RUGĂCIUNEA (1)

1. Rugaciunea îsi are treptele ei. Treapta întâi este rugaciunea trupului, cea a cititorilor facuta în picioare si a metaniilor. Mintea se împrastie, inima nu încearca nici un simtamânt, nici o bucurie: omul are nevoie aici de rabdare, de truda, de sudoare. Totusi, fara sa tii seama de toate acestea, hotaraste-ti anumite masuri si roaga-te.
Treapta a doua este rugaciunea cugetarii: mintea s-a deprins sa se reculeaga în ceasul rugaciunii, pe care o rosteste în întregimea ei, fara risipiri. Mintea se topeste laolalta cu slova scrisa si o rosteste ca si cum ar fi cugetat-o ea însasi.
Treapta cea de a treia este rugaciunea simtirii: prin luarea-aminte, inima se încalzeste si ceea ce adineauri era gând, ajunge aici simtire, însa aici – simtirea ca nevoie si cerinta. Cine a ajuns la simtire, acela se roaga fara cuvinte, fiindca Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea, abia de aici începe hotarul sporirii întru cele ale rugaciunii, pentru ca, stând la rugaciune – sa treci din simtire în simtire. Pe aceasta treapta citirea poate sa înceteze, precum si staruinta gândului, dar sa se pastreze petrecerea în aceasta simtire, cu semnele proprii ale rugaciunii. Când simtirea rugaciunii va ajunge la starea de rostire neîncetata atunci va începe rugaciunea cea duhovniceasca, care este un dar al Duhului de la Dumnezeu, ce se roaga El pentru noi întru noi. Aceasta este cea din urma treapta pe care o poate atinge rugaciunea, desi se spune ca mai este o rugaciune la care poate ajunge duhul nostru si care trece dincolo de hotarele starilor cunoscute cugetarii, precum se afla scris la Sfântul Isaac Sirul.
Cel mai înlesnit mijloc de suire înspre aceasta stare de rugaciune este acela de a ne însusi rugaciunea lui Iisus prin câstigarea deprinderii ei si înradacinarea ei în adâncul fiintei noastre.
Barbatii cei mai încercati în viata duhovniceasca înteleptiti de Dumnezeu, au aflat acest unic mijloc simplu si totodata atotlucrator, în stare de a trece sub pecetea duhului toate lucrarile noastre launtrice si întreaga noastra viata de nevointa duhovniceasca. Ei au lasat, în îndrumarile lor, rânduieli pâna la amanunt cu privire la aceasta rugaciune.
Ostenindu-ne si aflându-ne nevointa (asceza) noi cautam curatirea inimii si reîntemeierea duhului. Spre tinta aceasta duc doua cai: calea cea lucratoare, adica umblarea potrivit nevointelor amintite, precum si calea cea vazatoare, adica a reîntoarcerii mintii la Dumnezeu. Într-una, sufletul se curata pe sine si-L primeste pe Dumnezeu; în cealalta, Dumnezeu, care potrivit cu ochiul inimii, arde orice necuratenie si vine sa se salasluiasca în acest suflet ajuns fara de prihana. Iar aceasta cale din urma ramâne numai la rugaciunea lui Iisus, despre care Sf. Grigorie Sinaitul spune: „pe Dumnezeu îl dobândim ori prin fapte lucratoare si stradanie, ori prin chemarea cu mestesug a numelui lui Iisus“, si apoi ca „întâia cale mai lunga este decât cea de a doua, care e mai grabnica si aducatoare de rod“. De aceea, unii au ajuns sa dea rugaciunii lui Iisus o întâietate fata de toate celelalte nevointe. Ea ne aduce, într-adevar, luminarea, întarirea, împrospatarea, îi biruie pe toti vrajmasii vazuti si nevazuti si îl ridica pe om la Dumnezeu. Iata cât de atotputernica si de atotlucratoare este, iar numele Domnului Iisus este visteria tuturor darurilor celor bune, a puterilor si a vietii celei din duh.
Urmeaza de aici, în chip firesc, ca oricare dintre cei ce au aflat pocainta sau doar au început sa-L caute pe Dumnezeu, pot si înca trebuie sa primeasca, chiar de îndata o îndrumare desavârsita pentru savârsirea rugaciunii lui Iisus, iar odata cu ea sa fie îndrumati si în toate celelalte lucrari, pentru ca pe calea aceasta noi putem mai repede sa ajungem puternici si mai repede sa ajungem a vedea duhovniceste si sa patrundem pâna la lumea launtrica. Pentru ca nu stim nimic despre taria aceleia, unii sau chiar cei mai multi se opresc la lucrarile trupului si ale sufletului, irosindu-si aproape fara de vreun folos, ostenelile si vremea.
Lucrarea aceasta se numeste „cea mestesugita“ sau a „maiestriei“ si este foarte simpla. Stând cu trezvia mintii si cu întreaga luare aminte în inima, tu rosteste neîncetat: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma“ si aceasta fara nici un fel de plasmuire a vreunui chip sau aratari, potrivit credintei ca, Domnul te vede si El este cu luare aminte la tine.
Trebuie neaparat sa pastram toata puterea mintii în inima si în tot timpul lucrarii sa oprim putin si rasuflarea, vadind astfel încordarea vrerii noastre. Dar cerinta cea mai de seama este credinta ca Dumnezeu ne sta aproape si ne aude pe noi. Astfel, spune-ti tu rugaciunea în ascutimea auzului suprafiresc al lui Dumnezeu.
La început rugaciunea aceasta multa vreme ramâne numai în starea lucratoare, ca o lucrare oarecare din afara ta, apoi trece în starea mintii si, în sfârsit, se înradacineaza în inima.
Se petrec uneori adevarate rataciri de la calea cea dreapta a acestei rugaciuni. De aceea, trebuie sa o învatam de la cel ce o cunoaste cu adevarat. Ratacirile tin mai mult de locul în care ni se opreste luarea aminte – în cap sau în piept.
Cine a ajuns sa aiba luarea aminte înfipta în inima, e în afara de primejdie. Dar înca mai ferit de primejdie este acela care cade cu durere la fata lui Dumnezeu în fiecare clipa cu zdrobirea inimii si cu rugaciunea care se face mereu pentru izbavirea de tot felul de înselari.

2. Cine nu are rugaciunea launtrica, rugaciunea mintii, acela nu are nici un fel de rugaciune, fiindca numai rugaciunea launtrica este adevarata rugaciune, bine placuta si bine primita de Dumnezeu. Ea trebuie sa ajunga sa fie sufletul cuvintelor ce se rostesc în închinarea cea din camara noastra sau la biserica; asa ca, atâta vreme cât ea nu se afla în aceste cuvinte, închinarile cele din afara au o înfatisare de rugaciune, dar nu sunt însasi rugaciunea.
Deoarece rugaciunea, ce este oare? Rugaciunea este suirea mintii si a inimii la Dumnezeu, spre proslavirea si multumita lui Dumnezeu, precum este si cererea bunurilor sufletesti si trupesti ce ne sunt de trebuinta. Esenta rugaciunii este, prin urmare, aceasta suire, care începe din adâncul inimii, si merge cu mintea pâna la Dumnezeu. Daca mintea sta treaza în inima, înaintea fetei lui Dumnezeu si, umplându-se de evlavia cuvenita, începe sa-si reverse inima în fata Lui. Iata ca s-a si savârsit rugaciunea mintii! Si asa, orice rugaciune trebuie sa fie. Rugile din afara ce se desfasoara prin cuvinte, cele ce se citesc acasa sau la biserica, îi dau numai vorba sau forma; pe câta vreme duhul sau fiinta rugaciunii este purtata de fiecare în sinea lui, în mintea si în inima lui. Toata rânduiala noastra de rugaciuni bisericesti, toate rugaciunile orânduite spre întrebuintare în casa omului, au însusirea de a întoarce mintea catre Dumnezeu. Cel care le savârseste, chiar daca nu este atât de atent, nu poate sa nu se întoarca cu gândul la Dumnezeu, afara doar de nu este cu totul nebagator de seama la lucrarea ce o savârseste.

3. Nimeni nu poate ocoli rugaciunea mintii. Noi nu putem sa nu ne înaltam cu rugaciunea la Dumnezeu, fiindca aceasta o cere firea noastra gânditoare. Iar noi nu ne putem ridica la Dumnezeu altfel decât prin lucrarea mintii, fiindca Dumnezeu este o fiinta cugetatoare. Este într-adevar, o rugaciune a mintii care se face prin cuvinte sau din afara – în casa sau în biserica – si este o rugaciune a mintii în ea însasi fara nici o forma sau de stare trupeasca dar oricum ar fi amândoua, fiinta rugaciunii este una si aceeasi. Atât în forma cea dintâi cât si în cea de a doua, ea este asezata cu porunca si pentru mireni. Mântuitorul a poruncit sa intram în camara noastra si sa ne rugam acolo lui Dumnezeu Tatal, în taina. Aceasta camara, dupa cum o tâlcuieste Sf. Dimitrie al Rostovului, înseamna inima. Drept urmare, cuvântul Domnului ne da porunca sa ne rugam în taina, cu mintea, lui Dumnezeu. Aceasta porunca se întinde asupra tuturor crestinilor. Iata ce porunceste si Apostolul Pavel, când spune: „savârsiti în tot timpul, în duhul, toata felurimea de rugaciuni si de cereri“ (Efes. 6, 18). El ne da porunca sa facem rugaciunea mintii – rugaciunea duhovniceasca – si porunceste aceasta tuturor crestinilor sa se roage neîncetat (I Tes. 5, 17). Iar ca sa te rogi neîncetat, nu poti altfel decât cu rugaciunea mintii în inima…
Când ne sculam dimineata, sa ne întemeiem înca mai puternic în inima noastra fata cu Dumnezeu prin rugaciunea diminetii si dupa aceea sa ne vedem de lucrul nostru – care de Dumnezeu ni s-a hotarât – dar fara sa rupem firul simtirii si luarii aminte ce ne leaga de El.

4. „Cântati în inimile voastre lui Dumnezeu, multumindu-I în psalmi, în laude si cântari duhovnicesti“ arata rugaciunea rostita cu glas ce se face prin cuvinte, iar cuvintele: „cântati în inima voastra lui Dumnezeu“ arata rugaciunea launtrica ce se face cu mintea în inima.
Psalmii, cântarile, laudele, imnurile, odele, sunt denumirile felurite ce se dau cântarilor bisericesti. E foarte greu sa arati deosebirile dintre ele, pentru ca atât dupa cuprins cât si dupa forma, ele se aseamana foarte mult. Toate sunt rodiri ale duhului de rugaciune. Nevoindu-te în rugaciune, duhul îl proslaveste pe Dumnezeu, îi multumeste si înalta catre El cererile sale. Toate aceste desfasurari ale duhului de rugaciune nu sunt despartite în duh si nu se ivesc unele fara altele. Rugaciunea când este pusa în miscare, trece dintr-o forma într-alta, câteodata de mai multe ori, în vremea când cineva se roaga. Daca o vei rosti tare prin cuvinte, se va vadi ca o rugaciune glasuita, daca se va numi psalm, imn sau oda – se va numi asa si rugaciunea ta. De aceea, nu ne vom sili sa tintim vreo deosebire dupa denumiri. Prin ele Apostolul a vrut numai sa cuprinda toate felurimea rugaciunilor care se rostesc prin cuvânt. Sub denumirile lor ar intra si toate rugaciunile ce se întrebuinteaza acum la noi. La noi sunt în folosinta, în afara de Psaltire, cântarile bisericesti cu stihoavnele, acatistele si rugile de tot felul, ce sunt cuprinse în cartile de rugaciuni. Dar nu vei gresi daca, citind cuvintele Apostolului despre rugaciunea glasuita, vei întelege sub numele lor si aceste rugaciuni cu glas care sunt întrebuintate la noi. Puterea nu sta în cutare sau cutare rugaciune glasuita, ci în felul cum se savârseste. Cum trebuie savârsite rugaciunile cu glas, Apostolul o arata în cuvântul „duhovnicesti“. Rugaciunile sunt duhovnicesti pentru ca ele se nasc si rodesc dintru început în duh si din duh se revarsa. Si se numesc înca mai mult duhovnicesti pentru ca se nasc si rodesc prin darul Sfântului Duh. Atât Psaltirea cât si toate celelalte rugaciuni glasuite n-au fost dintru început astfel. Ci la început ele au fost curat duhovnicesti, apoi au fost îmbracate în cuvânt si au ajuns rostite în afara. Dar cuvântul ce le-a învesmântat, n-a îndepartat duhovnicescul din ele. Si acum ele sunt glas numai la aratare, dar în ceea ce priveste puterea lor, ele sunt duhovnicesti…
Din astfel de lamurire se vede ca daca noi vom voi sa tragem o învatatura din cuvântul Apostolului despre rugaciunea rostita cu glas tare, atunci iata ce vom primi: tu sa intri în duhul rugaciunilor pe care le auzi si le citesti si, zamislindu-le din nou în inima ta, de acolo înalta-le lui Dumnezeu, ca si cum ele ar fi nascute din inima ta, sub înrâurirea darului Duhului Sfânt. Aceasta este o lege care limpezeste hotarât fiinta rugaciunii spusa tare, asa cum e placuta lui Dumnezeu, dar cum poti ajunge la ea? Cuprinde cu întelegerea, îmbratiseaza cu simtirea, învata chiar pe de rost rugaciunile pe care vrei sa le citesti în rugile tale rostite cu glas. Numai asa, când te vei aseza la rugaciune, nu vei rosti ceva strain, ci ceea ce se afla chiar în inima ta, întru a sa desavârsita simtire.

5. „Vorbiti între voi în psalmi si în laude si în cântari duhovnicesti, laudând si cântând Domnului în inimile voastre“ (Efes. 5, 19).
În ce legatura de idei am putea primi aceste cuvinte? Oare în întelesul ca numai atunci sa cântati cu gura si cu inima când va veti umple de Duh? Sau în întelesul ca daca voiti sa va umpleti de Duhul, atunci sa cântati? Cântarea cu gura împreuna cu inima este socotita oare ca urmarea preaumplerii de Duhul sau se arata ca un mijloc ce duce spre aceasta umplere?
Coborârea Duhului nu sta în puterea noastra, ea vine asa cum binevoieste Duhul însusi. Iar când vine, pricinuieste marea trezire a puterilor duhului nostru însusi. Atunci, lauda lui Dumnezeu se împlineste de la sine. Libertatea noastra este cu putinta sa se vada întrucât este vorba sa îngaduim lauda aceasta sa ne cânte în inima, sau s-o destainuim si cu limba spre auzul tuturor. Cuvintele acestea de mai sus, prin urmare, trebuiesc luate nu în întâiul, ci în al doilea înteles. De voiti sa va umpleti cu Duhul, atunci, cântati! Cântarea va trezi duhul tau care va pregati calea pentru primirea Duhului sau te va pune în starea de a simti lucrarea lui. Fericitul Teodorit spune ca Apostolul introduce o duhovniceasca încântare, când spune: „umpleti-va de Duhul“, si arata cum trebuie sa ajungem acolo si anume: „neîncetat cântând lui Dumnezeu adâncindu-va în voi însiva si desteptând pururea cugetul vostru. E ca si cum ai adauga: prin mijlocirea cântarii celei cu limba si cu inima.
Nu e mai greu de înteles, ca în lucrarea aceasta lucrul de capetenie nu mai e sunetul dulce al cântarii, ci cuprinsul celei cântate. Puterea ei de înrâurire e asemenea unei cuvântari scrise cu înflacarare, care îl înflacareaza pe cititor. Tot asa se petrece si cu cântarile bisericesti. Psalmii, imnurile si odele – pesnele bisericesti sunt în firea lor revarsari de simtiri evlavioase catre Dumnezeu care ne misca cugetul. Duhul lui Dumnezeu i-a umplut pe alesii Sai si ei si-au rostit plinatatea simtamintelor lor în cântari. Cel ce le cânta cum trebuie, poate, pe o cale rasturnata sa ajunga la simtamintele destainuite de ele si prealipindu-se cu ele, sa se apropie de starea vrednica sa primeasca lucrarea Sfântului Duh, sau sa-si faca potrivit duhului lui la aceasta lucrare. Si aceasta este tocmai însemnatatea cântarilor bisericesti, ca prin mijlocirea lor sa încingem si sa înflacaram scânteia cea de dar, care sta ascunsa în noi. Scânteia aceasta ne este daruita prin Sfintele Taine. Pentru ca s-o aprindem si s-o preschimbam în flacara s-au rânduit psalmi, cântari, imnuri si ode duhovnicesti. Ele lucreaza asupra acestei scântei a darului în acelasi chip cum lucreaza si vântul asupra oricarei scântei, care s-a cuibarit într-o materie ce poate sa ia foc.
Dar sa ne dam seama, ca o astfel de lucrare nu poate fi a cântarilor decât numai daca odata cu folosirea lor se întovaraseste curatia inimii, asa cum spune Sf. Ioan Gura de Aur, calauzit în cuvântul acesta de chiar Sf. Apostol Pavel. Dar si alte conditiuni sunt aratate la acelasi loc si anume: întâia cere sa fie duhovnicesti cântarile si a doua ca sa nu se cânte numai cu limba, ci si cu inima.
Asa, psalmodia bisericeasca pentru ca sa duca la preaumplerea cu duhul, Apostolul cere ca aceste cântari sa fie duhovnicesti, cuvânt sub care trebuieste înteles nu numai ca acestora li se cere sa fie duhovnicesti dupa cuprinsul lor, ci sa fie miscatoare de Duh; sa fie ele singure un rod al Duhului, sau ele sa se reverse din inimi pline de Duh. În alt chip ele nu pot duce spre umplerea cu Duhul. Este potrivit legii care spune, ca ceea ce s-a spus în cântare, aceia se da celui care cânta.
Cerinta apostolica cea de a doua spune, ca aceste psalmodii sa se cânte nu numai cu limba ci si cu inima. Se cere prin urmare, nu numai sa întelegem cântarea, ci înca sa intram în aceiasi simtire cu ea sau sa primim în inima cuprinsul ei si s-o cântam în asa fel ca si cum ar izvorî din chiar inima noastra. Iar în apropierea acestui loc citat cu înca altele ni se descopera ca în vremurile apostolice nu cântau decât numai aceia care se aflau într-o stare sufleteasca, ceilalti intrau dupa aceasta si ei într-o stare asemanatoare cu a lor – si asa întreaga adunare bisericeasca cânta si lauda pe Domnul nu în alt chip, decât în inima. Ce poate fi de mirare, daca în urma acestor cântari toata adunarea se si umplea de Duhul? Ce comori se ascund în comorile bisericesti, daca ele se savârsesc cum trebuie?
Sfântul Ioan Gura de Aur se întreba: „ce înseamna cuvintele acestea“: „cântând în inimile voastre Domnului?“ Asta se tâlcuieste: începe aceasta lucrare în luare aminte, caci cei care nu au luare aminte de sine, cânta fara folos, rostind numai vorbele, în timp ce inima lor le rataceste în alta parte.
Fericitul Teodoret adauga la acestea: „acela cânta cu inima care nu îsi pune numai limba în miscare, ci îsi trezeste si mintea spre întelegerea celor rostite“. Alti Sfinti Parinti, scriind despre întoarcerea catre Dumnezeu prin rugaciune, socot ca ea se savârseste în cel mai bun chip, când se face cu mintea statornica în inima.
Iar ceea ce s-a spus aci, despre adunarea din biserica, se potriveste si pentru cântarea în psalmi, când se face de fiecare în parte si pe care o poate savârsi fiecare deosebit în camara sa. Rodul acestei cântari poate fi asemanator, când ele sunt zise asa cum trebuie, adica cu luare aminte, cu întelegere, cu simtire, din inima.
Si sa ne dam seama iarasi, ca desi cuvintele Apostolului vorbesc despre cântare, totusi gândul lui ne îndreapta spre întoarcerea la Dumnezeu prin rugaciune. Si ea este propriu zis desteptatoarea Duhului.

6. Al doilea chip de rugaciune este cel ce se face cu mintea si cu inima. Si cel dintâi, de altminteri, e dat sa fie si el tot asa. Însa acela se naste sub înrâurirea cuvintelor care se gasesc în rugaciunea scrisa gata; pe când aceasta se naste de-a dreptul în inima si de aici se înalta spre Dumnezeu. Rugaciunea lui Moise în fata Marii Rosii a fost în felul acesta. Iar Apostolul ne învata în felul acesta prin cuvintele: „întru Duhul cântând în inimile voastre Domnului“. Si când zice: „Cântati din darul Duhului – adica nu numai simplu cu gura, ci si cu luare-aminte, stând în chip cugetator în fata lui Dumnezeu întru adâncul inimilor voastre“. Fiindca numai aceasta înseamna sa cântam lui Dumnezeu, pe când celalalt fel se duce în vânt, asa cum glasul singur se risipeste în aer. „Nu cânta, zice, ca sa te vadesti. Chiar de vei fi într-o piata de negutatori, totusi poti sa te îndrepti catre Dumnezeu dinlauntru si sa cânti fara sa fii auzit de cineva. Nu ti-e spre paguba sa te rogi chiar si pe drum si cu inima ta sa fii sus “ (Sf. Ioan Gura de Aur). Numai o astfel de rugaciune este o rugaciune adevarata. Si rugaciunea rostita tare, numai într-atât este rugaciune, întrucât în timpul ei se roaga si mintea si inima.
În inima se zideste ea prin darul Sfântului Duh. Cei ce se îndreapta catre Domnul si se sfintesc prin Sfintele Taine, de îndata sunt daruiti în fiinta lor cu o anume simtire catre Dumnezeu, care din clipa aceea chiar prinde sa trezeasca în inima lor imboldul de a se ridica catre cele de sus. Cel ce nu va înabusi acest simtamânt prin vreo fapta nepotrivita, va vedea cu bucurie cum, cu timpul, starea aceasta neîncetata si straduinta îl prefac într-o flacara. Dar acela care îl va înabusi prin ceva necuviincios, desi nu-i va fi închisa calea ce apropie de Dumnezeu si de împacarea cu El, totusi acea simtire nu i se va da asa, deodata, si fara plata. Pe un astfel de om îl asteapta sudoarea cautarii si cererii lui întru osteneala. Dar nimeni nu se va întoarce în desert. Caci toti au darul, iar ceea ce ne ramâne de facut, este sa facem loc lucrarii lui. Darul anume îsi face loc pe masura ce se toceste în noi eul nostru si sunt dezradacinate patimile. Masura de curatire a inimii este masura de tindere a simtirii catre Dumnezeu. Când inima se va curati, atunci se va înflacara simtirea catre Dumnezeu. Simtirea lui Dumnezeu chiar si în ceilalti ia nastere cu mult înainte de o deplina curatire de patimi, dar ramâne, deocamdata, ca o samânta, sau ca o scânteie. Când omul se naste din nou, ea creste si se aprinde; dar nu sta pururea asa, ci ori izbucneste, ori se stinge; si chiar când prinde viata buna, nu lucreaza cu aceeasi putere. Dar la orice masura ar izbucni ea, întotdeauna catre Dumnezeu se înalta si-I cânta o cântare. Totul este zidit de darul Sfântului Duh, fiindca darul li se da întotdeauna preaîmbelsugat credinciosilor. Cei ce I s-au daruit Lui fara de întoarcere, sunt calauziti de El; si El singur îi zideste asa cum stie.

7. Simtirea lui Dumnezeu este o rugaciune chiar daca nu se rosteste prin cuvinte. Cuvântul întretine si – uneori – adânceste simtirea.

8. Pastrati acest dar ca pe unul ce ne este dat de mila lui Dumnezeu. Cum? Înainte de orice, sa recunoastem cu smerenie ca tot ce este bun în noi vine din darul Sfântului Duh, iar cu vrednicia noastra nimic bun nu împlinim. Fiindca de îndata ce cumpana gândului nostru va înclina spre vrednicia noastra, darul se va micsora si daca nu ne vom trezi, va înceta cu desavârsire sa lucreze; atunci vom plânge si ne vom vaita mult. Apoi, simtindu-ne pamânt si cenusa, sa fim asa cum suntem acum, adica sa nu ne îndreptam spre nimic fara o trebuinta, nici cu gândul, nici cu inima. Sa fie mereu cu Domnul. De se va micsora cât de putin aprinderea launtrica, sa ne grabim sa o crestem îndata la loc, la obisnuita ei putere. Si catre Domnul de ne vom întoarce cu durere în suflet si cu frica, vom primi îndata ajutor.

9. Rugaciunea este piatra de încercare a tuturor lucrurilor; rugaciunea este izvorul tuturor faptelor bune; rugaciunea este puterea ce pune în miscare toate virtutile; rugaciunea este povatuitorul tuturor pornirilor bune. În masura în care rugaciunea merge bine, în aceeasi masura toate vor merge bine. Caci ea nu îngaduie ca ceva din cele launtrice sa se poticneasca.

10. Rugaciunea este tot ce poate fi mai de seama în viata noastra morala si religioasa. Radacina acestei vieti se întemeiaza pe legatura libera si constienta cu Dumnezeu, care mai târziu ne trece si toate faptele noastre spre cele de sus. Mediul în care se dezvaluie si se porneste, aceasta lucrare este rugaciunea înteleasa ca o legatura de amândoua partile; ea este si tarâmul în care ni se dezvaluiesc legaturile morale cu semenii nostri; iar nevointa este tarâmul unde ni se descopera legaturile morale cu noi însine. În ce chip ne este legatura cu Dumnezeu, în acelasi chip ne este si rugaciunea; si de asemenea, cum este si rugaciunea, tot asa si felul legaturii noastre cu Dumnezeu. Cum însa aceste chipuri de a ne lega nu sunt asemanatoare la toti, nici chipul rugaciunii, prin urmare, nu este asemanator. Altfel, se aseaza fata de Dumnezeu un om care nu se îngrijeste de mântuire; altfel, cel ce s-a lepadat de pacate si e plin de râvna pentru virtute, dar n-a intrat înca înauntrul fiintei sale, si lucreaza pentru Domnul din afara; în sfârsit, cel ce a intrat înlauntru si-L poarta pe Domnul în inima lui sta în fata Lui. Cel dintâi, asa cum nu se îngrijeste de viata, tot astfel n-are grija nici de rugaciune, pe care o savârseste în biserica, acasa, dupa datinile mostenite, fara luare aminte si lipsit de simtire. Al doilea citeste multe rugaciuni si merge adesea la biserica, se straduieste totodata sa-si pastreze luarea aminte si sa-si potriveasca simtirea cu rugaciunile citite, cu toate ca aceasta se întâmpla foarte rar. Al treilea, concentrându-se cu toata faptura lui înlauntrul sau, sta cu mintea în fata lui Dumnezeu si se roaga Lui în inima, fara risipire, fara multe cuvinte, în rugaciunea lui, chiar atunci când sta mult la rugaciune în camara lui sau în biserica. Daca celui de al doilea îi veti scoate cuvintele din rugaciune, atunci veti scoate dintr-însul însasi rugaciunea; dar daca la rugaciunea celui de al treilea veti adauga multe cuvinte, îi veti stinge rugaciunea, cu vârtejul vorbirii. Orice categorie de oameni sau orice treapta a apropierii de Dumnezeu, îsi are rugaciunea ei si regulile proprii pentru desavârsirea ei. Cât de scumpe sunt îndrumarile oamenilor încercati si cât de rau poate pricinui o rânduiala facuta dupa cum îl taie capul pe fiecare!

sursa: (DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS- VOL.I- LUCRAREA MINȚII)

SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI-DESPRE GRIJILE VIEȚII

De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul decât îm­brăcămintea ?

„De aceea zic vouă…” De ce ? Pentru că bogăţia e atât de vătămă­toare sufletului. Pentru că slujirea mamonei vă opreşte de la sluji­rea lui Dumnezeu. Pentru că voiesc să fiţi stăpâni peste întreaga lume şi peste toate câte le-a pus Dumnezeu în stăpânirea omului la Facere, iar nu slugi ai slugilor voastre şi robi ai robilor voştri. Să nu vă macine aşadar grija pentru hrană, pentru băutură şi îmbrăcă­minte. Mai greu e să faci un trup decât să-l hrăneşti şi să-l îmbraci. Iar Dumnezeu, care a făcut, ce-i mai greu, va face şi ce-i mai uşor? Ochiul Lui ne veghează neîncetat, mâinile Lui pline se întind ne­contenit spre noi.

Oare nu vedem, oriunde ne-am îndrepta ochii, cum Ziditorul hrăneşte, adapă şi îmbracă toate făpturile Sale? Hrăneşte furnicile în pulbere; hrăneşte fiarele în munţi; hrăneşte peştii în mare. Când vine vremea rece, trimite rândunelele şi cocorii în ţări calde, şi le hrăneşte acolo cât e iarna de lungă, iar ursului îi găseşte vizuină unde să hiberneze. El adapă arborii şi ierburile, colinele şi pajiştile, verdeaţa şi florile. E vreo făptură pe faţa pământului pe care s-o fi făcut Dumnezeu şi apoi să o fi părăsit golaşă? Cine altul îmbracă pe leu şi pe tigru, pe lup şi pe vulpe? Cine-i coase haină păunului şi corbului, şi cine clădeşte ţestoasei carapace şi peştelui solzi, dacă nu El? Cine dă oilor lână şi păr caprelor, ţepi porcului, piele boului și coamă calului, dacă nu El? Cine brodează aripile fluturelui şi talia viespei şi cine face pavăză gâzelor în iarbă şi frunziş? Cine îi dă pomului coaja şi cine împodobeşte lujerul porumbului? Cine toarce şi ţese pentru florile câmpului asemenea straie cum n-au purtat vreodată nici regii pământului? Domnul, Domnul cel viu, Domnul care le-a zidit. Dar oare El se va uita nu mai la om ca la un fiu vitreg între toate făpturile Sale? Cel care hrăneşte fiarele în munţi şi iarba de pe câmp şi gâzele din iarbă, o să lase flămând şi însetat şi gol tocmai pe om, pe cununa zidirii Sale ?

Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe. Cine atunci le hrăneşte? Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Nu spune: „Tatăl lor”, ci „Tatăl vostru”. Dumnezeu le este lor Ziditor, iar vouă vă este mai mult: vă este Tată. Voi sunteţi cu mult mai mult decât acelea. Prin aceste cuvinte Hristos arată neasemănata vrednicie a omului faţă de celelalte zidiri. Nu suntem noi mai mult decât păsările cerului ? Şi dacă suntem, preaînţeleptul Dumnezeu o să aibă grijă de ele şi o să uite ce are mai scump pe lume: de fiii Săi? La urma urmelor, toată preocuparea noastră după mâncare şi băutură nu ar avea nici un rost dacă, în lucrul care ne hrăneşte, nu ar pune Dumnezeu puterea Lui dătătoare de viaţă. Nu pâinea ne hrăneşte, ci puterea lui Dumnezeu din pâine; nu apa ne stinge setea, ci puterea lui Dumnezeu din apă. Noi nu putem să facem pentru noi nimic. Cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot ? Şi cine poate să adauge măcar o sin­gură zi vieţii şale pe pământ? Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârşitul meu şi numărul zilelor mele (Psalm 38, 5) spune regele David. Oare cei care mănâncă şi beau mult nu mor la fel ca şi cei care mănâncă şi beau puţin? Nu cumva mâncăii nu mor mai repede decât postitorii? Cei care mănâncă şi beau zdravăn cresc măcar cu o câtime deasu­pra celorlalţi oameni? Iar dacă, îngrijindu-te atâta de mâncare şi băutură nu poţi adăuga nici un cot staturii tale şi nici o zi zilelor tale, de ce nu laşi deoparte toată grija de prisos faţă de trup, ca să poţi vedea de sufletul tău, cel cu care vei veni, după despărţirea de trup, înaintea lui Dumnezeu?

Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Domnul a folosit întâi pilda păsărilor ca să se ruşineze cei ce se îngrijorează peste măsură de hrana lor. Acum arată o parte şi mai măruntă a zi­dirii Sale: florile câmpului, ca să se ruşineze cei ce se îngrijorează peste măsură de îmbrăcămintea lor. De ce oare a arătat Domnul crinii şi nu vreo altă floare împodobită de Dumnezeu tot atât de frumos? Mai întâi pentru că albul desăvârşit al crinului înseamnă neprihănirea. Apostolul Ioan L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu în cer ca pe un Miel şi mulţime multă… îmbrăcată în veşminte albe (Apocalipsa 7, 9). Apoi, pentru că Domnul a vrut să asemene frumuse­ţea acestei flori cu regele Solomon, despre care se spune că prefera hainele albe. Domnul mai aseamănă crinii cu regele Solomon de­oarece Solomon a fost cel mai bogat şi cel mai slăvit rege al vremu­rilor vechi. Şi iată că nici acest Solomon, atât de slăvit şi de înţelept, cu toată strădania lui de a se îmbrăca strălucit, n-a izbutit să se înveşmânte vreodată mai frumos decât înveşmânta Dumnezeu o iar­bă de pe câmp. Nici un om aşadar nu poate face cu grijile sale ce face Dumnezeu cu puterea Sa. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Cu toată splendoarea sa, crinul nu-i decât iarbă de rând, care astăzi înfloreşte şi mâine e scrum. O, voi puţin credincioşilor, Dumnezeu care înveşmânta cu atâta grijă iarba câmpului cea fără mişcare, fără minte, fără grai, o să vă lase pe voi dezbrăcaţi ? O, voi puţin credincioşilor, luaţi sea­mă: cu cât mai mult vă îngrijiţi de voi înşivă, cu atât mai puţin se va îngriji Dumnezeu de voi!

Domnul ne porunceşte încă odată să nu ne îngrijorăm pentru ce vom mânca, sau ce vom bea, sau cu ce ne vom îmbrăca. Repetă porunca spre a ne rupe de grijile de prisos care ne astupă vederea duhovnicească, ne orbesc mintea şi ne lasă pe întuneric în această lume, în ghearele unui stăpân rău, mamona, îndepărtaţi şi înstrăi­naţi de Dumnezeu.

Ci având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi (Timotei 6, 8). Adică: Dacă avem ce ne trebuie – şi Dumnezeu are grijă să avem – să nu umblăm după mai mult de-atât. îngrijindu-ne de lucruri de prisos, ca şi de ziua de mâine, intrăm până la urmă în slujba celui rău. Însuşi Domnul ne învaţă să cerem de la Dumnezeu pâinea noastră cea de toate zilele, prin care se înţelege şi pâinea duhovnicească prin care are omul viaţă. Nu ne învaţă să cerem de la Dumnezeu lux şi desfătări, că după toate acestea se străduiesc păgânii, cei care nu cunosc adevărul lui Dumnezeu şi puterea şi iubirea Lui, şi preţul sufletului nemuritor şi frumuseţea împărăţiei lui Dumnezeu şi dreptatea Lui și caută mai mult decât le trebuie. Dum­nezeu le dă ce vor şi nu le mai datorează nimic, nici în veacul de acum nici în cel viitor. Îşi iau partea lor întreagă aici pe pământ, întocmai ca păsările cerului şi ca iarba câmpului.

Toată slava păsări­lor din văzduh e cuprinsă întreagă în viaţa lor pământească, la fel şi frumuseţea florilor e o frumuseţe trecătoare, o frumuseţe înlăuntrul timpului. Dar pentru fiii Săi a pregătit Dumnezeu, încă de la întemeierea lumii, împărăţia cerească şi o slavă negrăită în această împărăţie. Slava omului aşadar, nu stă în mâncare şi în băutură şi în straie. Dacă ar sta în acestea, omul ar fi de o mie de ori mai bine hrănit şi îmbrăcat în viaţa aceasta decât orice altă creatură de pe pământ, din aer sau din apă. Vedeţi însă că nici marele Solomon, cu toată slava lui, nu era îmbrăcat cu atâta strălucire cât mă­car crinii de pe câmp! Iată de ce trebuie oamenii să-şi caute slava lor nu în haine care-ţi iau ochii, ci în ceva cu mult mai mare şi ne­pieritor, să-şi întoarcă ochii şi inima de la strălucirea trecătoare a lumii acesteia şi să caute slava pe care le-a pregătit-o şi le-a făgă­duit-o Dumnezeu.

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu căutaţi zdrenţe la Cel care poate să vă dea odăjdii. Nu cerşiţi firimituri de sub masa Celui care vrea să vă aşeze la ea cu cinste. El e împăratul şi voi sunteţi fiii Lui. Căutaţi cele cuvenite fiilor împărăteşti: cele ce le-aţi avut odată şi le-aţi pierdut prin păcat. Căutaţi bogăţiile pe care nu le roade molia, nici rugina, nici nu le fură hoţii. Iar dacă vă veţi face vrednici să primiţi ce este mare, veţi primi fără îndoială şi ce este mic. Căutaţi îm­părăţia lui Dumnezeu, în care Dumnezeu însuşi domneşte pe tronul slavei Sale (cf. Ps. 102,19); Împărăţia bucuriei şi a dreptăţii, în care drepţii vor străluci ca soarele(Matei 13,43) şi în care nu e nici întristare, nici durere, nici suspin, nici moarte. Nu fiţi ca fiul risipitor care, plecând de la tatăl său, dorea să mănânce din mâncarea porcilor, ci căutaţi a vă întoarce din ţara cea îndepărtată în casa Tatălui vostru ceresc, pentru căîmpărăţia lui Dumnezeu nu este mân­care şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Romani 14,17). Nu fiţi ca Esau, care şi-a vândut dreptul său de întâi-născut pentru un blid de linte. O să daţi cereasca împărăţie şi toată ferici­rea dintr-însa pe lingura de zeamă cu care vă cumpără lumea ? Ferească-ne Dumnezeu, cu mila Lui, de asemenea înjosire! Păzească-ne Dumnezeu ochii minţii, ca să nu se întunece şi să se piardă cu răutatea mamonei, cu amăgirea pământului cea înşelătoare. Dăruiască-ne nouă înţelegere, ca să fim asemeni unor fii regeşti care, pierzând odată împărăţia, nu mai caută nimic altceva decât s-o câştige din nou.

Într-o biserică din Siria ctitorită de împăratul Iustinian se află o inscripţie pe care însuşi acesta a poruncit să fie aşezată acolo şi care dăinuie până astăzi: împărăţia Ta este împărăţia tuturor veacu­rilor (Ps. 144, 13). Să ne ajute şi nouă Dumnezeu să ne însuşim aceste cuvinte, dovada că-L dorim pe Hristos în inimile noastre. Toate celelalte sunt neînsemnate, sunt de mâna a doua. Orice altă împărăţie de pe pământ va coborî în mormânt cu viermii. Şi pe când lumea şi împărăţiile nu vor mai fi, drepţii vor cânta cu îngerii în ceruri: „împărăţia Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, este îm­părăţie veşnică, şi stăpânirea Ta din neam în neam!”. A celui prea minunat învăţător sub soare fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

DESPRE TĂMÂIE

Tamaia este o jertfa a naturii adusa lui Dumnezeu, prin omul dreptcredincios. Cine nu are inca in minte mirosul de tamaie ce imbraca peretii bisericutelor crestine?! In slujbele Bisericii de Rasarit, totul se aduce inapoi Daruitorului, sunetul si culoarea, mirosul si gustul, lemnul, piatra si aurul. In slujbele crestine, toate se intorc Aceluia care le-a daruit mai intai.

Rugaciunea rostita de preot, in momentul in care binecuvinteaza tamaia, este atat de simpla si de elocventa, incat am putea incepe si termina doar cu aceasta. "Tamaie iti aducem Tie, Hristoase, Dumnezeul nostru, intru miros de buna mireasma duhovniceasca, pe care primind-o in jertfelnicul Tau cel mai presus de ceruri, trimite-ne noua harul Preasfantului Tau Duh."

Ce este tamaia ?

Tamaia - θυμίαμα - este rasina unor arbori/arbusti exotici care, ajungand in contact cu aerul, se incheaga, asemenea rasinei brazilor. Rasina conifere­lor nu poate fi socotita tamaie. Rasinile sunt substante lipicioase, inflamabile, secretate de diferiti arbori atunci cand li se cresteaza coaja. Acestea sunt colorate in galben, brun si negru. Tamaia de Arabia, Egipt si Somalia are culoarea putin galbuie, cea de India este superioara, este galbena.

Rasina solidificata ce curge din copacul Bosswelia Serrata sau Floribunda Papyrifesa, care creste in India, China, Somalia, Etiopia, Egipt, se strange de pe scoarta copacului si, pentru a fi si mai parfumata, se amesteca si cu alte aromate, asa cum se precizeaza in Vechiul Testament (Iesire 30, 34-38).

Arborele care da tamaia este inalt de 3-6 metri, cu florile alburii. Creste prin crapaturile stancilor din munti si prin pietrisurile de la bazele colinare din vecinatatea marii. Prin incizii longitudinale facute in scoarta acestui mic arbust se scurge un lichid laptos, care in contact cu aerul se solidifica, formand bucati, mai mari sau mai mici, putin globuloase, de culoare galbuie, care constituie produsul vegetal, sub numele de tamaie.

Solidificata sub forma unor boabe neregulate, de culoare galbuie-rosiatica, care prin ardere, produce un fum cu miros aromat patrunzator, tamaia este folosita in ceremoniile religioase, medicina si parfumerie. Pentru proprietatile ei stimulente, tonice, a fost intrebuintata si in medicina. Tamaia are actiune farmacoterapeutica, antiinflamatoare, antiseptica, astringenta, carminativa si cicatrizanta, diuretica, expectoranta, sedativa. Tamaia intra si ea intre ingredientele folosite la prepararea Sfantului si Marelui Mir.

Tamaia este colectata intre sfarsitul lunii martie si inceputul lui aprilie. Cu mai multe luni inainte, crengile arbustilor special alesi sunt taiate aproape de tulpina. Dupa trei saptamani, de la radacina crengilor astfel retezate se poate colecta tamaie de cea mai buna calitate. Fiecare copac aduce, dupa vechime, grosime si starea lui, 3-10 kilograme de tamaie. Un copac poate fi exploatat pana la patru ani, dupa care este necesara o pauza de mai multi ani. Supusa unei temperaturi mai mari, adesea asezata pe praf de carbune aprins, tamaia se descompune si da nastere la vapori aromatici. Tamaia se arde in cadelnite sau vase speciale, numite catui.

Tamaia in Vechiul si Noul Testament

Tamaia a fost rasina cea mai folosita in ritualuri, indiferent de religie. Hesiod, in lucrarea lui "Teogonia", spune: "Fie ca cea mai pura tamaie sa va arda pe altar, pentru a castiga favorul zeilor nemuritori. Si-o ampla libatiune fie-va oferita-n dar, atunci cand ziua se strecoara spre aurora-n zori."

Tamaia era adusa ca ofranda la templul iudaic, iar in crestinism este considerata ca o jertfa curata, cu bun miros, al carui fum inmiresmat insoteste toate actele cultului. Tamaia face parte din simbolurile de cult, fiind un aromat natural, folosit in toate religiile, din vremuri stravechi. Folosirea ei este expresia a cinstirii lui Dumnezeu: "Tamaie sa nu va faceti pentru voi: sfintenie sa va fie ea pentru Domnul." (Iesire 30, 37)

In cultul Vechiului Testament trebuia sa se aduca dimineata si seara jertfe de tamaie, pe altarul special amenajat in Cortul Marturiei si apoi in Templu, numit altarul tamaierii (Iesire 30, 1-8); pe acest altar nu se ardea numai tamaie curata, ci erau amestecate inca patru ingrediente (Iesire 30, 34). Proorocul Maleahi (1, 11) prezice ca dupa venirea lui Mesia se va aduce jertfa de tamaie de la rasaritul soarelui pana la apus.

Alte marturii din Vechiul Testament: "A zis atunci Israel, tatal lor: Daca-i asa, ei bine, faceti asa: luati in tarhaturile voastre cate ceva din roadele pamantului si duceti-i-le omului in dar: putin balsam, si putina miere, tamaie si smirna si migdale si alune". (Facerea 43, 11) "De ce-Mi aduceti voi tamaie din Saba si scortisoara din tara de departe? Ca arderile-de-tot ale voastre nu sunt primite, iar jertfele voastre nu M-au indulcit". (Ieremia 6, 20)

Tamaia se foloseste in cultul crestin din primele veacuri, asa cum se mentioneaza in textele primelor Liturghii crestine si in unele canoane apostolice. Primele dovezi despre aceasta le avem din secolul al IV-lea. Canonul 3 al Sfintilor Apostoli spune: "Dar sa nu fie iertat a se aduce altceva in altar decat untdelemn pentru candele si tamaie la vremea aducerii inainte." Sfantul Apostol Pavel, in epistolele sale, inspirat de tamaierile din Vechiul Testament, zice ca Mantuitorul S-a dat pe Sine jertfa lui Dumnezeu pentru noi "spre miros de buna mireasma" (Efeseni 5, 2), iar la II Corinteni 2, 15, vorbind despre Apostoli, zice ca ei sunt lui Dumnezeu "buna mireasma".

Despre folosirea tamaiei in cadrul Sfintei Liturghii gasim mentiuni in randuiala de la Liturghia Sfantului Iacob si in Liturghia Sfantului Marcu, iar mai tarziu si in Liturghiile Sfintilor Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur, unde avem si formule speciale de binecuvantare a tamaiei folosita la cadire. Dar tamaierea nu era folosita numai in cadrul Sfintei Liturghii, ci si la alte sfinte slujbe si manifestari de cult (procesiuni, inmormantari).

In Noul Testament, tamaia este considerata, ca si in Vechiul Testament, un element simbolic de slavire a lui Dumnezeu. Magii care au venit sa se inchine, la Betleem, Fiului lui Dumnezeu, I-au adus in dar aur, tamaie si smirna: "Si intrand in casa, L-au vazut pe Prunc impreuna cu Maria, mama Sa; si cazand la pamant, I s-au inchinat; si deschizandu-si visteriile, I-au adus daruri: aur, tamaie si smirna". (Matei 2, 11)

In Apocalipsa Sfantului Ioan Evanghelistul avem imaginea unei Liturghii ceresti in care tamaia se mentioneaza ca un element esential ce insoteste rugaciunile sfintilor catre Dumnezeu: "Si a venit un alt inger si a stat la altar, avand cadelnita de aur, si i s-a dat lui tamaie multa, ca s-o aduca, impreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Si fumul tamaiei s-a suit, din mana ingerului, inaintea lui Dumnezeu, impreuna cu rugaciunile sfintilor" (Apocalipsa 8, 3-4). Cei 24 de batrani au cazut inaintea Mielului avand fiecare alaute si nastrape de aur pline cu tamaie, care sunt rugaciunile sfintilor (Apocalipsa 5, 8).

Obligatia tamaierii o aveau diaconii, de aceea Sfantul Arhidiacon Stefan este zugravit adesea cu o cadelnita in mana. Din pricina mirosului placut pe care il raspandeste, tamaia, in Sfanta Scriptura, este privita ca un simbol al rugaciunilor curate. Cand se tamaiaza persoane sfinte sau icoane, tamaia este semn de cinstire, iar cand se tamaiaza lucruri asupra carora se invoca trimiterea harului de la Dumnezeu, tamaia "cheama" harul Sfantului Duh.

De ce se intrebuinteaza tamaia la slujbe ?

Tamaia, prin fumul si mireasma ei, subliniaza frumusetea actelor de cult, creeaza atmosfera de sfintenie si astfel ea se integreaza in actul de slujire a lui Dumnezeu "ca un dar, ca o pretioasa ofranda" si simbol al rugaciunii si faptei bune. La slujba Vecerniei, cu totii auzim cantarea: "Sa se indrepteze rugaciunea mea, ca tamaia inaintea Ta." (Psalmul 140,2). Tamaia e simbol al rugaciunii de cinstire a lui Dumnezeu, dar si de implorare a Sfantului Duh.

Raspandirea fumului si mirosului de tamaie prin mijlocirea cadelnitei sau al catuiei, obiect liturgic sub forma de cupa traforata, cu picior si toarta, care se poarta in mana, leganandu-se, insoteste pe crestini in toate sfintele slujbe ale Bisericii. Atat in cadelnita, cat si in catui se pune carbune incins peste care se asaza tamaia care raspandeste fumul si mirosul specific

Tamaierea sau cadirea are si un simbolism litur­gic. Ea este socotita ca simbol al rugaciunii care trebuie sa se inalte ca si fumul de tamaie. Cand cadim locuri sau lucruri sfintite, atunci ea are un sens de venerare sau cinstire, iar cand cadim lucruri care trebuie sfintite, simbolizeaza harul divin care se pogoara prin rugaciune. In genere, arderea tamaiei este privita ca un act de jertfa curata adusa lui Dumnezeu. Tamaierea se uziteaza numai la ortodocsi si catolici. Protestantii si cultele neoprotestante nu o mai practica, eliminand-o din cult impreuna cu multe altele.

Cadirea liturgica sau tamaierea este cel mai de seama dintre actele cultului public crestin. Fiecare moment al tamaierii isi are simbolul sau. Astfel, tamaierea in timpul citirii Apostolului se face in cinstea Evangheliei care urmeaza a se citi si simbolizeaza atat pe Sfintii Apostoli, cat si invatatura Evangheliei raspandita de ei. Tamaierea care se mai face la ecfonisul: "Mai ales pentru Prea Sfanta, Curata Prea Binecuvantata", se face atat in cinstea Sfintelor Daruri, dupa sfintirea si prefacerea lor, cat si in cinstea Maicii Domnului, care se pomeneste acum. Tamaierea Sfintelor Daruri inainte de ducerea lor la Proscomidiar semnifica harul Sfantului Duh dat Sfintilor Apostoli dupa Inviere (Ioan 20, 22).

Drumul tamaiei se numea in antichitate calea pe care erau transportate, din tarile producatoare, diferite rasinoase aromate, care se foloseau fie in cult, fie pentru preparate farmaceutice sau de parfumerie (ca tamaia, smirna, camforul, sacazul - guma de acacia, care se scurge din scoarta unui fel de salcam s.a.).

Astfel, tamaia si smirna produsa in sudul Arabiei, Yemenul de azi, erau duse la inceput pe cale maritima, apoi transportate cu caravane de camile, traversand desertul ce despartea Arabia de sud de marile imperii si bogatele cetati ale Orientului apropiat. Caravanele ajungeau la Gaza, oras iudeu, port la Mediterana si strabateau tara ghebanitilor, pana la Timma, capitala lor, foarte departe de Gaza.

Acest traect foarte lung era impartit in 65 de statii de oprire a caravanelor pentru implinirea formalitatilor de tranzit si plata unor taxe ce reveneau si statelor, dar si localitatilor in care stationau. Cei care incercau sa se sustraga implinirii acestor obligatii si se abateau de la traseul stabilit oficial pentru comertul cu aceste produse erau pedepsiti cu moartea.

Smirna si tamaia au fost pentru Arabia si India antica mari izvoare de imbogatire. Tamaia si smirna erau folosite in temple si in palatele faraonilor din Egipt, chiar pe la jumatatea mileniului II. Sapaturile arheologice au aratat ca, in Mesopotamia antica, aceste aromate erau folosite pentru ghicirea viitorului; ghicitorii ardeau tamaie intr-un vas asezat pe genunchi si ghiceau dupa miscarea fumului. Incepand din secolele VIII-VI i.Hr., cand se dezvolta comertul cu aceste aromate, ele sunt tot mai mult folosite, devenind nelipsite in cult din marile temple ale centrelor urbane (Ninive, Babilon, Ierusalim, Susa, Damasc).

Profetul Iezechiel vorbeste despre comertul orasului Tyr cu Saba, de unde importa tamaie. Pliniu, scriitor latin din secolul I, a lasat in scrierile sale date importante despre comertul cu smirna si tamaie si despre drumurile de comert cu acestea si alte mirodenii, aratand cat de mult incarca costul lor multiplele taxe la care erau supuse pe parcursul transportului, incat cand ajungeau la Roma erau foarte scumpe, iar smirna, chiar mai mult decat tamaia.

sursa: Teodor Danalache

CUM SE FACE UN POMELNIC?

Când vin la biserică, mulţi oameni aduc la sfântul altar, ca o obişnuinţă, un pomelnic, unde scriu atât numele lor, cât şi ale celor pe care îi poartă în gând - rude, prieteni, cunoscuţi etc. Gândindu-ne că v-ar fi de ajutor să cunoaşteţi câte ceva din importanţa acestui gest, aparent simplu, am stat de vorbă cu părintele Bogdan Dedu, consilier eparhial al Arhiepiscopiei Iaşilor şi preot slujitor la Biserica „Sfântul Spiridon” din Iaşi, care ne-a explicat cum se alcătuieşte un pomelnic şi la ce slujbe ale Bisericii se pomenesc cei vii sau adormiţi.

În pomelnicul adus la biserică se trec numai numele de botez ale celor pe care dorim să-i pomenim (Ioan, Ana, Elena). Nu se trec numele prescurtate sau poreclele/

Părinte consilier, cum se face un pomelnic?

Se întâmplă ca un creştin să aducă la biserică un pomelnic şi să considere că a făcut tot ceea ce trebuia: va fi pomenit la biserică şi cu aceasta şi-a încheiat datoria sa, el nu mai are nimic de făcut. În realitate, este nevoie şi de rugăciunea personală. Şi aici ar trebui să existe un pomelnic. Acesta - fie că este scris, fie că nu - este de dorit să cuprindă cât mai multe nume: de la cei apropiaţi din familie - soţ, soţie, copii, părinţi, bunici, naşi, prieteni - până la nefericiţii acestei lumi. Părintele Sofronie Saharov ne îndeamnă: „Când vă rugaţi, rugaţi-vă pentru toţi şi pentru fiecare. Şi adăugaţi: „Pentru rugăciunile lor, pentru rugăciunile lui, miluieşte-mă şi pe mine”. Astfel, puţin câte puţin, conştiinţa voastră se va lărgi”.

În pomelnicul ce urmează a fi dus la biserică se trec numai numele de botez ale celor pe care dorim să-i pomenim (Ioan, Ana, Elena). Nu se trec numele prescurtate sau poreclele. Se înţelege, numai oamenii pot fi trecuţi în pomelnic. Spun aceasta deoarece au fost cazuri în care cel care a alcătuit pomelnicul a considerat de cuviinţă să treacă şi numele câinelui la care ţinea foarte mult!

În cazul clericilor, numele este însoţit de denumirea treptei preoţeşti (de exemplu: „preotul Ioan” sau „ieromonahul Varsanufie”, „diaconul Grigore”), la fel pentru monahi sau monahii (de exemplu: „monahia Olimpiada”). Cei vii vor fi grupaţi împreună, la fel cei adormiţi, menţionându-se deasupra fiecărui grup: vii sau adormiţi.

Pentru Taina Sfântului Maslu se aduc numai pomelnice pentru cei vii

La ce slujbe ale Bisericii sunt pomeniţi cei vii, şi la ce slujbe, cei adormiţi?

La Sfânta Liturghie se pomenesc atât viii, cât şi cei adormiţi - şi este bine ca orice creştin care aduce jertfă la altar să aibă pomelnic şi pentru cei vii şi pentru cei morţi, pentru că sunt situaţii în care sunt aduse pomelnice fie numai pentru cei vii, fie numai pentru cei morţi. Pentru Taina Sfântului Maslu se aduc numai pomelnice pentru cei vii. La fel şi pentru slujba Acatistului. Pomelnice numai cu numele celor adormiţi se aduc pentru slujba Parastasului.

Este bine să trecem în pomelnic necazurile, dorinţele noastre pentru care ne rugăm?

Cea mai mare parte a pomelnicelor care ajung la altar conţin şi însemnări legate de persoanele trecute acolo: în privinţa stării sau a dorinţelor acestora (bolnavi, necăsătoriţi, stăpâniţi de patima beţiei etc.) sau chiar adevărate istorisiri, încât o pagină întreagă cuprinde numai două nume, iar restul e povestire. Cred că cel mai bine este să fie scris numai numele de botez, eventual, cu însemnarea celor care sunt bolnavi sau într-o situaţie specială („Ioan bolnav”). E drept că uneori şi detaliile care însoţesc numele celor din pomelnic pot fi de folos, pentru că îi sunt de ajutor preotului pentru a realiza o raportare mai personală faţă de cei pomeniţi. Totuşi, ţinând cont că, de multe ori, astfel de amănunte nu sunt potrivite cu vieţuirea creştină (de pildă, se cere pedepsirea duşmanilor, ale căror nume sunt enumerate) sau sunt exagerate, cum spuneam, numele de botez este suficient. Dumnezeu ştie mai bine decât omul însuşi ce anume îi este acestuia de folos.

Nu pot fi trecuţi în pomelnic, la Sfânta Liturghie, cei de altă credinţă

Cei de altă credinţă pot fi trecuţi în pomelnic? Ei se pomenesc la vreo rugăciune a Bisericii?

Un bun creştin, un creştin autentic nu poate să nu se roage pentru întreaga lume, îmbrăţişându-i pe toţi în dragostea sa. Spre aceasta trebuie tins. Aşadar, nu numai pentru cei de altă credinţă se poate ruga, ci şi pentru toţi cei care, de obicei, sunt stigmatizaţi de societate pentru păcatele lor mari şi evidente. O poate face în rugăciunea sa, dar o poate face şi la slujba Sfântului Maslu, de pildă, a Acatistului, a Paraclisului, nădăjduind că mila lui Dumnezeu, atingându-le şi acestora sufletul, îi va mişca spre înnoirea vieţii.

Dar cei cuprinşi de diferite patimi (beţivi, fumători etc.) sau cei necununaţi? Dar sinucigaşii?

Da, există o slujbă a Bisericii unde se impune o exigenţă aparte în privinţa celor care sunt pomeniţi: este vorba de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Întrucât în cadrul Sfintei Liturghii sunt chemaţi la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos numai cei care mărturisesc aceeaşi credinţă şi sunt într-o stare duhovnicească corespunzătoare (într-o stare de pocăinţă), nu pot fi trecuţi în pomelnic cei de altă credinţă (heterodocşi sau adepţi ai altor religii), vrăjitorii, descântătorii sau cei care sunt cunoscuţi ca trăind, persistând în păcate grave (ucidere, adulter etc.).

În cazul celor adormiţi, nu pot fi trecuţi în pomelnic cei care s-au sinucis pentru că, omorându-se, au refuzat darul vieţii primit de la Dumnezeu şi L-au refuzat pe Dumnezeu. Sfântul Nicodim Aghioritul numeşte sinuciderea treapta a douăsprezecea şi ultimă a păcatului. Nu pot fi trecuţi în pomelnic nici copiii morţi nebotezaţi sau pruncii avortaţi.

Sfântul Simeon al Tesalonicului spune şi de ce nu pot fi pomeniţi cei pe care i-am enumerat mai sus sau cei asemenea lor. La Sfânta Proscomidie, când sunt pomeniţi cei vii şi cei adormiţi, preotul scoate câte o părticică (miridă) pentru fiecare şi o aşază pe Sfântul Disc, acolo unde sunt aşezate: Sfântul Agneţ, care se va preface în Sfântul Trup al lui Hristos, miridele pentru Maica Domnului şi cele pentru sfinţi. Când, după prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului, părticelele sunt puse în Sfântul Potir, acestea se unesc cu Sfângele Lui. Dacă persoana pomenită este în stare potrivită împărtăşirii (viaţă curată, stare de pocăinţă), primeşte în chip nevăzut împărtăşirea Duhului (în momentul în care pune miridele pentru vii şi adormiţi în Sfântul Potir, preotul rosteşte: „Spală, Doamne, păcatele celor care s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi”); dacă are o viaţă păcătoasă şi nu se depărtează de păcat (dacă nu are stare de pocăinţă), atunci jertfa adusă îi va fi spre osândă. Aşadar, este nevoie de atenţie atât din partea celui care face şi aduce pomelnicul, cât şi din partea preotului.

În acelaşi timp, trebuie avut grijă ca nu cumva, oprindu-ne la respectarea exterioară a rânduielilor bisericeşti, să devenim justiţiari necruţători faţă de semenii noştri: să uităm adică de propriile păcate şi să le judecăm numai pe ale acestora - poate pentru simplul fapt că ale noastre sunt ascunse, în vreme ce ale semenilor sunt cunoscute lumii. Împlinirea rânduielilor bisericeşti se cade a fi făcută în duhul dragostei.

În imagine: Pr. Bogdan Dedu - Consilier Eparhial al Arhiepiscopiei Iașului și slujitor al Bisericii Sfântul Spiridon- Iași

VIAȚA ȘI ACTIVITATEA SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

Persoana Sfantului Apostol Pavel este mai bine cunoscuta decat a celorlalti Apostoli. Faptele Apostolilor, scrise de ucenicul sau, Luca, si Epistolele sale ne procura informatii bogate despre viata si activitatea sa. Pe scena istoriei Bisericii primare, figura uriasa a Sfantului Apostol Pavel ramane dominanta mai mult de doua decenii.

Viata sa inainte de convertire. Sfantul Apostol Pavel, cunoscut mai intai sub numele de Saul (cel dorit), s-a nascut la Tars, capitala provinciei Cilicia din Asia Mica, in primii ani ai erei crestine, din parinti evrei, cu buna stare materiala. Ei aveau un atelier de tesut stofe din par de capra, din care faceau mantale si corturi pe care le vindeau.

Orasul Tars avea scoli vestite, la care Saul a invatat bine din copilarie limba greaca, pe care a cunoscut-o mai bine decat ceilalti Apostoli. De la parintii sai, avea dreptul de cetatean roman. Ambele calitati au avut mare importanta in activitatea lui misionara.

De foarte tanar, Saul a mers la Ierusalim, unde avea o sora, mama lui Ioan Marcu, varul lui Barnaba, spre a se instrui in Legea mozaica la scoala vestitului invatat rabin Gamaliel.

Saul nu l-a cunoscut direct pe Hristos. In timpul activitatii publice a Mantuitorului, el traia la Tars, ca rabin. Auzind vestea marii miscari produse de predica Apostolilor despre Iisus Hristos, a venit la Ierusalim, unde a devenit persecutor al crestinilor. La uciderea cu pietre a Sfantului Stefan, ucigasii si-au pus hainele la picioarele lui Saul (Fapte, 7, 58). El pustia Biserica din Ierusalim, intrand prin case si, tarand pe barbati si pe femei, ii ducea la temnita (Fapte 8, 3; 22, 4). Dupa imprastierea comunitatii din Ierusalim, Saul voia s-o desfiinteze pe cea din Damasc.

Convertirea. Luand scrisori de imputernicire de la marele preot catre comunitatea iudaica din Damasc si primind o garda data de Sinedriu, Saul porneste spre Damasc, oras situat la vreo 200 km nord-est de Ierusalim. Pe drum, in apropiere de Damasc, s-a petrecut faptul extraordinar care a schimbat cu totul viata si misiunea rabinului Saul: convertirea lui la crestinism. Ziua, in amiaza mare, intr-o lumina stralucitoare, i s-a aratat Iisus Hristos, zicandu-i: „Saule, Saule, de ce Ma prigonesti? Iar el a zis: Cine esti, Doamne? Si Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe care tu Il prigonesti” (Fapte 9, 4-5).

Minunea Damascului a facut lumina in sufletul lui, incat, din persecutorul Saul, a devenit Apostolul Pavel. Orbit, uimit si profund schimbat, Saul e dus de insotitorii sai la Damasc, unde primeste botezul de la preotul Anania. El intra astfel in sanul Bisericii ca „vas ales, ca sa poarte numele lui Iisus inaintea neamurilor” (Fapte 9, 15), ca „Apostol chemat nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus Hristos si prin Dumnezeu-Tatal” (Gal. 1, 1). El incepe sa predice in sinagogi ca „Iisus este Fiul lui Dumnezeu„, spre uimirea si surprinderea iudeilor din Damasc, care, auzind aceasta, s-au sfatuit sa-l omoare. Saul este ajutat de crestini sa paraseasca orasul, coborandu-l noaptea peste zidurile cetatii intr-un cos, iar el se retrage pentru trei ani in Arabia, studiind Sfanta Scriptura si meditand asupra crestinismului (Fapte 9, 1-26; 22, 3-21).

Prima calatorie misionara a Sfantului Pavel (45-48). Dupa primirea botezului la Damasc si retragerea sa in Arabia, el s-a dus la Ierusalim, unde a fost introdus in cercul Apostolilor de Barnaba, crestin iudeu, originar din insula Cipru. Fiind amenintat de iudeii elenisti, Saul s-a retras la Cezareea Palestinei, apoi la Tars, de unde a fost chemat de Barnaba la Antiohia pentru misiune intre neamuri (Fapte 9, 27-30; 11, 25-26). Din Antiohia, Saul si Barnaba merg cu o colecta la Ierusalim, in timpul foametei de sub imparatul Claudiu (41-54) (Fapte 11, 29-30), apoi se intorc la Antiohia, de unde intreprind prima calatorie misionara intre anii 45-48, luand cu ei si pe Ioan Marcu (Fapte, cap. 13 si 14).

Cei trei misionari au plecat din Seleucia, portul Siriei, catre insula Cipru, de unde era Barnaba, pe care au strabatut-o de la rasarit spre apus. In orasul Pafos, ei convertesc pe proconsulul roman Sergius Paulus, guvernatorul insulei, de la numele caruia Saul s-a numitPavel, nume pe care-l va purta pana la sfarsitul vietii (Fapte 13, 9). De la Pafos, cei trei misionari calatoresc pe mare spre nord-vest pana in provincia Pamfilia; la Perga Pamfiliei, Ioan Marcu s-a intors la Ierusalim, Pavel si Barnaba au continuat calatoria in provinciile Pisidia si Licaonia, predicand noua credinta in orasele Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra si Derbe. La Listra, multimile, socotindu-i zei, au vrut sa le aduca jertfe de animale, numind pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel, Hermes, fiindca el era purtatorul cuvantului. Vizitand apoi comunitatile de curand infiintate si hirotonind preoti pentru fiecare biserica, se intorc la Perga Pamfiliei, iar de aici, prin portul Atalia, ajung pe mare la Antiohia, in anul 48, vestind credinciosilor cate a facut Dumnezeu cu ei si cum a deschis paganilor usa credintei (Fapte cap. 13 si 14).

Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50. Intorsi la Antiohia Siriei, Pavel si Barnaba gasira Biserica dezbinata, din cauza unor iudei-crestini veniti din Iudeea, care invatau ca paganii convertiti la crestinism trebuiau sa observe Legea mozaica, primind circumciziunea. Astfel s-a nascut la Antiohia disputa despre valabilitatea Legii mozaice sau disputa despre respectarea ceremoniilor iudaice in Biserica. In anul 49 sau 50, Pavel si Barnaba, insotiti de Tit, merg ca delegati ai Bisericii din Antiohia la Ierusalim sa supuna chestiunea Apostolilor. La Ierusalim, unii din eresul fariseilor, care trecusera la credinta, sustineau ca paganii care se convertesc la crestinism trebuie sa primeasca circumciziunea si sa respecte ceremoniile Legii mozaice.

In anul 50, Sinodul Apostolilor, presbiterilor si credinciosilor din Ierusalim, in frunte cu Petru si Iacob, au ascultat cele cerute de comunitatea din Antiohia si au hotarat, potrivit sfatului Duhului Sfant, sa nu impuna crestinilor dintre neamuri <<jugul>> Legii mozaice, ci ei <<sa se fereasca de cele jertfite idolilor, de desfrau, de animalele sugrumate si de sange>> (Fapte 15, 20 si 29). Ei au trimis apoi Bisericii din Antiohia, prin Pavel si Barnaba, insotiti de Iuda si Silvan, o scrisoare, prin care li s-a adus la cunostinta hotararea inteleapta luata de Sinodul Apostolilor la Ierusalim, iar credinciosii s-au bucurat pentru mangaiere (Fapte 15, 1-33). Totodata s-a usurat mult misiunea crestina printre neamuri, iar crestinismul, eliberat de servitutea Legii mozaice, si-a intarit caracterul de religie universala.

La putin timp dupa anul 50, Sfantul Apostol Petru a parasit Ierusalimul si s-a dus la Antiohia, unde, la inceput, lua masa cu cei dintre neamuri. De teama iudaizantilor, el n-a mai luat masa cu crestinii dintre pagani, fapt pentru care a fost mustrat in fata tuturor de Sfantul Apostol Pavel (Gal. 2, 11-14).

A doua calatorie misionara (51-54). Sfantul Apostol Pavel intreprinde a doua calatorie misionara impreuna cu Sila, intre anii 51-54, in timp ce Barnab si varul sau, Ioan Marcu, merg din nou in Cipru (Fapte 15, 39). Mergand de astadata pe uscat, ei viziteaza comunitatile din Siria, Cilicia si Licaonia, unde, in orasul Listra, convertesc pe Timotei, care i-a insotit apoi in misiune. Dupa ce au vizitat comunitatile infiintate in prima calatorie, ei trec prin Galatia, Frigia si Misia si ajung in orasul Troa, unde convertesc pe doctorul Luca. Din Troa, cei trei misionari, luand cu ei si pe doctorul Luca, trec prin insula Samotrace si ajung la Neapolis, in Macedonia, si predica cu succes la Filipi, infiintand aici prima comunitate europeana. La Filipi, Pavel si Sila sunt batuti cu bice si dusi la inchisoare, de unde au scapat in mod minunat. De la Filipi, trec prin orasele Macedoniei, Amfipolis, Apolonia si ajung la Tesalonic, unde au convertit un numar mare de prozeliti greci si romani si pe unii dintre iudei. Facandu-se mare tulburare printre iudei contra misionarilor, Pavel cu insotitorii sai a plecat la Bereea, apoi el singur merge pe mare, ajungand la Atena.

In cetatea culturii elene, filosofii epicurei si stoici, care-si petreceau timpul in Agora, sa mai auda ceva nou, auzind pe Pavel vorbind in piata, s-au exprimat ca el pare a fi „vestitor de dumnezei straini, fiindca binevesteste pe Iisus si Invierea” (Fapte 19, 18). Luandu-l apoi cu ei, l-au dus inaintea Areopagului, unde Sfantul Pavel a tinut o interesanta si originala cuvantare. Laudand cucernicia atenienilor fata de zei, care au ridicat in cetatea lor un altar si Dumnezeului celui necunoscut– pe care ei il cinstesc fara ca sa-l cunoasca – , Sfantul Pavel le spune ca Acesta este Dumnezeul pe care-L vesteste lor, „Care a facut lumea si toate cele ce sunt in ea…Domnul cerului si al pamantului, Care nu locuieste in temple facute de maini, nici nu este slujit de maini omenesti…Caci in El traim, ne miscam si suntem” (Fapte 17, 23-25 si 28).

In urma acestei cuvantari, Sfantul Pavel a convertit la crestinism un numar de greci, intre care se aflau Dionisie Areopagitul, dupa traditie primul episcop al Atenei, o femeie cu numele Damaris si pe altii (Fapte, cap. 17).

In marea lor majoritate insa, grecii s-au aratat curiosi fata de cele spuse de Pavel, dar au ramas sceptici si l-au luat in ras, cand l-au auzit vorbind, la sfarsit, de invierea mortilor (Fapte 17, 32).

Mai mare succes a avut predica Sfantului Apostol Pavel la Corint, unde a lucrat un an si jumatate, impreuna cu sotii iudeo-crestini Aquila si Priscilla, pe care i-a intalnit aici in anul 52. Acestia s-au refugiat de la Roma la Corint in urma edictului publicat contra iudeilor in anul 49 de imparatul Claudiu (41-54), fiindca se certau intre ei din cauza lui Iisus Hristos. Intre timp, au venit la Corint Sila si Timotei, pe care Sfantul Pavel ii lasase la Bereea, in Macedonia (Fapte 18, 5). La Corint, a convertit pe Crispus, mai marele sinagogii si pe multi altii dintre greci. Iudeii, maniosi din cauza succesului lui Pavel, il duc in fata lui Galion, proconsulul Ahaiei, fratele filosofului Seneca, care, dand dovada de tact, a refuzat sa se amestece in disputele religioase ale iudeilor si le-a poruncit sa se intoarca linistiti la casele lor.

Din cauza agitatiei iudeilor, Sfantul Pavel a plecat din Corint, luand cu sine si pe sotii Aquila si Priscilla, pe care i-a lasat la Efes, unde facea misiune crestina un invatat iudeu alexandrin, Apollo. Din Efes, pe mare, Sfantul Pavel s-a dus la Cezareea Palestinei, apoi la Ierusalim, de sarbatoarea Pastelui, de unde s-a intors la Antiohia (Fapte 18, 1-22).

A treia calatorie misionara (54-58). Plecand din Antiohia, centrul misiunii sale, Sfantul Pavel si insotitorii sai au intreprins a treia calatorie misionara, intre anii 54-58. El a vizitat mai intai comunitatile crestine infiintate in Galatia si Frigia, apoi s-a oprit la Efes, capitala provinciei Asia Proconsulara, pentru doi ani si jumatate. La Efes, Sfantul Pavel boteaza vreo 12 ucenici de ai lui Ioan Botezatorul, punandu-si mainile peste ei si chemand puterea Duhului Sfant (Fapte 19, 3-6). Activitatea rodnica a Sfantului Pavel a provocat o mare miscare contra crestinilor, la instigatia argintarului Dimitrie, care-si vedea meseria periclitata din cauza intinderii crestinismului si a inlaturarii cultului zeilor (Fapte 19, 23-40). Dupa cum reiese din Epistola I-a catre Corinteni, Sfantul Pavel s-a luptat la Efes cu fiarele in circ (I Cor. 15, 32).

Parasind Efesul, Sfantul Pavel s-a dus in Macedonia in anul 57 si de acolo in Iliria (Rom. 15, 19), iar apoi la Corint, unde a scris Epistola catre Romani. De la Corint, trecand din nou prin Macedonia, a ajuns la Troa si Assus, apoi, ocolind Efesul, unde a avut neplaceri din cauza rascoalei argintarului Dimitrie, s-a oprit la Milet. Acolo a chemat presbiterii din Efes, de care s-a despartit cu duiosie pe tarmul marii, prevazand ca nu-i va mai vedea (Fapte 20, 1-38).

De la Milet, a plecat pe mare la Tir, Ptolemaida si Cezareea Palestinei si apoi la Ierusalim, in anul 58, ducand cu sine colecta facuta in Grecia si Macedonia pentru saracii din Ierusalim (Fapte 21, 1-17).

Cunoscand ura iudeilor fata de Pavel, Iacob cel Mic il sfatuieste sa indeplineasca un act prevazut de Legea mozaica si el suporta pretul pentru curatirea unor nazirei, care si-au ras capul. In templu, cand era sa se implineasca cele sapte zile de curatire, este recunoscut de iudeii din Asia si arestat. La interventia hiliarhului Claudius Lysias, comandantul garzii romane, Pavel este scos din mainile iudeilor si inchis in turnul Antonia. La interventia ofiterului roman i s-a ingaduit sa se apere in fata multimii infuriate si a Sinedriului. O conspiratie pusa la cale de peste 40 de iudei fanatici contra vietii lui este aflata de Ioan Marcu si comunicata comandantului. Acesta ii trimite noaptea, sub o escorta puternica la Cezareea Palestinei, unde e tinut in inchisoare doi ani, intre 58 si 60, de procuratorul Felix, cu speranta de a obtine de la Pavel o suma de bani. Iudeii din Ierusalim il urmaresc insa si acolo. Pavel se apara in fata noului procurator Porcius Festus, a regelui Irod Agripa II (47-50; + 100) si a sotiei sale, Berenice, iar in cele din urma el face apel la judecata imparatului de la Roma, in calitatea sa de cetatean roman (Fapte 21, 21-40 si cap. 22-26).

Drumul la Roma s-a facut pe mare, pe timp de toamna si iarna, in anul 60, Pavel fiind insotit de Aristarh, macedonean din Tesalonic, sub paza sutasului Iuliu, intampinand amenintarea furtunilor si a valurilor marii. Plecand din Cezareea, au trecut prin Sidon, insula Cipru, Mira Liciei, pe langa insula Creta, insula Malta, unde au suferit un naufragiu, si au ajuns la Puteoli, in Italia, in primavara anului 61, de unde au facut drumul pe jos pana la Roma, acolo fiind intampinat de crestini la Forul Apius si la locul numit Trei Taverne, a caror prezenta l-a bucurat mult. Prezenta crestinilor la Roma este o marturie evidenta ca crestinismul patrunsese in capitala Imperiului inainte ca Apostolii Petru si Pavel sa fi sosit aici.

La Roma, Sfantul Pavel s-a aflat intr-o detentie usoara, fiind inchis intr-o casa, sub paza unui soldat roman, unde avea libertatea de a primi pe oricine. Astfel, el a putut propovadui si intari crestinismul timp de doi ani (61-63) in capitala Imperiului roman (Fapte, cap. 27 si 28).

El a avut mare succes, prin predica sa noua, credinta patrunzand chiar printre slujitorii palatului imperial, cum scrie el insusi, in Epistola catre Filipeni: „Va imbratiseaza pe voi toti sfintii (crestinii), mai ales cei din casa cezarului” (Filip. 4, 22). In anul 63, Sfantul Pavel a fost eliberat din prima sa captivitate la Roma.

Faptele Apostolilor se termina in anul 63. Din Epistolele scrise de Sfantul Pavel de la Roma si din alte stiri, rezulta ca, dupa eliberarea sa in anul 63, el a intreprins noi calatorii misionare in Rasarit, in insula Creta, unde a pus episcop pe Tit, la Efes, unde a asezat episcop pe Timotei, in Grecia, la Nicopolis, in Epir, consolidand comunitatile infiintate. E posibil ca el sa fi ajuns si in Apus pana in Spania, cum dorea (Rom. 15, 24 si 28), pana la marginile Apusului, cum afirma Sfantul Clement Romanu in prima sa Epistola catre Corinteni, scrisa catre anul 96.

Imprejurarile sfarsitului sau sunt necunoscute. Se crede ca Apostolul neamurilor s-a dus din nou la Roma, unde a suferit a doua inchisoare, din care n-a mai scapat si a murit ca martir sub imparatul Nero, in anul 67. Dupa traditia crestina, el a murit in aceeasi zi cu Sfantul Apostol Petru, 29 iunie, care a ramas pana azi ziua sarbatoririi lor. Alti istorici cred ca intre moartea martirica a celor doi Apostoli e o diferenta de un an, Sfantul Petru murind in anul 66.

Sfantul Apostol Pavel a fost ingropat pe calea Ostia, la Roma, unde secole de-a randul pelerinii crestini vin sa se inchine la mormantul sau (Fer. Ieronim, De vir. III., 5). Mai tarziu, pe locul mormantului sau s-a ridicat basilica Santo Paulo fuori-le-mura = Sfantul Pavel dinafara de ziduri.

Meritele Sfantului Apostol Pavel sunt considerabile pentru raspandirea crestinismului. Prin misiunea lui printre neamuri el a raspandit crestinismul mai ales in lumea greco-romana si l-a intarit la Roma, in centrul Imperiului roman. Dupa Sfantul Evanghelist Ioan, el este cel mai insemnat scriitor si ganditor dintre Apostoli. Prin activitatea sa misionara printre neamuri, el a eliberat crestinismul de servitutea Legii mozaice si a asigurat propovaduirea lui universala.

Sursa: Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu,

„Istoria bisericeasca universala”, manual pentru seminariile teologice,

Bucuresti, 1992, pag. 38-44.