Trei sărbători, dintre cele mai îndrăgite ale Bisericii noastre, marchează sfârşitul de an calendaristic: Sfântul Apostol Andrei,Sfântul Ierarh Nicolae şi Naşterea Domnului (Crăciunul). Toate trei au darul de a transcende credinţa mărturisită a oamenilor.
Ceea ce caracterizează însă aceste sărbători, între altele, este tradiţia de a se oferi daruri. La început, acest obicei îi privea mai ales pe copii, dar, în timp, s-a extins, încât s-a ajuns să se ofere cu acest prilej daruri tuturor celor apropiaţi ai familiei, toate trei rămânând, cu precădere, sărbători ale familiei. De reţinut însă că în tradiţia neamului nostru nu exista acest obicei. Nici astăzi, în satele mai bine păstrătoare ale vieţii vechi, el nu se întâlneşte. În satul copilăriei mele din zona de deal a Argeşului, nu-mi amintesc să fi primit vreodată vreun dar (material) în preajma acestor sărbători. Poate doar, cu prilejul colindului, dar acele daruri erau cu totul simple, având însă o însemnată încărcătură spirituală: colaci (colindeţe), nuci, mere, covrigi etc. Cu timpul, obiceiul oferirii de daruri a pătruns, din alte zone, şi în viaţa creştină a poporului nostru, şi, atâta vreme cât el, obiceiul acesta rămâne un gest de gingăşie umană, un impuls lăuntric de cedare a fiinţei, care vine „de sus”, dintr-o altă motivaţie decât cele obişnuit lumeşti, el devine o binecuvântare şi iată că am început să-l receptăm ca şi când ar fi al nostru „de când lumea”.
Dincolo de valoarea lui intrinsecă, darul oferit (şi nu cadoul) este, mai presus de toate, expresia unui experiment, de simţire aleasă, de delicateţe umană. Şi noi ştim că, în duhul tradiţiei creştine, pe lângă bucuria de a primi daruri, există şi bucuria de a oferi daruri şi că „mai fericit este a da, decât a lua!” Pe de altă parte, cu cât legătura de suflet dintre noi e mai strânsă şi mai subtilă, cu atât darurile pierd din conţinutul lor material, în favoarea celui spiritual, uneori exprimat chiar în chip simbolic. Cu cât suntem mai inocenţi, cu atât bucuria noastră este mai gratuită şi nu mai căutăm atât valoarea darului, cât mai ales mesajul transmis. Există aşadar un ritual al oferirii şi al primirii darurilor şi o „ierarhie” a lor. O, tempora!
Moş Andrei, Moş Nicolae şi Moş Crăciun
Cât despre cei trei Moşi intraţi în tradiţia noastră şi nu numai: Moş Andrei, Moş Nicolae şi Moş Crăciun, noi le spunem „moşi” într-o accepţie care îi deosebeşte puţin de denumirea de „părinţi”, care o au în alte limbi. „Moş” are în această situaţie o însemnătate mai complexă. Sigur că ea are o rădăcină în reprezentarea iconografică a lui Dumnezeu-Tatăl, „Cel bătrân de zile”, ca şi în acelea ale Sfinţilor Andrei şi Nicolae, ale căror chipuri de bătrâni păstrează anumite trăsături caracteristice, care îi fac recognoscibili chiar şi fără înscrierea numelor pe icoanele lor. Dar „moşi” în sens mai larg sunt şi cei care stau în lanţul neîntrerupt al stirpei noastre. Ei ne sunt şi „stră-moşi”, adică rude întemeietoare. În acest context, noi Îl receptăm pe Dumnezeu, ca de altfel şi pe Sfinţii Lui, ca „fiindu-ne în neam”, o înrudire care nu este simplu trupească, ci preponderent duhovnicească.
Darul învăţăturii celei mântuitoare de suflet
Astfel, Moş Andrei, părintele nostru sufletesc, cel care ne-a oferit darul învăţăturii celei mântuitoare de suflet, a intrat în tradiţia noastră cu apelativul de „moş” încă din cele mai vechi timpuri. Aşa îl găsim şi într-o veche baladă dobrogeană: „Spune, spune Moş Andrei/ Cel cu crucea ta de tei/ Cine-i , cine-i Moş Crăciun/ Moş Crăciun cel mai bătrân?” Şi Sfântul Andrei răspunde: „Moş Crăciun e Tatăl nostru/ El e Dumnezeul vostru!” Şi balada se încheie aşa: „Iară Moş Andrei/ Sub crucea de tei/ Se roagă mereu/ La Bun Dumnezeu/ Pentru neamul meu!”
Cu peste 70 de ani în urmă, când savantul Vasile Pârvan, un creştin dintre cei adevăraţi, a găsit această baladă în zona Dobrogei, el a făcut atunci următoarele consideraţii: „Sfântul Andrei ne-a învăţat pe noi alfabetul credinţei, deci litera „A” de la Andrei, iar litera „X” e semnul crucii pe care el s-a jertfit. Între A şi X se derulează tot alfabetul trăirilor noastre creştine în acest spaţiu dunărean. Astfel se explică şi faptul că poporul nostru a dat ultimei luni din anul calendaristic numele de „Undrea” sau „Moş Undrea”.
Moş Nicolae, simbol al „darurilor nevinovate şi al bucuriilor neaşteptate”
Moş Nicolae este perceput ca un înaintemergător al lui Moş Crăciun. Dincolo de întâmplarea cu cele trei fete salvate din sărăcie, el a intrat în dragostea deosebită a poporului credincios pentru faptul că s-a făcut pe sine atât de transparent lui Hristos, că L-a iubit cu o ardoare deosebită, căutând să ajungă la asemănarea cu El în calitatea de dăruitor pe care a avut-o Mântuitorul. El este ocrotitorul copiilor de pretutindeni, al fecioarelor, al corăbierilor, salvator al celor din temniţe şi din primejdii, simbol al „darurilor nevinovate şi al bucuriilor neaşteptate”…Iubirea celor mici de pretutindeni l-a aureolat cu nimbul bătrâneţii, l-a numit „Moş Nicolae”, şi l-a aşezat în antecamera lui Moş Crăciun.
Darul răscumpărării noastre
Moş Crăciun este Hristos Însuşi, cel care se dăruieşte şi care este izvorul real, conştientizat sau nu, al bucuriei noastre. El, Cel veşnic din fire, s-a micşorat pe Sine, a acceptat să intre în timpul nostru,în istoria noastră vremelnică pentru restaurarea launtrică a neamului omenesc. În acest context, Naşterea Domnului reprezintă marele eveniment de început al operei Sale de răscumpărare, El, Domnul Hristos, constituindu-se în Cel dintâi Sfânt Colindător, sosit din înălţimi de cer, dintre îngeri şi astre, spre a ne aduce mesajul pe care Treimea cea Sfântă ni l-a destinat ca unora ce suntem în grija permanentă a Celui ce ne-a zidit. Amin!
sursa: Pr. Ioan Ioanicescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu