Viaţa Sfantului Siluan Athonitul

(Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de țărani ruși, alcatuită – pe lângă părinți – din cinci băieți și două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credință, blândețe și de multă înțelepciune, îi este primul model în viața sa lăuntrică. Încă de mic copil, de la vârsta de 4 ani, Simeon și-a pus în gând că atunci “când va fi mare sa caute pe Dumnezeu în tot pamântul”.

Auzind mai apoi de viața sfântă și minunile săvârșite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan), tânarul Simeon și-a dat seama că  “daca există Sfinți, înseamnă că Dumnezeu e cu noi și n-am nevoie să străbat tot pământul să-L gasesc.”
La vârsta de 19 ani, Simeon, înflăcarat de dragostea lui Dumnezeu, simte o transformare interioară și atracția pentru viața monahală. Tatăl sau este însă categoric:
“Fă-ți mai întâi serviciul militar, apoi esti liber să te duci.”
Această stare excepțională a durat trei luni, după care l-a părasit. Tânarul Simeon, viguros și chipes, începe să ducă o viață asemenea celorlalți tineri de vârsta lui; o viață departe de sfințenia fiorului divin care îl cercetase. Dotat cu o fire robustă și cu exceptională forță fizică, trece prin multe ispite ale tinereții; într-o zi lovește pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia ramâne în viață. În vâltoarea acestei vieți de păcat, prima chemare la viața monahală începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coșmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâureaza sufletul său tulburat. Până la sfârsitul vieții, Cuviosul Siluan i-a mulțumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa. Această a doua chemare, petrecută cu puțin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotarâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simțit o adâncă rușine pentru trecutul său și a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa față de tot ce vedea în această viață s-a schimbat radical. Simeon își execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conștiincios, cu o fire pașnică și purtare ireproșabilă, a fost foarte prețuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăință, la Sfântul Munte Athos, unde trimitea uneori chiar și bani. În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânara familie a unui soldat căzut în ispită. Puțin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronștadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugaciunii sfântului părinte.

Chilia Sfântului Siluan din Sfântul Munte

Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vietii sale: Muntele Athos, “Grădina Maicii Domnului”, citadela monahismului răsăritean și oaza spiritualității filocalice. Sfântul Munte cunoștea la sosirea sa un moment de apogeu. În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a Sfântului Mucenic Pantelimon, numită și Russikon.
Introdus în tradiția atonită: rugaciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire și cuminecare, citirea, munca și ascultarea – fratele Simeon se împărtașeste din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus:

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”

Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândește – ca un dar neprețuit – rugăciunea inimii, ce țâșnea de la sine, fără încetare. Lipsit de experiență, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice. După 6 luni de sfâșieri lăuntrice, într-o după-amiază, șezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preț de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu – fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad. Pradă aceleiași spaime și întristări, se duce la vecernie în paraclisul Sfântului Ilie și abia șopteste „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” Atunci, în dreapta ușilor împărătești, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa faptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte. Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinți creștini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârșită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă  cea mai anevoioasă, căci sentimentul părasirii și al pierderii harului sfâșie sufletul („nu puteți întelege durerea mea”, spunea Siluan). Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăiește o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sarbatoare, același har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puțină intensitate, după care treptat lucrarea sa simțită a început să slăbească; pacea și bucuria lăsau loc unei chinuitoare neliniști și temeri de a pierde harul. În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile. Păstrându-și ascultarea de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de viețuitori, se cufundă si mai adânc în rugăciune. Începe o lungă perioadă, de 15 ani, de alternări continue între vizite ale harului și părăsiri dublate de intense atacuri demonice. Dupa 15 ani de la prima aratare a Domnului Hristos, într-o înfricoșătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea și necredința. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Și atunci aude glasul Domnului: „Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”.  „Doamne, zice atunci Siluan, învață-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit”. Și din nou, în inima sa primește acest răspuns de la Dumnezeu:

„Ține mintea ta în iad și nu deznădajdui.”

Începând din acel moment sufletul său a înțeles că locul de bătalie împotriva răului, a răului cosmic, se găsește în inima noastră; ca rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie – acest flagel al umanității care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu și cufundă lumea în nenorociri și suferințe; mândria – această adevarată samânță a morții care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan își concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruiește orice suferință pământească, aruncându-se într-o suferință încă și mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înțelept pe marginea adâncului, „și nu deznădajduiește”.

Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăsește ca mai înainte – Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi. În această stare, Cuviosul Siluan începe să înțeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieții duhovnicești. Puțin câte puțin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem și însoțită de lacrimi din belșug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru „întreg Adamul” – iubirea lui Hristos pentru toată omenirea. Aceeași iubire îl îndeamnă pe Siluan să-și aștearnă în scris experiența interioară, extraordinara sa viață duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confrații săi monahi. În această perioadă a vieții sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale. Sfârșitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniștit și smerit ca întreaga sa viața de călugăr. După o scurtă suferință, de 8 zile, perfect lucid, senin și cufundat în rugăciune, se stinge ușor – fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva – între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta utrenia.

Prin viața sfântă și însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanității strivite de absurditatea experiențelor cotidiene, durere și deznadejde.

Bibliografie:
1. Arhimandrit Sofronie Saharov, Viața și învațătura starețului Siluan Athonitul,
în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica, Editura Deisis, Sibiu, 2010;
2.Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii și iadul smereniei,
în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan I ca si Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001;

Sinaxar

Acest Siluan, cetatean al Ierusalimului cel ceresc, s-a ivit din parinti cucernici de pe pamântul Rusiei în satul numit Sovsk, tinând de Mitropolia Tambovului. S-a nascut în anul al 1866-lea de la nasterea dupre trup a Cuvântului lui Dumnezeu, si din tinerete a fost chemat la pocainta de Însasi prealaudata Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria.Ajungând cu vârsta la al 27-lea an, a parasit grijile lumii si întarindu-se la drum cu rugaciunile celui între sfinti Parintele Ioan din Kronstadt, a ajuns în Grecia, la vestitul Munte Athos, luând asupra-si jugul cel monahicesc în Mânastirea Sfântului Mare Mucenic si Tamaduitor Pantelimon.

Daruindu-se din tot sufletul lui Dumnezeu, în putina vreme nu numai a primit rugaciunea cea neîncetata în dar de la Preasfânta de Dumnezeu Nascatoare, dar si negraitei dumnezeiesti aratari în slava a Domnului nostru Iisus Hristos s-a învrednicit, în cinstita biserica a Sfântului Prooroc Ilie care se afla în moara zisei mânastiri.

Stingându-se însa primul har si cuprins fiind cel preacuvios de plâns mare, si de multe ori fiind parasit de Dumnezeu si dat ispitirilor vrajmasilor celor întelegatori, vreme de 15 ani urmând pasilor lui Hristos, “cereri si rugaciuni catre Cela ce putea sa-l mântuiasca pre dânsul din moarte, cu strigare tare si cu lacrami aducând” (Evr 5,7), învatat de Dumnezeu fiind (vezi In 6,45), de Sus a auzit glasul Datatorului de Lege: “Tine-ti mintea în iad si nu deznadajdui”, pre carele pazind ca pre un nemincinos îndreptar, alergat-a în calea lui Antonie, lui Macarie, lui Sisoe, lui Pimen si a celorlalti preaslaviti dascali ai pustiei, a caror masura si ale caror daruiri a atins, aratându-se un învatator apostolicesc si proorocesc, viu fiind si dupre moarte.

Lasat-a si scrieri pline de har si de Duhul Sfânt, pre care le-a facut aratate ucenicul si învatacelul lui, Staretul Sofronie, întemeietorul si arhimandritul celei din insula Britaniei mânastiri a binecredinciosilor ortodocsi. Si ce nevoie este aici de a înmulti cuvinte despre atotcuviosul Siluan? Caci mai înainte venind acel Avva Sofronie, însemnat-a si a scris viata si învatatura aceluia pre larg si cu de-amanuntul la începutul cartilor dumnezeiestilor si preadulcilor lui scrieri. Carea carte învata, precum este cu putinta celor ce citesc sa cunoasca si sa vaza, ce fel a fost acest nevoitor al Domnului, si cum, pazind Poruncile cu scumpete, murind vietii întru totul, dobândit-a pre Hristos, precum zice Sfântul Pavel, viind într-însul (Ga 2, 20); carte, altfel de Dumnezeu insuflata, fiind scrisa cu condeiul Duhului. Adeveresc cuvântul acesta cei multi cari printr-însul “dintru tot neamul ce este sub cer” (FA 2, 5) “la cunostinta adevarului” (1 Tim 2, 4) au venit, si înca si acuma vin. Caci a fost acest minunat barbat “blând si smerit cu inima” (Mt 11, 29), înflacarat rugator catre Dumnezeu pentru mântuirea tuturor oamenilor, si un propovaduitor neasemuit al dragostei pentru vrajmasi, carea este întarirea cea mai neîndoielnica cu putinta a venirii Duhului, cu adevarat Cel dumnezeiesc.

Mutatu-s-a de la moarte la viata acest fericit Cuvios Siluan, împlinit în zile dupre Duhul, în luna lui septembrie, ziua a 24-a, în anul 1938, împaratind Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia slava si stapânirea în vecii vecilor. Amin.

https://siluanathonitul.wordpress.com/viata/

Părintele Timotei Aioanei va fi hirotonit azi episcop

Înaltpreacuviosul Părinte Iposifiu Timotei Aioanei, Episcop Vicar ales al Arhiepiscopiei Bucureştilor va fi hirotonit episcop mâine, 30 octombrie 2014, la Catedrala Patriarhală.   Înaltpreacuviosul Părinte Ipopsifiu Timotei a fost ales Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din ziua de 29 septembrie 2014, la Reşedinţa patriarhală.   Înaltpreacuviosul Părinte Ipopsifiu Timotei Aioanei este recunoscut pentru bogata sa activitate publicistică, fiind autor a numeroase articole, studii, lucrări şi volume ce oglindesc mai ales viaţa religioasă şi culturală a lumii monahale. S-a născut la 13 noiembrie 1966 în satul Rădăşeni din apropierea Fălticeniului, din părinţii Miron şi Elena Aioanei. A urmat şcoala generală şi prima treaptă de liceu în oraşul Fălticeni, după care, în 1984, începe cursurile Seminarului Teologic "Veniamin Costachi" de la Mănăstirea Neamţ. În ultimul an de seminar s-a închinoviat în obştea Mănăstirii Neamţ, unde a fost tuns în monahism la 1 februarie 1989 de către vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania, pe atunci arhimandrit, cu binecuvântarea fericitului întru pomenire patriarh Teoctist, atunci locţiitor de mitropolit al Moldovei şi Sucevei. A început studiile superioare la Bucureşti, în cadrul Institutului Teologic cu grad universitar, dar, fiind mutat la Catedrala mitropolitană din Iaşi, ca arhidiacon al mitropolitului Moldovei şi Bucovinei de atunci, actualul Patriarh al României, Preafericitul Părinte Daniel, părintele Timotei Aioanei este transferat la Facultatea de Teologie din Iaşi, recent reînfiinţată. În anul 1993, arhidiaconul Timotei Aioanei termină studiile superioare, după care, în perioada 1995-1996, la recomandarea şi cu binecuvântarea Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei, a urmat un curs de elină modernă la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Atena. În martie 2002, în şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a primit rangul de arhimandrit, fiind hirotesit la 24 martie 2002, la Biserica Vovidenia din Iaşi, de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Tot în acelaşi an, a fost numit, prin decizie mitropolitană, membru al Comisiei liturgice a Arhiepiscopiei Iaşilor, iar în 2003 a fost numit exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor. După ce a îndeplinit mai multe funcții administrative în Arhiepiscopia Iașilor, Părintele a fost exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi mare eclesiarh al Catedralei patriarhale din Bucureşti. La începutul acestui an, Părintele Arhimandrit Timotei Aioanei a fost ales Superior al Așezămintelor Românești de la Locurile Sfinte. - 
sursa: 
http://basilica.ro/parintele-timotei-aioanei-va-fi-hirotonit-maine-episcop-101566.html

Caracterul neptic si isihast al monahismului athonit

Purtarea de grija a lui Dumnezeu mentine pana astazi Sfantul Munte ca pe un centru monahal ortodox infloritor, sub jurisdictia Patriarhiei Ecumenice. Ca institutie a Bisericii, Sfantul Munte se gaseste in legatura neintrerupta, atat dogmatica, cat si spirituala, cu Biserica. Aceasta unitate asigura si pastreaza caracterul sau neptic si isihast si ii permite sa ofere poporului lui Dumnezeu roadele vietii neptice si isihaste.

Monahismul ortodox, in integralitatea sa, in conformitate cu traditia apostolica si patristica a Bisericii, este neptic si isihast. Acesta nu isi propune transformarea exterioara a lumii precum in cazul ordinelor monahale apusene, ci tinteste transformarea launtrica prin pocainta, purificare de patimi si indumnezeire. Mai mult, trezvia si isihia constituie punctele esentiale ale vietii in conformitate cu Evanghelia.

Potrivit Sfintilor Parinti, trezvia ("nepsis") este vigilenta mintii si paza la "portile inimii”, astfel incat orice gand care se misca sprea ea sa poata fi controlat. Lucrarea trezviei este practicata in moduri variate, insa in toate formele sale presupune renuntare la lume, ascultare si isihie (linistire).

Isihia este indepartarea de buna voie – insingurarea – de lucrurile lumesti, in timp ce isihia sfanta a inimii este respingerea gandurilor care nu sunt conforme cu Dumnezeu.

Radacinile vietii neptice si a isihiei sunt intalnite in Vechiul Testament. Moise a facut experienta cunoasterii lui Dumnezeu pe Muntele Horeb cand, stand inaintea rugului care ardea dar nu se mistuia, a fost initiat in respingerea "celor lumesti", aratata prin indepartarea incaltamintei.

Sfantul Proroc Ilie a facut experienta cunoasterii lui Dumnezeu, in timp ce se afla in desertul Muntelui Horeb. Vantul lin, pe care prorocul l-a simtit dupa vantul puternic, cutremur si foc, a fost potrivit Sfintilor Parinti, un mijloc prin care Dumnezeu i S-a descoperit.

Si prorocul David spune, in psalmi, despre cunoasterea lui Dumnezeu ca presupune incetarea imprastierii in ocupatiile lumesti:” Opriti-va si cunoasteti ca Eu sunt Dumnezeu,” (Ps. 45, 10) Restul Prorocilor si Dreptilor din Vechiul Testament fac de asemenea experienta slavei dumnezeiesti in urma lucrarii neptice.

In principal, calea isihasta a vietii este prezenta in Noul Testament ca fiind cea mai potrivita pentru a ajunge la cunoasterea si experierea lui Dumnezeu. Inaintemergatorul Domnului a petrecut singur in desertul Iordanului din copilarie, in singuratate extrema, rugandu-se numai lui Dumnezeu. Aici, in liniste, a primit instiintarea ca Cel care va veni sa fie botezat in Iordan si peste care va vedea "Duhul coborand”  este Mesia cel asteptat.

Domnul Iisus Hristos a trait in liniste treizeci de ani, in timp ce in vremea celor trei ani de activitate publica s-a retras in mod frecvent in pustiu pentru a se ruga. Potrivit Sfantului Nicodim Aghioritul, intreaga Evanghelie si invataturile apostolice, tintesc purificarea interioara a omului de patimi si pregatirea, pentru ca harul Sfantului Botez sa poata din nou lumina omul intreg.

Prin Schimbarea la Fata, Domnul Hristos a aratat calea catre adevarata cunoastere a lui Dumnezeu si modalitatea contemplarii luminii dumnezeiesti necreate in Persoana Sa. Calea incepe cu respingerea celor de jos, a celor pamantesti, continua cu inaltarea prin virtuti catre purificarea simturilor duhovnicesti  si se incheie prin iluminarea indumnezeitoare. Aflandu-se pe sine in aceasta stare dumnezeiasca, omul este capabil sa contemple frumusetea inefabila a lui Dumnezeu.

Maica Domnului ne-a dat exemplul deplin al vietii isihaste si a lucrarii neptice, dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama. In Sfanta Sfintelor, in Templul lui Solomon, a lucrat virtutile si s-a rugat vreme de doisprezece ani, si, prin ele, a putut sa-si unesca intrega fiinta cu harul Duhului Sfant.

Sfintii Apostoli au activat exclusiv in lume si in mijlocul agitatiei si pericolelor acesteia, insa in adancul lor au ramas isihasti si lucratori ai trezviei si rugaciunii. Activitatea lor apostolica nu a fost un program de reforma sociala, ci renasterea sufletelor in Hristos.

Parintii Apostolici si, dupa aceea, intreaga Biserica a primelor veacuri au trait in acelasi mod caracterizat de trezvie. Sfantul Grigorie Teologul vorbeste despre practicarea virtutilor ca despre purficare, deoarece acestea pregatesc sufletul sa-L primeasca in inima pe Hristos si despre linistire ca indumnezeire, deoarece aceasta inalta mintea la Dumnezeu. Sfantul Vasile cel Mare, de asemenea, datorita lucrarii trezviei si isihiei pe care le-a practicat  in pustie, s-a invrednicit de contemplarea luminii dumnezeiesti necreate.

In timpul aceleiasi perioade desertul s-a evidentiat pentru prima data ca loc prin excelenta al trezviei si vietii isihaste. De asemenea, Sfantul Pahomie in Egipt, Sfantul Eftimie, Teodosie cel Mare si Sfantul Sava, au intemeiat monahismul cenobitic. Ambele forme ale monahismului au un caracter isihast.

Trezvia si linistirea caraterizeaza de asemenea viata din manastirile Asiei Mici si Constantinopol. Acestea apar in scrierile Sfantului Simeon Noul Teolog si Nichita Stithatul. "Everghetinosul", o scriere ascetica fundamentala, prin care multe generatii de monahi au sporit duhovniceste, a fost compus in Manastirea Nascatoarei de Dumnezeu Evergetissa din Constantinopol, de catre monahul Pavel reprezentand spiritul monahal al acelei perioade.

Din sec al VI-lea inainte, traditia isihasta patrunde de asemenea si in Muntele Athos, cu Sfantul Eftimie cel Nou, Sfantul Petru Athonitul si, ulterior, Sfantul Atanasie, intemeietorul Manastirii Marea Lavra. Sfantul Grigorie Palama in scrierea sa despre Sfantul Petru Athonitul descrie in culori vii nazuinta dupa viata ca monah a Sfantului in pustia Muntelui Athos, luptele sale ascetice impotiva demonilor si experientele impartasirii de harul dumnezeiesc. De atunci inainte, alti pustnici au urmat exemplul sfantului.

In secolele ulterioare mari isihasti si parinti neptici s-au sfintit pe Muntele Athos, precum Sfintii Maxim, Nifon si Acachie Kavsocalivitul, Teofil si Nil Myriovlitul, Sfantul Grigorie Sinaitul cu ucenicii sai, Sfantul Grigorie Isihastul (intemeietorul Manastirii Grigoriu) si intreaga ceata de isihasti a secolului al XIV-lea, in frunte cu Sfantul Grigorie Palama.

In mod special, Sfantul Grigorie Palama a dezvoltat si a sustinut teologic experienta neptica de secole a Bisericii, s-a confruntat cu ereziile lui Valaam apuseanul cu privire la aceasta, a respins acuzatiile nedrepte impotriva metodei isihaste a rugaciunii mintii, si a dat forma definitva teologiei isihaste.Confirmarea teologiei sale care a avut loc in cadrul celor trei sinoade tinute in Constantinopol (1341, 1347 si 1351) l-a aratat ca aparator suprem si invatator al experientei neptice si isihaste a Bisericii.

Parintii athoniti cu viata de obste au dat de asemena un caracter isihast-neptic monahismului athonit cenobitic, deoarece ei insisi au fost isihasti si oameni trezvitori. Sfantul Nicodim Aghioritul scrie despre Sfantul Atanasie Athonitul: ”Precum un alt Moise, a urcat pe Athos, ca pe un alt Munte Sinai  [...] a primit, precum pe tablele de piatra, modelul, regulile si invataturile vietii monahale de obste ale monahilor si al chipului ingeresc al Bisericii, si le-a predat pe acestea tuturor parintilor in Sfantul Munte”.

Asa cum arata viata Sfantului Atanasie Athonitul si sfaturile pe care le dadea ucenicilor sai, respectarea regulilor vietii cenobitice de zi cu zi tinteste purificarea monahului de patimi si invingerea egoismului. Prin Slava lui Dumnezeu, acest indemn este pastrat pana in prezent in manastirile athonite. Ascultarea, saracia, altruismul, slujirea, sunt virtutile fundamentale care il elibereaza pe monah de egoism si egocentrism si il introduc pe primele trepte ale isihiei.

Asa-numitii "parinti colivari”, mai corect numiti in maniera ortodoxa parintii filocalici ai sec. al XVIII-lea, au reinnoit traditia isihasta in manastiri, schituri si chilii in acest secol. Sfantul Nicodim Aghioritul este cel mai cunoscut reprezentant al miscarii de renastere a Filocaliei. Cartile pe care le-a scris in singuratate in pustia Muntelui Athos pastreaza parfumul vietii vietii isihaste, acestea constituind o hrana duhovniceasca pentru monahii contemporani.

Traditia isihasta de durata, pe care o intalnim continuand in viata monahilor din Sfantul Munte, s-a facut cunoscuta prin aparitia "Filocaliei”, pe care Sfantul Nicodim a editat-o si careia i-a scris prefata la rugamintea Sfantului Macarie, Episcopul Corintului.

Secolul al XX-lea a aratat un mare numar de monahi isihasti, care au atins inaltimi duhovnicesti si au dat dovada de daruri admirabile. Oameni invatati, precum batraniiDaniel Katunakiotul si Gherasim Managias; stareti ai manastirilor, precum Ieronim Simonopetritul, Atanasie Gregoriatul, Filaret Konstamonitul si Kodrat Karakalitul; simpli monahi, precum Kalinic Isihastul; monahi de obste, precum Sfantul Siluan Athonitul, si ucenicul sau Sofronie Saharov, monahii Isaac si Arsenie de la Manastirea Dionisiu, care s-au evidentiat mai ales ca lucratori admirabili ai rugaciunii mintii in pustie sau in viata "mai agitata” a marilor manastiri de obste. Toti acestia continua traditia isihasta a "colivarilor" din sec, XVIII-XIX si a isihatilor de la sfarsitul sec. al XIV-lea.

Nici timpul nostru nu duce lipsa de reprezentanti ai barbatilor neptici in Muntele Athos. Batranii Paisie Aghioritul, Porfirie Kavsocalivitul, Efrem Katunakiotul, si Haralambie Dionisiatul sunt cei mai cunoscuti. Contributia lor admirabila pe care au adus-o lumii nu le-a impiedicat lucrarea neptica. Mai degraba, a presupus-o. Cartile care au fost scrise despre ei si despre experientele traite de catre cei care ii cunosc, sunt capabile sa descopere in mod cert ca acesti batrani binecuvantati au fost lucratori exceptionali ai rugaciunii mintii si ca au primit darurile supranaturale ale Sfantului Duh care ii urmeaza acesteia.

In zilele noastre, multi altii, isihasti necunoscuti traiesc in chinoviile, schiturile si chiliile din Sfantul Munte. Literatura contemporana a Sfantului Munte descopera,  numai dupa ce au parasit lumea, viata lor si luptele duhovnicesti.

Insa, pe langa acesti parinti, ale caror vieti neptice si isihaste sunt pilduitoare, se afla intregul climat athonit, care urmeaza traditiei neptice a Muntelui Athos. Generatia actuala de monahi este hranita de o serie de scrieri ascetice, precum Filocalia, Everghetinosul, Avva Isaac Sirul si vietile vechilor parinti neptici. Astazi, monahii cunosc vietile si invataturile sfintilor neptici si se ostenesc sa le urmeze. Scrierile Sfantului Siluan sunt un exemplu tipic.

Cu binecuvantarea Maicii Domnului, manastirile athonite au reinviat ordinul cenobitic, care este temelia si punctul de pornire favorabil sporirii in lucrarea trezviei. In manastiri, este practicata ascultarea, iar regulile athonite, care ajuta la taierea vointei si elibereaza de iubirea de sine, sunt mentinute. Lupta este purtata pentru practica iubirii fratesti, temelia infrangerii egocentrismului. In masura in care este posibil, este practicata ospitatlitatea, o expresie a dragostei monahilor pentru fratii care traiesc in lume.

Slavirea lui Dumnezeu, slujbele lungi din Biserica, studiul si rugaciunea la chilie, care ajuta un novice sa se adapteze mediului monahal, si ajuta pe cel care este inaintat duhovniceste sa pastreze harul dumnezeiesc in inima sa si sa se pazeasca de "talharii mintii”, diavolii, sunt indatoririle monahilor.

Trezvia si isihia sunt esenta vietii monahale din Muntele Athos. Prin ele, monahul continua urcusul inspre Dumnezeu si unirea cu El in Hristos.
SURSA

http://www.crestinortodox.ro/religie/caracterul-neptic-isihast-monahismului-athonit-123801.html
Extras din articolul "Caracterul neptic si isihast al monahismului ortodox athonit” de Arhimandrit Georgios, Staret al Manastirii Grigoriu din Muntele Athos

Traducere de Radu Alexandru

Sarbatoarea Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou

Pelerinajul la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, 24-28 octombrie 2014

Cu prilejul pelerinajului anual la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor (prăznuit la 27 octombrie) ale cărui Sfinte Moaşte se păstrează în Catedrala patriarhală, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Patriarhia Română şi Arhiepiscopia Bucureştilor organizează în perioada 24-28 octombrie 2014 o serie de manifestări, care se vor desfăşura după următorul program:

Vineri, 24 octombrie 2014, la orele 12.30, va avea loc procesiunea cu Sfintele Moaşte ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor de la Catedrala patriarhală pe bulevardul Regina Maria. De la aceeaşi oră, 12.30, de la biserica Sfântul Spiridon Nou, vor fi aduse în procesiune Sfintele Moaşte ale Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu. Cele două procesiuni se vor întâlni la Sfânta Cruce brâncovenească din piatră de la baza Colinei Patriarhiei, unde va avea loc întâmpinarea icoanei cu un fragment din Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci, adusă la Bucureşti de o delegaţie a Patriarhiei Ierusalimului condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al III-lea, care va oficia o vizită frăţească în Patriarhia Română la invitaţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în perioada 24-27 octombrie 2014.

La orele 13.00, va începe procesiunea Calea Sfinţilor pe Colina Bucuriei, de la Sfânta Cruce brâncovenească până la Catedrala Patriarhală în care vor fi purtate icoana cu un fragment din Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci, moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor şi aleSfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu. Acestea vor fi depuse spre închinare în baldachinul de pe Colina Patriarhiei pentru a fi venerate de către cler şi credincioşi până în ziua de marţi, 28 octombrie 2014.

Sâmbătă, 25 octombrie 2014, la orele 9.00, la Catedrala Patriarhală, Sfânta Liturghie va fi oficiată de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi.

De la orele 11.00, în Aula Magna a Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti (Bulevardul Mihail Kogălniceanu, nr. 36-46, sector 5, Bucureşti), va avea loc ceremonia de decernare a titlului de Doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti Preafericitului Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului. Ceremonia va fi precedată (orele 9.30) de întâlnirea Preafericitului Părinte Patriarh Teofil al III-lea al Ierusalimului cu profesorii şi studenţii înscrişi la Programul de Studii Religioase al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti. Cu acest prilej Patriarhul Ierusalimului va susţine o conferinţă.

La orele 13.00, Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al III-lea şi delegaţia Patriarhiei Ierusalimului se vor întâlni cu Domnul Traian Băsescu, Preşedintele României, la Palatul Cotroceni.

La orele 17.30, delegaţia Patriarhiei Ierusalimului va vizita şantierul Catedralei Mântuirii Neamului.

Duminică, 26 octombrie 2014, sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, la orele 9.30, Sfânta Liturghie va fi oficiată de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi pe podiumulspecial amenajat în incinta Catedralei patriarhale.

De la aceeaşi oră, 9.30, delegaţia Patriarhiei Ierusalimului va participa la Sfânta Liturghie oficiată la biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitorie a Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu sfinţită de Patriarhul Hrisant Nottara al Ierusalimului la 29 iunie 1707.

După Sfânta Liturghie, de la orele 12.30, Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al III-lea al Ierusalimului şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al României vor sfinţi şi inaugura Centrul rezidenţial pentru persoane vârstnice Sfântul Silvestru, construit în apropierea bisericii parohiei Sf. Silvestru din Bucureşti. La orele 17.00, delegaţia Patriarhiei Ierusalimului va vizita mănăstirea Snagov din apropierea Bucureştilor.

Luni, 27 octombrie 2014, sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, la orele 9.30, Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al III-lea al Ierusalimului şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al României vor oficia Sfânta Liturghie, înconjuraţi de un sobor de ierarhi ortodocşi din ţară şi străinătate, preoţi şi diaconi, pe podiumul din apropierea Catedralei Patriarhale.

La orele 17.00, delegaţia Patriarhiei Ierusalimului va vizita Palatul Parlamentului.

La orele 19.00, la Sala Radio (studioul de concerte Mihail Jora) va avea loc etapa finală a celei de a şaptea ediţii a concursului coral naţional de muzică bisericească, intitulat Lăudaţi pe Domnul, organizat de Sectorul Teologic-Educaţional al Patriarhiei Române. Vor concura cele şase formaţii corale parohiale mixte câştigătoare ale concursurilor desfăşurate în fiecare mitropolie din ţară. Evenimentul va fi transmis în direct de posturile de radio şi televiziune TRINITAS ale Patriarhiei Române.

Delegaţia Patriarhiei Ierusalimului condusă de Preafericitului Părinte Patriarh Teofil al III-lea cu icoana în care se păstrează un fragment din Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci se va întoarce în Ţara Sfântă în ziua de luni, 27 octombrie 2014, orele 19.45.

Marţi, 28 octombrie 2014, la sărbătoarea Sfântului Ierarh Iachint de Vicina, la orele 7.00, Sfânta Liturghie va fi oficiată de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi în Catedrala patriarhală.

De la orele 10.00, în Sala Sinodală din Reşedinţa Patriahală, va avea loc şedinţa solemnă a Sfântului Sinod cu tema 2014 - Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii) şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni în Patriarhia Română.În cadrul şedinţei solemne vor fi evaluate cele mai importante manifestări cu caracter religios-duhovnicesc, cultural-editorial şi mediatic desfăşurate de eparhiile Patriarhiei Române din ţară şi din străinătate în anul 2014.

Moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor şi aleSfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu vor rămâne spre venerare în baldachinul de pe Colina Patriarhiei până la închinarea ultimului pelerin.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

Părintele Dumitru Stăniloaie: Cum se stârnesc patimile

Nota redacţiei: Pentru unii cititori textul de mai jos poate să pară greoi şi cam mare. Dar dacă veţi avea puţină răbdare şi veţi citi cu atenţie cele scrise, veţi însuşi o mică, dar importantă taină din arta luptei cu patimile.

Părintele Dumitru Stăniloaie: Cum se stârnesc patimile (După doctrina ortodoxă tradiţională), din ’’Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe’’ 

Este important să stăruim puţin asupra modului în care se stârnesc patimile în noi, pentru că aceasta ne va indica şi modul cum să ne opunem stârnirii lor. Precizăm că modul stârnirii este în esenţă acelaşi cu modul zămislirii patimilor. Atâta doar că zămislirea e mai grea decât stârnirea, neexistând încă patima în noi ca o fiară adormită ce are doar să se trezească. Dar un material inflamabil se găseşte în noi încă înainte de orice patimă, constituit din afecte, şi aceasta ajută într-o oarecare măsură la zămislirea patimii, aşa cum ajută patima deja existentă la stârnirea ei. Cine nu a experiat că patima se stârneşte uneori atunci când ne aflăm în cursul îndeplinirii unei hotărâri bune, sau după ce am terminat executarea ei, sau atunci când ne aflăm într-o stare de meditaţie sau de odihnă sufletească în care nu se pune problema de a lua vreo hotărâre! În toate cazurile patima se stârneşte ca o rezistenţă şi revoltă a tendinţelor neluate în seamă . În aceste cazuri şi în altele, patimile îşi au în noi nişte antecedente. Se pune, deci, întrebarea: cum se stârneşte patima în toate aceste cazuri?

În toate scrierile duhovniceşti ortodoxe se repetă, ca mod al stârnirii patimilor în orice împrejurare, schema următoare: satana aruncă în mintea noastră un gând de păcat, aşa zisul atac, pe care credem că putem să-l traducem şi prin momeală. El este prima răsărire a gândului simplu că am putea săvârşi cutare faptă păcătoasă, înfăţişându-se în faţa minţii ca o simplă posibilitate. El încă nu e un păcat, pentru că noi încă n-am luat faţă de el nici o atitudine. E parcă în afară de noi, nu l-am produs noi şi nu are decât un caracter teoretic, de eventualitate neserioasă, care parcă nici nu ne priveşte serios pe noi, care suntem preocupaţi cu toată fiinţa de altceva. Nu ştim cum a apărut, parcă cineva s-a jucat, aruncându-ne pe marginea drumului, pe care se desfăşoară preocuparea cugetului nostru, această floare fără nici un interes, ca să o privim o clipă şi să trecem mai departe. Are prin urmare toate caracteristicile unui gând aruncat de altcineva, şi de aceea Sfinţii Părinţi îl atribuie satanei. El e gândul simplu al unei eventuale fapte păcătoase, nezugrăvindu-se încă nici o imagine concretă a acestei fapte şi a împrejurărilor în care s-ar putea săvârşi. Sunt şi cazuri însă când se stârneşte dintr-odată ca un foc ce ne aprinde imediat. Când se stârneşte numai ca un gând înfocat, de la acest atac până la fapta păcătoasă sunt mai multe trepte. Isihie Sinaitul numără patru: atacul, însoţirea, consimţirea, fapta sensibilă. Sfântul Ioan Damaschin numără şapte trepte: atacul, însoţirea, patima, lupta, robirea, consimţirea, făptuirea.Momentul decisiv e acela în care ia atitudine cugetarea noastră. Dacă am alugat gândul din prima clipă, am scăpat. Dacă însă începem să medităm asupra lui, să ne îndulcim în gând cu perspectivele păcatului, s-a produs însoţirea-amestecarea gândurilor noastre cu gândurile dracilor vicleni. Acum ne-am lipit de gândul rău, ni l-am însuşit, (n.n.gândul) nu mai stă în noi străin. Prin aceasta am intrat în zona păcatului şi anevoie mai putem opri desfăşurarea până la capăt a acestui proces odată declanşat. Urmează apoi consimţirea la faptă, sau planul compus al gândurilor noastre şi al gândurilor satanei pentru realizarea faptei. Abia acum gândul simplu se concretizează în imagini. După Sfântul Ioan Damaschin, prin însoţirea gândurilor noastre cu acel gând se produce, ca a doua fază, patima lăuntrică. Momeala nu este încă păcat, pentru că nu depinde de noi ca să se producă, şi de ea nu e ferit nici un om. Dar să vedem mai de aproape ce este acest gând simplu al păcatului, ce apare fără imagini în mintea sau în inima noastră? Mai întâi, pe ce cale vine el de la diavolul? Vine direct sau prin ceva tot din noi? Sfântul Marcu Ascetul, care repetă în scrierea Despre Botez că e aruncat în noi de satana, spune în cap. 140 al Legii duhovniceşti că e ’’o mişcare fără imagini a inimii’’, iar la cap. 179, că, prin ea, ’’poftele cheamă inima la vreo patimă’’ . Pe de altă parte, Diadoh al Foticeii spune că la Botez satana nu se mai află în adâncul sufletului, adică în minte, ci în ’’simţurile trupului’’, ’’lucrând prin natura uşor de influentat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul’’. ’’El călăreşte acum pe mustul cărnii, ca unul ce e cuibărit în trup, ca prin mustul lui să rostogolească mintea pe lunecuşul plăcerilor, ’’învăluind prin mustul trupului mintea , ca într-un fum, în dulceaţa poftelor iraţionale’’. Sau cum zice Sf. Ioan Scărarul, ’’diavolul stă în stomac şi împiedică pe om să se socoată sătul, chiar dacă ar fi înghiţit tot Egiptul şi ar fi băut tot Nilul’’. De aici urmează că satana ne trimite momeala prin mijlocirea poftelor trupeşti, stârnind mişcarea vreunei pofte ce dormitează în subconştient. ’’Mintea noastră, având o simţire foarte fină, îşi însuşeşte lucrarea gândurilor şoptite ei de duhurile rele oarecum prin trup’’ (Diadoh al Foticeii). Momeala e, aşadar, prima apariţie în conştiinţă a unei dorinţe rele. La început ea n-are vehemenţă şi se prezintă sub forma unui gând simplu. Mai bine zis, conştiinţa ia act de ea încă de la prima trezire, şi această primă lucrare a ei în conştiinţă se face sub forma unui gând. Numai dacă nu e înăbuşită prin reacţia noastră hotărâtă, această mişcare câştigă intensitate, încât cu greu îi mai putem rezista. De obicei, această primă trezire a unei pofte – prima apariţie a momelii în conştiinţă – e prilejuită de privirea unor lucruri externe. Împrejurarea aceasta a putut da naştere ideii că satana se află cuibărit în înfăţişarea unui lucru şi trimite direct un gând de păcat în cugetul nostru, fără să se folosească de trezirea unei pofte subconştiente, ca mijloc. Cu toate acestea, nu este exclus şi în aceste cazuri ca tot pofta din noi să se fi trezit înainte le privirea lucrului extern şi abia ea să fi plasat în acel lucru impresia care socoteşte că îi stimulează pofta. Venirea momelii în cele mai multe cazuri pe calea aceastaa făcut pe Părinţi să recomande închiderea simţurilor în vreme de năvală a ispitelor. În unele cazuri însă momeala apare în noi fără să privim la unele lucruri externe. Atunci intră în lucru amintirea unui păcat repetat. Oricum însă, atât în primele cazuri, cât şi în cele de al doilea, e foarte rezonabil să se admită că ultimul martor al momelii este un duh deosebit de noi, pentru că, altfel, de ce se stârneşte numai în anumite momente ale privirii la lucrurile externe?

Dacă momeala sau atacul este primul semnal pe care-l trimite conştiinţei un ’’rebel răsculat’’, însoţirea este faza în care cugetarea îi descoperă ’’raţiunea’’ şi ’’îndreptăţirea’’; şi făurind astfel în favoarea ei argumente, se convinge să treacă, total sau cu anumite rezerve, de partea ei. E faza de investire cu temeiuri raţionale, mai bine-zis, cu false temeiuri raţionale, a poftei trezite, ca pe urmă, în faza consimţirii, să-şi dea şi voinţa adeziunea ei la o mişcare ce şi-a câştigat o investitură din partea raţiunii şi care, prin acest fapt, precum şi cu trecerea fiecărei clipe de la trezirea sau de la apariţia ei în conştiinţă, adică de când zăboveşte raţiunea asupra ei, a crescut tot mai mult în intensitate. De aici urmează că abia prin lipsa de fermitate a raţiunii, mişcarea unei pofte devine păcat. Dacă raţiunea ar fi atât de fermă încât să respingă mişcarea ce apare în conştiinţă din primul moment, dacă nu s-ar lăsa cumpărată sau dusă de pseudo-raţionamente şi n-ar zăbovi nici o clipă asupra ei, mişcarea poftei n-ar deveni patimă. De aceea, Sfinţii Părinţi cer în primul rând oîntărire a minţii în poziţia ei. Desigur că aceasta e şi o lucrare de voinţă. Dar o lucrare de voinţă care se referă la minte şi care se uşurează prin silinţa omului de a se lumina cu privire la rosturile şi la datoriile sale. Lucrarea voluntară ni se înfăţişează într-o strânsă împletire cu cea intelectuală în opera de refacere a omului, după cum, la căderea lui în păcat, au lucrat, în aceeaşi împletire, cauze morale şi intelectuale. De aceea, opera de redresare a omului trebuie începută cu credinţa‚ care pe de o parte e chestiune de voinţă, pe de alta se referă la minte, dându-i acesteia o atitudine intelectuală, sau o concepţie care îi oferă argumente contra păcatului. Datoria care, în urma acestui fapt, se impune celui ce vrea să-şi ducă viaţa tot înainte spre desăvârşire este să vegheze tot timpul asupra gândurilor ce apar în câmpul conştiinţei, ca să fie eliminat de la prima apariţie gândul oricărei patimi. Paza minţii, atenţia şi rezistenţa trează şi statornică împotriva gândurilor-sunt recomandările necontenite ale dascălilor duhovniceşti, pentru cel ce nu vrea să cadă pradă patimilor. S-ar părea că aceasta înseamnă a ne ţine cursul vieţii pe un drum rigid, îngustat, care face cu neputinţă orice îmbogăţire a ei. De fapt, înseamnă a ţine mintea scufundată, plină de iubire, în infinitul dumnezeiesc, care o îmbogăţeşte cu înţelesuri curate, mereu noi. Ceea ce continuu se respinge în asceză nu sunt noile avânturi şi inspiraţii de ordin spiritual, ci tendinţele exagerate ale poftelor simţuale, care, departe de a aduce o îmbogăţire a spiritului, îl îngustează, îl leagă infinit de lucruri finite, îl împiedică în tendinţele de lărgire a înţelegerii lui. Ceea ce înlătură mereu sunt bolovanii care sunt aruncaţi în calea unui râu ce înaintează lărgindu-se. Vieţii trupului i se încuviinţează satisfacerea trebuinţelor strictnecesare. Dar nici un considerent cu adevărat raţional nu poate pleda pentru înlăturarea oricărui baraj din calea poftelor ce se îndreaptă năvalnic spre uliţe înfundate şi înguste.

SURSA: http://www.aparatorul.md/parintele-dumitru-staniloaie-cum-se-starnesc-patimile/

"De ce unii preoți și monahi poartă părul lung?"

La greci și romani nu era obiceiul ca bărbații să-și lase părul lung. De aceea, conform acestui obicei toți bărbații trebuia să-și tundă părul capului. Cu toate acestea se mai găseau unii care încălcau această regulă. Unora ca acestora apostolul Pavel le interzice să-și lase părul lung. Dar pe ce se bazează acestă interdicție? Nu din Sf. Scriptură și nici din poruncile Domnului vine aceasta căci nu întâlnim ceva referitor la aceasta în Biblie dar din arătarea la "fire" ICorinteni 11;14la obiceiul Greco-roman. Este de la sine înțeles că dacă cineva și-ar fi crescut părul împotriva poruncii apostolului el n-ar fi făcut bine arătându-se ca un ucenic neascultător față de învățătorul său dar să observăm că pe astfel de oameni Pavel nu-i numește păcătoși în fața Domnului, nu-i amenință cu anatema ca pe cei ce încercă să predice altă evanghelie Galateni 1; 8-9. El doar le scrie că nu vrea să discute în contradicție cu ei ICorinteni 11;16. Deci creșterea părului se referă la blagocestie, la felul de a te purta iar nu la esența învățăturii de credință. În textul din I Corinteni 11; 13-15 nu se vorbeste despre preoți, călugări ci despre mireni, credincioșii de rând. Cât privește pe cei dintâi în baza Sf. Scripturi și Sf. Predanii li se permite să poarte părul lung. Aceasta se bazează pe faptul că preoții ca barbați aleși sânt rânduiți afierisiți spre slujba Domnului amintind de nazireii Vechiului Testament (Numeri 6;5). Nazirei vremelnici dar erau și nazirei pe toată viața (Judecatori 13;5; 16;19-20). Cât privește călugării, ei de asemenea duc un mod de viață de consacrare, pentru toată viața făgăduind să slujiască lui Dumnezeu prin sfințenia vieții, depunând solemn și trei jurăminte: a fecioriei - a trăi în curăție, a ascultării și a sărăciei de bună voie. Modul lor de viață urmează pe cel al Sf. Ioan Botezătorul și el nazireu (Luca1;15) și pentru comparație Numeri 6;5 sau Judecători 13;5. Potrivit Sf. Tradiții, el este pictat pe icoane având părul lung.

Preoții noștri însă nu-și tund părul și pentru motivul de a se asemăna și urma Domnului nostru Iisus Hristos, Care a fost și El Nazireu-Nazarinean Fapte 22:8; Apocalipsa 1:14. "Părul Lui alb ca lâna "lâna este păr lung. Tradiția Bisericii mărturisește că Hristos avea părul lung. Vezi Sf. Icoane. De observat un lucru. De obicei, sectanții afară de martorii lui Iehova de multe ori folosesc textul din ICorinteni 11;13-15, ca replică împotriva preoților ortodocși că calcă cuvântul Bibliei, dar interesant este că în bibliile și broșurile lor, ei îl reprezintă pe Hristos ca având părul lung).
Deci Ap. Pavel care cunoștea bine Legea Vechiului Testament nu putea scrie că purtarea părului lung e o rușine pentru toți bărbații. El sa referit aici numai la credincioșii de rând bărbații căsătoriți, iar nu și la bărbații aleși, preoții care după făgăduință, purtau părul lung.
Oare părul lung a lui Samson (Judecatori 13;5 sau 16;19-20 dar și Fapte 18;18), era o necinste pentru ei?
Deci daca Hristos purta părul lung atunci și preoții se poarta astfel asemănându-se cu Arhipastorul lor Cel Mare și apostolilor Lui (ICorinteni 11;1): "Fiți următori mie precum și eu lui Hristos".
În concluzie, Biserica Ortodoxă urmând Sf. Scripturi și Sf. Tradiții, interzice bărbaților – mireni să-și lase părul lung și să se roage cu capul acoperit. În ce privește pe slujitorii ei cât și călugării și ei nazirei conform Sf. Scripturi și Sf. Tradiții, poartă părul lung.

Preot Roman Grigoriță
Parohul Bisericii "Minunea Arhanghelului Mihail" din s. Trifești r-l. Rezina

SURSA: http://ortodoxia.md/crucea-preotiei/6074-de-ce-unii-preoi-i-monahii-poart-prul-lung