PELERINAJUL LA SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI CUVIOS DIMITRIE CEL NOU, OCROTITORUL BUCURESTIULUI , 23-28 OCTOMBRIE 2015

Pelerinajul la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor (prăznuit la 27 octombrie), organizat ca în fiecare an de Patriarhia Română şi Arhiepiscopia Bucureştilor, se va desfăşura în perioada 23-28 octombrie 2015 după următorul program:
Vineri, 23 octombrie 2015, la ora 12.00, va avea loc procesiunea Calea Sfinţilor cu Sfintele Moaşte ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor de la Catedrala patriarhală, pe bulevardul Regina Maria până la baza Colinei Patriarhiei. De la aceeaşi oră, 12.00, de la Catedrala mitropolitană Sfântul Spiridon Nou, vor fi aduse în procesiune Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena pe traseul Calea Şerban Vodă, strada Bibescu Vodă până la urcarea pe Dealul Patriarhiei.
Cele două procesiuni se vor întâlni la Sfânta Cruce brâncovenească din piatră de la baza Colinei Patriarhiei, unde va avea loc întâmpinarea Sfintelor Moaşte ale Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, aduse la Bucureşti de la Mănăstirea „Sfântul Pavel” din Muntele Athosde o delegaţie a Bisericii Ortodoxe a Greciei condusă de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Pavlos (Pavel) de Drama.
La ora 12.30, procesiunea Calea Sfinţilor cu Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Trei Ierarhi, ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor şi ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena va continua de la Sfânta Cruce brâncovenească până la Catedrala Patriarhală, unde acestea vor fi întâmpinate de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel la Altarul de vară de lângă Catedrala patriarhală. Apoi, Sfintele Moaşte vor fi depuse spre închinare în noul baldachin de pe Colina Patriarhiei pentru a fi cinstite de către cler şi credincioşi până în ziua de miercuri, 28 octombrie 2015.
Sâmbătă, 24 octombrie 2015, de la ora 9.30, va avea loc Sfânta Liturghie arhierească în Catedrala patriarhală, iar duminică, 25 octombrie 2015, de la ora 9.30, Sfânta Liturghie arhierească va fi oficiată la Altarul de vară de lângă Catedrala patriarhală.
Luni, 26 octombrie 2015, la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, de la ora 9.30, Înaltpreasfinţitul Părinte Pavlos (Pavel) de Drama va oficia Sfânta Liturghie, împreună cu alţi ierarhi din ţară şi străinătate, preoţi şi diaconi, la Altarul de vară de lângă Catedrala patriarhală.
Marţi, 27 octombrie 2015, la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, între orele 7.00 – 8.30, în Catedrala Patriarhală va fi oficiată Sfânta Liturghie pentru credincioşii care doresc să se împărtăşească. În continuare, de la ora 9.30, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel va oficia Sfânta Liturghie solemnă, împreună cu un sobor de ierarhi români şi greci, preoţi şi diaconi, la Altarul de vară.
De asemenea, marţi 27 octombrie 2015, la ora 19.00, la Sala Radio din Bucureşti va avea loc etapa finală a celei de a opta ediţii a concursului coral național de muzică bisericească intitulat Lăudați pe Domnul, organizat de Patriarhia Română în parteneriat cu Societatea Română de Radiodifuziune. Anul acesta concursul a avut două secțiuni: interpretare pentru coruri ale mănăstirilor din cele şase mitropolii din ţară şi compoziție muzicală de cântări la Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur. La acest eveniment muzical invitați speciali sunt Corul de copii Radio, dirijor Voicu Popescu, şi actrița Ana Calciu.
Miercuri, 28 octombrie 2015, la sărbătoarea Sfântului Ierarh Iachint de Vicina, la ora 7.00, va fi oficiată Sfânta Liturghie arhierească în Catedrala patriarhală, urmată de slujba de Te Deum în deschiderea şedinţei solemne a Sfântului Sinod.
De la ora 10.00, în Sala Sinodală din Reşedinţa Patriahală, va avea loc şedinţa solemnă a Sfântului Sinod cu tema 2015 - Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhiiîn Patriarhia Română.În cadrul şedinţei solemne vor fi evaluate cele mai importante manifestări cu caracter religios-duhovnicesc, cultural-editorial şi mediatic desfăşurate de eparhiile Patriarhiei Române din ţară şi din străinătate în anul 2015.
Delegaţia Bisericii Greciei condusă de Înaltpreasfinţitul Părinte Pavel de Drama cu Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Trei Ierarhi aduse de la Mănăstirea „Sfântul Pavel” din Muntele Athos se va întoarce în Grecia în după-amiaza zilei de miercuri, 28 octombrie 2015.
Sfintele Moaşte ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor şi ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena vor rămâne spre cinstire în baldachinul de pe Colina Patriarhiei până la închinarea ultimului pelerin.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

RIDICAREA HARULUI

Această stare nu este, însă, una care să dureze mult. Răstimpul rămânerii Harului după cea dintâi cercetare a sa diferă de la om la om, depinzând de diferiţi factori: râvna omului, modul său de viaţă, iconomia lui Dumnezeu etc. In orice caz, după o anumită perioadă de timp, Harul se împuţinează.

Este o stare despre care vorbesc toţi Sfinţii Părinţi. Diferă, însă, termenii folosiţi: „împuţinare", „ridicare", „părăsire", „părăsirea de Dumnezeu" etc. Totuşi, este vorba despre acelaşi lucru, care se petrece din diferite pricini.

Ce este, însă, ridicarea Harului? Este într-adevăr ridicare şi părăsire? Şi cum este cu putinţă ca Dumnezeu să-l părăsească desăvârşit pe om?

Cu privire la aceasta, cuvântul Părinţilor este deosebit de grăitor: „Desigur, nu este vorba de o îndepărtare totală, obiectivă a Harului, ci sufletul trăieşte, subiectiv, micşorarea lucrării Harului drept părăsire din partea lui Dumnezeu.

Vederea - contemplarea (theoria) slăbeşte treptat şi această slăbire este trăită de om drept părăsire din partea lui Dumnezeu.

Sfântul Diadoh al Foticeii vorbeşte despre retragerea povăţuitoare a Harului şi despre retragerea sa ca lepădare. Prima are loc din pricini cunoscute numai lui Dumnezeu, spre mântuirea şi înţelepţirea noastră, iar a doua, ca urmare a păcatelor noastre.

Din acestea reiese limpede faptul că Harul nu se îndepărtează cu totul de la om, ci se ascunde, mai bine zis se împuţinează pentru a-i da omului prilejul să lupte cu păcatul, să-şi războiască patimile şi să tânjească după venirea sa din nou. Această luptă, aşa cum vom arăta în continuare, este dureroasă şi se deosebeşte ca durată de la om la om. Totuşi, mulţi ani omul se află în pustiu... Are simţământul că străbate un pustiu duhovnicesc, o ţară unde nu există suflarea dătătoare-de-viaţă a Harului Dumnezeiesc.

Care este raţiunea împuţinării Harului? Sfântul Diadoh scrie: „Credem că suntem prunci adevăraţi ai Harului lui Dumnezeu, alăptaţi de el prin mici retrageri şi dese mângâieri, pentru ca, prin bunătatea lui, să ajungem la [starea] bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei (Efeseni 4:13)." In acest fel, creştem duhovniceşte şi din prunci „ţinuţi la sân" ajungem la vârsta plinătăţii lui Hristos, dobândim, adică, părtăşia cu Hristos. Iar această părtăşie este însăşi mântuirea omului.

De altfel, nu putem păstra Harul lui Dumnezeu fiindcă suntem pătimaşi. Harul ne arată drumul şi sfârşitul alergării, iar apoi ne lasă să ne curăţim, aşa încât să ne învrednicim de acest „sfârşit". De multe ori, în viaţa noastră duhovnicească, simţim că trupul nu poa-te urma sufletului pe calea îndumnezeirii: „Căci duhul este osârduitor, dar trupul, neputincios" (Matei 26:41). Prin această pedagogie a lui Dumnezeu, i se dă într-o oarecare măsură şi trupului putinţa de a păşi pe calea străbătută de suflet.
Referindu-se la drumul făcut de magi pentru a se închina lui Hristos şi cu deosebire la pierderea stelei care îi călăuzea, Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: „După cum steaua luminoasă ce îi conducea şi îi mângâia pe magi în calea lor s-a ascuns de la ei pentru a le pune la încercare răbdarea şi bărbăţia, iar arătându-li-se apoi iarăşi, mai mult decât prima dată i-a bucurat: «Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte» (Matei 2:10), tot astfel obişnuieşte să facă şi Harul lui Dumnezeu cu robii şi prietenii Săi, după cum spun dumnezeieştii Părinţi, cei aşa-numiţi niptici şi, desigur, Sfântul Diadoh.

Ca o mamă iubitoare de fii, acesta îi mângâie şi îi bucură pe copiii săi cu strălucirea, cu dumnezeieştile sale energii şi daruri, luminându-le mintea, străpungându-le nespus de dulce inima, încălzind-o şi înălţându-i la dragostea lui Dumnezeu; alteori se ascunde de la ei şi se îndepărtează, lăsând, adică, ispitele să vină asupra lor, aşa cum face şi o mamă de multe ori, ascunzându-se de copiii ei ca să le pună la încercare răbdarea şi bărbăţia inimii, ca ei să se arate, prin ispite şi necazuri, bărbaţi, iar nu să rămână pentru totdeauna prunci, ca să plângă şi să caute fierbinte Harul Dumnezeiesc pe care l-au pierdut. Şi ca, iarăşi desfătându-se de el, să se bucure mai mult, asemenea unui copil care, pierzându-şi mama, o caută cu bocete şi cu lacrimi, iar când o vede ivindu-se din vreun ungher, aleargă cu o nespusă bucurie şi se aruncă în braţele ei, plângând şi râzând deopotrivă.

Această perioadă este una în care omul se străduieşte să dobândească statornic înlăuntrul său Harul pe care l-a gustat la cea dintâi cercetare a sa. Odată cu această lucrare, ce pentru atletul şi nevoitorul pe calea duhovnicească poate dura ani îndelungaţi, ia naştere conştiinţa dogmatică.

Deşi întru totul binecuvântată, perioada aceasta nu este una uşoară. Omul trece prin mari suferinţe şi este cuprins de o întristare negrăită. Tocmai asupra acestui aspect stăruie în scrierile lor dumnezeieştii Părinţi, ca unii ce au trăit ei înşişi, prin cercare, cele pe care le descriem.

Sfântul Isaac Şirul descoperă în parte această suferinţă: „Câteodată sufletul nostru se sufocă şi este ca potopit de valuri. Fie că citeşte cineva din Scriptură, fie că liturghiseşte, fie că se apropie de orice alt lucru, primeşte întuneric peste întuneric. Unul ca acesta se retrage şi adesea nu este lăsat nici măcar să se apropie. Şi nu crede nicidecum că se va schimba şi va fi în pace. în acest ceas e plin de deznădejde şi de frică, iar nădejdea în Dumnezeu şi mângâierea credinţei au părăsit cu totul sufletul, care este plin numai de îndoială şi frică.

Suferinţa este nespus de mare. Sufletul L-a cunoscut pe Dumne-zeu, iar acum a pierdut această părtăşie cu El. înainte de a-L cunoaşte, toate erau mulţumitoare. Viaţa omenească cu mărunţişurile şi cu clipele ei plăcute îl bucurau. Acum însă, toate acestea nu-i mai aduc bucurie. Omul a pierdut Harul lui Dumnezeu şi este fără de mângâiere. Cade în deznădejdea cea după Dumnezeu. Acesta este, de altfel, un privilegiu al deznădejdii. Plânsul este un mod de viaţă. Pocăinţa nu cunoaşte limite. Harul lui Dumnezeu, care în chip tainic se află în inimă, îl face pe om să nu deznădăjduiască, aşa încât acesta începe să se dedea rugăciunii fierbinţi, suspinelor necontenite, iar ochii îi devin izvoare nesecate de lacrimi. Strigă neîncetat către Dumnezeu. Viaţa sa este adăpată de suferinţă.

Sfântul Simeon Noul Teolog descrie în imagini grăitoare această experienţă:
,,[O, ce lucru ascuns de toată fiinţa cea zidită!]
şi care e lumina [cea gândită] care nu e văzută de nimeni
şi care e bogăţia cea mare, pe care n-a putut s-o afle
sau [să o dobândească nicidecum] cineva din lume?
Ea este de fapt tuturor [neprinsă] şi neîncăpută în lume,
dar mai dorită şi mai poftită decât toată lumea,
întrucât Dumnezeu [covârşeşte] cele văzute pe care le-a creat El însuşi.
Prin aceasta sunt rănit de iubirea Lui
şi întrucât nu mi Se face văzut,
cugetarea mea se usucă,
îmi arde mintea şi inima şi suspin.
Umblu şi caut cu aprindere ici şi colo
şi nicăieri aflu pe Cel iubit de sufletul meu.
Privesc adesea împrejur ca să văd pe Doritul meu
şi Acela, ca nevăzut, nu Se arată nicidecum.

Atunci putem vorbi despre tânguirea lui Adam în însăşi viaţa noastră. Putem să înţelegem întristarea care l-a cuprins pe Adam după ce a săvârşit păcatul. Tot astfel a simţit şi Sfântul Siluan. A simţit pierderea sau împuţinarea Harului asemenea strămoşului Adam. De aceea scrie cu durere şi cu tânguire:

„Nu-mi este dorită pustia. Nu-mi sunt dragi munţii înalţi, nici lunca, nici pădurea, nici cântul păsărilor; nimica îmi este drag. Sufletu-mi zace în mare durere: scârbit-am pre Domnul. Şi de m-ar lua Domnul din nou în Rai, încă şi acolo mă voi mâhni şi voi plânge: pentru ce pre Dumnezeul cel iubit am întristat."

Alungat din Rai, Adam vărsa râuri de lacrimi izvorâte din inima sa rănită. Asemenea lui, tot sufletul care L-a cunoscut pe Domnul se tânguieşte după El şi spune:

„Unde eşti, Doamne? Unde eşti, Lumina mea? Căci Ţi-ai ascuns faţa de la mine, şi sufletu-mi îndelung nu Te vede, şi tânjeşte dupre Tine, şi cu lacrămi caută pre Tine. Unde este Domnul meu? Pentru ce nu îl văd în sufletul meu? Ce îl opreşte a viia întru mine? Nu este dară întru mine a lui Hristos smerenie şi iubirea pentru vrăjmaşi. Dumnezeu este iubire fără saţiu, şi a o înfăţişa este cu neputinţă.

Atunci nevoitorul trăieşte cu toată fiinţa sa moartea, în măsura în care adevărata moarte este tocmai despărţirea omului de Dumnezeu. Dumnezeu este viaţă. Iar îndepărtarea de viaţă aduce inevitabil cu sine moartea. In această perioadă, omul poate simţi pomenirea morţii ca harismă, ca dar. Repetăm, nu este vorba despre acea deznădejde omenească, ci despre „deznădejdea cea după Dumnezeu". Nu despre frica de Dumnezeu înţeleasă omeneşte, ci despre frica lui Dumnezeu după Har.

Cunoaştem aceasta deoarece în cazul din urmă ia naştere însuflarea, rugăciunea! Cu adevărat, potrivit Sfinţilor Părinţi, pomenirea morţii nu este o simplă aducere-aminte de moarte, de altfel la îndemâna tuturor celor care văd caracterul stricăcios al acestei lumi. Este şi aceasta. Insă pomenirea morţii este mai cu seamă o harismă dumnezeiască.

Domnul a murit pentru om. Iar omul, la rândul său, a murit cu adevărat pentru Dumnezeu. Nevoitorul în viaţa duhovnicească vede moartea în toate cele dinlăuntru ale sale, în întreaga sa fiinţă. După cum la simţirea Harului înlăuntrul său trăieşte bucuria Paştilor, văzându-le pe toate cele din afară scăldate în lumină, tot astfel se petrece, la polul opus, odată ce în fiinţa sa se înstăpâneşte simţământul morţii. Toate sunt moarte. Nimic nu îl mulţumeşte. Vede moartea pretutindeni. Pe toţi oamenii îi vede stricăcioşi, muritori. De aceea nici nu caută să aibă stăpânire peste cei muritori. Nu este oare o privelişte sinistră să vezi pe cineva stăpânind peste cei morţi şi muritori, arătându-se pe sine „mai-marele" unui cimitir?

Aceasta este kenoza omului după pilda kenozei lui Hristos. Sfinţii trec, în orice caz, prin această stare. Este un iad, o străbatere a iadului. Flăcările iadului ard totul: dispoziţia lăuntrică, dorinţa, până şi trupul însuşi.

Este important să ne aplecăm asupra acestei perioade a vieţii duhovniceşti şi să încercăm să o explicăm, întrucât mulţi sunt cei care o străbat, fără a cunoaşte, însă, ce este cu adevărat. Ajung până la cea mai de jos treaptă a deznădejdii fiindcă nu cunosc cele ale vieţii duhovniceşti, nici pedagogia lui Dumnezeu. Astfel, îşi pierd minţile, se deznădăjduiesc de mântuirea lor. Există cazuri când unii monahi îşi părăsesc mănăstirea şi pleacă în lume, încălcând făgăduinţele pe care le-au făcut înaintea Domnului la tunderea lor. Alţii aleargă la psihiatri, pentru a primi de la ei o explicaţie cu privire la stările prin care trec, iar alţii ajung chiar la nebunie.

Tuturor le spunem că această stare este firească. Toţi cei care duc lupta cea bună trec prin această ispită şi dobândesc, astfel, experienţă duhovnicească. De aceea, este nevoie de multă răbdare şi de rugăciune fierbinte şi statornică. Apostolul Pavel scrie: „Răbdaţi spre înţelepţire. Dumnezeu Se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi, şi nu fii adevăraţi" (Evrei 12:7-9).

Trebuie spus că puţina rugăciune făcută în acest răstimp echivalează cu multele ore de rugăciune din perioada de mai înainte. Omul învaţă acum să se roage cu mintea. Deprinde felurite moduri de lucrare a rugăciunii minţii. Din multa durere şi din adânca pocăinţă, mintea nevoitorului se adună în inimă. Plânge. După cum corabia aruncă ancora în adâncul mării, tot astfel şi mintea se cufundă în adâncurile inimii şi rămâne acolo. Aceasta este rugăciunea minţii.

De vreme ce ştim că starea aceasta este firească, trebuie să cunoaştem şi felul în care să ne raportăm la ea.

Invăţătura patristică îl povăţuieşte pe om la răbdare, rugăciune şi cercetarea unor astfel de povăţuitori duhovniceşti care să cunoască din experienţă aceste stări cu adevărat binecuvântate. Fireşte, este trebuinţă de oameni care să fi trecut prin treptele rugăciunii, aceştia fiind acei duhovnici adevăraţi şi neînşelaţi, în stare să călăuzească poporul lui Dumnezeu. Tocmai în aceasta constă, în vremurile noastre, marea valoare a monahilor. Ei îi odihnesc, îi povăţuiesc, îi însuflă şi îi liniştesc pe oameni.

Sfântul Diadoh accentuează faptul că este cu neputinţă să dobândim deplinătatea Harului Dumnezeiesc. De aceea sufletul şi rabdă dureri, de aceea şi este trebuinţă de purtarea unei lupte, astfel încât, încetul cu încetul, omul să primească Harul, să dobândească viaţa, iar ceea ce este muritor să fie înghiţit de nemurire.

+ Ierotei Vlahos,
Mitropolit de Nafpaktos

PĂCATUL CEL MAI MARE

Odata, un calugar a fost intrebat:

 - Parinte, care este cel mai mare pacat ?

 - Sinuciderea este, fara indoiala, cel mai groaznic pacat. Nimeni nu aredreptul sa isi ia viata pe care Dumnezeu, din bunatate, i-a dat-o. Chiar daca, in viata, ne incearca mari greutati sau deznadejdi, Dumnezeu ne-a dat si puterea de a trece peste ele, iar prin rugaciune si cainta, toate vor parea mai usoare.

 Iuda a fost cel care s-a rupt de Iisus si de invatatura Sa. Treptat, inima lui s-a indepartat de Dumnezeu si locul dragostei si al vointei a fost luat de nechibzuinta. Increderea data de credinta a disparut. Mai intai, Iuda nu a fost de acord cu Iisus, apoi L-a tradat, pentru ca, in final, sa isi ia viata, ca semn al ruperii totale de Dumnezeu. Iuda nu s-a omorat din deznadejde, ci din ura. Si, de aceea, sinuciderea este cel mai mare pacat.

 Inima ta trebuie sa traiasca in speranta indreptarii, a mantuirii, nu sa fie omorata. Chiar si cel mai pacatos om nu trebuie sa cada prada deznadejdii, ci sa aiba incredere in mila si bunatatea lui Dumnezeu. Prin sinucidere, omul nu scapa de necazuri, ci se condamna singur la neputinta, nemeritandu-si astfel mantuirea. A-ti lua viata nu este eroism, ci lasitate.

 Voi l-ati lauda pe capitanul care, de teama furtunii, ar vrea sa-si scufunde singur corabia, inecand tot ce este pe ea ? Furtuni de pacate ne incearca si pe noi. Sa renuntam la lupta ? Sa renuntam la viata ? Sa inecam singuri tot ce e mai bun in noi: speranta, iubirea, dorinta de viata ? In nici un caz. Cu atat mai mare este meritul celui ce reuseste in viata, trecand peste obstacole si greutati!

"Cine nu crede ca va invia si ca va da socoteala, ci gandeste ca toata fiinta sa se margineste la viata aceasta, aceluia nu-i va pasa prea mult de faptele bune. Credinta in Inviere este adevarata mangaiere in suferinti, in lupta cu ostenelile si cu greutatile vietii. Nici un om nu trebuie sa deznadajduiasca."

DRAGOSTEA CĂLUGĂRULUI

Pe un drum, un caine a sarit la un om si a inceput sa-l latre. Omul, insa, a pus imediat mana pe o piatra si a aruncat dupa animal. Cainele s-a ferit si, ce sa vezi ?!, a sarit mai tare la om, gata-gata sa-l muste. Speriat rau, omul a mai apucat doar sa intre intr-o curte si sa tranteasca poarta. Acum statea acolo, in timp ce cainele urla de mama focului dincolo de gard.

 Chiar in acel timp, a trecut pe strada si un calugar. Vazandu-l, cainele a sarit la parinte, latrand si aratandu-si coltii. Linistit, calugarul a scos o bucata de paine din traista si i-a intins-o catelului. Imediat, acesta a incetat sa latre, s-a apropiat usor-usor si, dandu-si seama de bunatatea omului, a luat bucatica de paine chiar din mana acestuia si a inceput sa o manance de zor. Apoi s-a asezat langa calugar, dand din coada.

- Vezi, omule - i-a spus parintele celui din spatele gardului - bunatatea naste totdeauna bunatate. Daca tu ai fost rau cu cainele, cum ai fi vrut sa fie el cu tine. Hai, vino si mangaie-l!

 Sa nu mai faci niciodata un rau, acolo unde poti face bine. Si crede-ma, oriunde si oricand poti face numai bine. De tine depinde!

"Dragostea este bucuria de a face altora bucurii."

NU TE FERI DE OSTENELI, ȘI ȚI SE VA DA DEGRABĂ ISIHIA DE CĂTRE DUMNEZEU

Marele Antonie nu a stabilit la întâmplare ordinea canoanelor. Toate au o dezvoltare firească, formează o întreagă clădire. Un înţeles se dezvoltă în următorul. Mai înainte ne-a spus că, dacă nu vrem să ne întoarcem la vechea noastră viaţă, atunci să nu fim lacomi la mâncare. Lucrul acesta are importanţă pentru a trece la canonul de mai sus. Cine începe să-şi piardă legătura cu pocăinţa suferă un dezechilibru: mai întâi se dedă la mâncare, apoi la vorbărie şi, în cele din urmă, la încercarea de a atrage dragostea celorlalţi, de a ajunge centrul atenţiei, de a voi să fie ceva în mediul lui. Dar nimeni nu-l recunoaşte, pentru că fiecare este aplecat spre propriile sale probleme, spre propriile lui griji, spre propria sa viaţă. Şi aşa începe să se îmbolnăvească...!

Dacă vrei viaţa cea nouă, leapădă, mai întâi, lăcomia pântecelui şi, apoi, străduieşte-te să te osteneşti cât poţi mai mult. Osteneala ta este munca pe care o faci, canonul tău, slujba de la biserică. Iţi sporeşte osteneala, rugăciunea, postul, duhul de comuniune? Te iubesc toţi fraţii? Dacă da, atunci Dumnezeu îţi va dărui isihia, premisele nepăcătuirii.

Noi, oamenii, suntem nemulţumiţi de toate, nicicând nu-I vom spune „mulţumesc" lui Dumnezeu. De-ar coborî chiar şi îngerii şi Maica Domnului ca să ne lumineze şi să ne întărească şi să ne binecuvinteze, nici atunci nu vom fi mulţumiţi. Când vor pleca, o să ne exprimăm nemulţumirea: „De ce a plecat Maica Domnului? Ce-am făcut?" Avem nevoie de isihie, de siguranţa Sfântului Duh în inima noastră.

Isihia este atmosfera lăuntrică şi exterioară a omului duhovnicesc, pacea, luminarea inimii, care strigă plină de încredinţare, dintru adâncuri: „Awa! Părinte!" (Gal. 4, 6). In inima noastră este Dumnezeu însuşi. Acolo mărturiseşte şi îşi descoperă prezenţa şi dumnezeirea Sa.

Isihia, pacea sufletului, putinţa ca cineva să-L trăiască pe Dumnezeu în mod liniştit au fost pierdute prin păcat. Omul nu mai găseşte nicăieri isihie, nici în chilie, nici la rugăciune. Se roagă şi simte că rugăciunea nu-i este auzită de Dumnezeu, Şi atunci nu-şi află odihna nici în singurătate, nici în societate. Desigur, societatea nu odihneşte niciodată. Numai simţirea unităţii trupului unic al lui Hristos poate să ne odihnească. Astfel, omul se chinuie neîncetat şi strigă: „Om nenorocit ce sunt!" (Rom. 7, 24). Ostenelile i se par grele. Dar Sfântul spune: să nu vrei imediat desfătarea, bucuria, să nu vrei să redobândeşti de îndată dreptatea de la început, pentru că ai zdrenţuit-o. Acum călătoria ta, cărarea ta sunt durerile şi, după mulţimea durerilor tale, vei primi isihia, pacea şi harul (cf. Ps. 93, 19).

Omul însă, în timp ce el însuşi e de vină pentru că păcătuieşte, în timp ce spune de fapt: „Depărtează-Te de mine, Dumnezeul meu!" (Iov. 21, 14), atunci când se întoarce, are pretenţii de la Dumnezeu, vrea totodată şi restaurarea lui. Dacă Dumnezeu ar face asta, ar fi pierdută orice nădejde de mântuire şi omul ar ajunge un monstru. Singurul lucru care-l poate face ceara topită şi tămâie bineplăcută înaintea lui Dumnezeu sunt duj rerile, osteneala. Primeşte deci osteneala, deoarece tu singur ; adus-o în existenţa ta! Nu te feri de osteneli, pentru că altfel nu găseşti odihnă, bucurie, pace. Când vei osteni, cum zic Psaltirea şi Părinţii, vei primi degrab pe Sfântul Duh, tihna privegherii şi a păcii, odihna isihiei. Fii sigur - zice Dumnezeu - că îţi va : dată isihia de îndată ce sufletul tău va fi pregătit! Atât timp cât nu ţi-o dau, înseamnă nu eşti pregătit. Dacă ţi-o voi da, îţi fi spre pierzanie. Tu luptă-te, pentru că acum înfăţişarea ta înaintea Mea sunt neîncetatele tale osteneli! Acesta este martiriul tău, aceasta este calea ta.

Osteneala şi credinţa că stăm înaintea lui Dumnezeu, Ca ne vede şi ne miluieşte, ne dăruiesc tihnă, libertate, nădejde, pentru că ştim că „nu este nici de la cel ce voieşte, nici de la ce aleargă, ci de la Dumnezeu Care miluieşte" (Rom. 9, 16). Vai şi amar dacă isihia şi pacea ar depinde de noi! Dar, ce mângâiere! Asta nu-i treaba ta - zice Dumnezeu -, e treaba Mea! „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă din calea ce vicleană şi să trăiască" (Iez. 18, 23).

Acest Dumnezeu trăieşte pe de-a-ntregul numai şi numai să ne odihnească! Altfel, nu ne-ar fi adus la viaţă! Căci pentru a ne aduce la viaţă - pentru aceasta El este. Ce nădejde! Ce tihna ne dă! Oricât de puţină minte curată şi oricât de puţină inima curată de-am fi avut, am fi strigat: Un astfel de Dumnezeu există, şi eu n-am putut să-L înţeleg până astăzi! „El poartă grijă de mine" (1 Ptr. 5, 7)! El a hotărât aceasta, a făgăduit-o şi o va face cu noi. Atunci eu ce fac? Eu sufăr, mă lupt, strig, mă chinui, dar ştiu sigur că toată această suferinţă este o călătorie dumnezeiască, împreună cu mine este însuşi Dumnezeu, Dumnezeu Care miluieşte, şi este exclus să facă altceva cu mine decât să mă mântuiască.

Aşadar, când eu Il iubesc cu adevărat pe Dumnezeu şi cred în El, atunci iubesc osteneala. Când însă îmi iubesc şinele şi vreau odihnă, şi nu slava lui Dumnezeu, atunci osteneala mea este un chin, pentru că nu-mi satisface egoismul, adică faptul de a ajunge un mare om în această viaţă.

Ca să ne încredinţăm de câtă vrednicie are osteneala şi truda, ne vom referi la trăirea pe care a avut-o cineva în vremea rugăciunii: „Am început să spun rugăciunea cu şiragul de metanii. Mă străduiam să îmi cobor mintea în inimă, dar mi se părea că respiraţia mi s-a oprit. Nu m-am oprit. Am inspirat adânc de câteva ori şi mi-am continuat strădania. După puţin timp, nu mai era nevoie de niciun efort. Simţeam că rugăciunea iese din inimă într-un ritm continuu."

Rugăciunea nu este propria noastră reuşită, ci o căutare şi o găsire. Căutarea aduce găsirea. In timp ce încerca să găsească rugăciunea, ea a izbucnit, aşa cum ţâşneşte apa într-o fântână arteziană, când îi deschizi robinetul.

„Atunci m-am umplut de bucurie multă, pentru că am văzut că sunt înconjurat cu totul de bucurie, de pace şi de veselie."

Dacă mai înainte se ostenea şi trudea, acum zice: „Sunt înconjurat cu totul de bucurie, de pace şi de veselie." Bucuria, pacea şi veselia au aproape acelaşi înţeles, dar omul încearcă să-şi traducă trăirea folosind multe cuvinte, dar fără să reuşească.

„Pe când alteori nu puteam să stau nemişcat pe scaun nici măcar un sfert de oră, acum am văzut că au trecut două ore întregi şi nu m-am clintit de la locul meu."

Aşa se întâmplă când harul iese dinlăuntrul nostru. Pe noi însă trebuie să ne intereseze osteneala, nu rezultatele. Fratele nu va primi răsplată pentru că dinlăuntrul său au izvorât apele harului, ci pentru osteneala lui. Cu cât mai mult ne ostenim, cu atât mai mult vom fi răsplătiţi, chiar dacă fratele acesta sau altul au fost răsplătiţi mai repede decât mine. Nu are importanţă când vom primi harul, ci care va fi rezultatul, premiul final, pe care ni-l va da Dumnezeu.

Să mai relatăm încă o trăire frumoasă, care arată importanţa ostenelii.

„Fiecare cateheză mă umple de atâta bucurie, încât nu găsesc cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Vreau atât de mult să împlinesc cuvintele pe care le aud, dar mă tem că pe cele mai multe le voi uita."

Oamenii din lume se chinuie foarte mult hotărându-se care păcate să le îndepărteze. Dar cine poate să oprească păcatele? Sau, zic ei, astăzi voi dobândi răbdarea şi smerenia. Iar apoi se tot iscodesc pe ei înşişi dacă le-au câştigat.

„Doresc ca în practică inima să vorbească mai puternic decât mintea. Intr-adevăr, desăvârşirea nu este ceva de nepătruns, ceva nesigur, de neatins şi de nerealizat."

Când oamenii vorbesc despre desăvârşire şi viaţă duhovnicească, li se pare tuturor că ceva-ceva au şi ei. Dar desăvârşirea nu este un lucru de nepătruns, de neatins. In lume laşi păcatul, dar, în cele din urmă, trăieşti în mijlocul păcatului, în griji, între spini, cum zice pilda (cf Mt. 13, 7), şi îndată ce pui mâna pe desăvârşire, o şi înşfaci, pentru că nu poţi să rabzi spinii. Desăvârşirea ţi se pare de neatins, de nerealizat. Ea este însă ceva care se potriveşte cu viaţa noastră de zi cu zi. Aşa cum se potriveşte capacul pe oală, tot aşa se potriveşte şi desăvârşirea cu viaţa monahală.

„Asta îmi dă multă bucurie, pentru că dorul după desăvârşire nu este o iubire de slavă."

Pentru oamenii care se feresc de osteneală şi se preocupă de ceea ce le va da Dumnezeu, lor sau altora, dorul după desăvârşire reprezintă iubire de slavă. Aceştia se plâng lui Dumnezeu că altora le dă, iar lor nu. Iubitorul de slavă se uită la rezultate, cel smerit la osteneală.

Dorul după desăvârşire nu este o iubire de slavă, nici o nădejde viitoare. Nu este un loc interzis, nu este ceva pe care vrei să-l prinzi şi nu poţi. Devine o trăire palpabilă. Dar deşi este o trăire palpabilă, totuşi nu-şi pierde caracterul sfânt şi dumnezeiesc. Desăvârşirea, viaţa duhovnicească sunt Dumnezeu însuşi. Toate pe care le spune Marele Antonie sunt dovedite psihologic şi scripturistic. Sfântul vorbeşte în mod simplu. Tu, zice, nu te feri de osteneli, şi atunci sfârşitul lor va veni tocmai când trebuie. Dumnezeu îţi va opri medicaţia atunci când trebuie.

Arhim. Emilianos Simonopetritul

Talcuiri la canoanele monahale ale sfinților Antonie, Augustin și Macarie - necartonata, Editura Egumenita

Monahismul ca mod de viață

Traim vremuri in care confuzia valorilor domneste, in care binele si raul sunt deseori intrepatrunse. Nici chiar un crestin practicant nu reuseste intotdeauna sa le distinga. Pentru aceasta avem nevoie de modele, de certitudini.

Desi atunci cand spui "manastire" te gandesti la niste oameni care au parasit lumea, care traiesc dincolo de tumultul si goana societatii, in ziua de azi nu mai este deloc asa. Monahismul a intrat in lume - de fapt s-a produs si fenomenul contrar , lumea a "dat navala" in manastire, aducand cu ea spiritul acestui veac. Poate ca "amestecul" acesta, caracteristic vremurilor noastre, ar putea duce la ceva pozitiv, daca am sti sa luam din viata de monah ceea ce ar putea fi aplicabil - si ne-ar imbunatati cu siguranta - viata de mireni.

Monahismul este, in primul rand, o atitudine interioara caracterizata printr-o stare de "asezare" sufleteasca, de pace. Un adevarat monah are pe chip o lumina, raspandeste lumina, are o bucurie interioara care radiaza. E bucuria intalnirii cu Hristos.   

Nu poate gandi negativ - nu are dreptul s-o faca - nici un gand de osanda, de judecata nu e lasat sa patrunda in suflet. Acesta devine un sanctuar, templu al Duhului Sfant, un spatiu privilegiat al iubirii. Nimic urat, nimic rau nu are voie sa patrunda acolo. Roada Duhului,a acestei iubiri care se instaleaza acolo, este, cum spune apostolul: "dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare...": un monah este "condamnat" la iubire. Si noi, chiar mireni fiind, ar trebui sa ne construim aceasta atitudine interioara. Sa ne construim sufletul. Sa-l facem frumos. Sa-l facem sa devina "camara" noastra de taina in care sa depozitam numai valori. "Aur, smirna si tamaie"- iubirea, pacea, smerenia, de fapt o stare de echilibru interior. Nimic facut in exces, totul la vremea lui, fara exagerare.

Aici afli o alta calitate a monahului pe care ar trebui s-o invatam: viata lui se inscrie intr-o ordine. Totul - programul de slujbe, de rugaciune, de insingurare, se desfasoara conform unor reguli destul de stricte in care timpul este "supus", devine slujitorul, nu cel care, ca in viata noastra obisnuita, are tendinta sa "devore", sa ne domine. In lume noi traim intr-o goana permanenta - poate ca ar trebui sa invatam sa supunem timpul, sa incercam sa-l folosim cat mai frumos. Daca o zi a trecut fara ca sa fi facut ceva bun, ceva pentru semenul nostru, atunci ziua aceea reprezinta intr-adevar un timp pierdut.

Nu totdeauna avem posibilitatea sa le oferim celorlalti ceva material. Putem sa le oferim insa altceva, cu mult mai pretios. Un gest, un gand frumos, o privire blanda, un cuvant bun - toate acestea nu ne costa nimic. Si mai presus de toate le putem oferi jertfa noastra de rugaciune. Se spune ca cea mai primita fapta de iubire in ochii lui Dumnezeu este rugaciunea pentru celalalt. Poate si fiindca este dincolo de trup, de material - este imateriala ca si sufletul nostru. Sa invatam sa ne rugam pentru semenul nostru aflat in suferinta, pentru prietenul nostru, dar si pentru vrajmasul nostru (daca exista, si ideal ar fi sa nu existe) - vom invata astfel ce inseamna iubirea.

Rugaciunea trebuie sa devina astfel o stare continua de comunicare cu Dumnezeu. Tot ceea ce vrem sa infaptuim - chiar si in plan material - trebuie subordonat Lui. Sa folosim "telefonul" acesta duhovnicesc in fiecare moment al vietii - acesta poate deveni si un criteriu de a afla daca ceea ce dorim sa realizam este cu adevarat in folosul nostru.

Ascultarea este un alt "pilon" al vietii duhovnicesti. Si noi, cei din lume, il putem aplica in mare masura. Daca toti copiii si-ar asculta parintii, daca la serviciu ne-am asculta sefii, daca elevii si-ar asculta profesorii, cu siguranta ca atmosfera ar fi mai detensionata,conflictele ar disparea, ar fi mai multa pace. Cu singura conditie ca parintii, educatorii, sefii sa fie persoane rezonabile care sa ceara de la cei "mai mici" in grad sau in varsta lucruri acceptabile, sa nu le ingradeasca libertatea sau sa devina tirani.

Ce ar trebui sa mai invatam de la un monah? Poate sa fim singuri (mono = unul, singur) si in acelasi timp in comuniune cu ceilalti. Sa stim sa imbinam aceste doua laturi ale firii umane - dorinta de singuratate si cea de traire alaturi de si prin ceilalti. In manastire, ele se pot imbina foarte frumos - exista un timp al trairii in comun, prin rugaciune, la masa, etc., dar exista si un timp al insingurarii, al linistii, al reculegerii. Probabil ca la inceputuri monahismul era centrat pe rugaciunea in singuratate. In zilele noastre, insa, calugarul e asaltat de credinciosi, viata nu-i mai apartine, trebuie s-o ofere celorlalti. Lumea cu "duhul" ei a dat buzna in manastiri. Acestea au devenit locuri de pelerinaj, un fel de muzee pe care le vizitam , inspiram putina liniste si plecam, grabiti sa ne reluam activitatile, goana de fiecare zi intre serviciu si casa, agitatia si stresul cotidian. Ar trebui sa constientizam ca "muzeele" acestea sunt vii, cu oameni carora le e greu uneori sa duca poverile lumii intregi. In concluzie, timpul insingurarii a ramas in urma si monahul de azi trebuie sa stie sa fie in lume, sa fie cu ceilalti, dar sa-si pastreze in acelasi timp o atitudine de interiorizare. Daca lumea cu pacatele ei a patruns in manastire, nu inseamna ca el trebuie sa se molipseasca de la ea. Dimpotriva, atata vreme cat va sti sa-si pastreze luciditatea, simtul valorilor, bunatatea, blandetea, va deveni pentru ceilalti un sprijin si un model de vietuire in conformitate cu principiile vietii crestine.

Asceza in sensul de infranare continua nu mai este nici ea de actualitate. Putem insa avea ca model, ca maniera de viata, un trai in cumpatare, o dieta cu alimente cat mai naturale - se pare ca pentru un asemenea mod de alimentatie ne-a creat Dumnezeu si nu pentru chimicale ( celebrele E-uri ). E drept ca organismul nostru s-a adaptat atat de tare, incat pare sa nici nu mai bage de seama cand il hranim atat de artificial. In realitate insa multe din bolile epocii noastre apar ca urmare a unei alimentatii gresite. Sa fim aproape de Dumnezeu intreaga viata inseamna si sa fim aproape de natura - creatia Lui - sa invatam s-o iubim, s-o protejam si sa o folosim in mod corect pentru existenta noastra.

Fiecare din noi, cei care mergem frecvent la o manastire, suntem in interiorul nostru, mai mult sau mai putin, monahi. Fiecare avem aceasta aspiratie catre Dumnezeu, catre desavarsire, catre pace interioara si iubire. Nu toti putem parasi lumea pentru a ne consacra in totalitate rugaciunii. Ceea ce ne este, insa, la indemana este sa incercam sa "aducem" in lume principii de viata care sa ne ajute sa traim mai frumos, mai aproape de Dumnezeu, in pace si armonie cu ceilalti. Sa incercam sa raspandim in jurul nostru blandete, iubire, sadind in sufletele celor ce ne inconjoara aceste valori - vom fi atunci cu adevarat "purtatori de Hristos", asemenea unui monah. 

(fragment din “Lectii de iubire” - Mihaela Bacali. Tiparita cu binecuvantarea Prea Sfintitului Parinte Ambrozie, Episcop de Giurgiu)

Monahismul in lumea celui de-al treilea mileniu

Lumea celui de-al treilea mileniu, dominata de dorinta arzatoare de a cunoaste tot, încearca sa patrunda prin intermediul ratiunii într-un domeniu în care aceasta si-a dovedit dintotdeauna limitele. Monahismul nu poate fi înteles deplin prin simpla ratiune, iar daca omul nu se opreste cuvios în fata tainei, risca sa ajunga sa acuze ceea ce, de fapt, nu cunoaste decât partial. Poate acesta este unul din motivele pentru care lumea contemporana priveste deseori cu scepticism monahismul sau îl interpreteaza în functie de propriile mentalitati, ajungând la întelegerea gresita a acestui mod de a sluji lui Dumnezeu.

Încercând sa lamurim câteva din controversele iscate pe aceasta tema, ne oprim mai întâi asupra întrebarii care se ridica cel mai des si care pune sub semnul îndoielii chiar taina care sta la începuturile caii monahale. Întrebarea „De ce intra cineva în monahism?” este absolut normala caci oricine este tentat sa priveasca cu mirare faptul ca niste oameni destoinici, sanatosi si culti renunta de bunavoie la parinti, la prieteni, la cinste, la succes, la confort si la tot ceea ce le poate oferi viata lumeasca, pentru a veni la singuratate, la osteneli, la robie de bunavoie, la anonimat, la o viata de renuntari continue, iar aceasta poate chiar atunci când înca strabat perioada adolescentei visatoare si nelinistite.

Oamenii încearca sa-si explice aceasta renuntare printr-o serie de raspunsuri - aparent rationale - dar care nu au nimic în comun cu realitatea. Astfel, unii considera ca o astfel de persoana dezerteaza în urma unui soc care a pus capat încrederii în sine sau din cauza unei neputinte. Altii îl considera pe tânarul monah ca un fugar de la responsabilitatile vietii sau de la datoriile care i s-ar fi parut a fi prea împovaratoare. Dar cei care gândesc astfel ignora faptul ca monahii nu se duc în manastire la o viata linistita si lipsita de osteneli, ci, dimpotriva, prin parasirea lumii intra în prima linie a razboiului duhovnicesc. Oare acest curaj ar putea fi privit ca „dezertare”?! Sau puterea de a renunta la tot pentru un ideal se poate numi „fuga”?! În nici una caz! Si atunci, care este totusi motivul care i-a putut determina pe acesti oameni sa intre în monahism?

Daca i s-ar pune aceasta întrebare, oricare dintre calugari ar raspunde simplu: „Chemarea monahala”, caci ei sunt constienti ca au fost chemati de Dumnezeu la acest fel de vietuire si ca, în mod absolut normal si fara nici un merit personal, au raspuns acestei chemari. Minunea plecarii la manastire o poate face numai o interventie dumnezeiasca - aceasta chemare adânca, tainica si staruitoare, venita de dincolo de marginile firii, care le da puterea de a parasi totul si de a-si lua crucea grea a unei vieti pline de osteneli.

Cine n-a încercat acest sentiment care împinge pe cineva spre monahism nu poate sa-l înteleaga deplin, deoarece chemarea monahala nu poate fi definita prin cuvinte. Este ca acele notiuni cum sunt „iubire” si „dor” care nu pot fi întelese decât traindu-le, dar care sunt mai intense si mai reale decât oricare altele. Chemarea monahala le cuprinde în sine pe amândoua si înca mult mai mult. Contopind în sine dulceata iubirii si suferinta dorului, aceasta chemare revarsa asupra omului un ocean de iubire sub care inima se topeste, un dor dumnezeiesc care arde sufletul si-l duce pe aripile îngerilor spre izvorul rece si cristalin al manastirii, singurul care poate potoli setea sufletului îndragostit de Hristos.

Chemarea monahala este asemenea acelui „Vino dupa Mine” adresat de Mântuitorul Apostolilor, fara promisiuni, fara cuvinte inutile, fara încercari persuasive, caci inima simte dulceata si renunta la toate pentru o robie de bunavoie: robia iubirii. Chemarea monahala este o taina cu neputinta de înteles pentru mintea omeneasca, desavârsita împletire între acel „Nu voi M-ati ales pe Mine, ci Eu pe voi” (In. 15,16) si libertatea omului, iubire serafimica pogorâta în inima de lut, putere de a transcende dincolo de timp într-o vesnicie liturgica, chemare la slujire totala, desavârsita, neconditionata, revelatie a sacrului spre îndumnezeirea profanului, tânjire dupa Prea Dulcele Mire Ceresc, contopire divino-umana în mrejele dragostei...

Aceasta este chemarea monahala - taina si minune în acelasi timp - a carei realitate oamenii timpului nostru, oricât de rationalisti ar fi, trebuie s-o accepte, fiindca este marturisita de fiecare monah în parte si este singura care poate explica puterea de care dau dovada acesti oameni care parasesc lumea pentru a se darui total si pentru întreaga viata slujirii lui Dumnezeu.

Un alt aspect care naste nedumeriri este neîntelegerea faptului ca dezlipirea de lume este absolut necesara pentru viata monahala, caci fara aceasta nu este posibila o regasire, o crestere launtrica proprie, mai mult, o zidire a omului în har. În lume, oricât s-ar stradui cineva sa se mentina la înaltimea unei vieti duhovnicesti, nu poate reusi aceasta, din cauza amestecului obligatoriu cu cele pamântesti. Si cel legat de grijile si preocuparile vietii ca si cu un lant poate sa umble, dar cu greutate. Viata practica a monahilor, însa, departe de lume si într-un mediu teocratic, patrunde pâna în cutele cele mai fine ale sufletului si le formeaza o psihologie corespunzatoare.

Monahul trebuie sa fie un vultur al spiritului; iubirea lui serafimica fata de Dumnezeu trebuie sa arda ca o flacara în pieptul lui ziua si noaptea. Dezlipirea de lume se face mai întâi pentru ca sa-L poata iubi astfel pe Dumnezeu si apoi, prin iubirea lui Dumnezeu, sa-l iubeasca si pe aproapele ca pe sine însusi.

Este adevarat ca iubirea de Dumnezeu se concretizeaza în puterea de a ne revarsa iubirea peste aproapele nostru, dar iubirea pura nu începe de la noi; noi nu stim sa-l iubim pe aproapele. Chiar daca de multe ori simtim în noi fiorii unei iubiri curate fata de oameni si, în general, fata de tot ce ne înconjoara, realizarea în chip practic a acestei simtiri ne arata ca nu stim sa iubim. Iubirea noastra este legata de pamânt, de interese care au la baza de multe ori un aspect utilitarist si de aici provin raporturile noastre subiective cu lumea. Prin iubirea de Dumnezeu se poate însa realiza un duh de iubire obiectiva a lumii înconjuratoare, iubire care stie sa priveasca natura si pe aproapele în chip duhovnicesc. Numai departându-te de lume te poti apropia de Dumnezeu si El te învata ce înseamna a iubi, acea iubire de esenta divina, singura care este eterna.

Un alt aspect al vietii monahale care a dat nastere la multe controverse este faptul ca într-o lume în care se pune accent mai mult ca niciodata pe libertatea individului, monahismul continua sa se centreze în jurul ascultarii ca virtute principala. Cu toate ca în ochii gândirii profane pare un paradox, supunerea si libertatea sunt conciliabile si, chiar mai mult, interdependente, dar numai într-un plan superior.

Vocile care acuza monahismul ca distruge unul dintre drepturile fundamentale ale persoanei umane - libertatea - nu înteleg ca de fapt ascultarea distruge falsa libertate si-i daruieste omului libertatea deplina, caci aceasta taiere a voii nu duce la desfiintarea omului ca persoana, ci dimpotriva, la întruparea lui într-o personalitate îngereasca. Atunci când ascultarea este resimtita ca o necesitate, ea daruieste libertate, caci supunerea nu e robie, ci e eliberare. Ce altceva este seninatatea care se citeste pe fata oricarui monah daca nu libertate si pace sufleteasca, cele doua lucruri dupa care tânjeste si alearga omul contemporan, dar pe care nu le poate obtine atâta timp cât neaga valoarea ascultarii ca virtute.

Binecuvântata ascultare ascunde în sine o maretie de negrait, ea învrednicindu-l pe umilul si simplul ucenic sa devina salas al Sfintei Treimi. Ceea ce-l împiedica pe om sa fie unit cu Dumnezeu este propria sa vointa si încrederea în sine însusi. Ascultarea înlatura aceste obstacole fiindca presupune o daruire în întregime, iar Dumnezeu nu poate ramâne insensibil fata de supunere si umilinta. De aceea, Sfintii Parinti considera în unanimitate ca ascultarea este cea mai scurta cale spre unirea cu Dumnezeu si spre nepatimire.
Iata cât de mult pierde lumea contemporana care alearga dupa o cât mai mare libertate si neaga virtutea ascultarii, care este, de fapt, adevarata libertate: libertatea de a te supune în mod firesc lui Dumnezeu.

Exista de asemenea unele voci, destul de numeroase mai ales în contemporaneitate, care marginesc întreg monahismul la limitele sufocante ale datoriilor elementare ale iubirii sociale de aproapele si reproseaza monahismului de astazi neimplicarea sociala într-o maniera majora, bazându-se pe unele cazuri de ajutor social oferit de monahii din vechime. Pentru a raspunde acestor acuzatii trebuie subliniat în primul rând faptul ca în vremurile respective nu exista o protectie sociala statala si grija Bisericii pentru saraci era abia schitata. Astazi însa flacara dragostei s-a întins peste tot, nu numai la cei credinciosi, ci chiar si la cei necredinciosi, care toti împreuna constituie ceea ce Cuviosul Paisie Aghioritul numeste „Pronia Sociala”.

Inima monahului tinde spre o îmbratisare iubitoare a semenului, doreste sa-l mângâie si sa-l ajute, dupa pilda lui Hristos, dar în viata monahala cea mai buna expresie a acestei iubiri este rugaciunea, prin care el cauta sa cuprinda întreaga creatie în iubire si în mijlocire. Rugaciunea neîncetata este vocatia proprie si caracteristica monahului, precum si felul sau de a sluji întreaga societate. Rupând la început relatia cu lumea, el o regaseste prin Hristos, dar de-acum înainte în cu totul alt mod, aflându-se unit cu ea printr-o legatura de iubire. Folosind obiceiul de a judeca însemnatatea unei profesii dupa valoarea roadelor pe care aceasta le produce, se poate spune ca monahii aduc unele din cele mai mari foloase sociale fiindca prin rugaciunile lor fac sa se reverse mila lui Dumnezeu peste lume.

Rugaciunea pentru lumea întreaga, pentru „Adamul total”, abate însa în multe cazuri monahul de la o anume slujire a oamenilor. S-ar putea naste întrebarea daca o astfel de abtinere de la o slujire precisa nu este refuzul unui ajutor concret în numele unui lucru abstract. Raspunsul nu poate fi decât negativ, fiindca „Adamul total” nu este ceva abstract, ci plenitudinea cea mai concreta a existentei umane, iar credinta monahului în Dumnezeu preface iubirea lui în rugaciune, întrucât, în virtutea calitatii lui de monah, nu poate sa faca altfel.

Daca rugaciunea pentru lume este principala fapta buna a monahului, ea nu exclude însa ajutorul concret oferit aproapelui aflat în nevoie caci, asa cum spunea Sf. Pahomie, „iubirea de Dumnezeu consta în a ne ridica suferintele unii altora”. Atunci când acest lucru este posibil, monahul nu se da înapoi de la a ajuta oamenii si altfel decât prin rugaciune, dar o face smerit si tacut. Neoferind acest ajutor pentru a fi vazut si apreciat de oameni, gestul sau ramâne neobservat si astfel lumea contemporana îl judeca în necunostinta de cauza si-l acuza pe nedrept ca nu se implica într-un mod concret în sustinerea celor aflati în nevoie. Adevarul este însa cu totul altul: oricât de sarace din punct de vedere material ar fi multe dintre manastirile din vremea noastra, fiecare ofera ajutor celor care au nevoie, în multe si variate moduri, dar întotdeauna aceste fapte sunt îmbracate în haina smereniei si urmeaza cuvintelor Mântuitorului „Sa nu stie stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6,3).

Alte voci contemporane acuza monahismul de neimplicare în misionarism, în propovaduirea cuvântului lui Dumnezeu. Acestora le putem raspunde ca monahii au datoria sa conlucreze la mântuirea lumii nu prin actiunea lor, ci prin desavârsirea lor. Astfel, ei propovaduiesc Evanghelia prin modul cel mai eficient - cel al exemplului - lucru de care înseteaza lumea mai ales astazi, deoarece toti, mai mult sau mai putin, s-au cultivat în epoca noastra si pot spune adevaruri mari din cele ce au citit. Monahismul, în schimb, îsi împlineste rostul spiritual prin disciplinarea firii dupa sfaturile evanghelice, prin trairea crestinismului pâna la tensiunile desavârsirii.

Prin prezenta lor în mijlocul secularismului acestui veac, monahii dau oamenilor o pilda vie a felului cum poate fi interpretata viata altfel decât raportând-o exclusiv la rosturi pamântesti. Simpla lor existenta si modul lor de viata în Hristos reprezinta astfel cel mai bun apostolat, cel mai util misionarism. Neiesind în lume pentru a propovadui cuvântul lui Dumnezeu, ei deschid însa usa chiliei si primesc cu dragoste pe toti cei care vin sa le ceara un sfat sau un strop de liniste si speranta. Fiindca monahul tinde spre altruism, el este întotdeauna gata sa asculte si sa înteleaga bucuriile si durerile semenilor lui, oricare ar fi acestia. Sfatul sau este liber de dorinta personala si neîmpovarat de prejudecati. Foarte constient de propria sa slabiciune, el nu devine un judecator al semenului, ci cauta sa-i fie un frate în adevaratul sens al cuvântului. Aceasta o face fiindca a ajuns la acea maturitate duhovniceasca în care, dupa cuvântul Sfntului Isaac Sirul, simte în el însusi „mila pe care Dumnezeu o are fata de lume”.

Monahii îmbunatatiti, întemeiati adânc în adevarul etern si purtând viu în duhul lor icoana lui Iisus Hristos, Modelul Absolut si Unic, sunt o permanenta binecuvântare. Întâlnindu-i, simti, recunosti prin si împreuna cu ei, ca în Hristos „stii de unde vii si încotro mergi” (In. 8.14). Împartasesc oricui sensul vietii, echilibrul stabil si dinamic al puterilor sufletesti. Primesc de la ei forta, lumina binefacatoare si regeneratoare, mai ales acele suflete care cauta sprijin: suflete fragile, slabite, deznadajduite. Ei le ajuta sa-si refaca unitatea, armonia puterilor launtrice, le dau pace interioara, speranta, încredere si dragoste, virtuti care stau la baza unei vieti sfinte dupa chipul lui Dumnezeu Ziditorul - Tatal, prin Fiul, în Duhul Sfânt.

Monahul este un reprezentant înaintea Celui Preaînalt al unei lumi suferinde si se ofera în fiecare zi ca jertfa unita cu jertfa lui Hristos pentru mântuirea acesteia. Cu sufletul sau aprins prin lumina cea de sus, purificat prin rugaciune si jertfa, cheama cu glas de arhanghel toata suflarea crestineasca la iubire, modestie, dreptate, înnoire si la ascultare de voia Celui Atotputernic.

maica D.

Manastirea Sf. Ioan Botezatorul - Lipnita