Înflorirea monahismului din secolul al XVI-lea 13 November 2012

Cuviosul Dionisie din Olymp. Frescă (1796), Schitul Sfântul Dimitrie, Vatopedi

În părţile noastre de răsărit, mânăstirile au funcţionat, dintotdeauna, în ciuda oricăror lipsuri sau condiţii exterioare nefavorabile, ca spitale duhovniceşti, unde omul poate să fi îndreptat mai uşor înspre curăţirea de patimi, spre luminarea Duhului Sfânt şi spre îndumnezeire. Mânăstirea, desigur, constituie o miniatură, un microcosmos al Bisericii, ce funcţionează precum un mare spital duhovnicesc în care, în măsuri diferite, fiecare credincios îşi primeşte, de bunăvoie, terapia sa, prin intermediul Harului necreat al lui Dumnezeu.

Îndeosebi după căderea Constantinopolului, mânăstirile au constituit singurele faruri, iar clericii au fost singurii luminători ai romanităţii subjugate. Date fiind numeroasele piedici în exercitarea vieţii bisericeşti întâlnite în centrele urbane, mânăstirile au ajuns să fie principalele elemente capabile să „reîncarce” duhovniceşte pe creştini, fiind adevărate centre de promovare a educaţiei şi culturii. Astfel, această epocă este caracterizată de o mare înflorire duhovnicească, constituind un punct culminat al monahismului: a fost o perioadă de renaşterea a sfinţeniei, ale cărei principale caracteristici erau, mai întâi, refacerea vieţii monahale, apoi, slujirea numeroaselor şi dificilelor necesităţi pastorale ale roméilor aflaţi în suferinţe.

Atunci au fost ctitorite şi renovate multe sfinte Mânăstiri ce aveau să devină centre spirituale majore, lucru ce se datorează în principal prezenţei şi influenţei unor remarcabili asceţi, monahi şi arhierei. Ei au fost stâlpii de susţinere duhovnicească a romeilor persecutaţi, susţinându-le credinţa şi întărindu-le conştiinţa de sine ortodoxă. Provenind din sânul monahilor isihaşti, aceştia şi-au lăsat adesea isihia pentru a acţiona „pastoral şi misionar”.

Desigur, termenul „misionar” a dobândit între timp o conotaţie străină, diferită de aceea pe care o oferă chiar etimologia cuvântului (ierapostolí): apostolie sfântă, o apostolie în urma unei sfinte chemări a lui Dumnezeu. Bineînţeles, există o legătură strânsă între misiune şi sfânta isihie, adică între misiune şi curăţia sufletească: „să nu credeţi”, scrie Avva Ammonás, „că drepţii, în mijlocul oamenilor, între aceştia adică, au dobândit dreptatea, ci înainte, exersându-se îndelung cu isihia, au dobândit să locuiască înlăuntrul lor puterea dumnezeiască, şi atunci Dumnezeu i-a trimis în mijlocul oamenilor, având ei virtuţi, pentru ca să se facă ziditori ai oamenilor şi să vindece bolile ca nişte doctori ai sufletului ce [chiar] au în putere să vindece bolile acestora. De nevoie, au fost despărţiţi de isihie şi trimişi către oameni; atunci îi trimite [Dumnezeu] pe aceştia, când se vor fi vindecat toate bolile lor. Cu neputinţă este ca Dumnezeu să trimită un suflet în mijlocul oamenilor, spre zidirea acestora, dacă vreunul dintre cei veniți pentru a se desăvârși are vreo boală, ori din proprie voință vine și nu din aceea a lui Dumnezeu… Cei trimiși de Dumnezeu  nu doresc să părăsească isihia, cunoscând că din aceasta au dobândit dumnezeieștile puteri; dar pentru ca nu cumva să calce voia Făcătorului, ei vin spre zidirea duhovnicească a oamenilor».

Astfel, adevăratul misionar nu este doar un simplu predicator, adică un învăţător de teorie, ci este „oglindă” care reflectă limpede „Soarele cugetător al dreptăţii”; [misionar] este acela care transmite şi celorlalţi revelaţia lui Dumnezeu, pe care el însuşi a cunoscut-o întru inimă curată «prin multe semne doveditoare» (Fapte 1, 3), adică în urma multor trăiri personale.

Iar cunoaşterea lui Dumnezeu se dobândeşte prin sfânta isihie, prin experierea Fericilor lui Hristos. Din modul în care au fost enumerate Fericirile se vede cu adevărat parcursul curăţirii prin isihie a omului. Mai întâi vine cunoaşterea de sine, iar din aceasta, smerenia întru Hristos. Apoi urmează pocăinţa [metánoia], blândeţea, foamea şi setea după dreptatea lui Dumnezeu, după ţinerea poruncilor lui Hristos, trăirea milostivirii lui Dumnezeu, curăţia inimii, dintru care omul gustă vederea lui Dumnezeu, transmiterea şi altora a acestei păci pe care o gustă el însuşi şi, în sfârşit, prigonirea şi martiriul spre Slava lui Dumnezeu, bucuria pentru trăirea Împărăţiei lui Dumnezeu, dobândirea harismei profeţiei…

Sfântul Theonás al Tesalonicului – Frescă (1755) din Biserica principală a Schitului Sfântului Dimitrie, Mănăstirea Vatopedi

Legătura strânsă dintre sfânta isihie şi “misiune” a fost trăită de toţi Sfinţii Bisericii care au fost chemaţi să păstorească poporul lui Dumnezeu. Aceştia, de vreme ce s-au străduit să trăiască viaţa în Hristos şi s-au curăţit duhovniceşte, au luat înştiinţare de la Dumnezeu şi au devenit învăţători şi călăuzitori ai oamenilor în multe feluri.

În veacul al XVI-lea, mai mulţi astfel de asceţi şi ierarhi de seamă care, după conştiinţa Bisericii, au fost aşezaţi imediat după adormirea lor în rândul Sfinţilor, au trăit şi au activat îndeosebi în Macedonia şi Thessalia. Un element comun al lor era faptul că se aflau în legătură cu Marea Biserică a lui Hristos, fiind supuşii Ei canonici, dar şi cu sfânta comunitate monahală a Athosului, pentru că cei mai mulţi proveneau de acolo. Dintre ei, amintim pe următorii:

A. Sfântul Theonás (+1541), care a fost monah aghiorit din Mânăstirea Pantokrátoros şi cel mai credincios ucenic al Cuviosul Mucenic Iacov. După unele informaţii, ar fi fost în legătură şi cu Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului. Cuviosul Iacov l-a rânduit printr-o epistolă-testament, „epistat şi egumen al turmei sale de ucenici” care era instalată în Sfânta Mănăstire a Sfintei Anastasia Farmakolytría din Halkidikí. În perioada în care Sfântul Theonás a fost egumen, Sfânta Mănăstire a fost renovată din temelii, aici funcţionând şi o şcoală bisericească; un număr semnificativ de monahi (în jur de 300, la mijlocul secolului al XVI-lea) duceau „viaţă chinovială”, „după rânduiala şi regulile ascetice ale Sfântului Vasile cel Mare”. Sfântul Theonás a fost ales Mitropolit al Tesalonicului (1536-1541); după moartea sa, sfintele sale moaşte „au fost arătate de Dumnezeu întregi cu totul deasupra rânduielilor firii, săvârşind minuni asupra celor ce-l chemau pe Sfânt cu credinţă”.

Mănăstirea Sfintei Anastasia Farmakolytría, Halkidikí

B. Cuviosul Dionisie din Olimp (+ după 1542), ctitor a două Sfinte Mânăstiri: Sfânta Treime din Olimp şi Mânăstirea Sourviá din Muntele Pílion. Cuviosul a crescut în cercul duhovnicesc al Sfântului Nifon, fiind copilul duhovnicesc al „Protosului” Sfântului Munte, al ieromonahului plin de virtuţi Gavriil, prieten şi biograf al Sfântului Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului. Sfânta Mănăstire Filotheou, în perioada egumeniei sale, s-a reînnoit, devenind o chinovie înfloritoare. Cuviosul Dionisie a plecat de acolo, evitând anumite scandaluri, la un Schit din Vérria, unde, „mult dorit fiind de toţi, ca un apostol, a îndreptat duhovniceşte multe suflete din toate părţile Greciei, Kastoríei, Thessaliei şi Macedoniei… ”. Determinantă, în toată activitatea duhovnicească a Cuviosului, a fost influenţa Patriarhului Ecumenic Ieremia I (1522-46).

C. Cuviosul Nicanor (+1549), ctitorul Sfintei Mânăstiri a Schimbării la Faţă a Mântuitorului numită şi Závordas, de pe Muntele lui Calistrat, în Macedonia de Vest. „Umblând din cetate în cetate şi din sat în sat, îi învăţa pe creştini, precum un nou Apostol, să ţină dreaptă evlavia”. Cuviosul Nicanor l-a caracterizat pe Cuviosul Dionisie din Olimp drept „frate şi împreună-nevoitor”, imprimând modului de organizare al Mânăstirii sale duhul isihast, chinoviarh, al monahismului aghiorit. La moartea sa, a predat egumenia Mănăstirii comunităţii monastice de la Meteora şi Vérria.

D. Cuviosul Simeon (+1594) cel desculţ şi cu o singură haină, ctitor al Sfintei Mănăstiri Flamouríou din Muntele Pílion. Mănăstirea a fost fondată şi cârmuită pe baza regulilor monahale aghiorite, pe care sfântul său ctitor le-a trăit şi exersat îndelung, o bucată de vreme fiind şi egumen al Sfintei Mănăstiri Filotheou. În călătoriile sale prin Aghía, Lárissa, Týrnavon, Évripon, Atena, Grévena şi Serbia, precum şi la Constantinopol, Sfântul „a învăţat cuvântul Domnului” cu cuvinte simple, dar pline de dumnezeiescul har,  căci  „gura lui era un izvor de sfaturi şi învăţătură”.

Sfânta Mănăstire a Schimbării la Faţă a Mântuitorului (a Sfântului Visarion) de la Dousíko, ctitorie a Sfântului Visarion al II-lea, Mitropolitul Lárisei

E. Sfântul Teofan cel Nou (+ sfârşitul secolului al XVI-lea) era din părţile Ioánninei, fiind monah în Sfântul Munte şi la Schitul Verriei; el s-a arătat ca fiind protectorul Naoússei. A trăit în evlavia cea după Hristos şi, ca unul care s-a dovedit primitor adevărat al harului lui Dumnezeu şi păzitor al „moștenirii”, a transmis-o pe aceasta mai departe „binevestind” poporului robit al Macedoniei, sprijinind-ul şi mângâindu-l înaintea lipsei de evlavie.

F. Mulţi Sfinţi s-au arătat în această vreme a începutului de secol XVI în Meteora Tesaliei, unde a avut loc o mare renaştere a monahismului. Vechi locaşuri monahale pustiite au fost reînnoite şi au devenit centre ascetice importante datorită slăvitei chinovii a Marii Meteore şi preasfinţiţilor mitropoliţi de Lárissa şi episcopilor de Stagón. În ajutorul lucrării lor a venit şi Marea Biserică a lui Hristos [Patriarhia de Constantinopol], validând independenţa şi rânduiala de chinovie a acestor mănăstiri.

Dintre aceştia, Sfinţii Theofan (+1544) şi Nectarie (+1550) Apsarádes din Ioánnina, fraţi buni, care în 1517 sau 1518 s-au stabilit la Mănăstirea de pe stânca lui Varlaam, în faţa Marii Meteore, construind Mânăstirea Tuturor Sfinţilor. Eu au fost scurtă vreme ucenici ai Sfântului Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, atunci când acesta se liniştea la Mînîstirea Dionysíou din Sfântul Munte, iar acest lucru a fost determinant pentru tot parcursul lor ulterior. Patriarhul Ieremia I (+1546) i-a proclamat oficial sfinţi printr-o „scrisoare testamentară”.

De asemenea, alţi doi fraţi din Ioánnina, Sfinţii Ioasaf şi Maxim, au fost ctitorii Sfintei Mânăstiri Rousánou din Meteora (1530), iar Cuviosul Filothei a reînnoit din temelii Sfânta Mănăstire a Sfântului Ştefan din Meteora (1540). În aceeaşi perioadă a fost renovată din temelii şi Sfânta Mănăstire a Sfântului Nicolae Anapavsás din Meteora, katholikon-ul fiind construit de Mitropolitul de Lárissa, Sfântul Dionisie cel Milostiv (+1510).

G. Un alt mare Sfânt care şi-a lăsat amprenta duhovnicească asupra Tesaliei în această perioadă, a fost Visarion al II-lea (+1540), Mitropolitul de Lárissa. Cea mai mare ctitorie a acestuia a fost Sfânta Mănăstire a Schimbării la Faţă a Mântuitorului Dousíkou (1530). Având o rânduială de inspiraţie aghiorită, Mănăstirea pe care a ctitorit-o a devenit, alături de mănăstirile Meteorei, un mare far duhovnicesc în acea regiune. În scrierile sale, Sfântul Visarion a adresat cuvântări şi pareneze părinţilor Mănăstirii, stabilind regulile şi felul de vieţuire al chinoviei lor, precum şi îndatoririle egumenului. În organizarea Mânăstirii lui drept mănăstire de obşte, el a luat ca exemplu chinovia Marii Meteore, ale cărei rânduieli canonice fuseseră stabilite de Sfântul Atanasie de la Meteora (+1380). Rânduielile sale cele mai austere cu privire la organizarea vieţii de obşte şi alte principii monahale au fost înglobate fără să fie schimbate şi în constituţiile impuse de ctitorii Mânăstirilor Varlaam şi Rousánou de la Meteora.

Sfânta Mănăstire a Sfântului Visarion Dousíkou

Vrednic de consemnat este faptul că Sfântul Visarion l-a avut drept părinte duhovnicesc pe Mitropolitul Larisei, Marcu cel Sfinţit, care, la rândul lui, l-a cunoscut la Meteora pe Cuviosul Mucenic Iacov, precum şi pe Sfântul Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, ale cărui moaşte de la Mănăstirea Argeş au primit închinarea Sfântului Visarion în vremea pe care acesta a petrecut-o în Ţara Românească.

H. În părţile de sud ale Greciei centrale a trăit în aceeaşi perioadă Cuviosul David din Évvia, acesta fiind, mai întâi, egumen al Sfintei Mănăstiri Varnákova, vreme în care l-a cunoscut pe Patriarhul Ecumenic Ieremia I (+1546), care a fost mult influenţat de prezenţa luminoasă a vrednicului lucrător al Domnului, Cuviosul David. După străduinţele ascetice de la Steírion, în Viotía, bătrânul monah aghiorit s-a retras în Évvia, unde a ctitorit Mănăstirea Schimbării la Faţă. Figura Bătrânului David, a unui părinte şi păstor iubitor de copii şi de oameni, în general, a influenţat adânc monahismul din acea regiune, mângâind şi vindecând poporul lui Dumnezeu.

I. În insula Lesbos, după instalarea ienicerilor în fortăreaţa Mólyvos, creştinii s-au retras în părţile de coastă. La Kalloní, în 1526, Sfântul Ignatie Agallianós a reînnoit din temelii, Mănăstirea Myrsiniótissa, aşezând acolo o importantă obşte de maici, iar mai târziu, şi Mănăstirea de călugări Leimónos, unde pus bazele unei faimoase şcoli, pe care a luminat-o prin prezenţa sa şi a monahului învăţat Pahomie Rousános. Sfântul Ignatie s-a dus în mai multe rânduri la Constantinopol, la Patriarhul Ecumenic Ieremia I, pentru a asigura independenţa Mănăstirilor sale şi pentru a i se valida testamentul (1540). În 1531 a fost învrednicit de către acelaşi Patriarh cu ridicarea în treapta de Mitropolit al eparhiei Mithímni. În 1555 s-a retras din scaun, retrăgându-se la liniştea Mânăstirilor sale, de unde şi-a continuat importanta sa activitate duhovnicească, până la cuvioasa sa adormire, la anul 1566.

Mănăstirea Leímonos, Lesbos

J. În insula Kefalonia a înflorit o mare obşte de maici,sub îndrumrea Sfântului Ieromonah Gherasim Notará (+1579). Monah aghiorit şi aghiotafit, Gherasim s-a dovedit un „apărător al ortodocşilor” din regiune, unde influenţa cuceritorilor veneţieni era la fel de periculoasă precum comportamentul ireconciliabil al despoţilor turci. „Noul Ierusalim”, pe care l-a ctitorit Sfântul, a constituit o importantă vatră monahală, făcând să renască insula Kefaloniá după o vădită criză duhovnicească. Ortodoxia şi-a revenit miraculos prin lucrarea duhovnicească a Sfintei Mănăstiri a Sfântului Gherasim, care funcţiona pe insulă şi ca un centru de propagare a educaţiei şi spiritualităţii.

Sfânta Mănăstire a Sfântului Vissarion – Dousíkou, schiţă a monahului rus Vassili Barsky

K. Dacă nu am face referire la renaşterea monahismului aghiorit, am face o omisiune majoră. În această perioadă, numărul monahilor Sfântului Munte a crescut mult, construcţiile existente reparându-se şi extinzându-se, katholikoanele şi trapezele multor Mânăstiri fiind pictate de zugravi faimoşi, în vreme ce atelierele caligrafice au produs un mare număr de manuscrise de o calitate deosebită. Totuşi, cel mai important lucru a fost readucerea la viaţă a trăirii duhovniceşti, prin apariţia unei pleiade de bărbaţi duhovniceşti şi învăţaţi în Sfântul Munte Athos. Punctul culminant este evidenţiat limpede de personalităţile a doi mari Sfinţi: Cuviosul Theofil Myrovlytul (+1546) şi Sfântul Maxim, zis şi „Grecul” (+1556).

Sfântul Theofil Myrovlytul. Icoană portabilă, 1896

1. Cuviosul Theofil se trăgea din Zíchni, fiind monah în Mănăstirile aghiorite ale Vatopedului şi Ivirului, fiind un caligraf desăvârşit, a cărui faimă trecuse dincolo de hotarele Sfântului Munte. În afară de mănăstirile aghiorite, aproape toate marile mănăstiri din acea vreme, precum Kosinítsa de pe Muntele Pangaíos, Mănăstirea Cinstitului Înaintemergător din Serres, Mănăstirea Sfintei Anastasia din Halkidikí, Mănăstirile Meteorei, Mănăstirea Dousíkou, Mare Peşteră din Kalavríta şi Mănăstirea Leímonos din Lesbos deţineau manuscrise copiate de el, în principal cuprinzând sfintele slujbe, manuscrise dăruite chiar de el. Şi-a petrecut parte de sfârşit a vieţii în isihie, iar după moarte, „moaştele sale au izvorât mir”, semn al curăţiei sale cu totul desăvârşite.

Vrednic de luat aminte este faptul că duhovnicul Cuviosului Theofil, Episcopul de Líti şi Rendíni, fusese hirotonit de Mitropolitul Tesalonicului, Sfântul Nifon al II-lea, viitorul Patriarh Ecumenic, care l-a şi trimis să se întâlnească cu Patriarhul Alexandriei, Sfântul Ioachim; o vreme, l-a însoţit pe Patriarhul Ieremia I în lungile sale călătorii ce urmăreau reluarea comunicării cu celelalte Patriarhate ale Răsăritului.

2. Sfântul Maxim, care a avut o influenţă semnificativă în spaţiul răsăritean, fiind deţinătorul unei temeinice educaţii clasice. Vreme de 10 ani a fost monah în Sfântul Munte, la Mănăstirea Vatoped (1505/6-1516), unde şi-a însuşit tradiţia ortodoxă aghiorită şi patristică, întâlnindu-l şi pe Sfântul Nifon al II-lea. Mai apoi, facând ascultare de Mănăstire şi de Patriarhul Ecumenic Theolipt I, a fost trimis ca învăţător în îndepărtata Rusie, ţară de aceeaşi credinţă, care de atunci îl cinsteşte ca pe un Sfânt luminător şi făcător de minuni.

L. Mulţi Sfinţi Patriarhi Ecumenici din acea perioadă au împletit duhovnicia ascetică cu activitatea pastorală, precum:

1. Sfântul Dionisie I (1466-71 şi 1488-90, +1492), Patriarh cu o ţinută duhovnicească de talia Sfântului Marcu Evghenicul sau celui dintâi Patriarh de după căderea Constantinopolului, Ghenadie Scholarios.

2. Sfântul Maxim al III-lea (1476-82), „virtuos şi vrednic întru toate, toate cele pe care le cerea de la Dumnezeu, le primea, ca unul ce era casnicul Acestuia”.

3. Sfântul Nifon al II-lea (1486-88, 1496-98, 1502-03, +1508), care a pus început bun renaşterii vieţii duhovniceşti în Sfântul Munte, sprijinind mulţi creştini întru credinţa şi evlavia ortodoxă în acele vremuri ale turcocraţiei timpurii. El a fost o personalitate patristică autentică, un monah deplin, purtător al ethosului şi tradiţiei Sfântului Munte, promotor înflăcărat al pocăinţei (metánoia) şi al vieţii creştineşti, imitator al Cinstitului Înaintemergător şi al Sfântului Ioan Hrisostom, profet, dascăl, ierarh mărturisitor, mucenic al conştiinţei, exemplu multor ucenici şi următori ai săi, atât în privinţa muceniciei conştiinţei, cât şi a sângelui.

Desigur, lucrarea acestor Sfinţi Patriarhi a întâmpinat multe împotriviri, din cauza urâtorului de bine (diavolul) şi a duşmanilor credinţei. Fenomenul deselor schimbări pe tronul patriarhal nu a ajutat rodirii întru pace a activităţii lor. Puţină vreme mai târziu, Patriarhul Ecumenic Ieremia I a primit îngăduinţă de la Dumnezeu să aibă o slujire neîntreruptă vreme de 25 de ani (1522-46). Atunci, diriguitorii Marii Biserici a lui Hristos au aşezat mai statornic, ca temelie a lucrărilor lor, întărirea aşezămintelor monahale ale Romanităţii greu încercate.

Înăuntrul zidurilor avatonului monastic, în Chinoviile unde se menţinea în viaţă duhul monahismului ascetic şi isihast, a apărut o pleiadă monahi, ieromonahi, ierarhi curaţi şi luminaţi, a căror păstorire şi predică înflăcărată, dar mai ales exemplul vieţii lor sfinţite, a avut ca urmare o influenţă binefăcătoare asupra creştinilor oprimaţi, atingându-le inima şi transmiţându-le sentimentul nădejdii, al rezistenţei şi răbdării în acele vremuri de prigoană din partea celor fără de Dumnezeu.

Sursa: Studiu al părinților Sfintei Mănăstiri Panagías Hrysopodarítissas din Nezerá – Patra, Βίος και πολιτεία του Οσίου και Θεοφόρου πατρός ημών Ιακώβου του νέου Οσιομάρτυρος, Ed. Tínos, Atena 2003.