PRIMUL SINOD ECUMENIC

Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Imparatul Constantin cel Mare, pe 20 mai 325. Sinodl s-a intrunit la Nicaea, in provincia Bitinia din Asia Mica, fiind deschis oficial chiar de catre Constantin. Sinodl a adoptat 20 de hotarari, inclusiv Crezul de la Nicaea (prezentat mai jos), Canonul Sfintei Scripturi (Biblia) si a stabilit tinerea Pastilor.

Principalul motiv pentru convocarea lui a fost controversa ariana. Arius, un preot dinAlexandria, sustinea ca Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu, negand astfel divinitatea lui Hristos. Arius argumenta ca daca Iisus a fost nascut, atunci a existat o vreme in care El nu a existat; iar daca a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme in care El nu a fost Dumnezeu. Intentia initiala a lui Arius era sa raspunda unei alte erezii, prin care se facea confuzie intre cele trei persoane ale Sfintei Treimi(sabelianism).

Un numar de episcopi l-au urmat pe Arius, iar Biserica a intrat in prima si poate cea mai profunda divizare a credintei. Pana atunci, marturisirile de credinta faceau parte din Crezul recitat de candidatii la botez. Un Crez pentru botez, reprezentand arianismul, a fost prezentat Sinodlui de catre Eusebiu din Nicomedia, insa a fost respins imediat. In cele din urma a fost acceptat un alt Crez, reprezentand Crezul de la Ierusalim, avand inclus termenul foarte important "homoousis", insemnand "de aceeasi fiinta" (de aceeasi esenta). Astfel s-a adoptat ca ortodoxa (corecta) afirmatia ca Iisus este "de aceeasi fiinta" cu Tatal. Acest Crez este cunoscut ca fiind Crezul de la Nicaea si este urmatorul:

Cred intr-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, facatorul cerului si al pamantului, al tuturor vazutelor si nevazutelor.

Si intr-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul nascut, care s-a nascut din Tatal mai inainte de toti vecii. Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat; nascut, nu facut, cel de-o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut.

Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire s-a pogorat din ceruri si s-a facut om, de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara, si s-a facut om.

Si s-a rastignit pentru noi in timpul lui Pontiu Pilat, a patimit si s-a ingropat si a inviat a treia zi, dupa Scripturi.

Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui. Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a carui Imparatie nu va avea sfarsit.

O alta hotarare a acestui Sinod a fost formula calendaristica pentru tinerea Pastelui. Pastele cade de prima luna plina, dupa echinoctiul de primavara, dupa Pastele evreiesc.

Sinodl a stabilit de asemenea si alte chestiuni de importanta bisericeasca, privind aspecte de natura morala si teritoriala, atat pentru cler, cat si pentru laici. Un anume participant, diaconul Atanasie din Alexandria, s-a dovedit un aparator al Ortodoxiei prin marturisirea lui de credinta si prin redactarea Crezului care ii poarta numele.

Un alt participant, care prin argumentarea lui impotriva impunerii celibatului pentru toate treptele de clerici a respins obligativitatea celibatului in Biserica Ortodoxa, a fost Pafnutie, un egiptean care era ucenicul Sfantului Antonie. El suferise atatea greutati si cruzimi in timpul prigoanei lui Maximin, incat trupul lui a atras cinstirea din partea celorlalti episcopi, iar recomandarile sale s-au bucurat de mare respect.

Numarul episcopilor care au participat la Sinod a fost de 318. De aceea acest Sinod mai este numit si Sinodl celor 318 Parinti. El s-a incheiat pe 25 iulie 325. Amintirea lui este praznuita in Biserica Ortodoxa in a saptea duminica dupa Pasti.

SINOADELE ECUMENICE ALE BISERICII

Sinoadele ecumenice ale Bisericii

Conciliile bisericesti au fost tinute pentru a rezolva diferite probleme atunci cand nu s-a putut ajunge la consens prin simple discutii. Majoritatea conciliilor au fost locale, desi in unele cazuri deciziile adoptate s-au bucurat de o larga acceptare (asa cum sunt cele Sapte Concilii Ecumenice). Primul Sinod al Bisericii s-a tinut de catre Apostoli la Ierusalim, in primul secol (Fapte 6:1-7).

Cele sapte Concilii Generale ale intregii Biserici Crestine sunt cunoscute sub numele de Concilii Ecumenice. Ele acopera perioada dintre 325 si 757 d. Hr., iar deciziile lor reprezinta temelia invataturii crestine acceptate de ramurile rasariteana si apuseana a Bisericii Crestine. Deciziile acestor Concilii Ecumenice au fost luate sub calauzirea Duhului Sfant, asa cum le-a promis Iisus Hristos apostolilor Lui.

La aceste Concilii Ecumenice au fost intocmite multe Canoane sau norme care guverneaza administrarea Bisericii.

Biserica Catolica accepta ca ecumenice si unele concilii ulterioare, organizate numai de autoritatile si reprezentantii Bisericii Catolice. Aceste concilii, dintre care ultimul este al doilea Sinodl de la Vatican (1962-1965), nu sunt acceptate de Biserica Ortodoxa ca avand valabilitatea sau autoritatea adevaratelor Concilii Ecumenice. Astfel, nici una din deciziile acestor concilii catolice nu sunt valabile in Biserica Ortodoxa. Pentru a intelege mai bine motivele convocarii lor si deciziile care au fost adoptate, cele sapte Concilii Ecumenice sunt prezentate in continuare in ordine cronologica.

RUGĂCIUNEA LUI IISUS

In spiritualitatea ortodoxa, rugaciunea lui Iisus ocupa un loc deosebit. Ea marcheaza renuntarea vadita la grijile lumesti pentru a castiga pe Dumnezeu prin intermediul rugaciunii. Invocarea numelui lui Iisus constituie un element fiintial al vietii monahilor ca si pentru orice alta straduinta si incercare de viata crestina. Rugaciunea inimii a fost practicata din vechime in Orient si prin intermediul rugaciunii neincetate a anahoretilor egipteni, ea urca in traditia spiritualitatii ortodoxe pana la timpul Apostolilor. Rugaciunea, contemplatia, isihia sunt un serviciu divin pe care pietatea ortodoxa il aduce neintrerupt lui Dumnezeu.

Pentru realizarea unei adevarate atmosfere interioare de rugaciune este necesara puterea de separare fata de lucrurile exterioare. Cel ce se roaga se reculege, se intoarce spre sine insusi, in inima sa pentru a putea sa inlature tot ceea ce l-ar putea deranja de la diagolul sau cu Dumnezeu. Dupa ce a reusit sa ajunga la linistea interioara, cel ce se roaga se straduieste, prin intermediul catorva cuvinte adresate lui Iisus sa se concentreze. Prin cuvintele "Doamne Iisuse" si repetarea lor, dupa Diadoh al Foticeii, se poate obtine concentrarea gandului si pastrarea in memorie a numelui lui Iisus. Mai tarziu s-au adaugat acestor cuvinte altele si s-a ajuns la urmatorul text : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-ma pe mine pacatosul".

In privinta textului rugaciunii "exista in spiritualitatea ortodoxa o anumita libertate. Cel ce se roaga poate reduce textul rugaciunii la cuvintele "Doamne Iisuse" sau simplu la pomenirea repetata a numelui lui Iisus. Unii au aratat o anumita preferinta pentru formula "Doamne Iisuse Hristoase, milueste-ma". Totul a fost redus la cateva cuvinte si se gaseste in conformitate cu indemnul Sf. Ap. Pavel : "in biserica doresc sa vorbesc mai bine cinci cuvinte cu mintea mea, ca sa invat si pe altii, decat zece mii de cuvinte in limbi" (1 Cor. 14, 19).

Parintii spirituali amintesc insa ca rugaciunea lui Iisus poate si sa inceteze si totul sa culmineze in tacerea extazului. Aceeasi libertate domneste si in privinta ritmului, cat si a locului si a duratei rugaciunii. Fiecare se roaga atat cat poate, cand, cum si unde poate. Din cauza acestei libertati, traditia rugaciunii lui Iisus nu poseda o metoda absoluta, o cheie a succesului ce poate fi garantat dinainte. Spiritualitatea ortodoxa cunoaste insa procedee care ne pot conduce primii pasi, dar nici acestea nu ne pot oferi in mod automat succesul. Totul depinde de noi, de angajamentul nostru si nu de vreun procedeu la care noi putem renunta, pentru ca rugaciunea, care devine a noastra si metoda se pot adapta la locul, timpul si straduinta noastra.

Indemnul la rugaciune, crestinii l-au primit de la Iisus insusi : "Tu insa cand te rogi intra in camara ta, inchide usa si roaga-te Tatalui" (Matei 6, 6). Staruinta in rugaciune a fost indicata prin exemplul propriu : "A doua zi foarte de dimineata, Iisus, sculandu-se, a iesit si s-a dus intr-un loc pustiu si se ruga acolo" (Matei 1, 35). Prin cuvant si fapta suntem indemnati sa ne retragem in noi insine si aici, prin rugaciune si asceza, sa ne gasim linistea. Sf. Ap. Pavel ne indeamna sa ne rugam neincetat (1 Tes. 5, 17), pentru ca rugaciunea trebuie sa hraneasca viata noastra spirituala. "Cine isi orienteaza intreaga lui stradanie spre interior, acela este curat si nu numai curat, el s-a cufundat in Dumnezeu, vede pe Dumnezeu si-L propovaduieste. Acela se roaga" .

Dar nu numai indemnul spre rugaciune a fost luat din Scriptura, ci insasi rugaciunile au fost influentate de textul inspirat sau au fost imprumutate din textele biblice. Rugaciunea vamesului : "Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului" (Luca 18, 13) sau cea a orbului din Ierihon : "Iisuse, Fiul lui David, fie-ti mila de mine" (Luca 18, 38) sunt cuprinse in textul rugaciunii inimii : "Doamne Iisuse Hristoase, milueste-ma pe mine pacatosul". Baza biblica a rugaciunii lui Iisus este in afara de orice indoiala si nici nu putea fi altfel.

Teologia rugaciunii lui Iisus este una din cele mai profunde. Ea invoca pe Iisus si-L marturiseste ca Domn, Mantuitor si Fiu al lui Dumnezeu, Care a acceptat de buna voie intruparea, luand soarta noastra asupra Lui insusi. Prin lucrarea si crucea Sa, El s-a facut mantuitorul nostru. Rugaciunea lui Iisus cuprinde intreaga Scriptura, iar repetarea ei constienta ne conduce la o liturghie interioara, la o trezvie continua. In partea a doua a rugaciunii, noi ne recunoastem starea de pacatosenie si imploram milostivirea lui Dumnezeu. Prin aceasta rugaciune, omul se inalta cu toata puterea dragostei sale la cunoasterea lui Dumnezeu.

Invocarea numelui lui Iisus in rugaciune universalizeaza harul intruparii Fiului lui Dumnezeu si actualizeaza prezenta lui Iisus in noi. Ingerul lui Dumnezeu, in care se gaseste numele lui Dumnezeu, (Exod 23, 21) devine pentru Israel purtatorul prezentei dumnezeiesti. In conceptia biblica, invocarea numelui lui Dumnezeu este insotita de prezenta lui Dumnezeu. Prin numele lui Iisus, Dumnezeu intra in lume, iar cel ce se roaga si-L invoca se bucura de o relatie speciala cu Dumnezeu, el devine purtator de Dumnezeu (teofor). "A rosti numele lui Iisus cu chibzuinta inseamna a recunoaste ca Domnul nostru este totul" . Chemarea numelui lui Iisus trebuie sa-l faca viu, pentru ca numele este simbol si purtator al persoanei lui Iisus Hristos.

Prin chemarea numelui lui Iisus se transmite puterea si curatenia Lui, dar si intentia noastra de a-L urma. Prin rugaciunea lui Iisus se subliniaza constiinta prezentei Sale, dar si cea a pacatoseniei noastre ca, de altfel, si dorinta noastra nemarginita dupa milostivire. Rugaciunea ne elibereaza, ne da liniste si ne intareste spiritual. "Cu numele lui Iisus, spune Sf. Ioan Scararul, alungi toate gandurile si pe toti dusmanii nevazuti ii biciuiesti" .

Practica rugaciunii inimii este foarte veche in spiritualitatea ortodoxa. Unii dintre Parinti au lasat in scris, direct sau indirect, instructiuni pentru ucenicii lor, in care este prezentat felul cum trebuie sa se roage, pozitia la rugaciune, timpul si locul rugaciunii. Este vorba aici despre o experienta personala ce contine elemente generale si comune, dar si de multe aspecte specifice. Tocmai din acest motiv, noi spuneam ca nu exista o metoda absoluta, ci mai multe procedee, care se acomodeaza la noile imprejurari. In felul acesta, celui ce se roaga ii ramane libera alegerea formei si a timpului rugaciunii. Pentru ca nu exista o metoda absolut sigura care ne-ar putea garanta succesul, cel ce se roaga are nevoie de sfatul unui duhovnic experimentat, al unui parinte spiritual, care sa-l initieze si sa-l conduca in experienta rugaciunii. Prin intermediul duhovnicului initiat in rugaciunea inimii insa dispare metoda, iar posibilitatea pentru aparitia si formele proprii este evidenta. Metoda este deci ceva relativ, ea cuprinde elemente personale ale celui ce se roaga. Totul apare de asa maniera incat lasa impresia ca astfel de principii au existat totdeauna in spiritualitatea orientala, din care a retinut doar cateva. De altfel, descrierea practicii rugaciunii devine prin aceste testamente spirituale foarte relativa, pentru ca rugaciunea insasi este insotita de o mare discretie. Cel care a ajuns pe ultima treapta a rugaciunii se fereste sa devina cunoscut ca atare si nu divulga cu placere experienta sa mistica.

In cele ce urmeaza vom incerca sa prezentam cateva elemente exterioare ale unei tehnici a rugaciunii, care conduc primii pasi ai celui ce se roaga in exercitiul rugaciunii lui Iisus si care sunt folositoare in faza de inceput a ei. Incepem cu asa numita metoda a Sf. Simeon Noul Teolog, al carui text a fost publicat pentru prima data in Mai 1927 de catre Irenee Hausherr sub titlul: Metoda rugaciunii si a atentiunii. Acest procedeu constituie cel mai vechi manuscris in legatura cu tehnica rugaciunii lui Iisus. Metoda expune trei feluri de rugaciune si in acelasi timp si pericolele ce pot surveni in timpul rugaciunii. Ea constata ca primele doua feluri de rugaciune sunt amagitoare si abia al treilea fel devine folositor.

a) Primul fel de rugaciune incepe cu pozitia adoptata (ridicarea mainilor si a ochilor spre cer) dupa care mizeaza pe puterea de imaginatie a celui ce se roaga, care, bazat pe cunostintele sale biblice isi imagineaza frumusetile ceresti. Acest fel de rugaciune si contemplatie este periculos pentru ca poate duce la mandrie, la nebunie si chiar la sinucidere. "Din toate cele spuse, cel intelept poate cunoaste care este castigul nascut din cea dintai luare aminte. Iar daca cineva nu cade in acestea, pentru ca traieste in viata de obste (acestea li se intampla deci pustnicilor), totusi ramane toata viata fara nici o sporire din ea".

b) Cel de al doilea fel de rugaciune este superior primului dupa cum "o noapte cu luna plina e mai buna decat o noapte fara stele si fara lumina". El subliniaza concentrarea asupra cuvintelor rugaciunii si cere o lupta continua contra gandurilor ce invadeaza sufletul. Felul acesta de rugaciune, caracterizat printr-un zbucium continuu cu gandurile, nu lasa sufletului puterea de a se linisti, iar primejdia ce o reprezinta este slava desarta, care conduce pe cel ce se roaga la dispretul fata de altii. "El va suporta osteneala, dar de rasplata va fi pagubit. Caci furat de slava desarta, el se faleste cu luarea aminte. Si stapanit si batjocorit de ea va dispretui pe altii, ca nu sunt cu luare aminte si se va mandri fata de ei si se va da drept pastor al oilor, asemanandu-se orbului care vrea sa calauzeasca pe orb".

c) Prin intermediul celui de al treilea fel de rugaciune se va sublinia ascultarea ca un lucru cu totul deosebit si care, impreuna cu un parinte spiritual experimentat, va conduce pe cel ce se roaga la linistea rugaciunii. Aceasta este faza in care prezenta duhovnicului, pentru a elibera pe cel ce se roaga de legaturile cu lumea exterioara, este absolut necesara. Rolul "parintelui spiritual pentru castigarea libertatii fata de pacat este hotaratoare. "Fata de parintele tau spiritual sa le faci toate cate ti le spune potrivit scopului ce-l urmareste, neadaugand si netaind nimic". "Ce grija ar mai putea stapani pe acela care a dat in seama lui Dumnezeu si a parintelui sau duhovnicesc toata grija sufletului si a trupului si nu mai traieste siesi, nici nu mai asteapta o zi a placerilor sale ? De aceea, ispitele puterilor razvratite, care trag mintea ca niste funii in nenumarate curse de ganduri, se rup si omul, ajuns liber, luptand cu putere si patrunzand gandurile vrajmasilor le alunga cu maiestrie si inalta rugaciuni din inima curata. Acesta este inceputul adevaratei vieti calugaresti. Cei ce nu incep astfel se vor zdrobi in desert". Acesta este inceputul adevaratei vieti spirituale.

La adevarata rugaciune nu se poate ajunge prin folosirea unor metode fizice, ci prin ascultarea neconditionata si o constiinta curata fata de Dumnezeu, fata de parintele spiritual si fata de oameni. "Deci tu, de voiesti sa incepi aceasta lucrare nascatoare de lumina si plina de farmec, fa inceputul de aici dupa ascultarea cu de-amanuntul pe care am zugravit-o mai inainte trebuie sa le faci toate cu constiinta. Caci fara ascultare nu exista nici constiinta curata. Iar constiinta curata trebuie sa o pazesti intai fata de Dumnezeu, apoi fata de parintele tau duhovnicesc si in al treilea rand fata de oameni si lucruri". Incoronarea ascultarii si a lipsei de patimi este realizata prin rugaciunea curata in masura in care mintea pazeste inima. "Luarea aminte si rugaciunea adevarata si neinselatoare consta in aceea ca mintea sa pazeasca inima in vremea rugaciunii si sa se intoarca neincetat inlauntrul ei si din acel adanc sa-si inalte cererile catre Domnul. In felul acesta, gustand mintea "ca bun este Domnul" (Ps. 35, 9), nu mai vrea sa iasa din locasul inimii".

.

Procedeele fiziologice pot fi doar mijloace ajutatoare care sprijina rugaciunea curata. Ele nu tin de fiinta rugaciunii si tocmai din acest motiv ele pot fi suspendate sub indrumarea si conducerea parintelui spiritual. Mai intai trebuie realizata starea de curatenie ca si conditie a rugaciunii si abia apoi pot deveni folositoare procedeele fizice. Daca privim insa metodele fizice ca satisfacatoare pentru succesul rugaciunii lui Iisus vom trai cu siguranta o mare deceptie. La aceste procedee exterioare se va renunta cand va fi ajunsa starea batranului duhovnicesc, cand spiritul nu mai are nevoie de metoda.

Ca loc de rugaciune, metoda atribuita Sf. Simeon indica chilia calugarului, iar in privinta pozitiei corpului se recomanda indreptarea barbiei si a privirii spre piept, precum si disciplinarea respiratiei si concentrarea atentiei spre inima. Caracteristic pentru aceasta metoda este deci indreptarea barbiei si a privirii spre piept si, de asemenea, comprimarea respiratiei, in legatura cu care insa nu ne sunt oferite amanunte.

.

In timpul isihasmului, metoda lui Nichifor Monahul s-a bucurat de o larga raspandire si o mare autoritate. Nichifor s-a nascut in Italia (1215), dar si-a gasit bucuria spirituala si marea liniste in Muntele Athos, unde a deprins rugaciunea lui Iisus pe care a facut-o cunoscuta si altora. Prin activitatea sa, Nichifor poate fi socotit ca initiatorul miscarii isihaste. El a lasat o metoda a rugaciunii pe care a deprins-o de la altii. Metoda lui Nichifor numita "Cuvant despre veghere si paza inimii" ne indeamna sa cautam comoara pierduta in adancul inimii, pentru ca in interiorul nostru noi gasim prezenta continua a lui Dumnezeu.

Metoda lui Nichifor ca si cea atribuita Sf. Simeon accentueaza rolul parintelui spiritual, care vegheaza asupra dezvoltarii duhovnicesti, a ucenicului. "Caci sunt rari cei care deprind luarea aminte fara sa fie invatati prin silinta trairii sau prin caldura credintei dobandita de la Dumnezeu. Iar ceea ce este rar nu este lege. De aceea trebuie cautat un povatuitor neinselator, ca din invatatura si pilda aceluia sa invatam cele ce cad la dreapta si la stanga atentiei, adica ceea ce este prea putin si ce e prea mult, care vin de la cel rau, de care a patimit ei insusi, fiind ispitit. Scotandu-le pe acestea la iveala, el ne arata in chip neindoielnic calea duhovniceasca si asa vom strabate cu usurinta".

Dar si aici libertatea spiritualitatii ortodoxe s-a facut remarcata, caci in cazul unei lipse a duhovnicului, Nichifor Monahul recomanda urmatorul procedeu : "Tu deci sezand si adunandu-ti mintea, impinge-o si sileste-o pe calea narilor pe care intra aerul in inima. Si intrand acolo nu-ti vor mai fi fara veselie si fara bucurie cele de dupa aceea. Si precum un barbat oarecare fiind calatorit de la casa sa, cand se intoarce nu mai stie ce sa faca de bucurie ca s-a invrednicit sa se intalneasca cu copiii si cu nevasta, asa si mintea cand se intalneste cu sufletul se umple de o bucurie si o veselie de negrait. Drept aceea foarte obisnuieste-ti mintea sa nu iasa degraba de acolo. Caci la incepult e nepasatoare poate, din pricina inchiderii inlauntru si a stramtorarii. Dupa aceea se obisnuieste, nu-i mai plac ratacirile de afara. Caci imparatia cerurilor este inlauntrul nostru (Luca 12, 21). Dar trebuie sa stii si aceasta ca, ajungand mintea acolo, nu trebuie sa taca si sa stea dupa aceea degeaba. Ci sa aiba ca lucru si indeletnicire neincetata rugaciunea : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-ma" ! Sa nu mai conteneasca niciodata din aceasta"... Si Nichifor ne conduce mai departe cu toata grija celui ce arde dupa rugaciune : "Iar daca ostenindu-te mult, o, frate, nu poti totusi intra in partile inimii, precum ti-am aratat, fa ceea ce-ti spun si cu ajutorul lui Dumnezeu vei afla ceea ce cauti. Stii ca partea cugetatoare a fiecarui om este in piept, caci inlauntrul pieptului tacand noi cu buzele, vorbim, ne sfatuim cu noi insine, dam rand rugaciunilor, psalmilor si altora. Da-i deci acestei cugetari, departand de la ea orice gand - si aceasta o poti face daca vrei - da-i deci pe : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma" si sileste-te ea in loc de orice alt gand sa strigi pururea in launtrul tau aceste cuvinte. Iar tinand aceasta mai multa vreme, ti se va deschide prin aceasta si intrarea inimii, precum ti-am scris, fara nici o indoiala, cum am cunoscut si noi prin cercare".

Usor de recunoscut este faptul ca, in fond, metoda lui Nichifor Monahul sau Nichifor din Singuratate cuprinde doua procedee. Primul, in care exercitiul rugaciunii este sprijinit de un exigent sistem de respiratie recomanda prin intermediul respiratiei trimiterea mintii in inima. Al doilea procedeu, mai simplu, urmareste acelasi lucru prin rostirea neincetata a rugaciunii lui Iisus. Atat primul cat si al doilea procedeu nu vorbesc nimic despre pozitia corpului si a privirii, ceea ce ne face sa credem ca acestea erau deja foarte cunoscute si au fost, de altfel, mentionate in metoda atribuita Sf. Simeon. Lucrul acesta ne conduce la concluzia ca asa-zisii autori ai metodelor nu sunt propriu-zis autori in sensul strict al cuvantului, ci persoane care au notat in scris procedee sau practici existente in spiritualitatea ortodoxa si care n-au insistat asupra lucrurilor prea cunoscute. In orice caz, metoda lui Nichifor are la baza o antropologie pe care deja Macarie in secolul V o cunostea, privind omul ca un tot psiho-fiziologic. Rugaciunea neincetata cu hristocentrismul sau va sta la baza reinnoirii miscarii isihaste din secolele XIII si XIV .

Daca Nichifor se straduieste sa conduca mintea prin intermediul inspiratiei in adancul inimii, Sf. Grigorie Sinaitul (1255-1346) insista asupra tehnicii de a retine respiratia si prin aceasta de a retine gandul mai indelung in inima. In fond, Grigorie Sinaitul nu face decat sa noteze alte practici care completeaza metodele amintite. Parintele D. Staniloae considera ca Sf. Grigorie Sinaitul nu a fost un initiator, ci mai degraba un reorganizator, un talmacitor al practicii isihaste. Metoda lui are urmatorul continut : "Sezand deci de dimineata pe un scaun ca de o palma, aduna-ti mintea din partea conducatoare, in inima, si tine-o in ea. Aplecandu-te apoi cu incordare, ca sa simti durere in piept, in umeri si in grumaz, striga staruitor cu mintea sau cu sufletul : "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma". Pe urma, pentru ingustimea, osteneala si greutatea lucrului ca unul ce este facut continuu, muta-ti mintea la cealalta jumatate si zi : "Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma" ! Dar zi mult fiecare jumatate, caci nu trebuie sa le schimbi necontenit din lene, fiindca plantele ce se rasadesc continuu nu prind radacina. Infraneaza-ti si miscarea plamanilor ca sa nu rasufli in voie, caci suflarea plamanilor, care porneste de la inima, intuneca mintea si risipeste cugetarea, rapind-o de acolo. Ca urmare sau o preda roaba uitarii, sau o face sa cugete unele in locul altora, indreptandu-se fara sa simta spre cele ce nu trebuie. Iar de vezi ivindu-se sau luand chip in mintea ta necuratiile duhurilor sau ale gandurilor sa nu te sperii. Chiar daca ti se arata intelesuri bune de ale lucrurilor, nu le baga in seama. Ci infranandu-ti rasuflarea, pe cat e cu putinta si inlocuind mintea in inima si savarsind neincetat si staruitor chemarea Domnului Iisus, sa le arzi si sa le opresti pe acestea, iar pe ei sa-i biciuiesti in chip nevazut prin dumnezeiescul nume. Caci zice Scararul : "Biciuieste pe vrajmasi cu numele lui Iisus, fiindca nu e arma mai puternica decat aceasta in cer si pe pamant".

Grigorie Sinaitul insista in procedeul descris de el asupra retinerii respiratiei si recomanda pentru prima data impartirea rugaciunii lui Iisus in doua parti, care se rostesc de mai multe ori. Impartirea rugaciunii are la baza experienta unei mai bune concentrari asupra unui numar mai mic de cuvinte. "Influenta Sf. Grigorie Sinaitul a depasit granitele Muntelui Athos. Retragerea, sa la Paroria, la granita Bulgariei l-a pus in contact cu un cerc de calugari apartinand popoarelor ortodoxe din Balcani. Slavi, greci, romani formau tagma monahala de la Paroria, de unde s-a raspandit practica rugaciunii lui Iisus la toate popoarele ortodoxe din regiune si pana departe in Rusia.

Mijloacele fiziologice, folosite de metoda lui Grigorie Sinaitul, trebuie privite ca forme externe, care nu constituie nici esenta si nici scopul ultim al rugaciunii. Prin aceasta, ele se deosebesc de Yoga sau Dhikr musulman, care sunt tehnici sau automatisme ce ne conduc la o stare de mistica .

Sf. Grigorie Palama (1296-1359) expune in scrierile sale unitatea dintre trup si suflet. Ei pledeaza pentru eliminarea pacatului si pentru stapanirea spiritului. In masura in care reusim sa impunem stapanirea spiritului in viata noastra ajungem la linistea duhovniceasca. Pentru incepatori insa, Sf. Grigorie Palama considera mijloacele fiziologice ca ajutatoare, desi nu sunt absolut necesare sau esentiale. Ca si Sf. Grigorie Sinaitul, Sf. Grigorie Palama ne aminteste de exercitiul retinerii respiratiei si concentrarea mintii asupra inimii. "Iar a indemna mai ales pe incepatori sa priveasca asupra lor si sa-si mane prin respiratie mintea inauntru, nu e ceva aprobat. Cine cugetand corect, ar dezaproba ca cei ce nu au inca mintea capabila sa se contemple pe ea insasi, sa si-o concentreze prin oarecare metode... De aceea sunt unii care "indeamna pe incepatori sa fie atenti la respiratia ce iese si se intoarce des si sa si-o retina putin, ca sa-si retina astfel si mintea, observand-o in cursul respiratiei. Aceasta pana ce, inaintand cu ajutorul lui Dumnezeu si facandu-si mintea in stare sa nu mai simta cele din jurul ei si sa nu se amestece cu ele, vor putea s-o concentreze in chip sigur asupra unei gandiri unitare". Desigur, continua Sf. Grigorie Palama, acesta este un exercitiu ce ajuta la domnia spiritului, la concentrarea asupra comorii noastre interioare, prin care ajungem la linistea sabatului duhovnicesc. "Inspiratia si respiratia conduc treptat la intoarcerea duhului in el insusi. Cel care exerseaza linistea trupului pentru a ajunge la adancirea sufletului vor experimenta-o. Va fi pentru ei o adevarata sarbatoare a linistii sabatului duhovnicesc".

Calist si Ignatie continua traditia spirituala ortodoxa a rugaciunii lui Iisus, incercand sa sistematizeze practicile existente pana la ei. Intalnim astfel nume ca Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Io an Scararul, Sf. Isihie, Sf. Nil, Sf. Isac, Sf. Grigorie Teologul de care se leaga practica rugaciunii curate, alaturi de elemente si mijloace auxiliare familiare asa numitelor metode a Sf. Simeon, Nichifor Monahul sau Sf. Grigorie Sinaitul. Metoda lui Calist si Ignatie urmareste pe calea naturala a respiratiei sa aduca mintea la rugaciunea curata, cand este stapanita de un singur gand : invocarea numelui lui Iisus Hristos. Asezat pe un scaunel in chilia sa, monahul este sfatuit sa-si adune mintea de la preocuparile externe si sa impinga odata cu inspirarea aerului spre inima si rugaciunea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma". Citandu-l pe Sf. Isihie, Calist si Ignatie recomanda ca trezvia si invocarea numelui lui Iisus sa fie impreunate cu respiratia, cu smerenia si gandul neincetat la moarte.

Autorii metodei atrag atentia insa ca in traditia spirituala a rugaciunii curate, procedeele fiziologice nu sunt decat mijloace auxiliare si nu ele ne ajuta sa ajungem la rugaciunea adevarata, ci harul lui Dumnezeu este cel care lucreaza in noi. Procedeele fiziologice au fost socotite in traditia rugaciunii doar ca mijloace de adunare a mintii, din acest motiv ele pot fi si suspendate. Metoda recomanda pe langa felul cum trebuie facuta rugaciunea si timpul cat si durata ei. Este vorba desigur de monahi, carora li se recomanda seara si dimineata o ora de concentrare in rugaciunea curata, apoi o ora de rugaciune cantata, dupa care urmeaza din nou o jumatate de ora de rugaciune curata. Dar si la Calist si Ignatie ca si la alti Parinti ce s-au preocupat cu rugaciunea lui Iisus observam aceeasi libertate in privinta timpului. Si ei, dupa ce par a codifica timpul in capitolele 25 si 26, trec apoi in capitolul 29 la recomandarea ca monahul trebuie sa aibe rugaciunea continua. Desigur, la acest stadiu de rugaciune se ajunge treptat, dupa ce a parcurs mai intai perioade mai scurte de concentrare si de invocare a numelui lui Iisus. In fond, autorii recunosc ca doar cei progresati, cei desavarsiti ajung la rugaciunea neintrerupta .

Cu Sf. Grigorie Palama si isihastii secolului XIV, practica rugaciunii lui Iisus s-a raspandit la popoarele ortodoxe din tot rasaritul Europei. Rugaciunea lui Iisus este practicata la bulgari ca si la sarbi, e exersata cu ravna de romanii din nordul Dunarii ca si de rusii din tinuturile Volgal. La raspandirea misticii isihaste in tarile slave, ca si la romani, un rol deosebit a jucat Sf. Grigorie Sinaitul sub indrumarea caruia isihasmul si practica rugaciunii ajunge sa fie un adevarat sistem, care atrage pe tot mai multi teologi bizantini.

Dupa caderea Conistantinopplului, traditia isihasta a rugaciunii se continua la Muntele Athos, care devine centrul si locul de referire a misticii rugaciunii. Aici se initiaza in tainele rugaciunii Nicodim Aghioritul (1748-1809), care reuseste impreuna cu Macarie, episcopul Corintului, sa publice, la Venetia in 1872, o culegere de texte patristice referitoare la rugaciunea curata si care poarta numele de Filocalia sfintilor neptici. Prin intermediul acestei lucrari, publicata pe cheltuiala domnitorului Nicolae Mavrocordat din Moldova, lumea moderna ia contact cu mistica si traditia rugaciunii pure. Lucrarea lui Nicodim sta la baza renasterii si reinnoirii isihasmului din tarile ortodoxe de la inceputul secolului XIX.

Nicodim Aghioritul in culegerea sa de texte patristice, referitoare la rugaciunea curata se opreste asupra mijloacelor auxiliare, fiziologice ce recomanda indreptarea privirii spre locul inimii si incetinirea respiratiei. Adunarea mintii si trimiterea ei spre inima se face prin aplecarea barbiei spre piept si invocarea numelui lui Iisus, adica rostirea rugaciunii "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mi-luieste-ma". Cel ce se roaga trebuie sa puna in miscare intreaga sa vointa, adica el va rosti rugaciunea cu toata dragostea sa, din toate puterile sufletului sau. Rarirea sau retinerea respiratiei in timpul careia se rosteste rugaciunea produce o durere a inimii prin care sunt eliminate placerile, dar pe de alta parte atrage spre inima puterile mintii. Aici, in adancul inimii, gasim harul lui Dumnezeu si devenim constienti de prezenta Lui in noi, descoperim imparatia lui Dumnezeu care este in noi (Luca 17, 21).

Curand dupa editarea Filocaliei lui Nicodim au aparut si traducerile ei in slava si apoi in romana, contribuind la o renastere a isihasmului in tarile ortodoxe. Prin intermediul traducerilor Filocaliei, rugaciunea lui Iisus a trecut dincolo de preocuparile monahilor, ajungand si o desfatare duhovniceasca a laicilor. Calea rugaciunii lui Iisus a fost parcursa in Rusia secolului XIX de multi pelerini si oameni evlaviosi. Despre felul cum s-a raspandit si forma in care a fost practicata in Rusia aflam din Marturisirile unui pelerin catre duhovnicul sau (Aufrichtige Erzahlungen eines russischen Pilgers), tiparita pentru prima data la Kazan in 1883. Sunt descrise aici, de la primele inceputuri pana la cele mai inalte trepte, fazele practicarii, rugaciunii, (rolul duhovnicului indrumator, cautarea locului inimii, sincronizarea cuvintelor rugaciunii cu bataile inimii); "Astfel m-am pregatit mai intai, marturiseste pelerinul, sa gasesc locul inimii, dupa cum invata acest lucru Sf. Simeon Noul Teolog. Imi inchideam ochii, priveam cu duhul in inima, aceasta inseamna cu inchipuirea si-mi doream sa-mi imaginez cum e asezata inima in partea stanga a pieptului si ascultam cu atentie bataile ei. Cu aceasta m-am ocupat de cateva ori pe zi. La inceput n-am remarcat nimic decat intunericul. Curand insa, inima si miscarile ei mi le-am putut auzi... apoi am inceput sa introduc rugaciunea lui Iisus odata cu inspiratia in inima, asa cum invata Sf. Grigorie Sinaitul si de asemenea Calist si Ignatie, adica de a privi duhovniceste in inima si sa trag aerul si rosteam "Doamne Iisuse Hristoase - si respiram - milueste-ma". La inceput m-am ocupat cu acest lucru o ora poate chiar doua si pe masura ce faceam progrese continuam exercitiul mai des, iar la sfarsit am ajuns sa-mi petrec intreaga zi cu aceasta ocupatie".

Rugaciunea nu este doar o repetare automata a cuvintelor si a unor exercitii de respiratie, care pot deveni mecanice. Rugaciunea inimii este si o meditatie asupra cuvintelor rostite si a intelesului lor, iar in faza rugaciunii mintale, cuvintele inceteaza, ramane doar sensul lor si acest fel de rugaciune devine neintrerupt si nu poate fi deranjat de nimeni si nimic. "M-am obisnuit in asa masura cu rugaciunea inimii incat o exersam neintrerupt ; si in sfarsit, am simtit ca rugaciunea lucra in mine fara nici o silinta din partea mea si lucra in duh si inima nu numai in stare treaza, ci chiar in somn tot asa lucra si nu era intrerupta de nimic, nici macar pentru un scurt moment, egal cat de mult as fi dorit sa o fac".

Experienta rugaciunii si efectele ei binefacatoare sunt admirabil descrise de pelerinul rus : "Cam dupa trei saptamani am inceput sa simt in inima o durere, apoi o caldura placuta, o bucurie si o liniste in acelasi loc. Aceasta imi facea placere si ma indemna cu si mai multa ravna sa exersez rugaciunea, insa de asa maniera incat toate gandurile mele erau preocupate cu aceasta si simteam o bucurie mare... Din cand in cand se intampla ca simteam in inima un tremur fericit ; eram plin de usurare, de libertate si mangaiere, incat eram ca transfigurat... Din timp in timp, ochii mei erau invadati de la sine de lacrimi dulci de recunostinta catre Dumnezeu... Din cand in cand, ratacita mea pricepere se lumina in asa masura incat cu usurinta intelegeam lucruri la care mai inainte nici nu m-as fi putut gandi. Din cand in cand ma invada in intregime o caldura dulce a inimii si cu totul miscat simteam cea mai mare bucurie la invocarea numelui lui Iisus". Rugaciunea poate conduce la o noua intelegere a mediului inconjurator. Prin rugaciune, natura apare pelerinului intr-o deosebita situatie, urmand si ea urcusul duhovnicesc al celui ce se roaga.

Deja Nichilfor Monahul ne-a prezentat doua feluri de rugaciune. Una mai severa, pentru cei avansati; si alta care sta la indemana oricui doreste sa progreseze in rugaciune. Acelasi lucru il gasim si la Pelerinul rus. Pentru care din cele doua forme trebuie optat depinde de o multime de factori. Hotararea va fi insotita insa si de sfatul duhovnicului, al unei persoane cu experienta in rugaciunea lui Iisus. Inclinarea spre rugaciune, hotararea duhovnicului si imprejurarile de viata imprima hotararea celui ce se roaga ca si drumul sau spiritual.

Rugaciunea lui Iisus n-a ramas doar o preocupare a monahilor retrasi. Practicarea ei se continua si in afara manastirii. Cercuri tot mai largi de intelectuali si credinciosi se simt atrasi de linistea oferita de rugaciune. Ea a depasit granitele ortodoxiei si a starnit un viu interes in tarile dominate de o civilizatie tehnica avansata. Tot mai multi crestini apuseni manifesta interes pentru spiritualitatea ortodoxa si doresc sa se initieze in tainele linistii oferite de rugaciunea inimii. Cartile aparute aici, ca si intrunirile dedicate acestei teme sunt o dovada a celor afirmate. Intr-o lume in care tot mai multi se plang de stres, rugaciunea inseamna o evadare, o reconfortare spirituala ce ne ajuta sa gasim solutii pentru invingerea fricii, a angoasei, a singuratatii, a individualismului. Ea ne sprijina sa evitam excesul, alcoolismul, sa rezistam ispitelor drogurilor si tot rugaciunea este cea care ne ofera regasirea echilibrului nostru spiritual. Rugaciunea ne deschide ochii pentru a putea sesiza transparenta lumii, pentru a putea descifra sensul duhovnicesc al lucrurilor si evenimentelor istorice. Saracia noastra spirituala, prin multiplele preocupari si inclinari spre tehnica, lipsa de timp a omului modern sunt resimtite printr-o lipsa de comunicare si comuniune, prin izolare si apatie, prin refugiu in alcool, droguri sau secte exotice. In aceste momente de cautare spirituala, rugaciunea lui Iisus polarizeaza noi aderenti. Forma ei relativ libera atrage tot mai multi laici. Ea constituie un raspuns la noile forme si conditii de viata.

Prea Sfintitul Kallistos Ware aminteste doua forme de intrebuintare a rugaciunii : libera si formala. Cei care se hotarasc pentru intrebuintarea libera rostesc rugaciunea cu prilejul diferitelor momente pe care le ofera timpul zilei. Ei se roaga in timpul lucrului, atunci cand acesta permite, in timpul plimbarii, la asteptarea autobuzului, in timpul calatoriei, in timp ce se creeaza stopuri de circulatie pe autostrada, inaintea unei convorbiri neplacute sau de mare insemnatate pentru noi, in situatii de tensiune, de disperare, de depresiune, in conditii speciale, insotite de privarea de libertate etc. Acest gen de rugaciune ne ajuta sa fim mereu in prezenta lui Dumnezeu, indiferent de imprejurarile sau situatiile in care ne gasim. Cei care practica acest fel de rugaciune nu fac deosebire intre timpul rugaciunii si cel al lucrului.

Cei care s-au hotarat pentru maniera "formala" de rugaciune renunta pentru timpul rugaciunii la orice activitate. Ei cauta un moment de liniste, ferit de zbuciumul extern, de distragere a atentiei, pentru ca in meditatie sa rosteasca rugaciunea lui Iisus. Pozitia corpului e libera : sezand, in genunchi, in picioare sau culcat, pentru cei bolnavi si slabi, importanta este pentru acestia doar concentrarea asupra cuvintelor rugaciunii si meditatia asupra continutului ei. Rugaciunea poate fi facuta singur sau in grup, tare sau in liniste, in gand. Acest fel de rugaciune cere o concentrare mai mare, exclusiva si este privit ca o completare a primei forme, a celei libere. Astazi, rugaciunea lui Iisus a devenit o rugaciune pentru fiecare si pentru orice imprejurare.

 sursă: Pr. dr. Mircea Basarab

CUVÂNT LA ÎNĂLȚAREA DOMNULUI

Dacă s-au împlinit 40 de zile de la înviere, Mântuitorul Hristos S-a arătat pentru ultima dată ucenicilor Săi. I-a învăţat îndelung, le-a deschis mintea să înţeleagă Scripturile şi le-a poruncit să meargă să înveţe toate neamurile învăţătura cea nouă a Sfintei Evanghelii. Apoi i-a scos afară din Ierusalim şi s-au urcat pe muntele Măslinilor. Şi ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat şi pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de la ei şi S-a înălţat la Cer. Şi un nor L-a ascuns de la faţa lor... Aşa S-a înălţat Domnul la Cer, cu mâinile întinse spre binecuvântare, căci El este Domnul sfinţeniei şi a toată binecuvântarea, care necontenit ne trimite noian de binecuvântări şi numai printr-însul ne vine toată binecuvântarea.

Nu întâmplător, Mântuitorul Hristos a mai rămas după înviere pe pământ câtăva vreme împreună cu ucenicii Săi. Aşa cum nu îndată după moarte a înviat, deşi la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă, ci a,stat în mormânt până a treia zi, ca să ne încredinţeze că a murit cu adevărat; tot aşa şi după înviere a mai petrecut 40 de zile pe pământ, arătându-Se adesea ucenicilor şi încredinţându-i prin semne şi minuni că a înviat cu adevărat.

Şi aşa cum, după naşterea Sa din Fecioară, Pruncul Iisus a fost dus la templu la 40 de zile, după rânduiala Legii; tot la 40 de zile după învierea din morţi, ca după o a doua naştere, Domnul Hristos Se înalţă ca să intre în Templul cel mai presus de ceruri.

Lucruri mari şi preaslăvite! Atunci, la naştere, Dumnezeu se arată pe pământ cu trup omenesc, iar acum îl vedem cu trup omenesc înălţându-Se la Cer şi şezând pe tronul Dumnezeirii; atunci Dumnezeu era smerit şi necunoscut, ţinut în braţe de Mamă ca un prunc, acum Se înalţă întru slavă, înconjurat de Heruvimi şi Serafimi, ca un Stăpân al cerului şi al pământului.

Să mergem şi noi, fraţilor, cu duhul la Muntele Măslinilor, ca să vedem priveliştea cea minunată a înălţării Domnului la Cer şi să ne îndulcim cu sufletele din negrăita şi slăvită înălţare pe care o prăznuim astăzi.

Dacă privim la icoana înălţării Domnului, vedem pe cei 11 ucenici, având în mijloc pe Preacurata Maica Domnului, cu feţele mâhnite şi uitându-se întristaţi după învăţătorul iubit, Care se ducea de la ei. Şi cum să nu se mâhnească ei, care abia îşi veniseră în fire, după spaimele şi lucrurile înfricoşate care se întâmplaseră la patimile, răstignirea şi moartea învăţătorului lor? Şi acum, tocmai când aveau mai mare nevoie de prezenţa Lui, Domnul Se înalţă la Ceruri, lăsându-i sărmani şi nedumeriţi!

Poate că şi în mintea unora dintre noi se va fi ivit această nedumerire: De ce oare Domnul nu a mai rămas pe pământ şi S-a înălţat la cer? Poate că lumea nu s-ar fi înstrăinat aşa de mult de la calea adevărului, dacă L-ar fi văzut mai departe printre oameni făcând minuni şi dacă I-ar fi auzit sfânta şi dumnezeiasca Sa învăţătură!

La această nedumerire ne răspunde simplu una din cântările pe care le-am auzit la slujba înălţării şi care zice aşa: „Plinind rânduiala cea pentru noi şi cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru..." (Condacul).

Iată două pricini pentru care S-a înălţat Domnul: a plinit rânduiala cea pentru noi, adică Şi-a încheiat lucrarea pentru care venise pe pământ, şi apoi a unit cele pământeşti cu cele cereşti.

Aceste pricini sunt foarte însemnate pentru noi şi se cade să stăruim puţin asupra lor.

Care a fost oare rânduiala pe care Domnul a împlinit-o faţă de noi pe pământ? Ştim că înainte de întruparea Domnului lumea zăcea întru întuneric şi în umbra morţii. Cea mai mare parte a omenirii se închina la idoli, se afla în robia păcatului, nu cunoştea calea mântuirii. De aceea, naşterea Domnului pe pământ a fost pentru omenire ca o „lumină mare", a răsărit lumii lumina cunoştinţei. Cu cuvântul şi cu fapta Sa, Domnul Hristos S-a arătat pentru lume Cale, Adevăr şi Viaţă; ne-a arătat drumul pe care să mergem, ne-a învăţat adevărul pe care să-l ţinem, ne-a dăruit viaţa cea veşnică. De acum omul ştie tot ceea ce este necesar pentru mântuire, nu mai rătăceşte întru întunericul necunoştinţei.

Mai mult, înainte de întruparea Domnului, omul, din pricina păcatului neascultării, se afla sub blestem şi un perete de netrecut se ridica între Dumnezeu şi om. Domnul Hristos, însă, S-a făcut pentru noi blestem, a luat asupra-Şi tot păcatul omenesc, S-a împovărat cu ruşinea şi cu vina noastră, pe care le-a spălat cu preasfântul Său sânge, cu patimile de ocară şi cu moartea ruşinoasă pe Cruce. Prin aceasta, a surpat zidul despărţirii, a omorât moartea şi a deschis iarăşi cerul cel încuiat.

Şi nu numai cu Dumnezeu erau oamenii învrăjbiţi, ci şi între ei: poporul evreu socotea spurcat pe tot cel ce nu era de un neam cu dânsul. Şi Domnul Hristos a îndreptat şi această neorânduială. El ne-a învăţat că toţi oamenii suntem fraţi, fii ai aceluiaşi Tată Ceresc şi supuşi uneia şi aceleiaşi Legi dumnezeieşti, Legea Dragostei, care nu face deosebire între om şi om, între prieten şi duşman; dragostea care merge până la a-ţi pune sufletul pentru aproapele şi a te ruga pentru vrăjmaşi, precum ne-a arătat Domnul cu însăşi pilda vieţii Sale.

Ne-a luminat, ne-a înfrăţit între noi şi ne-a împăcat cu Dumnezeu, iată rânduiala cea duhovnicească, pe care a împlinit-o Domnul Hristos venind pe pământ şi întrupându-Se pentru noi.

Apoi, precum am zis, Domnul a unit cele pământeşti cu cele cereşti. Cum s-a făcut aceasta? Pentru ca să ne mântuiască, Domnul Hristos a luat trup omenesc, cu totul asemenea nouă în afară de păcat; S-a întrupat din Sfânta Fecioară Măria şi S-a făcut om, precum mărturisim în Simbolul credinţei. Acest trup omenesc, însă, Domnul l-a luat nu numai pentru o vreme, ci pentru vecii vecilor. In persoana lui Hristos s-au unit pentru totdeauna firea omenească cu firea dumnezeiască. Cu trupul pe care L-a luat Hristos la întrupare şi cu care a pătimit şi a suferit moarte, cu acest trup a înviat şi cu el S-a înălţat la Ceruri. Taina aceasta este necuprinsă de mintea omenească şi are o covârşitoare însemnătate pentru noi oamenii. Cu adevărat, în persoana dumnezeiască şi omenească a lui Hristos cerul şi pământul s-au unit pentru vecii vecilor.

Prin Inălţarea Domnului la Cer cu trup omenesc, firea omenească a intrat în însăşi şanurile Sfintei Treimi. Dumnezeu-Omul sade de-a dreapta Tatălui nu numai cu firea dumnezeiască, ci şi cu firea omenească; Stăpânul cerului şi al pământului este deopotrivă Dumnezeu şi Om, şi prin aceasta însăşi firea omenească stă pe tronul dumnezeirii şi ia parte la conducerea lumii. Iată de ce înălţarea Domnului este pricină de mare bucurie. Pentru că prin aceasta firea omenească este înălţată la cinste dumnezeiască şi cel ce nu era vrednic mai înainte nici de pământ, acum a ajuns în cer şi are parte la conducerea lumii. Cerul care odinioară era încuiat, acum îşi deschide larg porţile, ca să intre împăratul Slavei, Dumnezeu-Omul şi cale bătătorită s-a deschis de la pământ la Cer. Pe ea a intrat în slavă Domnul Hristos, purtând pârga noastră şi pe ea vor călători toţi oamenii, care ascultă de poruncile Lui. De aceea şi Biserica tresaltă de bucurie şi ne îndeamnă zicând: „Toate neamurile bateţi din palme, că S-a suit Hristos unde era mai înainte", precum am auzit şi noi la cântările de la slujba înălţării.

Dar pe lângă aceste minunate şi dumnezeieşti lucruri pe care le-a plinit Domnul, apoi, când S-a înălţat, El ne-a făcut nişte făgăduinţe care ne umplu inimile de bucurie şi pe care ni le-a lăsat ca pe un testament de mare preţ. Care sunt aceste făgăduinţe?

Prima este „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor" (Mat. 28, 20). Pricinuitoare de mare mângâiere sufletească este această făgăduinţă! Noi nu suntem singuri pe lume. Domnul Hristos de-a pururi este lângă noi, ne priveşte, se uită la tot ceea ce facem, grăim sau gândim. El ne este mai aproape şi decât noi înşine, cum zice un Părinte bisericesc. Numai chipul Prezenţei Sale S-a schimbat la înălţare, dar Domnul este necontenit împreună cu noi. Il vedem zilnic în Sfânta Euharistie, dându-ni-Se spre împărtăşire, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci; îi auzim necontenit dumnezeiescul glas din Sfânta Evanghelie, îi simţim prezenţa din necontenita Sa purtare de grijă pentru mântuirea noastră. Dacă am cugeta noi mai des la această dumnezeiască prezenţă a Lui, de multe păcate ne-am feri în viaţă!

Dar Domnul este prezent lângă noi, nu numai aşa ca să ne vadă, ci ca să ne fie necontenit în ajutor, precum ne încredinţează El în cea de-a doua făgăduinţă: „Eu sunt cu voi şi nimenea nu poate sta împotriva voastră." El este cu noi ca să ne ajute, să ne sprijine şi să ne întărească în toate încercările vieţii. O, dacă am fi noi conştienţi de lucrul acesta, nici o nenorocire, nici o împotrivire nu ne-ar putea doborî în viaţă!

Şi în sfârşit, Domnul ne-a făgăduit că atunci când se va înălţa la Cer, pe toţi îi va atrage la Sine... Nu numai că El este de-a pururi cu noi, nu numai că ne ajută în toată vremea, ci El voieşte ca pe toţi să ne aibă cu Sine. Unde? In preajma Sfintei Treimi, unde se află deja pârga noastră, trupul omenesc cu care S-a înălţat, în fericirea vieţii veşnice. Mare mângâiere şi mare întărire pentru noi oamenii, că Domnul Hristos vrea să ne aibă pe toţi la Sine; unde ne-a pregătit de la întemeierea lumii bucurii şi frumuseţi necuprinse de minte. De aceea un cuvios repeta mereu aceste cuvinte pe care nici noi să nu le uităm niciodată: „Domnul voieşte să mă proslăvească în Ceruri împreună cu Sine, deci trebuie să mă pregătesc pentru aceasta" (Sfântul Nicodim Aghioritul).

De aceea şi noi, fraţilor, auzind de aceste negrăite taine ale înălţării Domnului şi de darurile cele mari pe care ni le-a făcut suindu-se la Cer, să ne bucurăm duhovniceşte. Să-I mulţumim apoi cu nespusă recunoştinţă, să ne străduim din răsputeri să mergem pe calea deschisă de Dânsul şi să ne lăsăm atraşi de El. Şi necontenit să ne pregătim pentru înălţarea noastră la ceruri, ca să fim de-a pururi împreună cu El, întru bucuria pe care ne-a gătit-o Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată cinstea, mulţumită şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin

Parintele Petroniu Tanase
Articol preluat din "Parintele Petroniu de la Prodromu", editura Bizantina

FUGA DE LUME

Lumea a fost creata de Dumnezeu. Iar ca orice lucru adus la existenta de Dumnezeu, lumea este buna. Ea trebuie primita de om ca un dar al lui Dumnezeu catre noi, dupa cum afirma parintele Dumitru Staniloae: "Dumnezeu i-a dat omului lumea nu numai ca un dar de o fertilitate continua, ci si de o mare bogatie de alternative posibile de actualizat de catre om, prin libertate si munca". Plecand de la aceste cuvinte, inseamna ca orice crestin este dator sa se implice in viata lumii.

Si atunci cum trebuie sa intrepretam indemnul din Noul Testament de "a nu iubi lumea" (1 Ioan 2, 15) sau sfaturile Sfintilor Parinti de a depune tot efortul in a ne lepada de lume sau a fugi de ea?

Lumea de care trebuie sa ne indepartam este cea care ne instraineaza de Dumnezeu. Asadar, nu lumea creata de El trebuie uitata si lepadata, ci lumea care ne pune piedica unirii cu Dumnezeu. Cum ia nastere aceasta lume? Prin atasarea nefireasca a omului fata de ea.

Din nefericire, omul ajunge sa se ingrijeasca mai mult de trup si mai putin sau chiar deloc de suflet. Iar ingrijirea peste masura de trup, il face pe acesta sa aiba o relatie cu lumea care nu mai este dupa voia lui Dumnezeu. Omul impatimit, intervine in lume intr-un mod gresit si depune tot efortul sa o adapteze poftelor sale pentru satisfacerea lor. O astfel de lucrare il face pe om sa fie o fiinta impatimita. Iar cand omul este stapanit de patimi, nu mai poate lucra binele in lume. Patimile nu doar ca nu ii mai ingaduie omului sa simta bucuria comuniunii cu Dumnezeu, dar il si conduc la dispretuirea si uitarea poruncilor dumnezeiesti.

Fuga de lume nu implica schimbarea locului in care traim, ci schimbarea modului de viata. Fuga de lume nu se traieste intr-un anume loc, ci intr-un anume mod. Parintii numesc departarea de lume, nu iesirea din ea cu trupul, ci departarea de preocuparile desarte, pentru a ajunge la curatirea de patimi si unirea cu Dumnezeu.

In zilele noastre nelinistite, fuga de lume este mai actuala si mai necesara ca oricand. Ea il poate ajuta pe om sa-si gaseasca sensul si implinirea vietii sale.

POCĂINȚA ESTE SCHIMBAREA VIEȚII- STAREȚUL TADEI

Pace și bucurie vouă de la Domnul, căci pacea și bucuria sunt cele mai de seamă bogății ale lumii acesteia și ale lumii celeilalte. După aceasta tânjim toți. Putem să avem tot ce ne dorim aici pe pământ, dar să nu avem pace și bucurie. Iar pacea vine din izvorul păcii, de la Domnul. Când Domnul S-a întors la ucenicii Săi, când aceștia au închis ușile de teama iudeilor, primul lucru pe care l-a spus a fost: „Pace vouă!”.

Domnul vă va dărui pace dacă vă împăcați și vă întoarceți către binele absolut, iar binele absolut este Dumnezeu. El vrea să avem o calitate dumnezeiască, smerenia.
Oriunde domnește smerenia: în familie, în societate, acolo se sălășluiește pacea și bucuria.

Tot binele și tot răul izvorăște din gânduri, căci noi suntem un aparat gânditor. Avem influență chiar și asupra lumii plantelor, căci și (deoarece și) lumea plantelor are un sistem nervos. Toate așteaptă pace, mângâiere și dragoste.

Pocăința înseamnă schimbarea vieții. Omul trebuie să se ducă la preot sau la aproapele său și să îi spună ce îi tulbură pacea. Dat fiindcă (Deoarece) aproapele nostru participă (împărtășește) la suferința noastră, noi dobândim mângâiere și putere.  Dacă ne întoarcem la Izvorul vieții, Domnul ne va da putere să întărim înlăuntrul  nostru gândurile binelui desăvârșit, căci gândurile, dorințele bune aduc pace și mângâiere pretutindeni. Trebuie să ne schimbăm.

Gândurile noastre ne influențează nu numai pe noi, ci și tot ceea ce ne înconjoară. Trebuie să răspândim gânduri bune. Domnul poruncește să-i iubim pe vrăjmașii noștri, nu pentru ei, ci pentru noi înșine. Trebuie să iertăm totul din inimă. Când iertăm totul din inimă, totul este iertat. Noi suntem părtași la pace, atunci pacea naște bucurie și mângâiere în toți cei din jurul nostru. Toți simt gândurile noastre pașnice și liniștite.

Când stăpânul casei este împovărat de griji privind familia nimeni nu are pace nici liniște din pricina gândurilor lui, nici măcar copiii mici, care cresc. De aceea cei
care cârmuiesc căminul trebuie să se încredințeze Domnului, să I se roage, și să priceapă că Domnul este Atotputernic, că El ne aduce mângâiere.

Trebuie să iertăm din inimă totul. Pacea lăuntrică nu poate fi păstrată atâta timp cât conștiința noastră este mustrată de ceva. Trebuie să împăcăm conștiința. Trebuie să iertăm pe toți din inimă. Fără aceasta nu există pace lăuntrică. Domnul va da har. Acesta este putere dumnezeiască care lucrează pretutindeni, mai cu seamă în sufletele care caută pe Domnul, Izvorul vieții. Pacea lui Dumnezeu se răspândește pretutindeni.

În Vechiul Testament este scris: Fiule, dă-mi inima ta. Domnul este singura mângâiere și Îngerilor și Sfinților și tuturor celor care Îl caută. El singur este Nesfârșit. Profesorul este distrat. El este așa cum este. Roagă-te lui Dumnezeu să trimită îngerii săi buni și profesorului și ție. Dacă îți iubești profesorul atunci vei răspunde cu ușurință și vei primi nota ca atare. Când profesorul și elevul se împacă, între ei nu mai este război.

Nu avem pace dacă ne războim prin cugetul cu părinții noștri. Duhurile rele caută ca noi să greșim cu orice preț față de părinții noștri. Atunci ei (câștigă, capătă) dobândesc putere asupra noastră, iar noi credem că altcineva este vinovat. Multi înțeleg asta și își îndreaptă gândurile. Eu spun asta neîncetat – unii înțeleg, iar alții devin încă și mai mândri. Primim ceea ce dăm.

Sfinții Părinți spun: Seamănă dragoste și dragoste vei secera. Seamănă pace și pace vei culege. Este cu neputință să dobândim pacea dacă suntem plini de pizmă și răutate. Dacă nu te vei slobozi de această însușire (trăsătură) malefică cum vei intra în veșnicie? Numai Domnul ne poate schimba. Duhul se leagă (se unește cu gândurile) de gânduri. Care ne este însușirea caracteristică aici, astfel vom trece și în veșnicie.

Trebuie să fim pașnici. Este mai bine să înduri vătămare, decât să provoci. Dacă vom răbda jignire Domnul ne va da putere și pace. Dacă nu vom răbda jignirea, conștiința nu ne va da pace. Conștiința este judecata dumnezeiască.

Noi putem să facem orice, dar nu vom avea nici pace nici liniște. Trăsătura de caracter este temelia trecerii în veșnicie. Dacă suntem pașnici și liniștiți, vom merge în rând cu sfinții și îngerii. Pe aceștia Domnul i-a răsplătit, dăruindu-le harul, iar în sufletele acestea nu se găsește nici o trăsătură din lumea aceasta. Poate fi jignit, iar nu se vatămă. Poate fi lovit și nu se mânie, căci sufletul lui este călăuzit de Sfântul Duh.

Sfântul Serafim de Sarov a fost întrebat : Care este telul vieții creștine? Întoarcerea în sânul Părintelui Ceresc. Noi tulburăm pacea. Domnul ne lasă cu gândurile noastre - iată suferința noastră. Nu există putere care să poată birui mila Domnului. De aceea mucenicii nu au simțit dureri, iar dacă au simțit, au fost mângâiați de Domnul cel Blând. Când harul Sfântului Duh luminează sufletul acesta nu mai simte durerile (suferințele).

După Domnul nu avem bine mai mare decât pe părinții noștri. Domnul spune: Eu sunt Cel care zămislește pruncul în pântecele maicii sale. Părinții sunt armă în  mâinile Domnului. Domnul a binecuvântat (blagoslovit) căsătoria. Este nevoie de timp pentru a înlocui pe toți acei îngeri căzuți care s-au alăturat Satanei, iar Dumnezeu este și Dumnezeul lor, al duhurilor rele. Acestea sunt ființe deosebit de inteligente, dar ele nu-și pot găsi pacea și liniștea (nu au pace și liniște).

Noi trebuie să căutăm mângâiere de la aproapele nostru, fiind creați limitați de spațiu și timp, neputând să dăm infinitul căutăm nemărginitul. Căutăm (Dorim) pace, bucurie nesfârșită - totul nesfârșit. Dar semenii noștri nu ne pot da totul. Toți suntem limitați și suntem în permanență în luptă cu gândurile rele, căci duhurile rele sunt pline de ură (dușmănie).

Domnul caută (privește) dacă noi dorim din inimă ca El să ne ajute. Auzim multe cuvinte despre pilde frumoase de viață și cum trebuie să-l îndrumăm pe aproapelesă facă aceasta. Dar, oare, vom putea să înfăptuim (realizăm) acestea?

Vedem cum omul pașnic, liniștit iartă și rabdă totul. Această pildă ne rămâne pentru veșnicie, căci și noi dorim să dobândim aceasta. Cum? Ne întoarcem către Binele Absolut, cu inima, gândurile și întreaga noastră ființă. Ne unim în Dragostea Absolută cu Creatorul nostru. Trebuie să petrecem în rugăciune neîncetată. Trebuie să
rugăm pe Maica Preasfântă, pe îngeri și Sfinți să îi iubim tot atât de puternic, căci atunci vom fi fericiți și aici și în veșnicie. Dumnezeu este iubire și fericire, care umple pe tot cel ce Îl caută.

Cum sunt gândurile care ne preocupă la fel ne este și viața. Dacă avem gânduri pașnice și liniștite atunci avem pace. Dacă ne muncesc gânduri negative atunci suntem tulburați. Căutăm ajutor la părinți și când îi rugăm inima lor de părinți se jertfește și ne fac ceea ce este bine pentru noi.

Energia lui Dumnezeu lucrează pretutindeni, iar mai cu seamă în acei oameni care s-au întors la Domnul. Dumnezeu este pace, mângâiere și bucurie tuturor. De aceea vă dorim pace și bucurie de la Domnul.

Părinții au mare putere asupra părinților lor. Dacă sunt buni sau răi de ei depinde și ei vor răspunde pentru asta. Multa suferință este în lume din pricina necinstirii părinților.

Tatăl meu a fost un om foarte bun. M-am gândit că ar fi trebuit să investească mai mult în mine. Sunt peste măsură de sensibil. M-am născut în 1914. N-ar fi trebuit să am astfel de gânduri față de tatăl meu. Nu contează faptul că eram un copil isteț. Nu am văzut că eu mi-am distrus viața. Când ar fi trebuit să realizez ceva s-a întâmplat nenorocirea (necazul). Doctorii au spus: Nu va trăi mai mult de cinci ani. Aveam o boală gravă de plămâni. Am dorit să-mi închin viața Domnului, așa că
am plecat la mănăstire.

Domnul va deschide calea cea mai bună copiilor. Domnul va ierta. Domnul este milostiv. Dacă ne rugăm la Dumnezeu pentru ei, este imposibil ca această rugăciune să nu aibă influență asupra lor. Gândurile sunt o forță uriașă. Ni se deschide de îndată cale și ni se dă semn.

Un monah din vechime se ruga la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să îi arate ce înseamnă să fii monah, iar Preasfânta Maică i-a grăit: Monahul este rugător pentru toată lumea (lumea întreagă).

Dacă ne luptăm în cugetul nostru cu profesorii și părinții nu va fi bine.

Domnul se întristează pentru făptura Sa care suferă atâta, dar în zadar dacă nu vrea să se pocăiască. La Sfântul Antonie a venit un bătrân și îi spune că este mare păcătos și că a păcătuit mult.
- Vreau să îmi spui dacă există pocăință pentru mine.
- Mă voi ruga la Domnul să-mi descopere, iar tu să vii săptămâna următoare. Domnul i-a descoperit.
- Știi cine este bătrânul acela?
- Nu știu!
- Este satana.
- Vrea să audă de la mine dacă există pocăință.
- Există pocăință. El este duh și se mișcă neîncetat. Trebuie să stea într-un loc trei ani îndreptat către răsărit și să se roage astfel: Iartă-mi Doamne preamulta mea răutate.
Bătrânul s-a întors după o săptămână.
- Ai întrebat despre mine?
- Da! Trebuie să stai trei ani îndreptat către răsărit și să te rogi: Doamne iartă-mă preamulta mea răutate.
A țopăit într-un picior pentru că știa că nu vrea să se pocăiască. Nu există păcat care să nu poată fi iertat. Nu există păcat care să biruie mila Domnului.

Sfinții Părinți au fost interesați să cunoască ce înseamnă hula împotriva Sfântului Duh și au primit răspuns. Hula împotriva Duhului Sfânt este stăruința în nepocăință și împotrivire față de adevăr. În zadar îi spui cuiva că Dumnezeu este prezent pretutindeni și că este Dătător de viață, dacă acela nu vrea să audă.

Este nevoie să ne pregătim inima să se unească în Sfânta Împărtășanie cu Domnul. Postul este necesar pentru smerenia trupului, căci atunci când trupul se smerește se smerește și sufletul. Biserica a rânduit cum trebuie să postim. Trebuie să ne pregătim inima. Putem să nu mâncăm nimic, dar inima să ne fie plină de ură și nelegiuire. Cum să primim Sfânta Împărtășanie dacă nu putem răbda o persoană? Vom primi Sfânta Împărtășanie, dar nu spre mântuire, căci am păstrat în noi însușiri diavolești, care sunt rele.

Postul este pregătire pentru o inimă smerită. Sfinții Părinți spun: „Acela care nu face ascultare, în zadar postește și se roagă la Dumnezeu. Ascultarea este mai mare decât postul și rugăciunea. Când eram tânăr nu înțelegeam învățăturile (povețele, sfaturile) Sfinților Părinți, dar mai târziu am văzut că este întocmai cum spun ei. Cine nu-și smerește inima și nu și-o curăță de gânduri rele, în zadar postește.”

Domnul este întreg iubire și bucurie. Trebuie să ne pregătim inima să fie blândă, smerită, altminteri luam Sfânta Împărtășanie spre osândă și nu spre mântuire. De aceea ne și rugăm: Împărtășania să nu ne fie spre osândă, ci spre mântuire.

Cine merge prin mănăstiri să vadă monumente, arhitectură, frescele, se va întoarce acasă cu sufletul gol. Însă, dacă este un suflet evlavios, dacă va merge în pelerinaj pentru sufletul său, ca să dobândească pace, mântuire, se va întoarce plin de mângâiere.

Părintele Tadei de la Vitovnita