ÎMBRĂCAREA CĂLUGĂRULUI

Monahul primeste vesmintele vocatiei lui. Ar­hiereul, preotul, diaconul, primesc si ei vesminteleharului si slujirii de care s-au invrednicit prin hiro­tonie. La Cincizecime, Sfintii Apostoli s-au imbracat cu putere de Sus (Luca 24, 29). Totul purcede insa de la Botez, de la "nasterea cea din apa si din duh". Atunci s-a rostit: "Da-mi mie haina luminoasa, Cel ce te imbraci cu lumina ca si cu o haina, mult mi­lostive Hristoase, Dumnezeul nostru."

Tunderea si schimbarea imbracamintii, precum si ritualul mo­nastic, sunt in legatura organica, reprezentand o activare intensiva a darului baptismal, pentru care calugaria a fost numita uneori "al doilea botez". Cel dintai care a exprimat opinia aceasta este SfantulDionisie Areopagitul, in "Ierarhia biserceasca".

De aceea si prima haina este o camasa alba, asa cum este cea de la Botez. Este "haina veseliei", re­flex al "luminii de pe Tabor", menite a stinge triste­tea mohorata a patimilor. Se da apoi Crucea pe care o va purta cu constiin­ta permanentei jertfiri de sine; a unei "mortificari de viata facatoare" si ca "arma impotriva diavolului".

Urmeaza Paramanul, o panza neagra dreptun­ghiulara (30 x 20 cm.), cu o cruce si cu celelalte in­strumente ale rastignirii Domnului in mijloc, inca­drate de doi serafimi. Pe margine, de jur imprejur, este scris: "Luati jugul Meu ca este bun si sarcina Mea usoara". Primindu-l, monahul este instiintat: "Fratele nostru.. primeste paramanul spre logodi­rea marelui si ingerescului chip"; il va purta legat de spate. Apoi, Dulama (anteriul), haina a pocaintei, care este semnificata prin culoarea ei neagra.

Braul, amintind si de luptatorii din arena, care, printr-o asemenea cingatoare, isi concentrau pute­rile. Monahul isi incinge mijlocul cu "puterea ade­varului", spre mortificarea trupului si innoirea du­hului. Sandalele, incaltaminte usoara, spre a alerga fara greutate, vestind Evanghelia pacii. intreaga viata a calugarului este o "alergare" spre acest tel al pacii, al isihiei, al nepatimirii inimii. Al "nepatimirii fata de tot si al compatimirii cu tot ce co-exista", pre­cum invata Sfintii Parinti.

Rasa, care este haina cuviosilor, aparatoarea de ganduri rele, "platosa a dreptatii". Culionul (potcapul), cuvant care vine de la "coif", menit sa apere capul de sagetile "vrajmasului", in­deosebi al deznadejdii.

Mantia, un vesmant plisat, ca o imbracaminte de raze, semnificand razele luminii dumnezeiesti necreate, care au stralucit peste Sfintii Apostoli la Tabor. E imbracaminte a nestricaciunii, a sfinteniei, si totodata semnul acoperamantului parintesc pen­tru noii fii duhovnicesti, pe care staretul sau duhov­nicul ii ia sub aceasta mantie la intrarea in cinul monahal. Camilafca, un val subtire care acopera culionul si coboara usor peste umeri. E simbol al mintii care, purificata prin har, devine stravezie, diafana, lumi­na inaltatoare, "minte a lui Hristos" (I Cor. 2, 16).

Metaniile, numite in "Randuieli", potrivit Sfan­tului Apostol Pavel, "sabia Duhului, care este cu­vantul lui Dumnezeu" (Efes. 6, 17). Acest lantisor de bobite leaga inima de Dumnezeu prin cuvintele rugaciunii. Ele tin sufletul in stare de veghe, che­mandu-1 indeosebi la rugaciunea numita si a ini­mii. "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul". Prin numele Dom­nului, purtand prezenta Lui, sufletul care se roaga staruitor intra in aceasta prezenta. Un poet al nos­tru. Vasile Voiculescu (11963), lucrator al rugaciunii lui Iisus, vorbeste astfel, ca din partea Domnului:

"Oricand gandesti la Mine cu iubire,
E-o clipa din a doua Mea venire."

Crucea de mana aminteste iarasi despre "lepa­darea de sine", prin purtarea si puterea crucii. Dar, odata cu ea, primeste si Faclia, cu rostirea cuvin­telor: "Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oa­menilor." Si crucea, si faclia semnifica jertfa; caci faclia nu poate lumina decat mistuindu-se. Iar aman­doua aduna in una Vinerea Patimilor cuDuminica invierii, spatiu duhovnicesc in care se lucreaza si se implineste viata ascetului.

Ritualul se incheie cu o rugaciune in acest duh: "Doamne, Dumnezeul nostru, du inauntru pe ro­bul Tau.. in curtea Ta cea duhovniceasca, si-l nu­mara pe dansul in curtea Ta cea cuvantatoare, cu ceata cuvantatorilor ele Dumnezeu". Si, binecuvantandu-l, ieromonahul il randuieste intr-o strana, ii da un loc impreuna cu cei ce cauta a fi printre "bi­necuvantatii Parintelui ceresc".

Urmeaza cursul Sfintei Liturghii. La citirea Apos­tolului se adauga si pericopa potrivita acestui eve­niment, amintind de imbracamintea crestinului cu "platosa dreptatii, pavaza credintei" (Ef. 6, 14 si 16). Sfanta Evanghelie are acum in centrul ei "crucea si jugul lui Hristos" (Matei 10, 37-38; 11, 23-30). Iar in ectenii. Biserica se roaga pentru noul monah, "sa se lepede" de "omul cel vechi" si "sa se imbrace" in "omul cel nou", zidit dupa chipul lui Dumnezeu. La vremea cuvenita, pregatita anume, monahul cel nou se impartaseste cu dumnezeiescul Trup si San­ge al Mantuitorului.

In timpul rugaciunii amvonului i se da lui, celui nou venit printre monahi, o Sfanta Evanghelie, pe care el o tine in mana, impreuna cu crucea. Si, mer­gand fratii pe rand, dupa ce se miruiesc si iau anafora, vin la el, saruta Sfanta Evanghelie si crucea si, intrebandu-l care ii este numele, el spune noul sau nume. Iar ei zic: "Sa te mantuiesti in Domnul, frate, mgandu-te si pentru mine!" Numele cel nou "il trece in noua identitate, intr-o lume in care va fi altul, in care altele vor fi obiceiurile, alta va fi limba, in care e chemat altfel". Iesind cu crucea si luma­narea aprinsa, stie ca paseste pe cararea "veacului celui nou", in lumina "celei de a opta zile".

In loc de concluzii, care este mesajul actual al monahismului? Imbratisarea voturilor monahale dezvaluie o vocatie particulara, de exceptie. Aceas­ta nu cultiva insa in nici un chip individualismul, care ar fi tocmai opusul acestei chemari; suportul n-ar mai fi harul, ci mandria luciferica. Vocatia mo­nahala reprezinta un dar al Duhului Sfant. Precum spune P. F. Patriarh Teoctist: "Idealul vietii noastre este inaltimea muntelui stralucitor al desavarsirii, care este Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Una din caile ce duc la El este cea monahala, care nu-i fara primejdii, mai ales pornind pe ea fara indru­mare, clar care isi are frumusetile ei nebanuite pen­tru cel ce merge pe ea cu toata hotararea si stator­nicia."

Esential, pentru monah, este sa devina o consti­inta a sensului Bisericii, "sacrament alimparatiei lui Dumnezeu", pe o cale proprie, dar care, precum s-a spus, nu-l separa de oameni. Despartit, intr-un anume fel, ele toti, el se uneste in Duhul cu toti. Pe piscurile vietii duhovnicesti, privirea este tot mai cuprinzatoare. Aceasta o dovedeste rugaciunea cea mai inalta a teologiei. Cand la rugaciune se uneste mintea cu inima - spune un imbunatatit monah al nostru -, atunci, cu darul lui Dumnezeu, s-a facut zamislirea rugaciunii celei duhovnicesti, adica am ajuns la cea mai inalta treapta, numita rugaciunea inimii. Iar semnele ca am ajuns la cea mai inalta treapta sunt: o caldura harica puternica in partea inimii, un permanent dor si ravna pentru Dumne­zeu, o nespusa dragoste pentru oameni si pentru toata zidirea, o bucurie duhovniceascanegraita, pli­na ele smerenie si netemere de moarte".

Rugaciunea surpa orice zid al separarii, cuprin­zand totul in iubire. Talcuind iubirea, un monah, intrebat in ce chip s-ar manifesta criza umana cea mai grava, criza apocaliptica, a raspuns: "Cand nu va mai fi carare de la vecin la vecin".

Monahul, un om unificat interior si exterior, dez­valuie lumii experienta vietii duhovnicesti. El este un martor al Crucii si invierii, urmand lui Hristos si murind pentru lume, spre a invia in viata vesnica (Sfantul Varsanufie). De aceea, gandirea teologica a mo­nahilor nu este abstracta, scolastica, ci o teologie a experientei o marturie aintalnirii cu Dumnezeu. El "leapada cele coruptibile, pentru a le afla si a se imbraca in cele incoruptibile".

Monahii inteleg pro­fund sinergia intre Revelatie, istorie si sensul istoriei care, cu toate sinuozitatile ei, trebuie sa fie in convergenta cu teluJ ultim: imparatia lui Dumne­zeu, a binelui, a adevarului, a sfinteniei, a frumu­setii depline. Teologi ca Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie Teologul, Sfantul Ioan Gura de Aur, Fericitul Ieronim. Fericitul Augustin, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul. Grigorie Palama au fost monahi si teologi, in acest sens.

Monahii imbunatatiti, intemeiati adanc in ade­varul etern, cu o neclintita certitudine ontologica, purtand viu in duhul lor icoana lui Iisus Hristos, Modelul absolut si unic, sunt o permanenta bine­cuvantare, intalnindu-i - sunt si astazi asemenea exemplare - simti, recunosti, prin si impreuna cu ei,- ca in Hristos "stii de uncie vii si incotro mergi" {Ioan 8, 14). Ei impartasesc oricui sensul vietii, echilibrul stabil si dinamic al puterilor sufletesti. Primesc de la ei foita, lumina binefacatoare, rege­neratoare, mai ales acele suflete care cauta sprijin: suflete fragile, slabite, "lipsite de nadejde si fara Dum­nezeu in lume" (Ef. 2, 12). Ei le ajuta sa-si refaca unitatea, armonia puterilor launtrice, le dau pace interioara, speranta, incredere si dragoste, virtuti care stau la baza unei vieti sfinte, ziditoare, dupa chipul lui Dumnezeu-Ziditorul, Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant.

Parintele Constantin Galeriu

sursa: crestinortodox 

BOGĂȚIE DE DARURI ȘI VALORI SFINTE ÎN AȘTEPTAREA CRĂCIUNULUI: TRIADA ”MOȘILOR” DIN LUNA LUI UNDREA

Trei sărbători, dintre cele mai îndrăgite ale Bisericii noastre, marchează sfârşitul de an calendaristic: Sfântul Apostol Andrei,Sfântul Ierarh Nicolae şi Naşterea Domnului (Crăciunul). Toate trei au darul de a transcende credinţa mărturisită a oamenilor.

Ceea ce caracterizează însă aceste sărbători, între altele, este tradiţia de a se oferi daruri. La început, acest obicei îi privea mai ales pe copii, dar, în timp, s-a extins, încât s-a ajuns să se ofere cu acest prilej daruri tuturor celor apropiaţi ai familiei, toate trei rămânând, cu precădere, sărbători ale familiei. De reţinut însă că în tradiţia neamului nostru nu exista acest obicei. Nici astăzi, în satele mai bine păstrătoare ale vieţii vechi, el nu se întâlneşte. În satul copilăriei mele din zona de deal a Argeşului, nu-mi amintesc să fi primit vreodată vreun dar (material) în preajma acestor sărbători. Poate doar, cu prilejul colindului, dar acele daruri erau cu totul simple, având însă o însemnată încărcătură spirituală: colaci (colindeţe), nuci, mere, covrigi etc. Cu timpul, obiceiul oferirii de daruri a pătruns, din alte zone, şi în viaţa creştină a poporului nostru, şi, atâta vreme cât el, obiceiul acesta rămâne un gest de gingăşie umană, un impuls lăuntric de cedare a fiinţei, care vine „de sus”, dintr-o altă motivaţie decât cele obişnuit lumeşti, el devine o binecuvântare şi iată că am început să-l receptăm ca şi când ar fi al nostru „de când lumea”.

Dincolo de valoarea lui intrinsecă, darul oferit (şi nu cadoul) este, mai presus de toate, expresia unui experiment, de simţire aleasă, de delicateţe umană. Şi noi ştim că, în duhul tradiţiei creştine, pe lângă bucuria de a primi daruri, există şi bucuria de a oferi daruri şi că „mai fericit este a da, decât a lua!” Pe de altă parte, cu cât legătura de suflet dintre noi e mai strânsă şi mai subtilă, cu atât darurile pierd din conţinutul lor material, în favoarea celui spiritual, uneori exprimat chiar în chip simbolic. Cu cât suntem mai inocenţi, cu atât bucuria noastră este mai gratuită şi nu mai căutăm atât valoarea darului, cât mai ales mesajul transmis. Există aşadar un ritual al oferirii şi al primirii darurilor şi o „ierarhie” a lor. O, tempora!

Moş Andrei, Moş Nicolae şi Moş Crăciun

Cât despre cei trei Moşi intraţi în tradiţia noastră şi nu numai: Moş Andrei, Moş Nicolae şi Moş Crăciun, noi le spunem „moşi” într-o accepţie care îi deosebeşte puţin de denumirea de „părinţi”, care o au în alte limbi. „Moş” are în această situaţie o însemnătate mai complexă. Sigur că ea are o rădăcină în reprezentarea iconografică a lui Dumnezeu-Tatăl, „Cel bătrân de zile”, ca şi în acelea ale Sfinţilor Andrei şi Nicolae, ale căror chipuri de bătrâni păstrează anumite trăsături caracteristice, care îi fac recognoscibili chiar şi fără înscrierea numelor pe icoanele lor. Dar „moşi” în sens mai larg sunt şi cei care stau în lanţul neîntrerupt al stirpei noastre. Ei ne sunt şi „stră-moşi”, adică rude întemeietoare. În acest context, noi Îl receptăm pe Dumnezeu, ca de altfel şi pe Sfinţii Lui, ca „fiindu-ne în neam”, o înrudire care nu este simplu trupească, ci preponderent duhovnicească.

Darul învăţăturii celei mântuitoare de suflet

Astfel, Moş Andrei, părintele nostru sufletesc, cel care ne-a oferit darul învăţăturii celei mântuitoare de suflet, a intrat în tradiţia noastră cu apelativul de „moş” încă din cele mai vechi timpuri. Aşa îl găsim şi într-o veche baladă dobrogeană: „Spune, spune Moş Andrei/ Cel cu crucea ta de tei/ Cine-i , cine-i Moş Crăciun/ Moş Crăciun cel mai bătrân?” Şi Sfântul Andrei răspunde: „Moş Crăciun e Tatăl nostru/ El e Dumnezeul vostru!” Şi balada se încheie aşa: „Iară Moş Andrei/ Sub crucea de tei/ Se roagă mereu/ La Bun Dumnezeu/ Pentru neamul meu!”

Cu peste 70 de ani în urmă, când savantul Vasile Pârvan, un creştin dintre cei adevăraţi, a găsit această baladă în zona Dobrogei, el a făcut atunci următoarele consideraţii: „Sfântul Andrei ne-a învăţat pe noi alfabetul credinţei, deci litera „A” de la Andrei, iar litera „X” e semnul crucii pe care el s-a jertfit. Între A şi X se derulează tot alfabetul trăirilor noastre creştine în acest spaţiu dunărean. Astfel se explică şi faptul că poporul nostru a dat ultimei luni din anul calendaristic numele de „Undrea” sau „Moş Undrea”.

Moş Nicolae, simbol al „darurilor nevinovate şi al bucuriilor neaşteptate”

Moş Nicolae este perceput ca un înaintemergător al lui Moş Crăciun. Dincolo de întâmplarea cu cele trei fete salvate din sărăcie, el a intrat în dragostea deosebită a poporului credincios pentru faptul că s-a făcut pe sine atât de transparent lui Hristos, că L-a iubit cu o ardoare deosebită, căutând să ajungă la asemănarea cu El în calitatea de dăruitor pe care a avut-o Mântuitorul. El este ocrotitorul copiilor de pretutindeni, al fecioarelor, al corăbierilor, salvator al celor din temniţe şi din primejdii, simbol al „darurilor nevinovate şi al bucuriilor neaşteptate”…Iubirea celor mici de pretutindeni l-a aureolat cu nimbul bătrâneţii, l-a numit „Moş Nicolae”, şi l-a aşezat în antecamera lui Moş Crăciun.

Darul răscumpărării noastre

Moş Crăciun este Hristos Însuşi, cel care se dăruieşte şi care este izvorul real, conştientizat sau nu, al bucuriei noastre. El, Cel veşnic din fire, s-a micşorat pe Sine, a acceptat să intre în timpul nostru,în istoria noastră vremelnică pentru restaurarea launtrică a neamului omenesc. În acest context, Naşterea Domnului reprezintă marele eveniment de început al operei Sale de răscumpărare, El, Domnul Hristos, constituindu-se în Cel dintâi Sfânt Colindător, sosit din înălţimi de cer, dintre îngeri şi astre, spre a ne aduce mesajul pe care Treimea cea Sfântă ni l-a destinat ca unora ce suntem în grija permanentă a Celui ce ne-a zidit. Amin!

sursa: Pr. Ioan Ioanicescu