şi tineri care din copilărie s‑au dovedit iscusiţi şi sfinţi.
Călugăria nu poate fi cântărită cu anii!
Aşa e! Şi au fost şi bătrâni care până la bătrâneţe n‑au reuşit să trăiască o zi de călugărie, chiar dacă au vieţuit în mănăstire toată viaţa, din nenoro­ci­re. Însă, sigur că s‑a statornicit, prin experienţă, deci aceştia au fost excepţii, în general s‑a dovedit prin experienţa vieţii monahale că bătrâneţea acumulează, acumulează virtuţi şi simţire duhovnicească, cum spunem noi, călugării. Dacă din tinereţe omul reuşeşte să rămână statornic chemării, la bătrâneţe e dovedită aceasta. Pentru că este acel cuvânt, subliniat de părintele Cleopa, al răbdării, necesitatea răbdării, care se dovedeşte doar la sfârşit. Nu putem spune că un călugăr este îmbunătăţit atunci când e tânăr. Putem spune despre un călugăr ajuns la bătrâneţe că din tinereţe a fost îmbunătăţit. Însă, pentru că drumul este lung şi fiecare pas în evoluţia duhovnicească este plin de curse ale vrăjmaşului, chiar dacă anii tinereţii i‑am trăit în sfinţenie şi mă pierd la sfârşit, nu‑mi vor folosi la nimic acei ani. De aceea, călugărul este socotit un bătrân, gheron. Însă nu putem să dispreţuim tinereţile. Chiar trebuie susţinută viaţa sfântă în cazul monahilor tineri. Dacă viaţa sfântă e prezentă la un om din copilărie ea trebuie încurajată chiar şi atunci cu toată seriozitatea.

Exista monahism
în România?

Părinte Ioan, am auzit un stareţ din Athos, care venind în România a spus că aici nu există monahism. Există monahi singulari care au ajuns la o anumită înălţime duhovnicească, dar nu există şcoli monahale. Cum comentaţi lucrul acesta?
Mie mi se pare firesc să spună astfel un om venit din Athos, pentru că nu cunoaşte. El cunoaşte monahismul athonit. N‑are cum să cunoască viaţa monahismului românesc. Cu atât mai mult cu cât este atât de diferit monahismul românesc de cel athonit. Dacă vorbim de monahism contemporan, sigur că se pune problema peste tot a unei lipse de profunzime. Părintele Cleopa a format o şcoală şi în şcoala lui, el mai predă şi astăzi. Dacă cineva vrea să‑l urmeze, are ce învăţa şi poate învăţa să fie monah, pentru că a fost suficient de sfătos bătrânul ca până astăzi să rămână cuvintele lui tot atât de vii. Însă superficialitate este peste tot. Nu e de căderea mea să vorbesc despre monahismul athonit sau despre mohanismul din Serbia, sau din Rusia. Însă pot spune despre toţi aceştia că au vârfuri, toţi au vîrfuri. Dar nici nouă nu ne lipsesc! Nişte părinţi, care implicit prin atitudinea lor, prin viaţa lor, formează şcoli, formează stiluri de viaţă monahală. Ceea ce ar trebui să se întâmple la noi ca să poată ajunge şi la Sf. Munte lucrurile acestea mai clare şi să ştie şi ei despre monahismul românesc: ar trebui să fie mai mult căutaţi aceşti bătrâni şi să se vorbească mai mult despre ei. Noi aştia până în 50 de ani ar trebui să tăcem. Că tocmai noi facem deserviciu, ăştia foarte tineri, foarte ocoşi (înţelept, sfătos şi mândru) şi cea mai mare prostie e că tinerilor monahi li se pare că au şi înţeles, dar transmitem altceva. Şi atunci oamenii nu sunt vinovaţi că ei află despre monahism lucruri foarte ciudate. Dar nu cred că află de la părintele Cleopa sau de la părintele Arsenie Boca, de la părintele Arsenie Papacioc care e în viaţă sau chiar în Sf. Munte, de la părintele Petroniu, pe care cred că putem să ni‑l revendicăm că ne aparţine, că el reprezintă monahismul românesc în Sf. Munte. Chiar un părinte Teofil, sau părintele Iustin Pârvu. Sunt şi alţi bătrâni pe care îi mai avem...
Puţini...
...suficienţi. Mai ales cu viteza cu care se poate mişca omul, poate ajunge şi la 3 bătrâni într‑o zi, dacă are o maşină bună. Numai că trebuie să aibă voinţă, mai mult decât maşină. Şi de aceea nu e cunoscut monahismul, deci nu sunt de vină bătrânii.
Părinte Ioan, de ce credeţi că există ruptura aceasta între monahismul de vârf, vorbesc de aceşti părinţi, mari duhovnici, pe care i‑am pomenit, şi cei mai tineri. N‑avem o vârstă medie a monahilor!
Regimul comunist a făcut mult rău monahilor. Când călugării au fost alun­gaţi din mănăstiri am pierdut atunci o generaţie care astăzi ar fi fost bătrânii noştri. Au trebuit să plece din mănăstiri sau să se reorienteze din punct de vedere al alegerii. Şi de aceea nici nu prea sunt călugări la vârsta asta foarte mulţi. Al doilea motiv, cei în jur de 60 de ani după Revoluţie aproape toţi au fost făcuţi episcopi. Şi avem episcopi buni care ar fi fost nişte părinţi duhovniceşti foarte buni. Chiar şi mai buni dacă rămâneau în mănăstire şi nu pentru că episcopi nu pot fi buni, ci pentru că n‑au timp să ne vorbească, trebuie să se ocupe de partea administrativă şi n‑au vreme să stea cu oamenii mai mult.
Deci în curând o să avem o Românie fără bătrâni pentru că bătrânii se duc şi va trebui să mai aşteptăm 20–30 de ani ca să urce alţii.
Sperăm să ni‑i dea Dumnezeu. Dacă privim la vieţile marilor părinţi, Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie şi Sfântul Ioan, ambii Grigorie şi alţi părinţi, la 40 şi ceva – 50 de ani deja erau formaţi. Însă ei începeau de foarte mici, începeau din braţele mamei lor. Atunci educaţia creştină era foarte serioasă. Noi chiar dacă începem de tineri, când ajungem în mănăstire nu ştim mare lucru. În primii ani de călugărie trebuie să‑i for­mezi pe tineri – ucenicii de mănăstire – să fie creştini cuminţi. Şi pe urmă, dacă poţi, să faci din ei şi monahi. Chiar dacă vin cu multe cărţi citite şi cu râvnă foarte mare. Nu ştiu cum au înţeles cărţile, că parcă fac totul pe dos. Sau mare parte din ce au citit au înţeles cu totul pe dos. Ce înseamnă pe dos? Ceea ce trebuie să facă ei au înţeles că trebuie să facă alţii! Şi până se lămureasc că lucrurile trebuie întoarse aşa cum le‑au spus sfinţii, trec 10 ani, poate şi 20. Ajung şi preoţi, pot să ajungă şi episcopi până să le înţeleagă. Sigur că le înţeleg ei odată, că dau cu capul de ele dar e o pierdere de timp. Şi ăsta e motivul pentru care noi, la 40 de ani, nu prea ştim ce vrem. Deşi ştim într‑un fel ce vrem, dar ce vrem nu e ce trebuie...

Monahii sunt paznicii Bisericii?

Părinte Ioan, în ce măsură se poa­te implica un monah, fie tânăr sau mai vârstnic, în problemele de vârf ale Bisericii? Spre exemplu, acum au loc discuţii aprinse mai ales în lumea monahală despre ecumenism, despre probleme din presă, din viaţa Bisericii de zi cu zi.
Dacă monahul este pregătit în sensul acesta şi are ceva de spus, Biserica nu cred că îl va împiedica să vorbească. Mai ales că tinerii călugări au obiceiul şi să revină asupra cuvintelor spuse şi să se dezică, nu‑i nici o problemă că s‑a dezis de ce a spus acum 10 ani. Şi e foarte bine, că se vede un progres. Nu cred că e chiar o mare problemă că se implică un tânăr monah, sau, cum aţi zis, unul şi mai în vârstă pentru că lucrurile nu sunt chiar aşa imuabile acolo încât o să spună chiar aşa mari prostii între marile prostii care se spun faţă de problemele contemporane. Dar nu e preocuparea principală a monahului!
Ierarhul poate să‑i spună monahului să tacă?
Sigur că poate să‑i spună. Şi el poate să zică tac sau nu, depinde de cât poate el să asculte şi de cât e de implicat. Dar nu cred că ierarhii zic să tacă, mai ales dacă spune bine. Sigur că problemele sunt delicate şi atâta vreme cât nu eşti implicat direct în problemele respective, pe de o parte e foarte uşor să critici, dar pe de altă parte e foarte greu să fii responsabil de ceea ce ai spus după aceea pentru că, vedeţi, eu cred că Dumnezeu le dă şi har special atunci când anumiţi oameni sunt implicaţi sau Biserica îi implică în astfel de misiuni.
Monahii sunt paznicii Bisericii? Pentru că eu am auzit de multe ori că datoria principală a monahului este apologia, apărarea credinţei.
Nu. Datoria principală a monahului rămâne ceea ce a spus Sfântul Siluan. Dar să răspund în sensul în care m‑aţi „provocat“: datoria monahului este să se sfinţească pe el, să înmulţească sfinţenia în lume şi să împuţineze păcatul, prin împuţinarea păcatelor lui. Asta e datoria monahului. Şi el luptă – de asta se numeşte monah – el luptă de unul singur. Pentru ca să se sfinţească pe el şi, prin asta, să sfinţească lumea. Însă trebuie să fie responsabili şi nici nu trebuie să‑i criticăm pe ei. Poate Dumnezeu lucrează. Vedeţi, Evagrie Ponticul, care a fost tare neliniştit, Sfântul Macarie l‑a ţinut lângă el şi nu cred că i‑a părut rău că l‑a ţinut, chiar cu toate greşelile lui Evagrie. Poate erau mai mari greşelile dacă nu era lângă Sfântul Macarie şi în acelaşi timp a dat şi o parte bună Bisericii, avem Patericul şi avem structurată viaţa mistică de acest Evagrie care era un neliniştit.

Autor: Pr.Visarion Alexa

SURSA: http://www.crestinortodox.ro/comunitate/group_discussion_view.php?group_id=593&grouptopic_id=7347