MONAHUL IRINEU

O viata de smerenie -MONAHUL IRINEU

O ZI DE PATERIC CU MONAHIA LUCIANA DE LA BUCIUMENI

( ucenica maicii Teoctista Busuioc, schimnica care s-a nevoit 15 ani într-o scobitură de munte, la vreo 25 de kilometri de Peştera Sfintei Teodora de la Sihla )

***

Exemplul unei maici nonagenare, care se nevoieşte de mai bine de şapte decenii în aceeaşi mănăstire şi care vine în continuarea unei filiaţii de schimnice care au asigurat, dincolo de cele văzute, o înaltă trăire ascetică în vremuri în care trupul viu al monahismului românesc a fost amputat de comunism, este pentru noi, cei de astăzi, ca o gură de oxigen. Maica Luciana Partenie, de la Mănăstirea Buciumeni, din Arhiepiscopia Dunării de Jos, la cei 92 de ani, luminează cu strălucirea memoriei şi cuvântul cuvioşiei sale prezentul nostru bezmetic.

Într-una din zilele acestei veri, i-am trecut şi noi pragul Lucianei Partenie, o maică de 92 de ani, din puternica vatră monahală a Buciumenilor, din judeţul Galaţi, Arhiepiscopia Dunării de Jos. Calmă, zâmbitoare, te cântăreşte de cum îi calci pragul şi ştie, cu siguranţă, din primul moment, cu cine are de-a face. Ne-a primit aşezată pe marginea patului, cercetându-ne pe interior, cu curiozitatea şi ştiinţa marilor rugători ai pustiei, „citindu-ne“ direct în inimă. Ce a văzut, ce a aflat după această „scanare“, nu ştim. Cert este că a acceptat să răspundă întrebărilor noastre, cu măsură însă, căci nu slobozenia vorbei, ci tăcerea îi este mai aproape monahului.

Ucenica schimnicei Teoctista

Maica Luciana Partenie trăieşte în Mănăstirea Buciumeni din 1940. Adică de la începutul îmbrăcării sale în haina îngerească a călugăriei. A fost ucenica maicii Teoctista Busuioc, schimnica care s-a nevoit 15 ani într-o scobitură de munte, la vreo 25 de kilometri de Peştera Sfintei Teodora de la Sihla, în adâncimea pădurilor, până ce acestea s-au pus în tăiere şi lumea a început să tulbure cu prezenţa ei rătăcită taina şi liniştea pustiei; maica de 83 de ani, care primise marea schimă la Ierusalim şi care, în 1977, în chilia ei de la Buciumeni, într-o zi, i-a spus uceniţei sale că „mâine la 8:00 mă duc la Domnul!“, fiind grijită cu cele de drum de părintele Clement de la Sihastru, înştiinţat şi el de acelaşi înger de plecarea călugăriţei...

Opt ani singură în mănăstire

„În 1960, mănăstirea a fost închisă de comunişti, iar maicile au fost alungate. Am rămas doar eu cu maica schimnică Teoctista. După plecarea ei la Domnul, am fost încadrată ca îngrijitor de biserică şi de cimitir“, ne povesteşte maica Luciana, punctând momentele importante ale vieţii ei de mănăstire: intrarea în monahism, fuga de acasă la mănăstire, încurajată de o nană şi ascunsă sub coceni într-o căruţă cu boi, condusă de un frate mai mic, primirea în mănăstire, supărarea tatălui, împăcarea lui de către maica stareţă Leonida Vrânceanu etc.

„După chemarea maicii Teoctista la Domnul şi închiderea mănăstirii noastre, mergeam 7 kilometri până la Mănăstirea Sihastru, prin pădure, la slujbă. Mă întâlneam cu turme de mistreţi, dar le ocoleam şi nu-mi făceau nimic. Opt ani am stat singură în mănăstire. Aveam grijă de biserică, făceam candelele, făceam curăţenie, aveam grijă de cimitir. Nu puteam să las mănăstirea în părăginire. Apoi, o vreme, aici a funcţionat o tabără de preşcolari. Mă necăjeau copiii. Scriau cu pământ pe ferestre! Mă odihneam puţin, căci atunci când dormi prea mult ai vise multe şi te poţi sminti. Iarna mai venea lupul la colţul prispei. Dar eu strigam la el şi pleca. Într-un an cu zăpadă până în vârful merilor, am mâncat o săptămână numai grăunţe fierte. Şi în tot timpul acesta îmi făceam canonul, cum puteam şi eu. Citeam în biserică. Citeam zilnic din Psaltirea asta, pe care o am de peste 70 de ani. Cât am stat singură aici, mă controla miliţia. Nu aveam voie să găzduiesc pe nimeni. Într-o zi, la vreo şase ani după ce s-a dus maica mea, a venit unul Metodi. Hoţ mare! Dar eu nu ştiam cine e! M-a întrebat cu cine sunt în mănăstire şi i-am răspuns că sunt cu Dumnezeu. Venise cu vreo trei după el. Mi-a cerut să doarmă în fânul din grajdul vechi. Eu nu i-am dat voie, dar m-a ameninţat să nu spun la nimeni, şi n-am avut ce face. Niciodată nu am vorbit despre el. O fac acum, pentru că Metodi e mort de un an. N-am spus nimic, pentru că mi-a fost frică. Omul ajunsese mare. Făcuse Şcoala «Ştefan Gheorghiu»!“ ne spune maica.

A face ascultare doar pentru bine

Timpul tors se înfăşura nevăzut pe fusul după-amiezii. Ascultam fascinaţi povestirile acestei maici, care a trăit ca o pustnică în mijlocul pustiului comunist, prefăcându-i prigoana în dulceaţa nevoirii de sine şi în dragoste adâncă pentru Dumnezeu. „Cel mai mult în mănăstire mi-a plăcut ascultarea. Ştiu şi o poezie despre ea: Ascultarea este-o floare,/ Rară sfântă şi curată./ Ea din început a fost/ Chiar de Dumnezeu lăsată./ Ascultarea-i o podoabă/ Drepţilor din cerul sfânt,/ Căci cu ea se-mpodobiră,/ Cât au fost pe acest pământ./ De n-aş fi avut în viaţă/ Crinul ascultării sfinte/ N-aş fi fost ca pârâiaşul/ Prin livezile-nflorite...

Ascultarea în mănăstire este mare lucru. Este supunere la stăpânire. Că stăpânirea de la Dumnezeu este. Poate să fie şi un băţ pus în mijlocul poporului, dar dacă este trimis de la Dumnezeu, trebuie să-i faci ascultare!“, mărturiseşte maica.

Am întrebat-o ce sfat ne-ar da nou, celor din pustiul acestui prezent bezmeticit. „Urmaţi calea Domnului! Sculaţi-vă de dimineaţă, închinaţi-vă, spuneţi rugăciunea de mulţumire Domnului, faceţi ascultare pentru bine. Nu pentru rău. De la maica mea schimnică am învăţat să rămân în mănăstire şi să am răbdare. Să mă rog la Maica Domnului, ca să fiu izbăvită de tot răul. Să mulţumesc Domnului pentru toate. De când fac acestea, nu am păţit nimic, niciodată. M-a apărat Maica Domnului. Să stai singură atâţia ani aici nu o poţi face decât cu sprijinul ei. Când veneau ăia de la partid şi mă întrebau cum stau eu singură în mijlocul pădurii, le spuneam că nu sunt singură, ci cu Maica Domnului!“, ne mărturiseşte aceasta.

Puternică, bucuroasă şi răbdătoare

Ne-am luat în cele din urmă la revedere de la maica Luciana şi am plecat să-i vizităm vechea chilie. În muzeul mănăstirii, i-am descoperit icoana care i-a stat călăuză şi martor zbuciumului, lacrimilor, bucuriilor şi rugăciunilor ei. O icoană veche, aparte, cu Iisus Pruncul dormind. Şi-n taina acestei icoane, am înţeles noi că de fapt maica Luciana nu a fost niciodată singură. Că nimic din nevoirile ei nu a rămas nerăsplătit. O mărturisesc amintirile ei, zâmbetul şi dragostea cu care te primeşte şi mai ales lumina pe care o simţi izvorând din toată fiinţa cuvioşiei sale. Şi, atunci, este firesc să te întrebi: oare cum de se poate aceasta? Cum de se plinesc toate într-un trup zdrumicat zi de zi, ceas de ceas de truda ascultărilor şi a sutelor, miilor de mătănii şi închinări în cumpăna nopţilor? Ce o face atât de puternică pe maica Luciana şi acum, la 92 de ani?

Încercând un răspuns, nu ne putem gândi decât la lecţia fundamentală a vieţii, pe care maica şi-a însuşit-o, cu seninătate şi bucurie, cu inocenţă, răbdare şi tăcere. Cu multă tăcere: ascultarea! Ascultarea ce se aşază firesc în toată trăirea fiinţei ei, ca rod al unei continuităţi neîntrerupte a unei filiaţii de schimnice, care s-au nevoit la Buciumeni de-a lungul vremii, precum cuvioasele Teoctista Busuioc şi Agata Ciuciu, ale căror vieţi luminează continuu prezentul din fereastra Patericului românesc…SURSA ( Facebook) 

POSTUL SFINTEI MARIA 1-15 AUGUST

Lasata secului pentru Postul Sfintei Marii se face pe data de 31 iulie. In cazul in care 31 iulie este in zi de miercuri sau vineri, se lasa sec in seara zilei de 30 iulie.

Cuvantul sec, din sintagma "lasatul secului", este inteles de noi ca fiind sinonim cu uscat, fara grasime, de post. Insa, secul pe care il cere postul ortodox este seclum (saeculum), adica lumea impatimita.

De multe ori ne este dat sa auzim ca nu postul alimentar este important, ci cel spiritual. Dar nu este asa. Ambele forme sunt importante. De vreme ce Sfintii Parinti au randuit sa ne infranam de la anumite bucate pentru o vreme, au facut-o cu buna stiinta. Credinciosul nu trebuie sa se multumeasca cu jumatati de masura. Nu cu o parte din el trebuie sa se apropie de praznicul Adormirii Maicii Domnului, ci cu intreaga sa natura: trup si suflet.

Postul Adormirii Maicii Domnului nu a fost dintru inceput de aceeasi durata in Biserica Rasaritului. Astfel, credinciosii din partile Antiohiei posteau o zi, pe 6 august - de praznicul Schimbarii la Fata, cei din Constantinopol patru zile, iar crestinii din Ierusalim opt zile.

Uniformizarea datei si duratei postului pentru toata Ortodoxia, s-a facut in anul 1166, la sinodul din Constantinopol din vremea patriarhului Luca Crysoverghi. Aici s-a hotarat ca postul inchinat Sfintei Marii sa inceapa pe 1 august si sa se incheie cu 15 august.

Postul Sfintei Marii este un post aspru, daca tinem seama de faptul ca Biserica Ortodoxa ne cere ajunare pana la ora 15.00, in zilele de luni, miercuri si vineri, iar dupa aceasta ora, ne cere sa consumam mancare uscata. Nici in celelalte zile, nu avem parte de un post usor: marti si joi se mananca fara ulei, iar sambata si duminica avem dezlegare la untdelemn si vin. Facem mentiunea ca in Pravila Mare se precizeaza ca in acest post avem dezlegare la untdelemn si vin si in zilele de marti si joi.

In Postul Sfintei Marii avem o singura dezlegare la peste, pe 6 august, cand praznuimSchimbarea la Fata a Domnului pe Muntele Tabor.

Pentru linistea acelor crestini, care din motive binecuvantate, nu se pot abtine de la mancare pana la ora 15.00 si nici nu pot urma recomandarea Bisericii de a manca fara ulei, adica o mancare cat mai uscata, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Stapanul nostru e bland si cu omenie, nu ne cere nimic peste puterile noastre".

Postul Sfintei Marii este un post cu data fixa, incepe in fiecare an pe 1 august si se termina in ziua Adormirii Maicii Domnului (15 august). SURSA: ( ADRIAN COCOSILA: http://www.crestinortodox.ro/post/lasata-secului-pentru-postul-sfintei-marii-120565.html) 

DESPRE SMERENIE

Parintele Dosoftei Dijmarescu, de la Putna.

Eu nu stiu ce fel de oameni sunt acestia. Il vezi pe calugarul acesta, mergand prin curtea manastirii Putna, simplu, smerit. L-am auzit odata vorbind de Mihai Eminescu, aparandu-l pe Mihai Eminescu, aducand argumente din Zoe Dumitrescu-Busulenga, am ramas din piatra.
Atatea cunostinte, atatea argumente, atata intelepciune, incat m-am minunat.

-Mare mai esti, Doamne, Tu, si multe minuni mai lasi Tu pe pamant.

Imi pare rau ca nu am stiut de timpuriu ca a fi simplu, a fi smerit, inseamna totul, de aici izvoresc toate bunatatile.
Fara Biserica, fara Duhovnic, e clar ca ratacirea e mare, stramtoarea e mare, viata e de nimic, fara orizont.

Eu nu stiu cum de nu orbesc unii la lumina Ortodoxiei!
- -Chiar nu se vede Soarele acesta, razele acestea care iti vin in ochi?

CUVÂNT DE FOLOS

Credinţa în om duce la fanatism ieşit din minţi. Călăuzirea după scrierile Sfinţilor Părinţi duce la ţintă mult mai încet, mai slab; pe această cale sunt mult mai multe poticniri: cartea scrisă pe hârtie nu poate înlocui cartea vie – omul. 

Ce înseamnă virtutea călugărească a ascultării? Aceasta este recunoaşterea faptului că raţiunea omenească este căzută şi respingere a ei prin „nebunia” credinţei. Din credinţă vine ascultarea, din ascultare – smerenia, din smerenie – înţelegerea duhovnicească, iar aceasta este credinţa adeverită. Ascultarea călugărească a înflorit atunci când erau îndrumători duhovniceşti din belşug. Odată cu lipsa îndrumătorilor a lipsit şi marea nevoinţă a ascultării, care îi duce în scurtă vreme pe nevoitori la sfinţenie: credinţa care alcătuieşte esenţa nevoinţei acesteia, cere ca obiectul ei să fie adevărat şi duhovnicesc: atunci ea duce la Dumnezeu.

Credinţa în om duce la fanatism ieşit din minţi. Călăuzirea după scrierile Sfinţilor Părinţi duce la ţintă mult mai încet, mai slab; pe această cale sunt mult mai multe poticniri: cartea scrisă pe hârtie nu poate înlocui cartea vie – omul. Minunată carte sunt mintea şi inima pe care a scris Sfântul Duh! Din ea suflă viaţă, iar această viaţă se împărtăşeşte celor care ascultă cu credinţă. Călăuzirea după scrierile Părinţilor a devenit însă singura călăuzire spre mântuire când s-au împuţinat de tot îndrumătorii. Despre cel ce se va supune călăuzirii acesteia se poate spune deja că s-a mântuit, pe când despre cel care se ia după propria sa înţelegere sau după învăţătura învăţătorilor mincinoşi putem fi siguri că e pierdut.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 171-172)  sursa: ( http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/minunata-carte-sunt-mintea-inima-pe-care-scris-sfantul-duh)

MĂNĂSTIREA SUZANA

Sfaturi duhovnicești

CUM TREBUIE PERCEPUT FELUL DE A TRĂI ÎN MĂNĂSTIRE?

Mergând prin mănăstire, să nu dai din mâini, să nu te uiţi prin ferestre, nu umbla prin chilii, stai acasă şi vei fi liniştită.

Fecioara, care s-a închinat pe sine lui Dumnezeu, trebuie, prin orice mijlocire, să se îndepărteze nu numai de lucrurile, dar şi de gândurile rele: sufletul ei trebuie să strălucească de curăţie şi să fie neprihănit înaintea Mirelui Hristos. Mergând prin mănăstire, să nu dai din mâini, să nu te uiţi prin ferestre, nu umbla prin chilii, stai acasă şi vei fi liniştită. Dacă monahul se va ţine de chilie, va propăşi în rugăciune şi în viaţa duhovnicească, dar dacă va umbla pe la chilii, atunci va pierde pacea sufletească şi nicăieri nu va fi de folos.

(Starețul Anatolie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 108) sursa: ( http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/cum-trebuie-perceput-felul-de-trai-manastire)

MONAHISMUL- MODEL PENTRU FAMILIE

Reflecţii pe marginea unor scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur
de Leonard Tony Farauanu

"Deseori, când vine vremea să se decidă asupra stării lor de viaţă, mulţi tineri aleg căsătoria deoarece viaţa monastică li se pare cu mult mai grea, imposibil de trăit, mai ales datorită exigenţelor ei cu privire la sfinţenie. “Cum să renunţ eu la atâtea lucruri,” îşi spun ei, şi “să-mi pun ţolu-n cap” (ca să redau ad litteram o expresie des folosită de aceştia)? “Nu, eu vreau să mă bucur de viaţă, Dumnezeu nu poate să ceară o asemenea desăvârşire tuturor, şi cu atât mai puţin mie” gândesc ei. “Eu vreau să mă căsătoresc şi să duc o viaţă normală, ca toţi ceilalţi.” Pentru aceştia, căsătoria reprezintă o cale mediocră, cu pretenţii mediocre. Se vede că atitudinea aceasta nu e nouă, deoarece Sf. Ioan Gură de Aur, marele părinte al Bisericii, a considerat necesar să scrie încă de pe atunci (sec. IV d.Hr.) contemporanilor săi: “Vă înşelaţi foarte gândind că există lucruri cerute laicilor şi altele cerute monahilor: toţi avem de dat aceeaşi socoteală”, deoarece “cei care trăiesc în lume, deşi căsătoriţi trebuie ca în toate celelalte să semene cu monahii”. (1)Mai mult, în Apologia Vieţii Monahale, acelaşi părinte scrie:

Prin urmare, când [Pavel] ne porunceşte să imităm chiar pe Hristos, şi nu numai pe ucenicii Lui, [adică] pe monahi, când spune că mare osândă îi aşteaptă pe cei care nu-L imită chiar pe Hristos, mai poţi susţine că monahii sunt datori să aibă o vieţuire creştină superioară laicilor? Toţi oamenii trebuie să se urce la această vieţuire creştină superioară. Decăderea morală a societăţii omeneşti îşi are pricina în faptul că socotim că numai monahii trebuie să aibă o vieţuire creştină deosebită, pe când toţi ceilalţi au îngăduinţa să trăiască în trândăvie, dispreţuind poruncile lui Hristos. Nu-i adevărat, nu-i adevărat, ne strigă Pavel. Tuturor, monahi şi laici, ni se cere aceeaşi vieţuire creştină desăvârşită. Susţin asta cu toată tăria, dar, mai bine spus, n-o susţin eu, ci Hristos care va judeca faptele noastre. (2)

Iată cât de gravă considera Sfântul Ioan Gură de Aur această eroare, de a crede că laicilor li se cere mai puţin decât călugărilor, încât vede în ea “pricina decăderii morale a societăţii omeneşti”! Şi acest lucru nu e greu de înţeles: să ne imaginăm numai că toţi laicii ar trăi precum călugării. Nu ar fi creştinii cu adevărat “lumina lumii” şi “sarea pământului” (Mat. 5: 13-14)? Nu ar deveni pământul un colţ de rai? Nu s-ar minuna necredincioşii văzând pe creştini, aşa cum se minunau odinioară, în vremea persecuţiilor, exclamând: “Iată cât de mult se iubesc!”?

“Bine,” vor zice unii, “şi celor căsătoriţi li se cere să fie în toate celelalte asemenea călugărilor. Dar cum poate fi asta? În ce fel poate un laic să fie asemenea călugărului? Cum poate mireanul (laicul) să imite pe monah?”

Ca să răspundem la aceste întrebări, trebuie să clarificăm mai întâi care sunt elementele specifice vieţii monahale. Mai întâi, monahul face trei voturi: de castitate, de sărăcie şi de ascultare. Acestea sunt răspunsul lui la sfaturile evanghelice, şi urmarea acestor sfaturi reprezintă nu o perfecţiune mai mare, ci o cale mai uşoară către perfecţiune (Sf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, IIa IIae, q. 184).

Cei căsătoriţi “vor trebui ca, din pricina greutăţilor legate de căsătorie, să-şi dea mai multă osteneală dacă vor să se mântuiască”, deoarece “cel dezlegat aleargă mai iute decât cel cu picioarele legate” (3).

Totuşi, deşi pentru cei căsătoriţi drumul spre perfecţiune este mai dificil, el nu este imposibil, iar “dacă unii găsesc în căsătorie o poticnire, să afle că nu căsătoria este o piedică, ci mai curând libertatea lor de opţiune pe care o folosesc rău în căsnicie” (4).

Pe de altă parte, esenţa celor trei voturi monahale se regăseşte şi în căsătorie: există o castitate specifică vieţii de cuplu (care cere curăţia inimii exprimată prin fidelitate, înfrânare periodică, deschiderea spre procreaţie, etc.); există o sărăcie cerută şi celor căsătoriţi, care trebuie “să se folosească de lumea aceasta ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea”, “ca şi cum n-ar stăpâni” (I Cor. 7: 30-31), adică trebuie să-şi păstreze inima dezlipită de cele trecătoare; şi există o ascultare specifică familie, întrucât soţilor li se cere să se supună unul altuia (Ef. 5: 21), şi în mod deosebit soţiilor li se cere să se supună bărbaţilor întru totul (Ef. 5: 24).

În toate acestea monahii pot fi aşadar un model pentru cei căsătoriţi, o icoană permanentă a spiritului evanghelic, o amintire neîncetată a faptului că suntem în lume, dar nu suntem din lume (In. 17: 11; 14), deoarece am murit lumii şi viaţa noastră este Hristos (Col. 3: 3-4).Alte elemente esenţiale vieţii monastice sunt rugăciunea asiduă (personală şi comunitară), lectura cărţilor religioase (Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile sfinţilor, etc.) asceza,pocăinţa, tăcerea şi eventual misiunea. Evident, şi aceste elemente se regăsesc în viaţa de familie. Rugăciunea, fiind “respiraţia sufletului”, este vitală oricărui creştin, şi ea nu trebuie să se limiteze la câteva momente pe zi, ci trebuie să fie neîncetată. După cum spuneau Părinţii, “cine se roagă numai atunci când se roagă nicidecum nu se roagă”. De aceea, Sf. Maxim Mărturisitorul, încercând să stabilească pentru laici un echivalent al contemplaţiei monastice, vorbeşte despre trăirea “sentimentului neîncetat al nevăzutei apropieri” (5), sau, ca să folosim cuvintele Sfântului Laurenţiu al Învierii, “practica neîncetată a prezenţei lui Dumnezeu”.

De asemenea, familia trebuie să se roage şi împreună, asemenea comunităţilor monastice. “Cei ce se roagă împreună rămân împreună”, şi această unire nu poate fi nicicum mai deplină decât atunci când membrii familiei se împărtăşesc cu Hristos din Sfânta Euharistie.Nu voi continua să vorbesc despre regăsirea celorlalte aspecte ale vieţii monastice (lectura religioasă, asceza, pocăinţa, tăcerea şi misiunea) în viaţa celor căsătoriţi, deoarece nu cred că acest lucru prezintă dificultăţi pentru cititor. Aş dori mai degrabă să ating alte puncte pe care le consider foarte importante, şi care ţin de ţinuta morală a călugărului ca model pentru ţinuta morală a familistului. Voi reveni la învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur, care scrie:Pavel, adresându-se în epistolele sale bărbaţilor căsătoriţi şi cu copii, le cere să trăiască tot atât de virtuos ca şi monahii. După ce le porunceşte să înlăture din viaţa lor orice lux în îmbrăcăminte, să înlăture mâncărurile bogate şi alese, scrie aceste cuvinte: “Femeile să se împodobească cu îmbrăcăminte cuviincioasă, cu demnitate şi înţelepciune, nu cu împletituri de păr, cu aur, cu mărgăritare sau veşminte scumpe” (I Tim. 2: 9), iar mai jos spune: “Văduva care trăieşte în desfătare a murit de vie” (I Tim. 5: 6) şi, în sfârşit, mai departe: “Având însă hrană şi îmbrăcăminte, vom fi îndestulaţi cu acestea” (I Tim. 6: 8). Se poate cere de la monahi altceva mai mult decât îndeplinirea acestor porunci? (6)Călugării (şi călugăriţele, bineînţeles), în lepădarea lor de cele lumeşti şi în purtarea lor modestă, nu fac aşadar decât să respecte cuvintele Sfântului Pavel adresate celor căsătoriţi; de aceea ei sunt pentru aceştia din urmă modele de simplitate şi modestie. Sunt călugării îmbrăcaţi cu haine alese? Sunt călugăriţele împodobite cu împletituri, aur, mărgăritare şi veşminte scumpe? Sunt ele “la modă”, cu rochii decoltate, fuste de-o palmă, bluze transparente şi alte soiuri de haine care mai degrabă au ca scop să scoată în evidenţă goliciunea trupului, decât să-l acopere? Nu, cu siguranţă nu. De ce nu imităm atunci cuminţenia hainelor monastice? Ne e teamă mai mult de gura lumii decât de vătămarea sufletului nostru şi a sufletelor altora? Sfântul Ioan Gură de Aur merge chiar mai departe şi spune:Dacă soţia ta este frumoasă, nu o lăuda pentru asta. Lauda, ura, şi chiar iubirea bazată pe frumuseţea din afară vine din suflete necurate. Caută frumuseţea sufletului şi imită pe Mirele Bisericii. Frumuseţea din afară este plină de vanitate şi frivolitate; îi face pe bărbaţi geloşi şi-i umple de gânduri de poftă. Dar provoacă ea vreo plăcere? Poate pentru o lună sau două, sau cel mult un an, dar nu mai mult; familiaritatea face ca admiraţia să dispară. În acelaşi timp, relele care izvorăsc din frumuseţea cea din afară rămân: mândria, nebunia, dispreţul altora. (…) Caută afecţiunea, delicateţea şi umilinţa într-o soţie; acestea sunt semne ale frumuseţii. (7)
De asemenea, spune Sfântul Ioan, soţul ar trebui el însuşi să-şi sfătuiască soţia “să nu se împodobească cu cercei de aur, lănţişoare pentru gât sau alte bijuterii, sau să-şi adune haine scumpe” (8). Iar soţia va putea fi de ajutor bărbatului nu atunci când umblă după distracţii şi desfătări, nu atunci când cere bărbatului bani şi iar bani, nu atunci când caută luxul, nu atunci când cheltuieşte fără sfârşit şi fără socoteală, şi atunci va fi de ajutor bărbatului, când este mai presus de toate lucrurile de pe pământ, când îşi întipăreşte în sufletul său o vieţuire apostolică, atunci când arată în purtările ei multă blândeţe, multă modestie, mult dispreţ faţă de bani şi faţă de avere, multă resemnare. Da, atunci va putea să mântuie pe bărbatul ei. Va fi de ajutor bărbatului ei când va spune: “Dacă avem ce mânca şi cu ce ne îmbrăca, avem de toate” (I Tim. 6: 8); când va nutri astfel de gânduri chiar prin faptele sale, când va râde şi nu-i va păsa de moartea trupului, când va spune că viaţa aceasta pământească nu preţuieşte nici două parale, când va socoti, ca şi profetul, toată slava lumii acesteia ca floarea ierbii (Is. 40: 6). (9)
Dar nu este această descriere a soţiei asemenea descrierii unei călugăriţe? Nu poate aşadar o femeie căsătorită să ia o călugăriţă ca model, în ce priveşte modestia şi lepădarea de spiritul lumesc? Sigur că da, şi nu numai că poate, ci chiar trebuie, dacă vrea să urmeze pe Hristos.
Un alt aspect important este participarea la distracţiile lumeşti. Şi aici modelul monastic este de mare ajutor: s-ar duce un călugăr la cutare petrecere?

Ar asculta un călugăr o asemenea muzică?

Ar dansa un călugăr un astfel de dans (asta dacă dansează vreodată)? De ce nu ar face-o?

Oare are un călugăr mai mare nevoie de pacea inimii decât am eu?

Oare are un călugăr mai mare nevoie de tăcere şi rugăciune decât am eu?

Oare trebuie un călugăr să se ferească mai mult de păcat decât mă feresc eu?

Oare am eu mai puţină nevoie de pocăinţă decât are el?

Oare inima mea trebuie să fie mai puţin curată decât a lui? Şi totuşi, vor gândi unii, este exagerat să ceri aşa ceva unui laic. Iată însă ce scria Sfântul Ioan Gură de Aur contemporanilor săi, de parcă ar fi scris pentru noi, cei de acum:Fie ca ei [tinerii căsătoriţi] să evite muzica imodestă şi dansatul care sunt acum aşa de mult la modă. Sunt conştient că mulţi oameni gândesc că sunt ridicol pentru că dau un asemenea sfat; însă dacă mă ascultaţi, veţi înţelege cu atât mai mult cu cât timpul trece avantajele unui stil sobru de viaţă. Atunci nu veţi mai râde de mine, ci veţi râde mai degrabă de felul în care oamenii trăiesc acum, ca şi nişte copii prostuţi sau oameni beţi. Care aşadar este datoria voastră? Îndepărtaţi din vieţile voastre această muzică ruşinoasă, imodestă şi satanică, şi nu vă asociaţi cu oamenii cărora le place această distracţie dezmăţată. (10)De asemenea, vorbind despre aceleaşi petreceri prilejuite de nunţi, acelaşi sfânt spune:Cămilele şi catârii se comportă într-un mod mai decent decât unii oameni la petrecerile de nuntă. Este căsătoria o comedie? Este o taină, o imagine a ceva cu mult mai măreţ. (…) Când soseşte beţia, curăţia pleacă. Unde este vorbire murdară, diavolul este întotdeauna doritor să-şi aducă propriile lui contribuţii. Sau voi celebraţi taina lui Hristos cu o distracţie ca aceasta, invitând pe diavol? Sunt sigur acum că v-am ofensat. Râdeţi de mine când vă mustru şi spuneţi că sunt prea auster. Aceasta este doar o altă dovadă a modului vostru pervers de vieţuire.

Se vede aşadar că sfântul era conştient de şocul pe care cuvintele lui îl vor produce asupra auditoriului de atunci, iar eu, la rândul meu, sunt conştient de şocul pe care îl vor produce asupra cititorilor de astăzi. Dar această conştientizare nu face decât să mă convingă şi mai mult de necesitatea repetării acestui adevăr. Viaţa monahului reprezintă astfel un punct de orientare vital pentru viaţa zbuciumată a laicului, o icoană a vieţii lui Hristos care ne-a lăsat pildă, ca să păşim pe urmele Lui (I Petr. 2: 21).Atât monahul, cât şi cel căsătorit, sunt chemaţi la o dăruire completă de sine lui Dumnezeu, dăruire care nu trebuie aşadar să difere în intensitate, ci doar în modul în care se face. Monahul se dăruieşte în mod direct lui Hristos, într-un “maximalism eshatologic” (11), pe când cel căsătorit se dăruieşte lui Hristos prin celălalt, care este “semn al prezenţei Sale” (12). Dăruirea aceasta mediată, specifică vieţii celor căsătoriţi, nu ştirbeşte cu nimic intensitatea dăruirii soţilor faţă de Dumnezeu: “ei sunt tocmai ca Isus Hristos care, unit cu Mireasa Lui, Biserica, nu este mai puţin unit cu Tatăl Său” (13). Atât pentru monahi, cât şi pentru cei căsătoriţi, Hristos rămâne Mirele sufletului (Mat. 25: 6), iar în veacul viitor oamenii “nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu” (Mat. 22: 30), ori altfel spus, ca monahii. De aceea, în perspectiva eternităţii, orice om este un monah în devenire."
Note
1. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie la Epistola către Evrei, 7, 4. Cf. Omilie la Epistola către Efeseni, 20.
2. Idem, Apologia Vieţii Monahale, 14, 11.
3. Ibidem, 15, 3.
4. Ibidem, 3, 14.
5. Vezi Paul Evdokimov, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, Edit. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 91.
6. Ibidem, 14, 4.
7. Idem, Omilie la Epistola către Efeseni, 5: 22-33.
8. Ibidem.
9. Idem, Despre Feciorie, 47, 1.
10. Idem, Omilie la Epistola către Efeseni, 5: 22-33.
11. O formulare folosită de Paul Evdokimov în mai multe din cărţile sale.
12. Din rugăciunea de binecuvântare a mirilor în ritul Roman.
13. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie despre căsătorie, 3, citat în Paul Evdokimov, op. cit., p. 73.

TREPTELE ÎNCEPĂTOARE VIEȚII MONAHALE

Se ştie că monahismul în Biserica Ortodoxă are mai multe trepte: frate începător, rasofor, monah şi schimonah (schivnic). Fiecare treaptă are durata ei de timp în viaţa nevoitorului. Cât timp este necesar să vieţuiască şi să se nevoiască un ostenitor într-o treaptă monahală se analizează de către conducerea mănăstirii, printr-o evaluare duhovnicească, de la caz la caz. Iar în ceea ce priveşte înaintarea în una din treptele monahismului, se ţine seama de sporirea duhovnicească a nevoitorului şi, la cerere, i se acordă dreptul de a fi primit într-o altă treaptă monahală.

Primirea în obştea monahală a unei persoane se face numai la cerere, după cum spune Mântuitorul în Evanghelie: "Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie" (Mat. 8, 34). Deci, mai ales pentru calea monahală voinţa persoanei în cauză este decisivă.

În unele cazuri se au în vedere şi necesităţile mănăstirii sau ale Bisericii, în general. Analizând slujba călugăriei care se practică în Biserica noastră, se poate observa o oarecare diferenţă între ceea ce scrie în slujba din Molitfelnic şi ceea ce se practică în mănăstiri. De cele mai multe ori treapta rasoforiei nu este luată în seamă, iar schivnicia nu o doresc toţi monahii, ci doar foarte puţini. Nu se ştie de când a început această abatere de la semnificaţiile arătate în slujba călugăriei. Totuşi se ştie că novicele în mănăstire nu are nici o vestimentaţie specifică spre a-l deosebi de credincioşii mireni. De la momentul intrării unei persoane într-o obşte monahală cu scopul de a deveni călugăr, începe o perioadă de probă, în care fratele începător trăieşte, cât mai mult cu putinţă, în firescul lăsat omului de Dumnezeu. Podoaba capilară nu mai este tunsă nici la fete, nici la băieţi, acestora din urmă li se adaugă şi barba. Acest aspect exterior este completat, în plan interior, cu comportamentul cuviincios, smerit şi evlavios - adevărate podoabe de frumuseţi nepieritoare. Cu toate acestea, el se poartă în haine civile şi, mai cu seamă, haine de lucru, pentru că fraţii de mănăstire se probează prin diferite ascultări. Ei sunt smeriţi, dar trebuie să se observe, să se constate aceasta în vieţuirea lor zilnică. De modul cum o privesc şi primesc în sufletul lor această perioadă depinde rămânerea lor în obşte spre a primi şi celelalte trepte monahale. În caz contrar, se vor întoarce în viaţa civilă. Ceea ce este mai important, atât la începători (fraţi, rasofori), cât şi la monahi sau schivnici, după cum arată şi unii Sfinţi Părinţi, este practicarea virtuţilor: ascultarea şi răbdarea, care încununează pe nevoitor; apoi, tăcerea şi neosândirea, care păstrează pacea inimii nevoitorului. Acestea trebuie să fie atât în atenţia monahilor, cât şi a novicilor, mai mult ca oricare altă osteneală. De fapt, acestea sunt şi criterii de evaluare a noului începător pentru a fi acceptat în obştea monahală.

"Tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a luat…"

Treapta următoare se numeşte rasoforie, "începutul chipului monahicesc" sau "începutul sfântului chip", căci fratele începător de acum se numeşte rasofor sau începător al vieţii monahiceşti, după cum se arată în povăţuirile de la începutul şi finalul slujbei. Aşadar, rasoforul este monah începător, nu monah în deplinătatea cuvântului. Aceasta nu prin vestimentaţie, ci mai ales prin experienţa trăirii monahale. Acest aspect se poate observa în conţinutul ultimelor două rugăciuni din slujba Rasoforiei: "...Doamne Dumnezeul nostru, dăruişte puterea cea de la Tine şi darul Tău cel dumnezeiesc, în duhul şi în sufletul şi în trupul robului Tău (N), care a venit către Tine şi a primit începătura sfântului chip în numele Tău, Cel ce sfinţeşti toate..." Iar atunci când îl încredinţează naşului sau bătrânului său, se spune: "Iată, înaintea lui Dumnezeu îţi încredinţez pe acest nou începător". Chiar dacă rasoforia este doar începutul chipului monahicesc, se cuvine să fie asumată cu deosebită responsabilitate pentru a se pune început bun pe calea nevoinţei ce conduce la întâlnirea cu Mântuitorul Hristos.

Conţinutul Psalmului 26 din rânduiala rasoforiei este grăitor în această privinţă: "...tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a luat. Lege pune-mi mie, Doamne, în calea Ta, şi mă îndreptează pe cărarea dreaptă, din pricina vrăjmaşilor mei (...). Cred că voi vedea bunătăţile Domnului în pământul celor vii..."

Viaţa monahală, declaraţie de război adresată diavolului şi patimilor

Secvenţa principală din slujba rasoforiei este tunderea părului şi schimbarea numelui, moment în care preotul slujitor sau stareţul rosteşte formula: "Se tunde robul lui Dumnezeu (N - aici se schimbă numele), în numele Tatălui. Amin; şi al Fiului. Amin; şi al Sfântului Duh. Amin. Să zicem pentru dânsul: Doamne miluieşte". Acesta este momentul de reînnoire a persoanei ce caută desăvârşirea, este începutul unei alte vieţuiri, aceea de monah, chiar de este, deocamdată, doar la început de drum. Ridicarea din treaptă în treaptă, nu atât din punct de vedere social sau al poziţionării în cadrul obştii, se face mai ales având la bază criteriul trăirii duhovniceşti, aşa cum arată Sfântul Ioan Scărarul, şi mai ales prin dobândirea smeritei cugetări, cum notează şi avva Dorotei (Filocalia sfintelor nevoinţe, vol. IX Despre smerita cugetare).

Orice lucru la început este greu de îndeplinit, mai ales în viaţa monahală, care este considerată ca o declaraţie de război adresată diavolului, patimilor şi tuturor răutăţilor. Monahul doreşte să o rupă total cu păcatul. De aceea, gândul cel bun, alăturându-se voinţei noastre, având şi credinţa că Domnul ne dăruieşte din harul Său, ne ajută să punem în practică, spre folos duhovnicesc, teoriile şi regulile nevoinţelor monahale. Scopul duhovnicesc al acestor nevoinţe nu trebuie să fie altul decât cel arătat de Cuviosul Serafim de Sarov: "dobândirea Duhului Sfânt". Aşa ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel, să căutăm "pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei 12, 14). Însuşi Mântuitorul Hristos ne cheamă la sfinţenie dându-ne ca model sfinţenia Părintelui Său (...). Acesta este, în general, scopul vieţii creştine, monahii nefiind altceva decât creştinii care vor să trăiască mai intens viaţa cea întru Hristos şi cu Hristos. Angajaţi pe drumul dobândirii chipului îngeresc, monahii sunt mai puţin preocupaţi de lucruri şi lucrări personale referitoare la materie şi trup, întreaga lor atenţie fiind îndreptată spre dobândirea mântuirii. Adevăraţii nevoitori sunt încurajaţi chiar de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care ne încredinţează că Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite (Rom. 8, 26) şi că Însuşi Domnul Hristos ne-a făgăduit că va fi împreună cu noi permanent (Mat. 28, 20). El veghează asupra vieţii noastre, ne ajută şi ne aşteaptă pentru a ne dărui cununa vieţii, cum se poate vedea în icoana cu Scara virtuţilor. Împlinirea poruncilor şi a sfaturilor evanghelice, ascultarea faţă de stareţ îl conduc pe nevoitor la starea de pace şi îl face dispus oricând să răspundă la rugămintea superiorului asemenea fratelui care, fiind copist de cărţi, auzind chemarea stareţului, a lăsat litera omega nefinalizată şi a ieşit din chilie, prezentându-se la ascultare...SURSA ( http://ziarullumina.ro/viata-monahala/treptele-incepatoare-monahism)

DE CE AȘ ALEGE CALEA MONAHALĂ?

„IISUS i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta,
dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.” (Matei 19,21)

Pentru că în lume, cu o viaţă normală, cu familie, esti bruiat de zgomotul de fond neîntrerupt al tentaţiilor, care te pot abate din calea ta. Aici este un cor care îti tine isonul şi te trage de mâneca atunci când te abaţi de la drumul spre Dumnezeu.

Pentru că disciplina ascultării monahale îmi poate ridica firea din infirmitate, precum îmi poate scoate și mândria din personalitate.

Cred că lepădarea poftelor și a plăcerilor mele, a interesului meu individual sunt doar o moarte dătătoare de viață nouă, care-mi îngăduie să ajung la bucuria comuniunii între oameni (koinonia) restaurată între toți oamenii, în Dumnezeu.

Călugăria, după rânduiala ei, este mai mare ca împărăţia lumească.

Când eram în Sfântul Munte al Athosului, acum câțiva ani, când am ajuns la mănăstirea Hilandaru a sârbilor, am văzut acolo trei morminte de împărati care au dat cu piciorul la împărăţie, au socotit-o gunoaie şi s-au făcut călugări: Sfântul Simeon împăratul, Sfântul Stefan si Lazăr. Aceştia au luat aminte ce spune marele Apostol Pavel: “Pentru Hristos Iisus, toate le socotesc gunoaie. Nici viaţa, nici moartea, nici averea, nici rudeniile, nimic să nu mă despartă de dragostea lui Iisus Hristos.”

Dumnezeieştii Părinți spun că: “Mai mare ruşine de o mie de ori este ca un călugăr să lase călugăria, să se facă împărat, decât împăratul să lase împărăţia si să se facă călugăr”.

Fiecare mânăstire, care funcţionează în predania ortodoxă, este o obşte apostolică organică. Monahismul se mai cheamă şi viaţă apostolească, iar călugării se numesc apostoli şi mucenici, pentru că au harul apostoliei şi al muceniciei. Un cãlugãr, dacã slujește lui Dumnezeu așa cum a fãgãduit, prin el se mîntuiesc pînã la al șaptelea neam din neamul lui. Și este o mare fericire sã aveți unul în slujba lui Dumnezeu în mãnãstire.

Monahismul îi dăruieşte omului putinţa de a-L urma pe Hristos în smerenie pe calea Crucii, fără a se pierde. Cu cât mai adânc păşeşte către cele de jos, prin lucrarea ascultării şi a pocăinţei, cu atât mai sus urcă, prin harul lui Hristos, Cel ce a arătat această cale. Monahii se îmbracă cu moartea și se bucură de viață.

Monahismul este o minunată artă, arta artelor (ars atrium), arta cerească de a lecui rănile provocate de mușcătura păcatelor, arta călăuzirii sufletelor spre mântuire, iar scopul monahului este eliberarea sa de patimi, de averi, de propriile dorințe.

Ascultător, sărac, cast, călugărul devine vigilenţa, trezvia lumii. În regula pe care o dădea monahilor din Biserica Română, în 1953, patriarhul Justinian le cerea „să se roage pentru cei care nu ştiu, nu pot sau nu vor să se roage. ” Sau precum un călugăr de la Athos, care putea zice unui peregrin: „în timpul slujbelor de noapte noi suntem datori să biruim tot somnul lumii.”

Nădăjduiesc să urmez înțelepciunii cuvintelor rostite de Sfântul ISAC SIRUL: „Cel ce-şi simte păcatele lui e mai bun decît cel ce scoală morţii prin rugăciunea lui, cînd locuieşte în mij­locul multora. Cel ce suspină un ceas pentru sufle­tul său e mai bun decît cel ce foloseşte lumii întregi prin gîndirea lui. Cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decît cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri. Căci cel din urmă comunică prin ochii trupeşti, dar cel dintîi prin cei ai sufletului. Cel ce urmează lui Hristos în tînguirea de unul singur e mai bun decît cel ce se laudă pe sine în adunări.” (FILOCALIA 10, pag.194)

Avva Arsenie cel Mare spunea: „M-am căit adeseori pentru că am vorbit, niciodată pentru că am tăcut.”

Doresc din adâncul sufletului să fac parte din chinul monahal și să îmbrac chipul îngeresc pentru că așa cum predica Părintele Teofil Părăian: „monahismul este elita Bisericii, iar mânăstirea este Ierusalim şi Sion duhovnicesc, iar cea mai mare parte a mângâierilor omenești sunt deșertãciuni.”

Autor: Bogdan Grama

SFINȚIREA MĂNĂSTIRII SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL- LIPNIȚA

ICOANA MAICII DOMNULUI- PANTANASA

Această icoană făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu este o icoană pe lemn, portabilă, zugrăvită în secolul al XVII-lea şi a fost adusă de către obştea lui Gheronda Iosif Vatopedinul de la Nea Skiti, obşte care s-a închinoviat la Vatopedi, mănăstire care a devenit astfel din nou de obşte în 1990. Icoana se află pe proschinitarul din stânga al bisericii mari. Prima dovadă că această icoană are un har deosebit a fost următoarea întâmplare:

Într-o zi un tânăr din Cipru a intrat în biserică să se închine. Îndreptându-se către icoană, Gheronda Iosif a văzut deodată că faţa Maicii Domnului străluceşte. În acelaşi moment o putere nevăzută l-a aruncat pe tânăr la pământ. Îndată ce şi-a revenit a mărturisit cu lacrimi părinţilor că era necredincios, dispreţuind poruncile lui Dumnezeu şi se ocupa cu vrăjitoria. Astfel, intervenţia miraculoasă a Născătoarei de Dumnezeu l-a convins pe tânăr să-şi schimbe viaţa şi să devină un bun credincios.

Această icoană are de la Dumnezeu şi harul deosebit de a vindeca înfricoşătoarea boală a cancerului. Cunoaştem foarte multe cazuri de canceroşi vindecaţi recent, după citirea Acatistului sau a Paraclisului Maicii Domului Pantanassa.

De asemenea, multe minuni au avut loc în ultimii ani în Rusia după ce au fost aduse—la cererea Patriarhului Moscovei—trei copii ale icoanei Pantanassa: una la biserica Tuturor Sfinţilor din Crasnoe Selo, Moscova, a doua la Mănăstirea Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Novospaski, iar a treia la Mănăstirea Valaam. Iată însă că Maica Domnului are de acum două icoane Pantanassa vindecătoare de cancer şi în România: la biserica Rusă din Bucureşti şi la Sf. Mănăstire Oaşa din judeţul Alba. Îi îndemnăm aşadar pe credincioşi să alerge cu credinţă la ajutorul acestor icoane, cerând ulei de la candela Maicii Domnului şi aghiazmă şi citind în faţa icoanei Acatistul sau Paraclisul Maicii Domnului (în curând vor fi traduse în limba română Acatistul şi Paraclisul icoanei Pantanassa).

Minuni

Prezentăm câteva minuni săvârşite de icoana Maicii Domnului Pantanassa culese din bogata arhivă a Mănăstirii Vatopedi.

• Pe data de 30.9.1990 ieromonahul Evdochim, duhovnicul Schitului vatopedin Sf. Dumitru, după ce s-a închinat la icoane împreună cu ceilalţi monahi, în timpul stihoavnei de la Vecernie, s-a aşezat în locul său, în strana aflată în faţa icoanei Pantanassa. Deodată a văzut limpede cum din icoană ies nenumărate raze de lumină. L-a întrebat apoi pe ieromonahul care şedea alături dacă vede şi el lumina şi razele care ies din icoana Maicii Domnului. Acesta îi răspunde că nu vede şi îndată strălucirea razelor a încetat. ”Razele acelea şi lumina care ieşeau din icoana Maicii Domnului Pantanassa mi-au bucurat inima, căci după 60 de ani în Sf. Munte m-a învrednicit Născătoarea de Dumnezeu să văd o asemenea minune” a mărturisit Părintele Evdochim.

• Prezvitera Andrula Papahristodulu din Nicosia, Cipru, ne relatează următoarea întâmplare petrecută către sfârşitul anului 1990. Într-o noapte, pe când dormea, a scos un geamăt puternic, s-a întins şi, cu ochii deschişi, a intrat în comă. Membrii familiei au crezut că a murit. După primul ajutor, a început să dea semne de viaţă. La spital i s-au făcut multe analize, câteva zile în şir şi s-a descoperit astfel că avea tumoră pe creier, trebuind operată de urgenţă. După ce s-a spovedit şi i s-a făcut Sf. Maslu, s-a dus la operaţie cu încredere în Maica Domnului Pantanassa a cărei icoană o avea—chiar şi la spital—mereu cu dânsa. În timpul operaţiei nu s-a reuşit însă extirparea completă a tumorii, rămânând câteva rămăşiţe. Din cauza aceasta avea mari greutăţi (ameţea, nu putea să umble şi să vorbească bine, o deranjau foarte mult zgomotele). A ieşit însă din spital deoarece se apropia sărbătoarea Crăciunului. Într-o zi, pe când se afla întinsă pe pat iar deasupra capului avea icoana Pantanassa, a simţit o bună mireasmă inexplicabilă care a durat în jur de 10 minute, devenind din ce în ce mai puternică. La început membrii familiei nu au simţit nimic. Apoi însă şi-au dat seama şi ei de mireasmă şi au înţeles emoţionaţi că era vorba de cercetarea Maicii Domnului. După câteva zile mireasma s-a repetat, lucru care a convins-o pe bolnavă că Maica Domnului o va vindeca. Mergând din nou la spital pentru examinare, medicul a venit la dânsa cu rezultatul tomografiei şi a întrebat-o mirat: „Aţi urmat vreo terapie în afara spitalului?” „Nu” i-a răspuns bolnava. „Bine, dar pe tomografie nu se vede nimic!” Atunci bolnava i-a mărturisit că se aştepta să nu mai găsească nici o urmă de tumoră şi le-a povestit ce se întâmplase. Medicul i-a răspuns: „Şi eu cred în minunile Maicii Domnului, pentru că mi-a vindecat şi mie fetiţa de 4 ani care suferea de leucemie, iar cum este sănătoasă”. Astăzi prezvitera este complet restabilită şi îi mulţumeşte Maicii Domnului pentru minune.

• La Centru Oncologic Infantil din Moscova era internat un băieţel de 8 ani pe nume Mihail Iacunin din oraşul Toliati, suferind de cancer la ochi. La capul patului său, în stânga, se afla o iconiţă de hârtie a Maicii Domnului, copie a icoanei Pantanassa. Pe data de 11.11.1991, mama băiatului, care stătea alături şi se ruga Maicii Domnului pentru vindecarea băiatului împreună cu o prietenă pe nume Claudia Ohartina, a văzut cum din icoană ies raze de lumină. Peste câteva zile însă, în timpul nopţii, mama băiatului a constatat cu durere că inima lui Mihail încetase să mai bată. A alergat după infirmieră. Întorcându-se împreună, în timp ce pe culoar şi în salon era întuneric, au văzut cum din icoană două raze de lumină se îndreaptă către trupul copilului mort. Îndată inima băiatului a început din nou să bată. Acest caz a determinat Patriarhia Moscovei să invite o delegaţie vatopedină, în frunte cu Arhimandritul Efrem, pentru a aduce la Moscova două copii ale icoanei Pantanassa (la dimensiunile celor aduse în România). Recent o nouă copie a fost dusă la Mănăstirea Valaam, cu două luni înainte de pelerinajul icoanelor Pantanassa în România.

• Pavel Ipaspistis din Drama, Grecia, scrie: „Am vizitat mănăstirea Vatopedi în vara anului 1994. Ghidul mănăstirii ne-a vorbit despre icoana Pantanassa care vindecă bolile de cancer. Deoarece mama mea avea o astfel de problemă a pielii feţei, m-am rugat în faţa icoanei Maicii Domnului, în genunchi, ca să o vindece, promiţându-i că voi lăsa la icoană cruciuliţa mea de aur. Plecând de la mănăstire am luat cu mine ulei de la candelă pe care l-am dat mamei. După ce s-a uns cu acel ulei, cancerul de piele a cedat. Mergând din nou la spitalul din Drama pentru obişnuita cauterizare, i s-a spus că nu mai este nevoie, pentru că tumora nu mai există. De atunci mama s-a vindecat complet.”

• N. Papaevripidis, refugiat din Morfu, Cipru, scrie: „Mama mea se afla la spitalul „Macarios” din Nicosia, suferind de cancer în regiunea rinofaringiană, cu multiple hemoragii din nas şi din gât. Cancerul a fost certificat şi prin biopsii şi analize. Peste două zile trebuia operată. Seara eram acasă şi mă uitam la televizor. Era o emisiune a canalului „Logos” şi vorbea Egumenul Sf. Mănăstiri Vatopedi, Arhimandritul Efrem. La un moment dat a menţionat minunile icoanei Maicii Domnului Pantanassa. Imediat mi-am făcut cruce, m-am rugat Maicii Domnului şi i-am făcut o făgăduinţă. Toate acestea se petreceau în februarie 1995. A doua zi o echipă de medici a spitalului „Macarios” au venit la patul mamei pentru control. Şeful comisiei de examinare, stupefiat, a strigat către ceilalţi: „Credeţi în minuni? Nu mai are nimic!” Într-adevăr, se vindecase complet, nemaifiind nevoie de operaţie. Mama se numeşte Evdochia Papaevripidis, are 80 de ani şi locuieşte la Limassol, Cipru”.

• Panaghiotis Iconomu din Larisa, Grecia, ne scrie în ziua de 22.12.1995: „Vă scriu despre o minune care mi s-a întâmplat mie, nevrednicului, prin intermediul icoanei Maicii Domnului Pantanassa. Sufeream de o boală la ambele urechi, din care ieşea un lichid cu miros dezgustător. De asemenea, aveam o mâncărime insuportabilă. Când, cu harul Maicii Domnului, am venit la Mănăstirea Vatopedi în februarie 1995, am auzit de la stareţul mănăstirii o minune a icoanei Pantanassa. În aceeaşi clipă nădejdea mântuirii mele s-a îndreptat către uleiul făcător de minuni de la candela icoanei Pantanassa şi i-am făgăduit Maicii Domnului că dacă mă fac bine voi lăsa la icoană crucea mea de aur de la botez. După un interval de trei luni de zile, mirosul urât din urechi a dispărut, diminuându-se şi mâncărimea. Astăzi când vă scriu sunt complet vindecat şi îi dau slavă lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale”.

• În ziua de 18.3.1996 o femeie i-a povestit protopopului Artemie Vladimirof, proestamenul bisericii Tuturor Sfinţilor din Crasanoe Selo, Moscova—unde a fost adusă una din copiile icoanei Pantanassa—un caz petrecut în familia ei după rugăciuni stăruitoare în faţa icoanei. Fiul său se droga de mulţi ani cu narcotice foarte puternice. Toate încercările de a-l face să renunţe la ele au rămas zadarnice. Într-o zi, când femeia s-a întors acasă după ce se rugase la biserică în faţa icoanei Pantanassa, fiul său i-a cerut să-i dea din aghiazma care tocmai se sfinţise la icoana Maicii Domnului, spunându-i totodată că s-a hotărât să întrerupă definitiv narcoticele şi că vrea să urmeze o profesie prin care să ajute pe cei dependenţi de droguri. De atunci au trecut trei luni. La examenul medical doctorii au constatat absenţa desăvârşită a urmelor a droguri şi regenerarea completă a organismului tânărului. Acum acesta urmează cursuri de calificare la Centrul Oncologic din Moscova. Astfel Maica Domnului l-a salvat pe acest tânăr de la moarte.

• Liudmila avea o tumoră malignă cât o măslină în regiunea feţei care a dispărut complet după ce s-a uns pe faţă cu ulei în timpul săvârşirii Paraclisului icoanei Pantanassa la biserica Tuturor Sfinţilor din Moscova (martie 1996).

• Nadejda din Moscova a suferit un traumatism al coloanei vertebrale (compresiune articulară cu deplasare). Era chinuită continuu de dureri şi nu putea face nici douăzeci de paşi. De asemenea, suferise un traumatism al mandibulei şi avea o eczemă pe faţă. După ce s-a rugat în faţa icoanei Pantanassa s-a vindecat complet (iunie 1996).

• O credincioasă citea zilnic Paraclisul icoanei Pantanassa în biserica Tuturor Sfinţilor din Moscova pentru rudele sale atee. La puţină vreme aceştia au început să frecventeze biserica (august 1996).

• Niki Anniva din Pafo, Cipru, ne scrie în 5.9.1996: „Acum două zile am sunat la Mănăstirea Vatopedi ca să-mi faceţi un Paraclis la icoana Maicii Domnului Pantanassa (slăvit să-i fie numele!) pentru că aveam un chist ovarian mare iar medicul mi-a spus că e nevoie de operaţie. M-am speriat tare, deoarece mama mea a murit anul trecut de cancer uterin. Astăzi însă, mergând la medic, mi-a spus că nu am nimic şi că nu mai este nevoie de intervenţie chirurgicală, deoarece chistul a dispărut. Bucuria mea nu se poate descrie! Slăvit să fie Domnul!”

• Moscova, decembrie 1996. Liuboi avea cancer uterin şi medicii i-au propus intervenţie chirurgicală. A venit îndată la biserică pentru a participa la Acatistul icoanei Pantanassa. Înainte de operaţie, la examenul medical, s-a descoperit că dispăruse complet tumora uterină.

• Moscova, ianuarie 1997. Iuri, în vârstă de 48 de ani, avea o slăbire totală a sistemului nervos. Rudele au început să citească pentru el Paraclisul Maicii Domnului la icoana Pantanassa. S-a vindecat complet.

• Moscova, aprilie 1997. Alexandru, de 20 de ani, avea tumoră pe creier. A început să se roage în faţa icoanei Pantanassa. Tumora a dispărut.

• Moscova, mai 1997. Victor avea o tumoră în ţesutul medular din coloana vertebrală. Mama lui a citit acatistul Pantanassei. La reexaminare nu s-a mai găsit nici o urmă a tumorii.

• Iunie 1997. Sofia, de 50 de ani, suferea de o formă rară de cancer şi medicii au propus-o pentru operaţie. La Centrul Oncologic din Moscova s-a certificat diagnosticul şi s-a propus urgent intervenţia chirurgicală. Femeia s-a dus la biserică rugându-se în faţa icoanei Pantanassa, iar acasă a continuat să citească Acatistul icoanei. După o lună de zile, la reexaminare, tumora nu a mai fost găsită.

• Moscova, iulie 1997. Maria avea cancer uterin. A citit Paraclisul Pantanassei şi în două săptămâni cancerul a dispărut.

• August 1997. Alexandru din oraşul Ulianovsk suferea încă din ianuarie 1997 de cancer la rinichi, vezica urinară şi prostată. A început să se roage la icoana Pantanassa. Peste puţin timp la control s-a constatat că boala dispăruse complet.

• Moscova, septembrie 1997. Olga avea cancer uterin de gradul 4. A citit la biserică Paraclisul Pantanassei iar acasă Acatistul icoanei, timp de 40 de zile. La control s-a observat dispariţia tumorii.

• Ianuarie 1998. Bisericii cu hramul Sf. Ioan de Kronstadt din Udmurtia (lângă munţii Ural) i-a fost dăruită o copie după icoana Pantanassa şi ulei sfinţit la Paraclisul săvârşit în biserica Tuturor Sfinţilor din Moscova. Astfel au avut loc multe vindecări de boli incurabile iar astăzi se citeşte săptămânal Acatistul icoanei în biserică.

• Ianuarie 1998. Un tânăr se ruga în biserica Tuturor sfinţilor din Moscova pentru mama sa care suferea de cancer şi care citea şi ea, acasă, Acatistul icoanei. La puţin timp după aceea cancerul a dispărut.

• Moscova, ianuarie 1998. Maria avea cancer la unul dintre sâni, care se umfla încontinuu. A cerut să i se facă Paraclisul icoanei Pantanassa la biserică. După trei zile s-a simţit mai bine iar după o săptămână era complet vindecată.

• Moscova, februarie 1998. O femeie trebuia să facă operaţie pentru extirparea ganglionilor, însă nu dorea. A început să citească Acatistul icoanei Pantanassa. Peste trei zile s-a prezentat la medic care i-a spus că nu mai are nimic şi că este complet sănătoasă.

• Moscova, martie 1998. Talina avea cancer intestinal. A făcut operaţie. La un control ulterior s-a constatat că tumora avea metastaze la ficat şi splină. Rugându-se în faţa icoanei Pantanassa s-a vindecat complet.

• Moscova, primăvara anului 1998. Roman avea hepatită tip C care îi provoca dureri de stomac şi somnolenţă. Mama lui se ruga în faţa icoanei Pantanassa şi îl ungea cu ulei din candela de la icoană. În scurt timp tânărul s-a vindecat.

• Iunie 1998. O pruncă pe nume Ana era internată la Centrul Oncologic Infantil din Moscova cu diagnosticul de cancer abdominal de gradul 3. Acasă părinţii citeau Acatistul icoanei Pantanassa. Într-o lună de zile tumora a dispărut.

• O tânără pe nume Ana a fost diagnosticată cu peritonită. A citit Acatistul Maicii Domnului Pantanassa şi s-a vindecat complet (Moscova, 7.6.1998).

• Un copil suferea de 4 ani de lepră. Mama lui a citit Acatistul Maicii Domnului Pantanassa, a participat la Sf. Liturghie în biserica Tuturor Sfinţilor şi a luat ulei de la candela icoanei, cu care l-a uns pe copil. S-a vindecat complet (Moscova, 13.8.1998).

• Alexandru din Moscova avea cancer la vezica urinară. După ce a citit Acatistul Pantanassei şi s-a uns cu ulei de la icoană, s-a vindecat (ianuarie 1999).

• Natalia Marinova din Bulgaria scria pe data de 24.2.1999 la Mănăstirea Vatopedi: „Am aflat de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului care se cheamă Pantanassa şi m-am bucurat mult. Ştiu că vă rugaţi pentru oamenii care suferă de cancer. De aceea am prins curaj şi m-am hotărât să vă deranjez rugându-vă să mijlociţi pentru o femeie în vârstă care are cancer. Nepotul dânsei merge la biserica Sf. Nicolae din cartierul nostru. Acum câteva zile am văzut la biserica din centrul oraşului Varna Acatistul Maicii Domnului Pantanassa (tradus în bulgăreşte) împreună cu icoana pe care o aveţi la mănăstire. I-am dus femeii bolnave Acatistul—se numeşte Veselina—şi a început să-l citească. Astăzi nepotul ei mi-a spus că pe măsură ce citeşte Acatistul se simte din ce în ce mai bine. De aceea m-am decis să vă scriu, ca să vă cer să vă rugaţi pentru dânsa…”.

• Un bărbat din Moscova, pe nume George, avea soţia bolnavă de cancer la sân. A citit Acatistul icoanei Pantanassa şi a luat ulei din candelă pentru soţie. În scurt timp aceasta s-a vindecat complet (martie 1999).

• Angelica suferea de cancer. Medicii erau neputincioşi, nu se mai putea face nimic. A început să se roage în faţa icoanei Pantanassa şi s-a uns cu ulei din candelă în zona bolnavă, vindecându-se complet (Moscova, aprilie 1999).

• Micuţul Chiril Soprokov în vârstă de 3 ani şi jumătate, din oraşul Oral a fost diagnosticat de către medici cu leucemie. Părinţii lui au început să se roage fierbinte în faţa icoanei Pantanassa. După 8 luni s-a vindecat (4.6.1999).

• O femeie suferea de o boală gravă la pancreas. Medicii nu puteau face nimic. Fiica ei, Tania, a început să se roage la icoana Pantanassa şi peste câteva zile şi-a mai revenit. La reexaminare medicii nu au mai găsit nimic (Moscova, iulie 1999).

• Preotul ortodox Efrem din Worchester, Massachusetts (USA) în epistola sa din 7.7.1999 scrie despre o întâmplare legată de o copie a icoanei Pantanassa pe care a cumpărat-o de la Vatopedi pentru enoriaşii din parohia sa. Într-o duminică a vizitat o femeie care nu se putea deplasa din cauza unui accident vascular cerebral. Nu suferea însă de cancer. Femeia locuia cu cele două fiice ale sale. La sosirea preotului, una dintre fete l-a întâmpinat bucuroasă. Cealaltă însă, Elisabeth, nici nu i-a vorbit, ci stătea lângă patul mamei cu ochii ţintuiţi în podea, legănându-se pe marginea patului. Preotul a crezut că fata se comportă astfel deoarece era supărată pe el. După ce a rostit rugăciunea de împărtăşire a bolnavei, a aşezat lângă dânsa, în pat, icoana Pantanassa. În acel moment, Elisabeth, ca şi cum s-ar fi trezit din reverie, l-a privit în ochi, i-a luat icoana din mâini şi a apropiat-o de bolnavă ca să o sărute şi au rostit împreună rugăciunile de împărtăşire. Apoi n-a mai scos nici un cuvânt şi, după Sfânta Împărtăşanie, a început iarăşi să privească podeaua şi să se legene pe pat. Întorcându-se acasă, preotul a sunat-o pe sora lui Elisabeth ca s-o întrebe despre comportamentul ciudat al acesteia. Tânăra i-a răspuns că, imediat după plecarea lui, Elisabeth a căzut dintr-o dată la pământ, fără simţire. Au dus-o repede cu ambulanţa la spital şi astfel au aflat explicaţia comportării sale: Elisabeth avea o tumoră mare pe creier, ca recidivă a unui cancer al sânului care stagnase de mulţi ani. Fata nu avea nimic cu preotul, însă nu putea vorbi şi nu se putea mişca din pricina crizei pe care o avea, cu excepţia momentelor în care s-a rugat împreună cu mama ei şi s-au închinat la icoană! După efectuarea tomografiei medicii i-au acordat fetei doar câteva săptămâni de viaţă. La următoarea reexaminare s-a constatat însă că tumora a dispărut cu desăvârşire, medicii neputându-şi explica decât printr-o minune vindecarea fetei.

• Eugenia Constantinova avea nevralgie de ****** cu dureri insuportabile. A citit timp de 40 de zile Acatistul maicii Domnului Pantanassa, a mers la Sf. Liturghie în biserica Tuturor Sfinţilor din Moscova şi s-a uns cu ulei din candela icoanei, vindecându-se. Aceasta s-a petrecut în septembrie 1999.

• Lidia Biţcova Dimitrievna, din Moscova, avea o jenă în regiunea stomacului. După biopsie a fost diagnosticată cu tumoră malignă, medicii propunându-i intervenţie chirurgicală. În final, operaţia a fost stabilită peste trei luni. În timpul acesta femeia a citit zilnic Acatistul şi s-a uns cu ulei din candela icoanei Pantanassa. La următorul examen medical cancerul dispăruse (7.9.1999).

• Nina, din Moscova, suferea de o degradare profundă a organelor vitale (rinichi, pancreas, ficat). S-a chinuit vreme de 6 ani, fără a afla vreun remediu. Cineva i-a spus despre icoana făcătoare de minuni Pantanassa. A mers la Liturghie şi apoi a cerut ulei din candela icoanei. La scurt timp s-a vindecat complet (9.1.2000).

• Natalia Galiţ Gherknevna, din Orsk, regiunea Orenburg, avea cancer la piept. După citirea timp de 40 de zile a Acatistului Pantanassei s-a vindecat (29.1.2000).

• Liudmila avea cancer la colon de gradul 4 şi tumori canceroase la uter şi ficat. După operaţie medicii i-au acordat doar două săptămâni de viaţă. Muribunda a început să se roage fierbinte şi să cânte Acatistul Maicii domnului în faţa icoanei Pantanassa. Acum, după trei ani de zile, Liudmila trăieşte şi îi dă slavă Atotîmpărătesei pentru minune (Moscova, februarie 2000).

• Valentina, din oraşul Orel avea tumoră malignă. Medicii nu o puteau ajuta. A început să citească Acatistul Atotîmpărătesei. În scurt timp tumora a dispărut (20.3.2000).

• Lidia, din Munţii Altai, avea cancer la stomac. I s-a extirpat o porţiune bolnavă însă cancerul s-a extins. A început să citească Acatistul şi să bea zilnic puţină aghiazmă sfinţită în timpul Paraclisului săvârşit la biserica Tuturor Sfinţilor. Metastaza a încetat. Acum este vie şi sănătoasă (mai 2000).

• Olga Axenova are o soră la Nijni Novgorod care suferea de cancer gastric. Medicii au propus-o pentru operaţie. A început să se roage citind Acatistul Atotîmpărătesei şi la scurtă vreme s-a vindecat (27.9.2000)

• Arhidiaconul Serghie Reinhardt din oraşul belgian Silly prezenta cancer în metastază care atacase câteva organe interne. A trimis o scrisoare la biserica Tuturor sfinţilor din Moscova unde se află copia icoanei Pantanassa, cerând să i se facă rugăciuni. După puţin timp starea sănătăţii s-a ameliorat, iar în câteva luni s-a vindecat complet