Începutul celui care doreşte să-şi asume viaţa monahală

Începutul celui care doreşte să-şi asume viaţa monahală este însoţit de semne. Cei care intră în monahism ştiu acest lucru. E mai mult decât dorinţa care îmboldeşte pe cine­va către această vieţuire, deşi această dorinţă este chiar temelia ei.

Începutul celui care doreşte să-şi asume viaţa monahală este însoţit de semne. Cei care intră în monahism ştiu acest lucru. E mai mult decât dorinţa care îmboldeşte pe cine­va către această vieţuire, deşi această dorinţă este chiar temelia ei. Se petrec însă şi alte întâmplări în care se vede clar mâna lui Dumnezeu. Aces­tea vor sluji mai târziu ca reazem dătător de nă­dejde pentru a putea termina ceea ce ai început şi te determină să-ţi fixezi şi să-ţi duci la împlini­re scopul. Este cu neputinţă a descrie exact ceea ce se petrece. Fiecare dintre voi a primit un semn tainic, şi numai aceleia i se pare a fi cu totul neobişnuit. Acest fapt ne asigură că monahismul, atât la începutul cât şi la împlinirea lui, este o lu­crare de provenienţă cerească; şi că o monahie este un fenomen miraculos şi graţios pe acest pă­mânt, deşi la exterior se arată ponosită, mai mult ponosită decât graţioasă.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Râvna duhovnicească, Editura Sophia, p. 28)

Cum, când şi de ce a apărut monahismul?

„Sfântul Ioan Casian crede că în timpul creştinismului primar, în epoca apostolică, în special, oamenii influenţaţi de învăţătura Mântuitorului, de chemarea Lui spre desăvârşire, s-au retras oarecum din societate mai către margine şi au format grupuri destul de mari, pentru a duce o viaţă în comun.“ „La începuturile sale, monahismul era reprezentat în special de persoane şi grupări independente, care răspundeau unui zel special.“ În epoca bizantină, „monahii puteau chiar să răstoarne un împărat, dacă se abătea de la dreapta credinţă“. „Dezmăţul exagerat din societate, toată gălăgia asta, îi va determina pe mulţi să-şi caute liniştea în mănăstire.“ Despre cum s-a născut, cum a evoluat şi cum a influenţat monahismul lumea creştină, aflaţi din interviul cu academicianul Emilian Popescu.

Când a apărut monahismul?

Există mai multe opinii, unele ale unor învăţaţi laici, altele ale învăţaţilor creştini. Unii învăţaţi laici socot că originile monahismului ar sta chiar în epoca romană, în epoca principatului, când persoane foarte sărace se retrăgeau la marginea comunităţilor şi chiar mai departe, ca să scape de obligaţiile fiscale impuse de stat. Acest fenomen s-a petrecut mai ales în Egipt, unde clima, fructele şi peştele din preajma Nilului asigurau condiţiile minime de trai. Această retragere din societate era numită „anahoresis“, de aici anahoret, cuvânt a cărui semnificaţie iniţială, aşadar, nu a fost de natură religioasă, ci de natură socială. Se mai spune că, la un moment dat, aceşti anahoreţi retraşi din motive sociale au intrat în legătură cu diferite curente filosofice, care le-au dat nişte idealuri de viaţă, pe care ei le-au cultivat. Mai sunt şi păreri care pun originile monahismului în legătură cu aşa-zişii „terapeuţi“, asceţi iudei, greci şi egipteni, care trăiau pe lângă templele lui Isis din Egipt şi aveau idealul purificării de patimi.

Despre monahismul motivat creştin, de când putem vorbi?

Există o altă tradiţie în legătură cu originile creştine ale monahismului, aceea a Sfântului Ioan Casian. Sfântul Ioan Casian crede că în timpul creştinismului primar, în epoca apostolică, în special, oamenii influenţaţi de învăţătura Mântuitorului, de chemarea Lui spre desăvârşire, s-au retras oarecum din societate mai către margine şi au format grupuri destul de mari, pentru a duce o viaţă în comun. Aceasta este opinia Sfântului Ioan Casian, sprijinită şi de informaţii din Faptele Apostolilor. Învăţaţii creştini socot că şi numai învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, modul Lui de viaţă şi după aceea învăţătura Sfântului Apostol Pavel erau suficiente pentru a inspira monahismul, fără a mai fi nevoie de alte surse de inspiraţie.

Monahismul, reacţie la secularizarea Bisericii?

Primele comunităţi bisericeşti au fost, evident, strict legate de spaţiul urban. În ce moment monahismul, dezvoltat în afara cetăţii, ca o altă formă de manifestare a duhului creştin, a devenit interesant pentru Biserică?

La începuturile sale, monahismul era reprezentat în special de persoane şi grupări independente, care răspundeau unui zel special, prezent la o persoană, la două sau la mai multe. Deci nu intrase ca o instituţie sub autoritatea Bisericii. Trebuie să ţinem cont, totuşi, că la începuturile sale Biserica avea o organizare modestă, mai bine pusă la punct în oraşe. Monahismul eremitic - de la „eremos“, pustiu, retras - s-a dezvoltat în zone pustii, în Egipt, în sudul Palestinei, în Siria, şi după aceea, mai târziu, şi în Asia Mică. În acest context deci apare şi numele celui mai celebru monah creştin, care a întemeiat viaţa eremitică, Sfântul Antonie cel Mare, ce s-a născut pe la anul 250 şi a trăit până în 356. Sfântul Antonie, un eremit, aşadar, a lăsat mulţi ucenici, între care Sfântul Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei. Faptul că episcopul Alexandriei este ucenic al unui eremit, trăitor în pustie, este dovada cea mai limpede despre cât de strânse erau legăturile dintre monahism şi ierarhie, încă de la începuturile secolului al IV-lea.

Există o opinie, conform căreia monahismul ar fi fost şi o reacţie la o tendinţă de secularizare în Biserică, ce se făcea simţită la sfârşitul secolului al III-lea, dar mai ales după 313, când încetează persecuţia asupra creştinilor. Cât adevăr este în această teorie?

Nu poate să fie vorba de o secularizare în Biserică la sfârşitul secolului al III-lea, pentru că Biserica era în plină perioadă de persecuţii; persecuţiile generale ale Bisericii au început la mijlocul secolului al III-lea. Primul care a dezlănţuit persecuţiile a fost împăratul Deciu, în jurul anului 250. Apoi a urmat Valerian, Galerius, Aurelian ş.a.m.d.

Dar după încheierea acestei perioade?

Perioada de relaxare a început abia în timpul împăratului Constantin cel Mare, după 313. Constantin cel Mare este primul care, prin Edictul de la Mediolanum, restituie creştinilor bunurile confiscate şi transformă Biserica într-o instituţie cu drepturi depline. E greşit spus că ar fi apărut vreo tendinţă de secularizare a Bisericii. Se lupta încă pentru existenţă, pentru că şi după 313 au mai fost persecuţii, în timpul lui Liciniu (308-324), Iulian Apostatul (361-363). Nu e valabilă această ipoteză. Abia după ce s-au terminat persecuţiile, când Biserica a avut un sinod care i-a clarificat pentru prima dată doctrina, în 325, atunci s-a putut organiza, după ce şi-a căpătat oarecare siguranţă de sine.

Se spune că la Sinodul din 325, la care a participat şi împăratul Constantin, erau prezenţi foarte mulţi oameni care trecuseră prin persecuţii; unii aveau un ochi scos, alţii aveau cicatrice în obraz, alţii aveau câte un genunchi anchilozat pentru rănile suferite. Se putea seculariza Biserica în acele vremuri când încă amintirea persecuţiilor era atât de vie?

„Trăire supremă a învăţăturii Mântuitorului“

Ce a adus nou viziunea monastică asupra modului creştin de a trăi, referindu-ne la acea spiritualitate dezvoltată în pustiul egiptean?

Există o tendinţă firească a omului de curăţire de patimi. Chiar la epicurei, la stoici, se vorbea de katharsis, de purificare, însă avea cu totul alt conţinut, era un conţinut filosofic. Când a luat fiinţă monahismul creştin, atunci esenţială a fost legătura cu Dumnezeu, rugăciunea şi trăirea experienţei contactului cu Dumnezeu.

Fără îndoială, spiritualitatea monahală a fascinat Biserica şi a influenţat-o într-un mod greu de apreciat pe deplin, însă cum a fost, la început, percepută viaţa monahală: ca o formă, printre altele, de a trăi spiritul evanghelic ori ca un superlativ al vieţii creştine?

Era urmarea învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos dusă la străduinţe maxime, pentru că Mântuitorul le-a spus că cine doreşte să vină după El să-şi vândă ce are şi să-şi facă comoară în ceruri. Ca să ajungi la hotărârea de a părăsi lumea, de a vinde tot şi de a pleca într-un loc necunoscut şi de a te lăsa numai în grija lui Dumnezeu însemnează o mare tărie de suflet şi un eroism pe care nu-l putea avea oricine. Deci, este un fel de trăire supremă a învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos, într-un mediu adecvat, departe de societate, pentru că societatea te perturbă în această privinţă.

Monahii în cetate

Vă propun un subiect interesant: legătura dintre monahism şi spaţiul public bizantin. După ce Biserica a obţinut libertate, poveştile despre monahi, învăţătura, statura deosebită a unor oameni sfinţi dintre rândurile monahilor, cu siguranţă au fascinat şi au cucerit spaţiul public bizantin şi societatea devenită creştină, între timp.

În primul rând, trebuie să spun că monahismul răsăritean a reprezentat un ideal măcar vrednic de văzut pentru tinerii de atunci. Erau pelerinaje frecvente din Apus la Locurile Sfinte, cu şedere îndelungată în mănăstiri. Exemple avem chiar de la noi, cu Sfântul Ioan Casian, Sfântul Gherman, care, înainte de a ajunge în Italia, au stat vreme îndelungată alături de părinţii din pustiu.

În acele vremuri, orice om care căuta desăvârşirea trebuia să meargă şi să vadă experienţa monahilor. Monahii căpătaseră un prestigiu foarte mare, aşa cum se bucură astăzi de un prestigiu deosebit universităţi ca Princeton sau Harvard. Mulţi mergeau acolo ca să vadă cum trăiesc monahii, iar vieţuirea acestora au adus-o şi în capitala imperiului.

De pildă, monahismul în capitala Imperiului Bizantin a fost adus de un călugăr din Siria, Isaac, în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Iniţial, el a întemeiat o mănăstire mai modestă, însă a câştigat un demnitar mare bizantin, Dalmat, care a dat bani, şi în anul 383 s-a clădit o mănăstire puternică în Constantinopol. Dar nu a fost numai mănăstirea lui Dalmat, a mai fost şi mănăstirea achimiţilor, acei călugări care se rugau în schimburi, fără oprire, ziua şi noaptea, şi multe altele, după aceea.

În afară de faptul că aveau ca ideal rugăciunea pură şi legătura cu Dumnezeu, aceste mănăstiri din Constantinopol cinsteau şi moaştele de sfinţi, devenind şi mai atractive, din acest punct de vedere. De pildă, capul Sfântului Ioan Botezătorul era adus la Constantinopol într-o mănăstire de acolo, foarte importantă; moaştele Sfinţilor Serghie şi Vah, la fel, tot la Constantinopol, Cosma şi Damian, erau mănăstiri şi lângă ele existau şi aşezăminte de primire a bolnavilor, şi se relatează că oamenii veneau, stăteau o perioadă în aceste aşezăminte, se rugau şi plecau sănătoşi.

Curând, monahii au devenit foarte influenţi în societate. Ei aveau ca fii duhovniceşti mari personalităţi politice, iar influenţa lor în problemele foarte importante, chiar politice, era foarte mare; dar mai ales în cele bisericeşti.

În timpul împăratului Justinian, monahii erau bine primiţi chiar în palatul imperial. Lui Justinian îi făcea mare plăcere să poarte discuţii cu monahii îmbunătăţiţi. De altfel, el avea convingerea că rugăciunile monahilor şi prezenţa mănăstirilor în imperiu aduc pacea; îi considera pe călugări „îngeri în trup“ şi, din acest motiv, a luat numeroase măsuri pentru îmbunătăţirea vieţii monahale.

În mănăstiri se desfăşura şi o intensă activitate intelectuală şi culturală. Se copiau manuscrise, se difuzau cărţi. Categoric, monahismul a avut un rol foarte important în societatea bizantină. Monahii puteau chiar să răstoarne un împărat dacă se abătea de la dreapta credinţă.

„Astăzi intră mai mulţi intelectuali în mănăstiri“

Vă propun să facem un arc foarte lung peste timp, până în zilele noastre. Aţi putea face o descriere a lumii monahale de astăzi?

În România sau în lume?

În lumea creştină, în ansamblu.

Monahismul are o extindere diferită în ţara noastră şi în lume. Sunt ţări din Europa sărace în monahi în momentul de faţă, iar acest fapt este un semn al crizei spirituale prin care trece Apusul astăzi. În lumea romano-catolică există mănăstiri mari, cum este de pildă Maria Laach, în Germania, o mănăstire de tradiţie gregoriană, splendidă, dar cu foarte puţini călugări. Clădiri imense, biblioteci, dar sunt foarte puţini monahi. La fel şi în Spania. Se remarcă o criză a monahismului care adapă criza spirituală.

Şi la noi se poate sesiza, în momentul de faţă, o criză a monahismului, cu toate că avem un număr mare de monahi, pentru că afluxul, chemarea la monahism, este mai săracă decât acum zece sau cincisprezece ani.

După Revoluţia din 1989, a fost un aflux foarte mare spre mănăstiri. Mulţi s-au dus fără chemare, s-au dus numai pentru ca să-şi asigure ziua de mâine; mulţi au plecat, iar acum se găsesc tot mai puţini doritori de a merge să se consacre lui Dumnezeu.

Totuşi, ca un fapt îmbucurător, astăzi intră mai mulţi intelectuali în mănăstiri. Eu cunosc chiar dintre absolvenţii mei de la Facultatea de Teologie de la Iaşi băieţi excepţionali care s-au dus la mănăstiri. Mănăstirea Putna, de exemplu, are un număr mare de monahi licenţiaţi în Teologie sau în alte ştiinţe. Am cunoscut în vara anului trecut, la Galaţi, doi călugări, ajutoare apropiate ale Preasfinţitului Casian, unul cu studii de matematică şi fizică, celălalt cu studii de informatică. Dar nu sunt mulţi din aceştia. La Athos am cunoscut tot aşa, şi greci, dar şi occidentali, care au trecut la Ortodoxie şi au intrat în mănăstire.

Este un procent mai mare acum de intelectuali printre monahi, decât acum, să zicem, cincizeci sau o sută de ani.

„Toată gălăgia asta îi va determina pe unii să-şi caute liniştea în mănăstire“

Ce influenţă credeţi că exercită monahismul în lume, astăzi? Vă rog să vă referiţi la spaţiul ortodox, în general, şi la spaţiul românesc, în special.

Spaţiul ortodox are şi el particularităţile lui. În Bulgaria e sărăcie mare şi de preoţi şi de monahi, în Serbia, cu conflictele astea, au fost distruse mănăstiri... În Grecia este mai bine; au mănăstiri foarte bine puse la punct, destul de populate. Intelectualii greci au legături strânse cu mănăstirile; au duhovnici în ele. Există, deci, o legătură strânsă în Grecia între intelectualitate şi monahism. La noi, mai puţini intelectuali merg la biserică sau la mănăstiri...

Sau nu se afişează. Poate că au nişte reţineri pe care le-au dobândit în perioada comunistă de a nu se afişa, de a fi mai discreţi în această privinţă.

Nu ştiu cât se afişează, cât nu se afişează, chestiunea este că, dacă sunt cu adevărat intelectuali şi creştini, n-au de ce se ascunde. Să se arate, să spună că merg să se spovedească şi lucrul acesta poate să devină un model şi pentru alţii. Dar nu sunt mulţi intelectuali cu tragere către duhovnicie. La noi, intelectualitatea este ruptă de Biserică, de mai multă vreme. Eu bănuiesc că acest lucru s-a petrecut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după Revoluţia de la 1848 şi după reforma lui Cuza.

Care sunt speranţele dumneavoastră legate de viitorul monahismului?

Cred că monahismul se va întări în viitor, pentru că dezgustul de lume creşte acum. Dezmăţul exagerat din societate, toată gălăgia asta îi va determina pe mulţi să-şi caute liniştea în mănăstire. Fără îndoială, monahismul va dăinui.

SURSA: http://ziarullumina.ro/interviu/cum-cand-si-de-ce-aparut-monahismul

De mic căsătoreşte-te sau de mic călugãrește-te!

Anii trec repede. Este bine ca tânărul să nu rămână nehotărât prea multă vreme la răscrucea drumului, ci să-şi aleagă o cruce – una din cele două căi ale Bisericii noastre – potrivit cu chemarea sa şi cu mărimea lui de suflet şi să înainteze pe ea cu încredere în Hristos. Să-L urmeze pe Hristos la Răstignire, dacă vrea să se bucure pascal. În ambele feluri de viată există amărăciuni, însă atunci când te afli lângă Dumnezeu, le îndulceşte dulcele Iisus. Când cineva trece de treizeci de ani, începe să şovăiască în a se hotărî. Şi cu cât trec anii, cu atât mai mult va şovăi. Cel tânăr se adaptează mult mai uşor în oricare din vieţile pe care le-ar urma. În timp ce omul care a trecut de treizeci, pe toate le cercetează cu raţiunea sa. Caracterul său deja s-a format şi cu greu se mai schimbă; este „beton turnat”. Şi uită-te, cei care se „aranjează” la o vârstă mică, fie în viața de căsătorie, fie în monahism, păstrează până la bătrâneţile lor o simplitate copilărească şi se armonizează uşor între ei. Am văzut o pereche care s-au căsătorit de mici. Aşa cum vorbea bărbatul, la fel vorbea şi femeia; orice făcea bărbatul, făcea şi femeia. Şi fiindcă s-au căsătorit de mici, au împrumutat unul de la altul obiceiurile lor, atât în vorbire, cât şi în comportament, legându-se astfel între ei cu mai multă uşurinţă. Un proverb spune: De mic căsătoreşte-te sau de mic călugăreşte-te! Mai ales tânăra este bine ca până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani să hotărască ce fel de viață va urma. După această vârstă „aranjarea” ei se va face tot mai greu, pentru că se gândeşte că nu-i va fi uşor să se supună. Pe lângă aceasta, cu cât trec anii, cu atât dobândeşte mai multe capricii, şi atunci cine o va mai lua? Iar dacă în cele din urmă ajunge la căsătorie, atunci ea caută în aceasta mai mult o protecţie, decât să întemeieze o familie. Este dovedit faptul că cel care amână mereu căsătoria sa, după trecerea anilor caută şi nu mai găseşte. Atunci când este tânăr, alege el; apoi, însă, îl aleg alţii pe el. De aceea spun că în problema aceasta este trebuinţă uneori şi de puţină nebunie. Este bine să treacă cu vederea unele cusururi care nu sunt esenţiale, pentru că altfel niciodată nu-i vor veni toate aşa cum le aşteaptă el. Odată a început să plouă, iar printr-o albie a început să curgă apă. Un nebun şi un raţionalist voiau să treacă de cealaltă parte. Atunci raţionalistul aspus: „Se va opri ploaia, se va împuţina apa şi după aceea voi trece”, nebunul, însă, nu a aşteptat, ci rupând-o la fugă prin apă, a trecut dincolo. I s-au udat puţin hainele, dar a mers acolo unde voia. Între timp ploaia în loc să se oprească, s-a înteţit şi mai mult. Apa a crescut şi, în cele din urmă, raţionalistul nu a mai putut trece de cealaltă parte, pentru că de acum era deja primejdios. Unii au multă mândrie, mult egoism, şi de aceea nu-ți ajută Dumnezeu. Ani de-a rândul vin câţiva la Colibă şi mă întreabă: „Ce vrea Dumnezeu de la mine, Părinte?”. Întreabă de parcă Dumnezeu ar avea nevoie de ei, nu ei de Dumnezeu, nici monahi nu s-au făcut, nici nu s-au căsătorit. Ca şi cum ar fi făcuţi din aur şi se tem să nu fie luaţi drept vergele de fier şi băgaţi în beton. Alţii iarăşi mă întreabă: „Părinte, ce să fac? Să mă fac monah sau să mă căsătoresc? Spune-mi pentru ce fel de viață sunt?”. „Tu ce vrei?” îl întreb. „Şi una şi alta”, îmi răspund. Le vor pe amândouă. Dacă le-aş spune gândul meu, că, de pildă, sunt pentru căsătorie şi să se căsătorească, se poate ca ei să nu-şi găsească odihnă, şi atunci vor veni la mine să-mi spună: „Sfinţia Ta mi-ai spus să urmez această viață şi iată, acum mă chinuiesc”.

 Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. IV Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 23-25

Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/de-mic-casatoreste-te-sau-de-mic-calugareste-te/
Moldova Ortodoxă

DIN DRAGOSTE PENTRU SFÂNTUL IERARH NECTARIE ȘI MĂNĂSTIREA RADU VODĂ- BUCUREȘTI

               https://www.facebook.com/groups/835210059835110/

http://www.manastirearaduvoda.ro/

CUVIOSUL ZOSIMA MONAHUL ( 4 IANUARIE)

(secolele XVIII-XIX)

Schimonahul Zosima era cu metania din Manastirea Neamt. Aici s-a nevoit pana spre sfarsitul secolului XVIII, deprinzand mestesugul vietii duhovnicesti de la cei mai alesi calugari. Apoi, primind marele chip ingeresc si fiind inzestrat de Dumnezeu cu darul frumoasei cantari, a avut multa vreme ascultarea de protopsalt.

Mai tarziu, auzind de pustnicii din muntii Pocrovului si de randuiala ascetica a acestei sihastrii, schimonahul Zosima se retrage la Schitul Pocrov. Aici, dupa traditia locului, devine pustnic in Muntele Chiriacu din apropiere, unde se nevoiau multi sihastri renumiti. Fiecare se ostenea in chilia sa toata saptamana. Iar Duminica se adunau cu totii la Sfanta Liturghie in schit, se impartaseau cu Trupul si Sangele Domnului, apoi pleca fiecare la ale sale.

Astfel a sihastrit Cuviosul Zosima multi ani in padurile Pocrovului, in post, in priveghere si in neadormita cantare si rugaciune. Indeletnicirea sa era scrierea de manuscrise. Batranul copia cuvintele Sfintilor Parinti si diverse cantari bisericesti, pe care apoi le dona la schituri si la sihastri. Avea inca darul de a compune stihuri duhovnicesti, pe care le canta singur in linistea chiliei sale.

In anul 1821 au venit incercari grele peste manastiri si peste Tara Moldovei, care au tulburat mult sufletul Cuviosului Zosima. Iata ce scrie el despre ele in insemnarile sale:

"Implinindu-se anul de la Hristos 1821, sezand eu, monahul Zosima, la obisnuita mea liniste in pustiul Pocrovului a Sfintei Manastiri Neamtului si iesind dupa obiceiul meu la Sfanta Liturghie, si dupa ce m-am intampinat cu parintii schitului au inceput a ma intreba:

- Stii, frate, ce s-a intamplat in saptamana aceasta in Moldova?

- Ba nu, am raspuns. Ce sa stiu eu?

Atunci, parintii mi-au povestit pe rand tulburarile ce s-au pornit peste Tara Romaneasca si Moldova, cum si primejdia ce ameninta Sfintele Manastiri".

Intr-adevar, din cauza rascoalei eteriste, Manastirea Neamt a ramas pustie un an de zile, iar calugarii s-au risipit prin schituri si paduri. Asemenea au patimit si Manastirile Agapia, Varatec, Bistrita si Sihastria. Toate au fost jefuite si unele incendiate de turci. Insa, cel mai mult a fost distrusa Manastirea Secu.

Auzind ca aici se dau lupte grele si ca manastirea este asediata de turci, Cuviosul Zosima, indemnat de Duhul Sfant, a venit noaptea in preajma manastirii sa dea o mana de ajutor sarmanilor calugari inchisi intre ziduri si amenintati cu moartea. De asemenea, prin codri si munti rataceau sute de calugari si mii de tarani fara hrana si adapost, izgoniti din salasurile lor.

Privind batranul de pe culmea dealului, plangea de jalea sfintei manastiri. Apoi, afland ca tezaurul, icoanele cele de mult pret si sfintele vase ale Manastirilor Secu si Agapia sunt tainuite sub zidurile ei, s-a furisat noaptea, a spart zidul, a scos odoarele si le-a ascuns in Muntele Vasanu, unde au stat ingropate timp de un an si jumatate. Dupa ce s-a linistit rascoala si calugarii s-au intors la ale lor, Cuviosul Zosima a adus tezaurul din nou la manastire.

Astfel a salvat pustnicul Zosima de la foc si jaf icoanele si odoarele Manastirilor Secu si Agapia. Apoi, intorcandu-se la chilia sa in padurile Pocrovului, a scris toate acestea, spre stiinta celor ce vor urma.

Cuviosul Zosima a mai alcatuit si cateva "Plangeri" frumos versificate, adresate manastirilor jefuite si profanate, care apoi se cantau de calugari si mireni. Astfel, a scris Plangerea Manastirii Varatec, Plangerea Manastirii Secu, Plangerea Manastirii Agapia, Plangerea Manastirii Slatina, Plangerea Manastirii lasului si altele.

Asa s-a nevoit Cuviosul Zosima in padurile Pocrovului pana la adanci batraneti. Apoi, simtindu-si sfarsitul aproape, s-a coborat in schit si s-a mutat cu pace catre Domnul.

RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTA TREIME

Mareste imaginea.

Din somn sculandu-ma, multumescu-Ti Tie, Prea Sfanta Treime, ca pentru multa bunatatea Ta si pentru indelunga rabdarea Ta, nu Te-ai maniat pe mine, lenesul si pacatorul, nici nu m-ai pierdut cu faradelegile mele, ci ai facut iubire de oameni dupa obicei;  si intru deznadajduire zacand eu, m-ai ridicat, ca sa manec si sa slavesc puterea Ta. Deci, acum, lumineaza-mi ochii gandului,  deschide-mi gura ca sa invat cuvintele Tale, sa fac voia Ta, sa-Ti cant intru marturisirea inimii si sa laud Prea Sfant numele Tau:  al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin

RUGĂCIUNEA ÎN MĂNĂSTIRE

Rugaciunea  in manastire

Art.65 - In manastiri si schituri se duce, de regula,viata de obste. Viata de sine se ingaduie numai in manastirile si schiturile lipsite de conditii pentruorganizarea vietii de obste.

Art.66 - Cei care s-au fagaduit lui Dumnezeu sa traiasca in castitate, saracie si ascultare deplina, in manastire sunt datori sa-si petreaca viata in rugaciune, invatatura si munca. Toti vietuitorii (vietuitoarele), inclusiv monahii (monahiile), chiar daca sunt pensionari(e), trebuie sa participe la treburile obstesti ale manastirii, atunci cand hotaraste staretul (stareta).

Art.67 - Toti vietuitorii manastirii (incepatori, frati, rasofori si monahi), in frunte cu staretul, sunt indatorati sa ia parte, cu toata evlavia, la slujbele religioase randuite dupa Tipicul manastiresc, numai in bisericile manastirii, in afara de cei bolnavi ori aflati in calatorie, la bucatarie sau ingrijirea animalelor.

Art.68 - In chilie, fiecare este dator sa-si implineasca pravila personala. In aceasta privinta, impreuna cu rugaciunea personala cea din toata vremea si cu pravila de chilie, el este dator sa ia parte cu tot sufletul sau, in primul rand, la cele sapte Laude ale rugaciunii si cantarii de obste. "Nimic mai inaltator, spune Sfantul Vasile, cat sa imiti pe pamant corurile ingerilor din ceruri si sa canti impreuna cu ei imn Atotfacatorului".

Art.69 - Precum a spus psalmistul: "De sapte ori pe zi Te-am laudat" (Psalmul 118, 164), cele sapte Laude din zi sunt datori si calugarii a le aduce inaintea lui Dumnezeu, prin rugaciunile si cantarile lor de obste, de la care nu pot lipsi decat din cauza de boala sau din alte motive binecuvantate:

1) La Ceasul al IX-lea, adica ceasul in care Domnul si-a dat duhul pe Cruce, in graiul profetic al Psalmilor sa preamarim pe Stapanul pentru zidirea cea din nou a lumii si marea binefacere a Jertfei Sale;

2)  La ceasul Vecerniei, ca, odata cu apusul soarelui, "sa multumeasca lui Dumnezeu, prin ridicarea mainilor, pentru toate cate au primit de la El in curgerea zilei care se sfarseste", dupa cum zice dumnezeiescul nostru Parinte Vasile;

3) La Pavecernita, ca sa rugam pe Dumnezeu pentru toate cate am gresit, si odihna cu inima treaza sa ne daruiasca impotriva tuturor ispitelor si uneltirilor diavolului;

4) La Miezonoptica, vegherea noastra aducand-o jertfa curata intru intampinarea Mirelui, care si in miez de noapte va veni sa faca judecata lumii acesteia;

5) La Utrenie si Ceasul I, adica la rugaciunea pentru intampinarea diminetii, ca, pomenind "manecarea adanca" a ceasului invierii, inainte de orice lucru, cele "dintai miscari ale sufletului si ale mintii sa le inchinam lui Dumnezeu", ca o nastere din nou de fiecare zi si ca o inviere (Se incheie serviciul de seara).

6) La Ceasul al III-lea, "ca sa primim si noi de la Duhul Sfant indrumare si povatuire spre cele de folos", luand aratarea cea in limbi de foc a Duhului, Care a venit peste Apostoli intru al treileaceasdinzi (Seincepeserviciule dimineata).                         

7) La Ceasul al Vl-lea, pentru ca, dupa pilda Sfintilor, sa ne aparam cu psalmul al nouazecelea de primejdie, "de demonul cel de amiaza-zi", si sa ne hranim sufletul cu hrana dragostei, cugetand la covarsitoarea bunatate a Domnului fata de noi, in ceasul acesta al Rastignirii Sale;                                                                

8) Se cade a sti asa cum este o Sfanta a Sfintelor, o cantare a cantarilor, asa cum este in iconomia darului si o lauda a laudelor, aceasta cununa a tuturor laudelor Bisericii este Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie.          

La tainica ei lucrare de prefacere a firii si de indumnezeire, calugarii sunt cu deosebire datori sa ia parte toti la cantarea in comun, jerfind pe omul cel vechi si poftele lui odata cu injunghierea cea fara de sange a Mielului si intarind pe omul cel nou cu dumnezeiasca merinda, despre care insusi Domnul a zis: "Daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi" (Ioan 6, 53).
Cand nu se savarseste Sfanta Liturghie, se citeste Obednita si celelalte, dupa randuiala Tipicului zilnic.

Art.70 - Scopul acestei intregi randuieli de lauda este sa tina aprins in manastire un duh de evlavie din ce in ce mai fierbinte si sa atraga pe monahi spre o unire cu Dumnezeu din ce in ce mai stransa si roditoare in fapte de dragoste.

Pentru atingerea acestui scop se cere:

a) Atat psalmodierea, cantarea, cat si rostirea rugaciunilor sa se faca cu intelegere.
"Ceea ce este simtul gusturilor in cunoasterea mancarurilor, acelasi lucru este priceperea cand este vorba de cuvintele Sfintei Scripturi", zice Sfantul Vasile. De aceea, de are cineva sufletul tot asa de simtitor la puterea fiecarui cuvant, precum are gustul simturilor la felul mancarurilor, atunci implineste cuvantul care zice: "cantati cu intelegere" (Pravila Mica 279).          

b) Sa implineasca randuiala de rugaciune pana la sfarsit cu toata ingaduinta si rabdarea, fara a intinde cantarea, ca sa nu fie obositoare, si fara a o grabi, ca sa nu se stinga focul rugaciunii.

c) Sa se pastreze, pe cat se poate, tacerea si luarea-aminte neimprastiata, in tot timpul rugaciunilor.

Unor frati care nu-si puteau stapani mintea si intrebau: "Cum sa avem mintea neimprastiata la rugaciune?", Sfantul Vasile le raspundea: "Numai  daca va veti incredinta ca Dumnezeu sta cu adevarat inaintea voastra".

"Iar daca stati la rugaciune cu mintea imprastiata, desi ati putea sa  stati cu toata luarea-aminte, atunci sa nu cutezati a sta inaintea lui Dumnezeu, ca sa nu se schimbe rugaciunea voastra in pacat. Iar daca, fiind coplesiti de pacate, nu veti putea sa va rugati cu minte neimprastiata, atunci indemnati-va pe voi insiva pe cat va vor ajunge puterile, ramanand locului, si stati inaintea lui Dumnezeu, indreptandu-va catre Dansul si strigand-o inauntrul vostru si Dumnezeu va va ierta, fiindca nu din lenevie, ci din slabiciune n-ati avut puteri sa stati inaintea Lui, precum se cade".

d) Sa insotim citirile intr-un duh de rugaciune, in taina, cautand, pe cat se poate, cu necontenita indemnare a inimii si ascutita trezire a mintii, sa intram in duhul derugaciune al Bisericii, adica in lucrarea duhovniceasca a slujbelor ei, cat si in marile lor simtaminte vii si adanci: de adoratie si de smerenie, de multumire si de cerere, de dor dupa Dumnezeu si de frica, de cainta si de ispasire, de supunere si de incredere, de lupta si de jertfa, de daruire si de dragoste, in asa fel incat sa putem face dinrugaciunea Bisericii propria noastra rugaciune.                                                               

e) Cu dragoste pentru ajutorul, mantuirea si imbunatatirea vietii  sale proprii, monahul sa impreuneze, pe cat il vor ajuta puterile, totdeauna,  dupa pilda Sfintilor, indemnul si dragostea de rugaciune spre folosul si mantuirea tuturor oamenilor.                         

Trebuie sa se stie ca monahul sta tot timpul mai aproape de Dumnezeu ca sa poata implini datoria rugaciunii si pentru oamenii care nu au  atat timp, ca el, catre aceasta, precum: pentru cei ce nu stiu, nu vor sau nu pot sa se roage si mai ales pentru cei care nu s-au rugat niciodata.

Asa cum chemarea lui e sa fie un om de rugaciune, si apostolatul lui, in primul rand, e un apostolat al rugaciunii. Monahul este o candela de rugaciune vesnic aprinsa, in mijlocul poporului, iar rugaciunea e cea dintai fapta buna pe care el e dator sa o implineasca din dragoste pentru oamenii din lume.                                                               

Art.71 - Odata cu venirea statornica la adunarile cantarii si rugaciunii de obste, monahul e dator sa fie cu cea mai mare grija fata de tot ce  poate sa dea o asezare temeinica vietii lui duhovnicesti.                         

Cu deosebire, trei lucruri hotarasc calugarilor vechile randuieli in aceasta privinta:  
                                                                               
a) Datoria de a se curati de patimi prin lupta de fiecare clipa cu sine insusi, pentru omorarea omului vechi cu pacatele, gandurile si poftele lui si pentru biruinta omului nou, zidit dupa chipul lui Hristos, spre curatirea de patimi, spre castigarea Duhului Sfant si spre toata roada cea de bucurie a dragostei de oameni;                                                               

b)  Datoria de a-si hrani sufletul in fiecare zi, invatand cuvantul  lui Dumnezeu din Scripturi si aducandu-si cat mai des gandul in tainele si marile adevaruri ale credintei, intre care mai ales moartea, judecata si taina vietii in harul lui Hristos, acestea fiind temeiuri de hotarari puternice si imbold pentru simtul raspunderii in viata calugareasca.

Cu acelasi scop de hrana a sufletului si de indemn la viata sfanta, pe langa impartasirea cat mai deasa cu dumnezeiasca hrana a Tainelor lui Hristos, se va tine in fiecare manastire cuvant duhovnicesc, cel putin in fiecare duminica, la toata obstea, si se va randui cuvant de folos totdeauna, atat la trapeza cat si la biserica;

c) In sfarsit, datoria de a-si controla si de a-si primeni viata lui de evlavie, dupa intelepciunea din scrierile Sfintilor Parinti sau luand povata din cuvantul viu al barbatilor incercati, dar mai cu seama trezindu-se neincetat cu chemarea lui Iisus si marturisindu-se cat mai des la duhovnicul sau, ca nu cumva neispitindu-si in nici un fel cugetul si increzandu-se peste masura in socotinta lui, sa cada din treapta evlaviei, sa se impietreasca si sa se usuce in netrebnicie ca smochinul cel blestemat.

In privinta Spovedaniei trebuie sa se stie ca manastirile urmeaza aceasta randuiala: parintii care au hirotonie si slujesc la Sfantul Altar, cat si cei care au luat parte activa la toate serviciile religioase din toata saptamana, fara nici o lipsa si fara sa refuze vreo ascultare, si doresc sa se impartaseasca duminica, sunt datori sa se spovedeasca o data pe saptamana; ceilalti parinti si frati din obstea manastirii trebuie sa se spovedeasca cel putin o data pe luna si sa se impartaseasca, daca sunt vrednici, iar cine nesocoteste pravila marturisirii pacatelor macar o data pe luna, oranduiala sfintelor slujbe si ascultarile, este canonisit.

Art.72 - Calugarii sunt datori, dupa porunca Sfintilor Parinti, sa-si innoiasca, in fiecare zi, dragostea si ravna spre mantuire, citind cu luare-aminte din dumnezeiestileScripturi, din Pateric si din alte carti de zidire sufleteasca.

Art.73 - Adunarile pe la chilii, vorba desarta si toate felurile de purtari nefolositoare sau vatamatoare de suflet sunt cu totul oprite. Petrecerea cea mai placuta a calugaruluitrebuie sa fie rugaciunea, slujba dumnezeiasca si ascultarea. Cine nu-si afla multumirea sufleteasca intru acestea si cauta desfatari lumesti, acela nu este monah.