MARIA EGIPTEANCA ȘI DRUMUL DE LA DESFRÂNARE LA SFINȚENIE

Duminica a V-a din Postul Sfintelor Pasti este inchinata Cuvioasei Maria Egipteanca. A trait in a doua jumatate a secolului al IV-lea si inceputul secolului al V-lea. A murit in anul 431, in timpul imparatului Teodosie cel Tanar.

Maria Egipteanca s-a nascut in Egipt. La varsta de 12 ani si-a parasit parintii si a mers in Alexandria, unde timp de 17 ani a dus o viata desfranata. La varsta de 29 de ani, paraseste Alexandria si ajunge la Ierusalim. Pretextul i-a fost oferit de pelerinajul unor tineri din Egipt si Libia, care calatoreau pe mare spre Ierusalim, pentru a participa la sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci.

Ajunsa in Ierusalim, doreste sa intre in Biserica Sfantului Mormant, insa, nu a putut inainta decat pana la prag. Aici a simtit cum o putere nevazuta o opreste. Incerca de mai multe ori sa intre, dar fara rezultat. Este momentul cand intelege ca modul ei de existenta o face nevrednica de a intra in acest locas. Se roaga Fecioarei Maria sa faca posibila intrarea sa in locas, cu promisiunea ca isi va schimba intru totul modul de viata. Reuseste sa se inchine Sfintei Cruci si ia decizia sa-si traiasca viata in pustia Iordanului. Cuvioasa Maria Egipteanca a stat aici 47 de ani, in post si rugaciune. Cu un an inainte de moartea sa, taina vietii ei a fost descoperita parintelui Zosima, care a impartasit-o, iar dupa un timp s-a intors ca sa o ingroape, fiind ajutat la saparea mormantului de catre un leu.

Parintele Makarios Simonopetritul, in cartea sa "Triodul explicat”, publicata la Editura Deisis in anul 2003, sustine ca potrivit studiilor recente, viata Sfintei Maria Egipteanca ar fi mai degraba „o amplificare legendara in scopuri didactice a vietii unei Sfinte Maria Egipteanca din Palestina, despre care vorbesc Viata Sfantului Teoctist din Lesbos, doua istorii ale lui Pavel din Monembasia si o istorie „folositoare de suflet" anonima”. Potrivit Vietii Sfantului Teoctist, confirmate de Chiril din Skythopolis in Viata Sfantului Chiriac scrisa de acesta, aceasta Marie a vietuit in Palestina si a fost cantareata la biserica Anastasis din Ierusalim. Ea a ales sa fuga singura in pustie din cauza „scandalurilor" pe care le-a prilejuit frumusetea ei. Ioannis si Panamon au intalnit-o in desert aproape in aceleasi imprejurari in care o intalneste Zosima pe Maria Egipteanca in Viata patriarhului Sofronie. Ea le-a povestit plecarea sa in pustie, viata sa de asceza rugandu-i sa vina din nou la ea la intoarcerea din vizita pe care acestia o faceau avvei Chiriac. Cand acestia au revenit la grota sfintei anahorete, au gasit-o moarta si au ingropat-o ca pe Maria Egipteanca.

 

Istoria Sfintei Maria Egipteanca ramane in esenta identica cu cea a Mariei Palestinianca, insa marea diferenta sta in faptul ca prima s-a dus in pustie pentru a se pocai de pacate, in timp ce Maria Palestinianca s-a dus in pustia Iordanului pentru a fugi de pacatele trupesti, fiind foarte frumoasa.
Relatarea patriarhului Sofronie o prezinta ca pe o mare pacatoasa, care s-a dus in Palestina pentru desfrau, in timp ce Maria Palestinianca nu a fost supusa poftelor, retragandu-se in desert tocmai pentru a preintampina pacatul.

 

Ceea ce trebuie sa retinem din cele doua relatari, este indemnul la pocainta si la lupta cu pacatul.

Mentionam ca in cartea Triodului, Biserica a inclus Viata Cuvioasei Maria Egipteanca, scrisa de Sfantul Sofronie al Ierusalimului.

Sfanta Maria Egipteanca este pomenita in Biserica Ortodoxa si pe 1 aprilie. Viata ei este citita in miercurea din saptamana a cincea a Postului Mare, in cadrul Canonului Sfantului Andrei Criteanul.

CUVIOSUL IOAN DE LICOPOLIS- PUSTNICUL ȘI ÎNCHISUL DIN EGIPT, ÎNAINTE VĂZĂTORUL

(27 martie)

    În cetatea Licopolis din ţara Egiptului, era un bărbat cu numele Ioan, fiind dat din tinereţe la meşteşugul de teslărie. Ajungînd la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani, s-a lepădat de lume şi a petrecut cincisprezece ani prin felurite mînăstiri, deprinzîn-du-se la viaţa monahicească în multe osteneli. După aceea s-a dus singur la muntele ce se chema "al Lupului", care era aproape de Licopolis, unde, zidindu-şi o chilie cu trei odăi, s-a încuiat într-însa. Într-o chilie se ruga, într-alta făcea lucrul mîinilor, iar a treia îi era de trebuinţă la ale vieţii lui.

    Nevoindu-se cincizeci de ani, pînă la sfîrşitul său, fără să iasă deloc din chilie, primea pe fereastră cele trebuincioase lui de la cei ce-l slujeau; iar celor ce veneau la el, le vorbea despre cele folositoare. Dar, după ce a împlinit într-acea închisoare treizeci de ani, s-a învrednicit proorocescului dar de la Dumnezeu, pentru care, chiar şi lui Teodosie, marele împărat grec (379-395), i-a trimis felurite scrisori, spunîndu-i că va birui pe tiranul Maxim, şi Galia va intra în stăpînirea sa. Asemenea şi despre tiranul Evghenie, cum că şi pe acela îl va birui şi după aceea îşi va primi sfîrşitul vieţii, iar pămînteasca împărăţie o va lăsa fiilor săi.

    Pentru o mai înainte vedere ca aceea a lui, a străbătut vestea despre dînsul pretutindeni, ca despre un bărbat sfînt, căci şi împăratul Teodosie îl cinstea ca pe un prooroc al lui Dumnezeu. La început a venit la dînsul un voievod oarecare, întrebîndu-l dacă va birui pe etiopienii cei dimprejurul Sienului (şi acel loc este la începutul ţării Tebaidei), căci atunci, năvălind acolo etiopienii, toată ţara aceea o prădau. Iar Cuviosul Ioan, spunîndu-i cele ce vor avea să fie, i-a poruncit ca fără temere să meargă asupra lor, că îi va birui şi de împăraţi va fi cinstit.

    Şi s-a săvîrşit aceea după proorocia sfîntului. De atunci s-a încredinţat voievodul, din povestirile despre dînsul, şi trimitea la sfîntul, cerînd rugăciuni şi mai înainte descoperiri pentru biruinţă, dacă vreodată vor avea să vină asupră-i vrăjmaşii.

    Iar cît de minunat şi mai presus de măsură era darul proorociei ce-l avea sfîntul acesta, am auzit de la părinţii cei ce petreceau cu dînsul - cum zice Paladie, scriitorul vieţii acestuia -, a căror nevoinţă vrednică de laudă ne încredinţează despre nemincinoasele lor cuvinte, despre proorociile pe care le spunea acest bărbat dumnezeiesc.

    Odată, venind la dînsul un tribun, se ruga pentru femeia sa, ca să-i dea voie să vină înaintea feţei sale, fiindcă aceasta dorea şi stăruia să-l vadă pe sfinţia sa. Iar sfîntul se lepăda în tot chipul, nevrînd nicidecum să fie văzut de faţă femeiască, el care şi către bărbaţi vorbea prin fereastră. După ce mult timp şi cu dinadinsul a fost rugat, văzînd credinţa lor, a făgăduit să se arate femeii în vedenia somnului. "În această noapte, zise el, mă voi arăta ei, însă să nu poftească mai mult ca să mă vadă, în trup fiind". Şi a spus bărbatul acela soţiei sale cuvintele cuviosului. Iar ea a văzut în noaptea aceea în vis pe sfîntul, venind la dînsa şi zicîndu-i: "Ce este mie şi ţie, femeie? Pentru ce ai voit să-mi vezi faţa mea? Au doar eu sînt prooroc sau am sfinţenie de bărbat drept? Sînt om păcătos, asemenea pătimaş ca voi; însă am rugat pe Dumnezeu pentru tine şi pentru bărbatul tău, ca să fie vouă după credinţa voastră". Acestea zicînd, s-a dus.

    Iar femeia, deşteptîndu-se din somn, a spus bărbatului său asemănarea sfîntului, îmbrăcămintea şi cuvintele lui şi multă mulţumire a trimis cuviosului prin bărbatul său. Mergînd bărbatul la chilia bătrînului, sfîntul i-a apucat înainte cu cuvîntul, zicîndu-i: "Iată, am împlinit cererea voastră, cercetînd pe soţia ta; deci de acum mai mult să nu mai poftească să mă vadă pe mine".

    Altădată, o oarecare căpetenie din rînduiala ostăşească, fiindu-i femeia îngreuiată şi aproape de naştere, a mers la sfîntul cerînd rugăciuni. Şi în ziua aceea, în care el a plecat la cuviosul, femeia lui, născînd, era în primejdie de moarte. Iar omul lui Dumnezeu a zis aceluia: "De ai fi ştiut darul lui Dumnezeu, cum că ţi s-a născut fiu, ai fi preamărit pe Dumnezeu. Însă maica lui nu departe era de porţile morţii; deci, ducîndu-te, vei afla pruncul viu şi să-i dai numele Ioan, iar după ce îl vei creşte pînă la şapte ani, să-l trimiţi la monahi în pustie".

    Nişte minuni ca acestea arăta celor ce de departe veneau la dînsul. Şi cetăţenilor din Licopolis, care veneau la el totdeauna pentru folos, mai înainte le spunea cele ce în taină erau să fie şi cele ce în taină erau lucrate de fiecare. Vestea apoi şi despre rîul Nilului şi îmbelşugarea anului ce avea să fie. Însă spunea, deasemenea, mai înainte de vreme şi ale lui Dumnezeu pedepse, care veneau asupra lor, şi-i mustra, învăţîndu-i pentru care pricină mînia Domnului se apropia. Iar vindecări singur nu făcea Cuviosul Ioan, ci dădea unt-delemn sfinţit, prin care multe boli se tămăduiau.

    Odată femeia unui senator, pierzîndu-şi vederea ochilor, avîndu-i acoperiţi cu albeaţă, a rugat pe bărbatul său să o ducă la cuviosul. Zicînd el că niciodată nu vin la sfîntul femei, ea l-a rugat ca numai să spună despre dînsa sfîntului şi să se roage cuviosul lui Dumnezeu pentru dînsa. Şi a făcut aceasta bărbatul ei. Iar Sfîntul Ioan a trimis la dînsa untdelemn, cu care ea, ungîndu-se pe ochi de trei ori pe zi, a treia zi a văzut şi mulţumea lui Dumnezeu.

    Zice Paladie, scriitorul vieţii lui: Am fost odată şapte fraţi străini în pustia Nitriei, eu şi cei ce urmau lui Evagrie, lui Albin şi Amonie; şi doream cu dinadinsul să ştim care este fapta cea bună a Sfîntului Ioan. Şi a grăit Evagrie: "Aş fi voit mai întîi să mă încredinţez despre dînsul, de la unul care ştie bine viaţa lui; pentru că dacă nu voi şti despre dînsul cu încredinţare, nu mă voi duce atît de departe, pînă la muntele Licopoliei". Acestea auzindu-le, eu m-am odihnit o zi, nimic grăind nimănui. Iar a doua zi, deschizînd chilia mea şi spre Dumnezeu nădăjduind, m-am dus la Tebaida. Ajungînd eu la muntele acela şi la chilia Cuviosului Ioan, mi-au spus ucenicii lui că, din ziua de Duminică pînă sîmbătă, către nimeni din cei ce vin nu vorbeşte; şi m-am odihnit, tăcînd şi aşteptînd pînă sîmbătă.

    În ziua sîmbetei, în ceasul al doilea, am mers înaintea sfîntului bărbat şi l-am aflat şezînd la fereastră, prin care vorbea, mîngîind pe cei ce veneau la dînsul. Şi făcîndu-mi cuvînt, m-a întrebat prin tălmaci, zicîndu-mi: "De unde eşti şi pentru ce ai venit aici? Pentru că te socotesc că eşti din mînăstirea lui Evagrie". Şi cînd vorbeam, a venit voievodul ţării aceleia, cu numele Alimpie, şi a încetat Ioan a vorbi cu mine. Iar eu m-am depărtat de la dînşii puţin, ca să nu le fiu spre împiedicare în vorbirea lor. Stînd ei mult de vorbă, m-am supărat în sine-mi şi am început în gîndul meu a osîndi pe cinstitul bătrîn, care, pe mine trecîndu-mă cu vederea, pe voievodul acela îl cinstea. Şi, tulburîndu-mă de nerăbdare, cugetam ca, trecîndu-l cu vederea, să mă duc.

    Iar el, înţelegîndu-mi gîndurile mele, a chemat pe tălmaciul său, cu numele Teodor, şi i-a zis: "Du-te şi zi fratelui aceluia să nu se mîhnească, căci acum îndată îl voi libera pe voievod şi voi vorbi cu dînsul". Iar eu m-am minunat de aceea, cum mi-a ştiut gîndurile mele, şi l-am cunoscut că este bărbat duhovnicesc şi înainte-văzător.

    După ce s-a dus voievodul, m-a chemat bătrînul şi mi-a zis: "Pentru ce te-ai mîniat asupra mea? Ce lucru ai aflat în mine care te mîhneşte pe tine? Căci ai cugetat ceea ce nu este în mine, şi nici ţie nu ţi se cade să ai în gînd unele ca acestea. Au nu ştii scriptura aceea care zice: Nu trebuie sănătoşilor doctor, ci bolnavilor? Pe tine, cînd voi vrea, te voi afla, şi tu, cînd vei voi, mă vei afla pe mine. Şi chiar dacă nu te-aş fi mîngîiat eu pe tine, apoi te-ar fi mîngîiat fraţii şi alţi părinţi. Iar voievodul acela, prin grijile lumeşti fiind dat diavolului, după ce în puţină vreme şi-a venit în simţire, ca un rob ce scapă de cumplitul stăpîn, aşa scăpînd el de diavolul, a venit la mine să primească ceva folos. Cu nedreptate era ca, lăsîndu-l pe el, să vorbesc cu tine, care pururea te îngrijeşti de a ta mîntuire".

    Atunci eu - zice Paladie - cu totul m-am încredinţat despre dînsul că este bărbat duhovnicesc şi l-am rugat să se roage pentru mine. Iar el, cu dragoste şi cu bucurie vorbind către mine şi cu dreapta sa atingîndu-se încetişor de obrazul meu cel stîng, mi-a zis: "Multe nevoi te aşteaptă pe tine şi războaiele cele grele acum le-ai suferit, luptîndu-te cu gîndul cel ce te silea ca să laşi pustia, pentru că diavolul îţi punea înainte pricini binecuvîntate, aducîndu-ţi aminte de dragostea tatălui şi a fratelui tău, iar tu nu te-ai învoit cu gîndul acela. Iată, bună vestire îţi vestesc, că amîndoi sînt sănătoşi şi de lume s-au lepădat şi va trăi tatăl tău încă şapte ani. Deci, să petreci cu bărbăţie în pustie şi să nu pofteşti pentru aceea a te duce la patria ta căci este scris: Nimeni, punîndu-şi mîna sa pe plug şi căutînd înapoi, nu este îndreptat întru Împărăţia lui Dumnezeu". Cu acele cuvinte ale omului lui Dumnezeu mult folosindu-mă şi din destul întărindu-mă - zice Paladie -, am mulţumit lui Dumnezeu, Care, prin acel sfînt bărbat, mi-a arătat diavoleasca înşelăciune care se lupta cu mine şi pe care el a ridicat-o.

    După aceea iarăşi a zis către mine, vorbind cu prietenie: "Voieşti să fii episcop?" I-am răspuns lui: "Nicidecum, pentru că acum sînt episcop". Zis-a stareţul: "Cărei cetăţi eşti episcop?" Răspuns-am lui: "Episcopia mea este în bucătărie, în cămară, în trapeză, la vasele cu vin. Pe acelea le cercetez cu dinadinsul şi dacă vinul ar fi oţetit, apoi îl las, iar pe cel bun îl beau. La fel şi în căldare caut şi dacă în fierturi nu ajunge sare sau îndulcire, îndată o pun şi mănînc mîncare bună la gust. Asemenea fac şi cu celelalte lucruri, alegîndu-mi mie pe cele mai bune. Aceasta este episcopia mea, la care m-a ales şi m-a pus îmbuibarea mea cea iubitoare de dulceţi".

    Cuviosul, zîmbind, a zis: "Încetează de a rîde, pentru că episcop ai să fii şi multe osteneli şi necazuri vei suferi. Iar de voieşti să scapi, să nu ieşi din pustie, pentru că în pustie nimeni nu poate să te pună pe tine episcop".

    Iar eu, plecînd de la dînsul, am mers în pustie la locul meu cel obişnuit şi am spus sfinţilor părinţi toate cele despre prea-cinstitul şi sfîntul bărbat, Ioan Cuviosul. Însă am uitat după aceea eu, ticălosul, cuvintele lui pe care pentru mine le-a proorocit. Pentru că după trei ani, căzînd eu bolnav de splină şi de stomac, am fost trimis cu fraţii în Alexandria la doctori. Iar boala aceea înmulţindu-se, m-au sfătuit doctorii Alexandriei ca, pentru schimbarea aerului, să mă duc în Palestina, unde este aerul mai subţire şi mai sănătos.

    Deci, fiind eu în Palestina şi însănătoşindu-mă, m-am dus de acolo în Bitinia. Şi acolo, nu ştiu cum, ori cu cea omenească, ori cu cea dumnezeiască voie, Dumnezeu ştie, m-am învrednicit a fi episcop, lucru care era mai presus de puterea mea. Şi am căzut în întristarea de care mi-a proorocit Cuviosul Ioan şi de a cărui proorocie atunci mi-am adus aminte. Dar aceea mi s-a întîmplat după mutarea cuviosului. Încă îmi aduc aminte şi de aceasta, cu care nevoitorul lui Hristos voia să mă folosească şi să mă înveţe, ca să rabd în pustie, petrecînd întru dînsa şi neieşind deloc. Mi-a zis Cuviosul Ioan: "De patruzeci de ani într-această chilie petrec şi n-am văzut faţă femeiască, nici vreun ban, nici pe cineva mîncînd şi bînd, nici pe mine nu m-a văzut cineva vreodată mîncînd sau bînd ceva".

    După o vorbire ca aceea împreună cu Sfîntul Ioan - zice Paladie -, cînd m-am întors la locul meu cel obişnuit, precum am zis, şi am spus părinţilor cele despre dînsul, după două luni, sculîndu-ne toţi cei şapte, ne-am dus la dînsul. Şi după ce am sosit la locaşul lui, ne-a primit cu dragoste, cu faţă veselă, pe fiecare întrebîndu-l de sănătate. Şi îndată l-am rugat ca mai întîi să facă rugăciune pentru noi, pentru că este acest obicei la părinţii cei ce petrec în Egipt. Iar el ne-a întrebat: "Oare nu este cineva între voi cleric?" Şi au zis toţi că nu este. Şi căutînd spre fiecare din noi, a cunoscut pe clericul cel tăinuit, pentru că era unul din noi diacon, dar pe care nimeni nu-l ştia că este diacon, fără numai un frate. Căci pentru smerenia sa îşi tăinuia cinstea şi îl oprise pe fratele, cel ce ştia despre dînsul, să spună cuiva; pentru că, după asemănare cu sfinţii, el abia se socotea a fi vrednic de numele creştinesc.

    Deci spre acela Cuviosul Ioan, arătînd cu mîna, a zis: "Acesta este diacon". Iar el lepădîndu-se, sfîntul, întinzînd mîna prin ferestruica pe unde vorbea cu noi, a apucat dreapta diaconului, a sărutat-o şi a zis către dînsul: "Nu lepăda darul lui Dumnezeu, o, fiule, nici să minţi, vătămînd darul Lui, pentru că minciuna este străină de creştini. Aceea de este şi în tine, mare ori mică, nu este lăudată, căci zice Mîntuitorul: Minciuna este de la diavolul". Diaconul, fiind mustrat, tăcea, primind învăţătura aceluia.

    După ce am săvîrşit rugăciunea, un frate dintre noi, bolind de trei zile de nişte friguri, cerea tămăduire de la Cuviosul Ioan. Părintele a zis că boala aceea îi era de folos fratelui aceluia; însă, voind nu atît boala cît necredinţa să-i tămăduiască, a poruncit să ia sfîntul untdelemn şi să-l ungă. Atunci fratele acela a dat afară îndată toate vătămările ce avea înăuntru şi s-a făcut sănătos desăvîrşit. Şi se vedea omul acela, adică Cuviosul Ioan, fiind de nouăzeci de ani, cu trupul atît de chinuit, încît nici barba nu-i creştea, şi nimic altceva nu mînca decît numai roadele de prin copaci şi acelea după apusul soarelui. Apoi la bătrîneţe se obişnuise atît de demult cu postirile, încît nici pîine nu mînca, nici vreo mîncare gătită la foc.

    Iar cînd ne-a poruncit să şedem, am mulţumit lui Dumnezeu, Cel ce ne-a învrednicit să-l vedem şi să vorbim cu dînsul. El, primindu-ne ca pe nişe fii ai săi cu faţa veselă, ne-a zis acestea: "De unde sînteţi, o, fiilor, şi ce necaz vă apasă de aţi venit la mine, omul cel prost şi smerit?" Noi, spunînd patria noastră şi locuinţa cea de atunci în pustia Nitriei, am adăugat şi aceasta: "Am venit de la Ierusalim în aceste părţi cu gînd să ne învrednicim, pentru folosul nostru, a te vedea cu ochii pe tine, de care de mult auzisem cu auzul".

    A zis către noi fericitul Ioan: "Dar ce lucru de minune voiţi a vedea, o, iubiţilor fii, de aţi suferit atîta osteneală, venind aici? Ce trebuinţă este a vedea pe un om lepădat, smerit, neavînd ceva vrednic de vedere şi nici de mirare; căci sînt pretutindeni prooroci şi apostoli ai lui Dumnezeu, vrednici de mirare şi de laudă, care se cinstesc în biserici. De la aceia se cuvine a vă folosi şi a le urma lor. Însă mă minunez foarte de sîrguinţa voastră, cum atîtea primejdii, ce se întîmplă în cale, nu le-aţi băgat în seamă şi aţi venit la noi, căutînd folos, iar noi pentru lenevirea noastră nu putem să ieşim din chilie.

    Deci, ascultaţi acum: Măcar că lucrul vostru este vrednic de laudă, să nu socotiţi că aţi făcut ceva bun şi vrednic de laudă, dar să urmaţi şi să săvîrşiţi faptele bune ale părinţilor voştri, lucru care nu se întîmplă adeseori; însă, chiar aşa fiind, să nu vă nădăjduiţi spre voi înşivă, pentru că unii spre ei singuri nădăjduind şi suindu-se la capătul faptelor bune, la sfîrşit au căzut din înălţime.

    Aşadar, luaţi aminte: Rugăciunile voastre să fie drepte, curăţia inimii voastre să fie netulburată şi să nu vă îndeletniciţi mintea cu alte gîndiri în vremea rugăciunilor. Vedeţi, oare v-aţi lepădat cu adevărat de lume? N-aţi voit să urmaţi faptelor bune ale altora, iar în voi înşivă de ale voastre fapte bune vă măriţi în deşert? Oare faceţi ceva bun la arătarea oamenilor? Vedeţi, să nu vă socotiţi a fi drepţi, să nu vă înşelaţi cu părerea de vreun lucru bun, ca nu cumva, în vremea rugăciunilor, să vă fie pomenire de lucru lumesc, pentru că este nebunesc lucru, ca prin buze să vorbeşti către Stăpînul, iar cu gîndurile să te întorci de la Dînsul.

    Dar această cădere a minţii se întîmplă la toţi cei ce nu s-au lepădat cu totul de lume, ci mai mult se sîrguiesc să se arate plăcuţi lumii. Pentru că cel ce gîndeşte la multe lucruri, îşi împarte mintea în multe griji trupeşti şi pămînteşti şi, cînd se supără de tulburările sale dinăuntru, nu poate să vadă pe Dumnezeu. Se cade celor ce au în minte pe Dumnezeu să se depărteze de la toate, căci zice Scriptura: Sîrguiţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sînt Dumnezeu. Iar cel ce a ajuns, în parte, la cunoştinţa de Dumnezeu, pentru că la toată cunoştinţa nimeni nu poate ajunge, aceluia i se descoperă tainele lui Dumnezeu. Vede mai înainte cele ce au să fie, priveşte descoperirile ca şi sfinţii, lucrează puteri şi primeşte de la Dumnezeu toate cele cerute".

    Acestea şi multe alte părinteşti sfătuiri şi învăţături punîndu-le înainte Cuviosul Ioan fraţilor care veniseră la dînsul, a adus şi oarecare povestiri despre cei înalţi la minte şi despre cei ce nădăjduiesc spre sine şi a spus povestirea aceasta: A fost un oarecare monah, care petrecea în pustia cea de aproape, bine nevoindu-se în peşteră, mîncînd pîine din osteneala mîinilor sale, se rugîndu-se neîncetat şi sporind în fapte bune.

    Deci, văzîndu-şi viaţa sa curată şi cinstită, a început a se înălţa în sine cu părerea, socotindu-se că este îmbunătăţit şi sfînt şi nădăjduia că niciodată nu va aluneca. Dar într-o seară tîrziu, cu voia lui Dumnezeu, a venit la dînsul ispititorul într-o nălucire de femeie preafrumoasă, ca rătăcită prin pustie, şi, găsind uşa deschisă, a intrat în peşteră şi, căzînd la picioarele monahului, l-a rugat s-o lase să se odihnească în peşteră, deoarece o apucase noaptea. Iar el, făcîndu-i-se milă de dînsa, a primit-o, netemîndu-se de cădere, pentru că nădăjduia în sine. Şi a întrebat-o de unde vine şi cum a rătăcit în acea pustie. Iar ispititorul, cel cu chip de femeie, minţind multe, a întins către el vorbă lungă, prin cuvinte înşelătoare. Şi, ascultînd cu luare-aminte, a început a se porni spre pofta păcatului. Apoi, spunînd amîndoi cuvinte desfrînate, monahul se tulbura cu gîndurile şi, aprinzîndu-se într-însul văpaia de pofta desfrînării, s-au învoit la păcat, şi acum se începea fărădelegea. Dar deodată femeia aceea, chiuind cu mare glas, s-a stins ca o umbră din mîinile lui şi s-a făcut nevăzută.

    Atunci, îndată s-a auzit în văzduh glas de diavoli mulţi, care rîdeau, hohoteau, îl ocărau şi-i ziceau: "Cel ce se înalţă, se va smeri! Deci tu te-ai înălţat pînă la ceruri, iar acum ai căzut pînă la iad". Acel monah, văzîndu-se aşa batjocorit, a căzut în deznădejde şi, lăsîndu-şi chilia şi pustia, a ieşit în lume. Într-o cădere ca aceasta l-a pogorît cea mai înainte înălţare de minte a lui.

    Învăţînd pocăinţa smereniei, Cuviosul Ioan ne arătă că, aşa cum ne duc diavolii în deznădejde, aşa şi noi putem să-i aducem pe ei în deznădejde, încît să nu mai poată să ne biruiască. De aceea a adăugat, spunînd o povestire ca aceasta: A fost un tînăr în cetate, făcînd multe răutăţi şi mari păcate. După aceea, pornindu-se din frica lui Dumnezeu, a venit în simţire şi umilinţă. Şi, ca să plîngă cea de mai înainte rea viaţă a sa, s-a dus la nişte morminte şi a căzut cu faţa la pămînt şi nu îndrăznea să cheme pe Dumnezeu, nici să se roage, socotindu-se că nu este vrednic nici să mai trăiască. Şi, mai înainte de vreme închizîndu-se în mormîntul morţilor, se tînguia şi ofta din inimă, suspinînd.

    Şi petrecînd el astfel o săptămînă, diavolii, care mai înainte îl îndemnau la păcat, au mers la el, chiuind şi zicînd: "Amar ţie, necuratule, care te-ai săturat de dulceaţa desfrînării, iar acum, pocăindu-te, nouă deodată te-ai făcut vrăjmaş pe faţă. Ce fel de bine aştepţi, fiind plin de ale noastre răutăţi? De ce nu te scoli degrabă de aici şi nu mergi la lucrurile cele obişnuite nouă? Te aşteaptă desfrînaţii şi beţivii! Pentru ce nu mergi să te saturi de pofte, fiindcă nu-ţi este nici o nădejde de mîntuire? Al nostru eşti, ca cel ce ai făcut toată necurăţia, şi voieşti să scapi de noi. Nu vei scăpa, nu te vei izbăvi din mîinile noastre!"

    Iar el împotriva lor nimic nu răspundea, nici nu voia să audă glasul lor, ci petrecea plîngînd neîncetat. Atunci diavolii, mult strigînd cu certare, după ce l-au văzut că nu se înfricoşează, nici nu fuge din mormînt, nici nu se învoieşte cu ei, l-au bătut cumplit şi voiau să-l omoare, dar nu le-a îngăduit Dumnezeu. Apoi s-au dus, lăsîndu-l abia viu. Iar el, zăcînd mult ca un mort, abia şi-a venit în sine şi iarăşi plîngea şi se tînguia de păcatele sale cele făcute înainte. Apoi rudeniile, căutîndu-l pretutindeni, l-au găsit în morminte şi l-au rugat să se întoarcă acasă. El însă nu i-a ascultat, voind mai bine să moară, decît să se întoarcă la viaţa cea dintîi. În altă noapte iarăşi au năvălit diavolii asupra lui, asemenea ca mai înainte, strigînd şi multe bîrfind, şi, iarăşi bătîndu-l, s-au dus.

    Asemenea în a treia noapte au încercat să biruiască pe cel nebiruit; şi, văzînd că nimic nu sporesc, s-au deznădăjduit să-l mai biruiască şi au fugit cu totul de la el, fiind izgoniţi de răbdarea lui. Şi, fugind, strigau: "Ne-ai biruit, ne-ai biruit şi iar ne-ai biruit pe noi!" Astfel smerita pocăinţă şi vitejeasca răbdare aduce deznădejde diavolilor. De atunci diavolii nu mai puteau să facă vreun rău acelui tînăr, care a petrecut după aceea cu plăcere de Dumnezeu şi a fost pildă vie la mulţi oameni deznădăjduiţi, spre ridicarea din păcate şi spre adevărata pocăinţă.

    Iarăşi vorbind Cuviosul Ioan despre înălţarea minţii, care pogoară pe om din înălţimea darului lui Dumnezeu, şi despre smerita cugetare, care înalţă spre milostivirea lui Dumnezeu, a adus povestirea aceasta: Era alt monah ce petrecea în pustia cea dinăuntru şi care se ostenise mulţi ani cu fapte bune. Dar la bătrîneţe s-a ispitit, prin meşteşugirile vrăjmaşului, şi puţin de n-a pierit prin înălţarea minţii sale. Acela se nevoia în mare linişte, în rugăciuni, în cîntări de psalmi şi în multe cugetări de Dumnezeu. Aşa petrecea toate zilele şi nopţile şi vedea unele vedenii dumnezeieşti la arătare, pe unele cînd dormea, iar pe altele chiar fiind treaz. Iar somnul lui era foarte puţin, încît abia era cu putinţă a se numi somn.

    Şi atît era cuprins de dorirea vieţii celei fără de trup, încît de trupeasca hrană nu se îngrijea deloc, nici lucrînd pămîntul, nici sădind pomi de livezi, fiind plin de credinţă şi de nădejde spre Dumnezeu. De cînd se sălăşluise în pustie, nici o grijă nu avea cu ce să-şi hrănească trupul său, iar pe toate cele pămînteşti uitîndu-le, cu dorirea de Dumnezeu se cuprinsese desăvîrşit, aşteptînd trecerea din această lume la Dumnezeu. Astfel, se îndulcea foarte mult cu lucrurile cereşti cele nevăzute şi nădăjduite şi nu i-a slăbit trupul, nici nu i s-a tulburat cîndva sufletul lui. Ci într-o măsură bună, cinstită şi fericită i se rînduise viaţa lui, ca şi cum ar fi fost între cei trupeşti şi între cei fără de trup, nici fără de trup fiind el, nici foarte trupesc.

    Şi a fost cinstit de Dumnezeu după cîtăva vreme, încît i se trimitea pîine din cer, prin mînă nevăzută. Căci, intrînd în peştera sa, găsea pe masă pîine curată, care putea să-i ajungă la două sau la trei zile. Şi cînd simţea cu trupul său că-i trebuie hrană, închinîndu-se lui Dumnezeu, gusta ceva şi iarăşi cu cîntare îşi sătura sufletul, petrecînd în rugăciune şi în gîndirea la Dumnezeu, din zi în zi sporind în săvîrşirea cea mai aleasă a faptei bune şi în nădejdea celor viitoare dîndu-se cu totul.

    Deci acum pentru răsplătirea sa nădăjduia fără îndoială, ca şi cum aceea ar avea-o în mîini. Şi aceasta i-a fost pricina căderii lui în ispită. Pentru că a venit într-un gînd de mîndrie ca acesta, încît se socotea pe sine că este mai mare decît alţii şi că are de la Dumnezeu mai mare dăruire şi cereşti bunătăţi pregătite lui mai mult decît ceilalţi oameni. Şi nădăjduia în sine că niciodată nu va putea să alunece dintr-o viaţă ca aceea, înaltă în fapte bune.

    Astfel socotindu-se în sine, nu după multă vreme s-a născut într-însul puţină trîndăvie, apoi a crescut lenevirea; şi era cunoscută lenevirea aceasta, căci şi din somn a început a se scula mai tîrziu, iar cîntarea de psalmi şi rugăciunile lui erau mai scurte, nu ca mai înainte, prelungite.

    Şi era într-însul gîndul de a se odihni puţin şi el se învoia cu aceasta. Şi se tulbura cu gîndurile şi în taină gîndea ceva necuviincios. Dar obişnuinţa lui cea dintîi spre nevoinţă îl deştepta puţin din lenevire şi din tulburarea gîndurilor şi îl făcea mai nevoitor, însă el iarăşi cădea într-aceeaşi tulburare a gîndurilor. Şi după obişnuitele rugăciuni, intrînd în peşteră, după ce a înserat, a găsit după obicei pîine trimisă lui de Dumnezeu în chip nevăzut, dar acum nu era aşa curată ca mai înainte. Dar, întărindu-şi trupul, n-a lepădat gîndurile cele necurate şi nici nu cunoştea că sufletul său este vătămat de ele, nici nu s-a întors spre căutarea tămăduirii rănii celei dintîi, socotind a fi lucru mic să primească gîndurile cele necurate şi întru dînsele cu îndulcire să zăbovească.

    Iar a doua zi, după rugăciunile şi cîntările de psalmi cele obişnuite, însă de gînduri risipite, venind seara, a intrat în peştera sa să se întărească cu hrană. Însă a găsit toată pîinea necurată, de care lucru se minuna foarte mult şi se întrista cu duhul, dar a mîncat şi s-a întărit.

    Iar după ce a sosit a treia noapte, întreită răutate şi-a făcut, pentru că mintea lui iarăşi a înmulţit gîndurile cele necurate şi era atît de tulburat de desfrînata poftă, încît i se părea în mintea lui că este cu dînsul o femeie şi săvîrşeşte păcatul. După ce a trecut noaptea, iarăşi săvîrşind obişnuita pravilă, deşi cu multă împiedicare de gînduri, cînd a înserat, a mers la pîine şi a găsit-o nu numai necurată, ci ca şi cum de şoareci şi de cîini ar fi mîncată şi numai rămăşiţele sfărîmate pe pămînt le-a găsit. Atunci a suspinat şi a lăcrimat, însă nu şi-a sfărîmat inima sa atît cît să poată ajunge spre alungarea necuratelor gînduri şi a pătimaşului război.

    Adunînd acele necurate sfărîmături, a mîncat puţin, nu cît a voit să mănînce, şi s-a culcat ca să doarmă. Şi îndată a năvălit asupra lui un nor de gînduri preadeşarte, atrăgîndu-l din pustie la lume; şi cu totul cuprinzîndu-se de poftă, neputînd răbda mai mult şi a-şi veni în simţire - Dumnezeu aşa voind o vreme, pentru a lui înălţare de minte -, s-a sculat şi s-a dus noaptea prin pustie, vrînd să ajungă la locuinţele oamenilor mireni. Dar după ce s-a făcut ziuă şi zăduful soarelui a început, a ostenit bătrînul - pentru că acum nu mai era tînăr -, iar calea era prea depărtată pînă la locul unde avea el de gînd să meargă. Deci căuta încoace şi încolo, ca doar va vedea vreo mînăstire, la care, abătîndu-se, s-ar putea odihni. Şi s-a întîmplat, după rînduiala lui Dumnezeu, o mînăstire în drum, în care el intrînd, fraţii cei ce erau acolo l-au primit cu dragoste şi cu cinste, ca pe un părinte, spălîndu-i faţa şi picioarele. Şi, făcînd rugăciune, i-au pus înainte masă şi-l pofteau să guste pentru dragoste din cele puse înainte.

    După ce s-a întărit, l-au rugat fraţii să le spună cuvînt de mîntuire, cum vor scăpa de cursele diavolului şi cum vor putea birui gîndurile cele necurate. Iar el îi sfătuia pe dînşii, ca un părinte, să fie tari şi statornici în osteneli, ca unii ce, nu după multă vreme, vor fi odihniţi de Hristos. Grăindu-le lor multe despre pustniceştile nevoinţe, i-a folosit foarte mult. Iar după ce a încetat învăţătura, singur odihnindu-se la un loc deosebit, a început a gîndi în sine, cum învaţă pe alţii, dar nu se îngrijeşte de sineşi; pe alţii îi foloseşte, iar pe el se sminteşte, pe alţii îi povăţuieşte la calea mîntuirii, iar el singur se păgubeşte şi merge la pierzare.

    Astfel, socotindu-se şi văzîndu-se biruit de gîndurile cele viclene, s-a întors îndată în pustie, ducîndu-se nu încetişor, ci fugind şi alergînd la locul său cel dintîi, plîngînd pentru înşelarea sa şi zicînd: "De nu mi-ar fi ajutat Domnul, mi s-ar fi sălăşluit în iad sufletul meu, căci puţin de n-am căzut în toate răutăţile". Şi s-a împlinit cuvîntul zis la Pilde: Frate pe frate întărindu-se, sînt ca o cetate tare şi înaltă şi se întăreşte ca o împărăţie întemeiată. Din acea vreme s-a îndreptat bine acel monah, căci, încuindu-se în peştera sa, a căzut la pămînt, presărîndu-şi ţărînă pe cap, plîngînd şi tînguindu-se multe zile. Şi de la pămînt nu s-a sculat, pînă ce nu s-a încredinţat de la înger despre primirea pocăinţei sale şi de pîinea cea dinainte ce i se trimitea de la Dumnezeu şi îşi afla pentru el hrană fără osteneala mîinilor sale. Astfel smereşte înălţarea minţii pe om!"

    Acestea le spunea Cuviosul Ioan fraţilor celor ce veneau la dînsul. Apoi a adăugat: "O, fiilor, smeriţi să fiţi în cele mici şi în cele mari lucruri! Pentru că aceasta este cea dintîi poruncă a Mîntuitorului, Care a zis: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăţia cerului. Pentru că a fi sărac cu duhul, însemnează a fi smerit, şi neînşelaţi să fiţi de diavolii care vă aduc vouă păreri şi năluciri. Şi dacă ar veni cineva la voi frate, prieten, soţie, părinte, învăţător, maică sau soră, mai întîi să ridicaţi mîinile la rugăciune şi, de va fi nălucire, va fugi de la voi.

    Dacă cineva v-ar lăuda pe voi, diavol sau om, să nu-l ascultaţi pe acela, nici să vă înălţaţi cu mintea. Că şi pe mine adeseori noaptea mă înşelau diavolii şi nu mă lăsau să mă rog în pace, nici să mă odihnesc, punîndu-mi oarecare năluciri înainte toată noaptea. Iar după ce venea ziua, batjocorindu-mă, se închinau pînă la pămînt înaintea mea, zicîndu-mi: "Iartă-ne pe noi, părinte, că osteneală ţi-am făcut ţie toată noaptea". Iar eu le răspundeam: "Duceţi-vă de la mine toţi lucrătorii fărădelegii şi nu ispitiţi pe sluga Domnului".

    Pentru aceasta, fiilor, să nu iubiţi gîlceava, învăţîndu-vă totdeauna gîndirea de Dumnezeu şi rugîndu-vă lui Dumnezeu să vă dea vouă ca să aveţi pururea minte curată. Bun este cu adevărat şi acel nevoitor care, petrecînd în lume, se îndeletniceşte în cinstite lucruri, arătînd altora iubire de oameni, primire de străini, dînd milostenie, făcînd bine celor ce vin la dînsul, ajutînd pe cei ce sînt întru osteneli şi petrecînd fără de nici un fel de mînie. Unul ca acesta este frate bun, pentru că petrece în fapta lucrurilor celor bune şi săvîrşeşte poruncile Domnului, însă cu pămînteşti lucruri se îndeletniceşte.

    Dar mult mai bun şi mai mare este cel ce petrece în gîndirea de Dumnezeu, care trece de la cele materialnice la cele nematerialnice, însuşi lepădîndu-le şi uitîndu-le pe cele de jos, încearcă pe cele cereşti, stînd înaintea Dumnezeului tuturor, de toate dezlegîndu-se şi de nici o grijă înapoi întorcîndu-se. Unul ca acesta este cu Dumnezeu, cinstindu-L cu neîncetate cîntări de psalmi. Ştiu eu pe un om în pustie, care zece ani n-a gustat nimic din pămîn-teasca hrană, ci îngerul îi aducea în a treia zi cereasca hrană şi i-o dădea în gură, şi aceea îi era hrana şi băutura - aceasta Cuviosul Ioan o spunea ca despre altul, dar însuşi el era acela.

    Mai ştiu - zicea el - şi aceasta, că la acel om, într-o nălucire, s-au dus diavolii, arătîndu-i cete de îngeri şi căruţe de foc şi mulţi purtători de arme, ca şi cum ar fi venit un împărat, ce-i zicea: "Întru toate cu dreptate şi cu bunătate ai petrecut, o, omule. Deci de acum închină-te mie şi ca pe Ilie te voi înălţa pe tine". Iar monahul acela a zis în sine: "Eu în toate zilele mă închin Împăratului meu Iisus Hristos şi, de ar fi fost El, nu de aceasta ar fi avut trebuinţă de la mine". Şi a răspuns diavolului: "Eu pe Dumnezeu Îl am Împărat şi Stăpîn, Căruia totdeauna mă închin, iar tu nu eşti împăratul meu!" Şi îndată s-au stins diavolii".

    Cu nişte povestiri ca acestea şi învăţături duhovniceşti şi cu acest fel de viaţă, asemenea îngerilor, Cuviosul Ioan, pe mulţi folosindu-i şi desăvîrşit plăcînd lui Dumnezeu, mai înaintea sfîrşitului său, la nouăzeci de ani, a poruncit ucenicilor săi ca nimeni să nu vină la dînsul pînă a treia zi. Iar după trei zile, mergînd fraţii, l-au aflat cu genunchii plecaţi la pămînt ca la rugăciune, iar cu sufletul se dusese la Domnul, ca să stea, cu cereştile cete îngereşti, înaintea scaunului lui Dumnezeu, Celui în Treime lăudat, Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, Căruia I se cuvine slava, în veci. Amin.

SURSA: http://www.resurse-ortodoxe.ro/cuviosul-ioan-inainte-vazatorul-pustnicul-si-inchisul-din-egipt_l1533_p0.html

Cuviosul Paisie Aghioritul. Pustnicul din Sinai

                           https://www.youtube.com/watch?v=VIw0_UfDi2I

MĂNĂSTIREA RADU VODĂ- CANONUL CEL MARE AL SFÂNTULUI ANDREI CRITEANUL ( INTEGRAL)

                     https://www.youtube.com/watch?v=RGmsFIhRb-Q

Astăzi, 23 martie 2015, începand cu ora 17.00, Mănăstirea Radu Vodă vă așteaptă să participați la slujba Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, canon ce se citește integral. Doamne ajută! 

             https://www.youtube.com/watch?v=U5eD7C6l6L0

Cofetar De Ocazie: Plăcintă cu banane / Banana Split Pie

Cofetar De Ocazie: Plăcintă cu banane / Banana Split Pie: Este fantastic de parfumat şi delicios la gust acest desert, compus din blat, cremă de vanilie, felii de banane şi frişcă; decor...

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Ioan Scărarul

Sfantul Ioan Scararul s-a nascut pe la sfarsitul secolului al VI-lea, candva intre anii 570-580, in Siria, si a trecut la cele vesnice in ziua de 30 martie 649, in Muntele Sinai. Sfantul Ioan este cunoscut in toata lumea prin lucrarea numita "Scara", care se afla inclusa si in volumul noua, din seria "Filocalia". El este praznuit in ziua de 30 martie si in Duminica a patra din Postul Mare.

"Locuitor pustiului si inger in trup si de minuni facator te-ai aratat, purtatorule de Dumnezeu, parintele nostru Ioan; si cu postul, cu privegherea, cu rugaciunea, ceresti daruri luand, vindeci pe cei bolnavi si sufletele celor ce alearga la tine cu credinta. Slava Celui ce ti-a dat tie putere; slava Celui ce te-a incununat pe tine; slava Celui ce lucreaza prin tine tuturor tamaduiri."

Sfantul Ioan Scararul

Sfantul Ioan Scararul s-a nascut pe la sfarsitul secolului al VI-lea, candva intre anii 570-580, in partile Siriei. Nu se stiu decat prea putine informatii despre viata acestui sfant. Avand in vedere educatia si cunostintele Sfantului Ioan, se crede ca a facut parte dintr-o familie instarita, care i-a putut facilita accesul la scolile de seama ale vremii.

Sfantul Ioan a imbratisat viata monahala inca de la varsta de 16 ani, in manastirea din Muntele Sinai. Vreme de aproape douazeci de ani, Sfantul Ioan a fost ucenic al Cuviosului Martirie. Apoi, dupa trecerea la cele vesnice a duhovnicului sau, Sfantul Ioan Scararul s-a retras intr-o pestera din locul numit Tolas, unde s-a nevoit pustniceste vreme de peste patruzeci de ani.

In anul 639, Sfantul Ioan a fost chemat de obstea manastirii din Sinai, pentru a fi numit staret. El a primit cu multa greutate aceasta chemare. Dupa cativa ani, Sfantul Ioan a inmanat altui monah vrednic carma manastirii si s-a retras iarasi in pestera sa, unde s-a indeletnicit cu rugaciunea si nevointele pana la sfarsitul vietii sale.

Sfantul Ioan este autorul cartii numita "Scara", de la care isi trage si numele, in care viata duhovniceasca este prezentata sub forma unei scari cu treizeci de trepte. El a scris aceasta carte la indemnul prietenului sau Ioan, egumenul manastirii din Rait. Aceasta scriere a fost tradusa in limba romana de parintele profesor Dumitru Staniloae, ea fiind inclusa in volumul noua, din seria "Filocalia".

Sfantul Ioan Scararul a trecut la cele vesnice in anul 649. El este praznuit de doua ori pe an, in ziua de 30 martie si in Duminica a patra din Postul Mare.

*

"Departatu-te-ai de desfatarea lumeasca, Cuvioase Ioane, ca de ceva vatamator si, vestejindu-ti trupul cu nemancarea, ai innoit taria sufleteasca si ai castigat marirea cereasca, vrednicule de lauda. Pentru aceasta, nu inceta sa te rogi pentru noi, Cuvioase Ioane."

"Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor si, cu suspinurile cele dintru adanc, ai facut ostenelile tale insutit roditoare; si te-au facut luminator lumii, stralucind cu minunile, Ioane, Parintele nostru. Roaga-te lui Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre."

"Roduri pururea inflorind, invataturile cele din cartea ta aducand, intelepte, indulcesti inimile celor ce iau aminte la dansele cu trezvie, fericite, ca scara este, care ridica de pe pamant sufletele celor ce cu credinta te cinstesc pe tine, la marirea cea cereasca, care ramane pururea."

Care patrie şi cetate a odrăslit şi a crescut pe acest viteaz nevoitor, Ioan Cuviosul, mai înainte de pustniceştile lui nevoinţe, cu siguranţă nu pot spune - zice Daniil monahul, scriitorul vieţii acestuia. Care loc îl are acum pe acest dumnezeiesc şi minunat bărbat şi cu ce dulceţi de hrană fără de moarte îl hrăneşte, este adeverit, că într-acea patrie se află el acum, pentru care Sfîntul Pavel, privighetoarea cea minunat glăsuitoare, a strigat: "Petrecerea noastră este în ceruri", unde cu nematerialnică simţire, cu negrăită dulceaţă săturîndu-se de necheltuitele bunătăţi, primeşte răsplătirile cele vrednice de sudorile sale şi pentru dureri are cinstea cea fără durere, moştenind cereasca Împărăţie cu aceia al căror picior a stat întru dreptate.
Iar cum s-a ostenit pentru fericirea cea nematerialnică întru materialnicul trup, voi spune arătat. De şaisprezece ani fiind cu vîrsta trupească, iar de o mie de ani cu isteţimea înţelegerii, acest fericit, singur pe sine ca pe o jertfă fără prihană şi bine primită, s-a adus lui Dumnezeu, Marele Arhiereu. Deci şi-a înălţat trupul la muntele Sinai, iar sufletul la cer, apropiindu-se de locul cel văzut al înălţimii muntelui, către înălţimea cerească. Şi, văzînd cu mintea pe Dumnezeu Cel nevăzut şi înstrăinîndu-se de lume, a iubit de la început blîndeţile cele împodobite cu smerenia, ca pe nişte începătoare ale tinereţilor noastre gîndite, ca pe o învăţătură a faptelor bune, tăind toată îndrăzneala şi mîndria vorbirii şi a clevetirii. Apoi, cu aleasă judecată, într-o singură deprindere monahicească, a izgonit pe înşelătorul părerii şi iubirii de sine şi, ca cel mai iscusit învăţător duhovnicesc, şi-a plecat grumajii, nădăjduind să treacă fără primejdie noianul cel greu al patimilor.
Şi aşa viaţa lui, care desăvîrşit murise lumii, şi-a rînduit-o între fraţi, ca şi cum ar fi fost mic între dînşii, neştiind ca un copil încă a grăi, nefăcînd nimic după voia sa, ca şi cum fără cuvîntare şi fără voinţă şi-ar fi avut sufletul schimbat în totul de fireasca deosebire. Dar mai de mirare este că, fiind învăţat la toată înţelepciunea din afară, a cuprins prin smerita cugetare fapta cea vrednică cerului, pentru că trufia înţelepciunii din afară, desăvîrşit se face străină de smerenie.
Stareţul şi învăţătorul Cuviosului Ioan - precum zice Sinhron - a fost părintele Martirie, care l-a tuns în chipul monahicesc pe ucenicul său Ioan, cînd acesta era de douăzeci de ani; în acea zi părintele Stratighie, proorocind despre Ioan, a zis că "are să fie ca o mare stea în toată lumea"; lucru care s-a şi împlinit după aceea.
Odată Martirie s-a dus la marele Atanasie Sinaitul cu ucenicul Ioan, iar Atanasie, căutînd spre Ioan, a zis către Martirie: "Spune-mi, Martirie, de unde ai ucenicul acesta şi cine l-a tuns în călugărie?" Martirie răspunse: "Este robul tău, părinte, eu l-am tuns". Apoi a zis Atanasie cu mirare: "O, părinte Martirie, ai tuns pe egumenul muntelui Sinai!"
În altă vreme, fericitul Martirie s-a dus cu Ioan la marele stareţ Ioan Savaitul, care era în pustiul Gudiei. Pe aceştia văzîndu-i stareţul, s-a sculat şi, luînd apă, a spălat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui Ioan, ucenicul său, apoi i-a sărutat şi mîna. După aceea Ştefan, ucenicul marelui Ioan Savaitul, a întrebat pe stareţ: "Pentru ce ai făcut aşa, părinte, de ai spălat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învăţătorului, şi dreapta lui ai sărutat-o?" Marele stareţ răspunse: "Să mă crezi, fiule, că nu ştiu cine este acel monah tînăr, pentru că eu am primit pe egumenul muntelui Sinai şi aceluia i-am spălat picioarele". Astfel au fost proorociile sfinţilor părinţi despre acest Cuvios Ioan, fiind el încă tînăr, şi care după aceea s-au împlinit toate la vremea lor.
Petrecînd Cuviosul Ioan cu duhovnicescul său părinte nouăsprezece ani, a rămas sărman, mutîndu-se către Dumnezeu fericitul Martirie. Căci, trimiţîndu-l înainte la Împăratul cel de sus ca pe un rugător şi sprijinitor - precum zice Daniil monahul -, Cuviosul Ioan a ieşit la loc de linişte în Sinai, avînd rugăciunile părintelui său ca o armă puternică spre risipirea celor tari. Iar locul acela era departe de biserică ca la cinci stadii şi se numea Tola.
Acolo a petrecut ca la patruzeci de ani de la începutul călugăriei sale, fără slăbire, învăpăindu-se de-a pururea cu dorinţa cea aprinsă a dumnezeieştii iubiri. Şi cine este în stare să arate prin cuvinte şi să spună prin povestiri cu de-amănuntul ostenelile lui săvîrşite acolo în taină? Însă, precum din lucrurile cele mici se cunosc cele mari, aşa din cele mai mici nevoinţe ale lui să auzim viaţa acestui cuvios bărbat, atît de bogată în fapte bune.
Mînca la masa sa toate cele neoprite de porunca monahicească, însă foarte puţin, încît se vedea că mai mult gustă, decît mănîncă. Cu aceasta zdrobea înţelepţeşte cornul mîndriei, pentru că din toate mînca, ca să nu i se înalţe mintea cu postirea. Dar, gustînd foarte puţin, pe doamna şi născătoarea patimilor cea iubitoare de dulceţi, adică pe îmbuibarea pîntecelui, o mîhnea prin înfrînare şi prin scurtimea mesei, strigînd către dînsa: "Taci, amuţeşte!" Iar prin viaţa cea pustnicească şi prin vederea cea rară a feţelor omeneşti, a stins văpaia cuptorului trupesc, a întors-o în cenuşă pînă la sfîrşit şi a adormit-o desăvîrşit.
Apoi a fugit de iubirea de argint, pe care Sfîntul Apostol Pavel a numit-o "închinare la idoli", prin facerea de milostenii şi prin lipsirea celor de trebuinţă. După aceea a biruit lenevirea, care este moarte şi slăbănogire a sufletului, prin pomenirea morţii celei trupeşti, împungînd-o ca şi cu un bold şi a ridicat-o la trezire şi osteneală. A dezlegat lanţurile şi legăturile a toată pătimirea şi toate poftele cele simţite le-a rupt prin plîngere. Iar patima mîniei era mai dinainte omorîtă într-însul, prin arma ascultării. El rareori de se ducea la cineva, dar şi mai rar grăia ceva şi a omorît lipitoarea deşartei slave, cea asemenea cu păianjenul.
Dar ce vom zice - grăieşte monahul Daniil - despre biruinţa mîndriei? Ce vom zice de curăţia cea desăvîrşită a inimii, pe care acel nou Veseleil a început-o prin ascultare şi a desăvîrşit-o prin venirea de faţă a Domnului, Împăratul cerescului Ierusalim? Pentru că, fără venirea lui de faţă, niciodată nu se izgoneşte diavolul şi ceata cea de un chip cu dînsul. Unde voi găsi cununa aceasta pe care s-o împletim Cuviosului Ioan din cuvintele cele de laudă?
De asemenea, izvorul lui de lacrimi este un lucru care nu se află la mulţi. Este şi pînă acum în pustie, sub munte la un loc ascuns, o peşteră mică, care era atît de depărtată de chilia lui şi de ale altora, încît nu era auzit de oameni, căci voia să se depărteze de slava deşartă. În acea peşteră intra adeseori şi, fiind aproape de cer, prin tînguiri şi prin chemările lui Dumnezeu se atingea de ceruri, strigînd cu suspine asemenea cu cei care sînt tăiaţi de sabie sau arşi de fiare înfocate sau lipsiţi de ochi.
Iar somn avea atît numai cît să nu-şi piardă fiinţa minţii cu privegherea. Şi, mult mai înainte de a se culca, se ruga şi alcătuia cărţi, precum a alcătuit cartea ce se numeşte "Scara", pentru care s-a numit şi el mai pe urmă "Scărar", pentru că aceasta îi era alungarea trîndăviei lui, adică a scrie cărţi. Iar toată curgerea vieţii lui i-a fost rugăciunea cea neîncetată şi dorinţa spre Dumnezeu cea nesăţioasă, pentru că pe Acela ziua şi noaptea văzîndu-L cu mintea în oglinda cea luminoasă a curăţiei sufletului, nu putea a se sătura.
Un monah anume Moise, rîvnind vieţii celei îmbunătăţite a Cuviosului Ioan, l-a rugat să-l primească ucenic pentru sine; pentru că dorea să se povăţuiască de dînsul la adevărata filosofie. Şi şi-a cîştigat şi mijlocitori pentru sine către sfîntul cinstiţi bătrîni şi, prin cererea acelora fiind silit, cuviosul l-a primit pe Moise a-l avea împreună la petrecere şi ucenicie. Într-una din zile marele părinte a poruncit lui Moise ca să aducă din oarecare loc pămînt la grădină, spre îngrăşarea verdeţurilor. Mergînd Moise pînă la locul cel însemnat, îşi făcea ascultarea fără lenevire.
La amiază fiind şi zăduful soarelui arzînd foarte tare - căci era luna august -, Moise, ostenind, a intrat la umbră sub o piatră mare şi, culcîndu-se, a adormit. Iar Domnul, nevrînd să mîhnească întru ceva pe robii Săi, a întîmpinat, prin obişnuita Sa milostivire, pe Moise din moartea cea neaşteptată, iar pe Sfîntul Ioan din mîhnire l-a scos. Căci, şezînd cuviosul în chilie, cu rugăciunea cea de Dumnezeu gînditoare şi într-un somn uşor aflîndu-se, a văzut pe un oarecare ce i se arătase lui, bărbat cu sfinţită cuviinţă, defăimîndu-l pentru somn şi zicîndu-i: "Aşa, Ioane, tu dormi fără grijă? Iată, Moise este în primejdie!" Iar Sfîntul Ioan, îndată deşteptîndu-se, s-a înarmat cu caldă rugăciune pentru ucenicul său.
Apoi, după ce a înserat şi ucenicul s-a întors de la lucru, îl întreba stareţul: "Au doar ţi s-a întîmplat vreun lucru rău şi neaşteptat?" Iar el a zis: "O piatră mare puţin de nu m-a ucis de tot, dacă tu, părinte, nu m-ai fi strigat. Pentru că eu, adormind sub piatră la amiază, am auzit glasul tău strigîndu-mă şi îndată de sub piatră am fugit şi deodată a căzut piatra!" Iar Ioan, smeritul cugetător, cu adevărat nimic din cele văzute n-a spus ucenicului, ci în taina inimii sale cu rugăciuni de mulţumire lăuda pe Bunul Dumnezeu.
Şi era acest cuvios bărbat chip al faptelor bune şi doctor al rănilor celor dinăuntru. Căci un frate, anume Isachie, cuprinzîndu-se tare cu greutate de diavolul desfrînării şi fiind întru mîhnire mare, a mers la acest mare părinte cu sîrguinţă şi şi-a mărturisit războiul cel dinăuntru cu plîngere şi cu tînguire. Iar acela i-a zis: "La rugăciune să alergăm amîndoi, o, prietene!" Şi, săvîrşindu-se cuvintele de rugăciune şi încă pe faţa sa zăcînd jos cel ce pătimea, Dumnezeu a făcut voia plăcutului Său, ca să arate că David nu minte cînd zice: Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi. Pentru că a fugit balaurul cel de desfrînare, prin bătăile rugăciunii celei tari a Cuviosului Ioan. Iar cel ce a pătimit acel război, văzîndu-se liber de patima aceea şi preabine tămăduit, foarte tare se minuna şi lui Dumnezeu, Cel ce a preamărit pe robul Său, împreună şi robului celui ce L-a preamărit pe El, Îi înălţa mulţumire.
Însă erau oarecare pătrunşi de zavistie, care pe acest folositor învăţător, adică pe Cuviosul Ioan, îl numeau pururea grăitor şi mincinos. Iar el cu lucrul singur a arătat că întru toate, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu tăcerea poate a folosi întru Hristos, Care pe toţi îi întăreşte. Căci a tăcut un an întreg, negrăind nici un cuvînt, pînă ce ocărîtorii săi s-au făcut lui rugători, cunoscînd ei că nu este bine să astupe izvorul folosului cel pururea curgător şi să piardă mîntuirea tuturor; deci, mergînd, l-au rugat ca iarăşi să-şi deschidă gura cea de Dumnezeu grăitoare. Iar el, fiind ascultător, s-a supus şi iarăşi se ţinea de cea dintîi rînduială a sa, de a învăţa.
După aceea, minunîndu-se toţi de el întru toate îndreptările, ca pe un nou Moise cu sila spre povăţuirea vieţii de obşte l-au rînduit, punînd pe luminatul acela luminător în sfeşnicul cel mai dintîi. Iar el, fără de voie primind egumenia muntelui Sinai, şi mai mult s-a apropiat cu duhul spre muntele lui Dumnezeu şi, în ceaţa cea neapusă a cunoştinţei de Dumnezeu, prin gîndirea la El intrînd şi suindu-se pe treptele cele gîndite pe scara cerească, a luat legea cea scrisă pe tăbliţele inimii cu degetul lui Dumnezeu. Şi în cuvîntul lui Dumnezeu şi-a deschis gura sa şi a tras Duh. Iar din buna comoară a inimii sale a răspuns cuvintele cele bune.
După ce Cuviosul Ioan a luat egumenia Muntelui Sinai, adică după patruzeci de ani de călugărie, precum a scris despre aceea Sinhron, au mers odinioară în locaş şase sute de străini, care, şezînd la gustarea mîncării, au văzut un tînăr cu giulgiu evreiesc îmbrăcat, care umbla pretutindeni şi cu stăpînire poruncea atît rînduitorilor şi economilor, cît şi bucătarilor, trapezarilor şi altora ce slujeau. Iar după ce s-au sculat străinii de la masă, cînd au şezut să mănînce cei ce slujiseră, a fost cercetat tînărul acela osîrdnic, poruncitor al tuturor slujbelor, care, pretutindeni înconjurînd şi poruncind, pregătea masa. Deci era căutat ca şi el să şadă la masa cea de pe urmă, să mănînce cu ceilalţi. Dar, deşi cu osîrdie era căutat, însă nicăieri nu s-a putut afla. Atunci robul lui Dumnezeu, Cuviosul Părinte Ioan, a zis: "Lăsaţi de a-l căuta pe acela, căci Moise, proorocul şi dătătorul de Lege, a slujit în al său loc".
Era într-un an în părţile acelea neploaie şi secetă mare şi, adunîndu-se popoarele din cetăţile de primprejur, au mers la Cuviosul Ioan, rugîndu-l ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, cu ale sale rugăciuni. Şi, rugîndu-se cuviosul, îndată o ploaie mare s-a pogorît şi a adăpat pămîntul cel uscat şi l-a făcut aducător de roade.
După aceea a sosit la sfîrşitul vieţii celei vremelnice, bine povăţuind pe ai săi duhovniceşti israiliteni, numai într-una nefiind asemenea cu Moise: că Ioan a intrat cu sufletul în Ierusalimul cel de sus, iar trupul lui Moise nu se ştie unde a fost. Iar de sfinţenia Cuviosului Ioan - zice Daniil monahul - mărturisesc mulţi, dar mai ales aceia care, fiind povăţuiţi cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, s-au mîntuit şi încă se mîntuiesc. Mărturiseşte David, tînărul bărbat ales, care a moştenit înţelepciunea înţeleptului Ioan; ba încă mărturiseşte şi Cuviosul Ioan, egumenul Raitului, bunul nostru păstor, de care rugat fiind Cuviosul Ioan Scărarul, s-a pogorît de la muntele Sinai la noi, ca un nou văzător de Dumnezeu, şi ne-a arătat pe ale sale lespezi scrise de Dumnezeu - cuvinte ce se numesc "Scară" -, în care literele cele văzute învaţă osteneală, iar puterea ce se înţelege din literele cele alcătuite povăţuieşte la vederea de Dumnezeu.
Iar cînd se ducea către Dumnezeu Cuviosul Ioan Scărarul - zice Sinhron -, înaintea lui stătea fratele său cel după trup, ava Gheorghe, pe care l-au hotărît la egumenia Sinaiului, din vremea vieţii sale. Acela, plîngînd, zicea: "Stăpînul meu, te duci, lăsîndu-mă pe mine? Eu m-aş fi rugat ca pe mine să mă trimiţi, pentru că nu pot fără tine să pasc aceste sfinte ale tale moşteniri! Acum, iată, eu sînt în primejdie, căci pe tine te trimit înainte la Dumnezeu". Sfîntul Ioan i-a răspuns: "Nu plînge, nici te întrista, pentru că, de voi afla îndrăzneală la Dumnezeu, nu voi aştepta ca anul acesta să-l săvîrşeşti aici. Ci voi ruga pe Domnul şi te voi lua la mine!" Şi s-a împlinit aceea, căci, după sfîrşitul fericit al Cuviosului Ioan, şi ava Gheorghe, fratele lui, s-a dus în a zecea lună către Dumnezeu, ca să stea înaintea Lui, împreună cu fratele său, Cuviosul Ioan, în slava sfinţilor, lăudînd pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.


NOTĂ - Despre patria şi neamul Cuviosului Ioan Scărarul, se scrie în cartea aceluia, la tîlcuirea vieţii lui, astfel: "Naşterea şi cetatea sfîntului o acoperă scriitorul - adică monahul Daniil. Iar unii zic despre dînsul că este fiu al lui Xenofont, iar frate al lui este Gheorghe Arselaitul, numit din naştere Arcadie. Pentru că Arcadie, în rînduiala monahicească, şi-a schimbat numele, iar Ioan nu şi-a schimbat numele". Iar despre Xenofont şi despre fiii lui caută în luna ianuarie, în 26 zile.

SURSA: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-30-cv_ioan_scararul.html

SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI

Sfantul Nicolae Velimirovici

Sfantul Nicolae Velimirovici, Nicolae al Sarbilor sau Noul Ioan Gura de Aur, este un sfant relativ nou, mult iubit si cinstit in intreaga lume. El este cunoscut indeosebi ca Sfantul Episcop Nicolae al Ohridei si Jicei, model de slujitor, invatator si conducator al crestinilor pe calea cea sfanta a credintei, a dragostei si a nadejdei.

Acest sfant parinte, in adevaratul sens al cuvantului, este unul dintre cei mai prolifici scriitori bisericesti din secolul al XX-lea, scrierile sale cuprinzand o categorie larga de lucrari: talcuiri, omilii si vieti de sfinti - o adevarata "vistierie a spiritualitatii ortodoxe sarbe" si a intregii lumi crestine.

Viata Sfantului Nicolae Velimirovici

Rugatorul pentru noi, Sfantul Episcop Nicolae Velimirovici s-a nascut in zorii zilei de 23 decembrie 1880, de praznicul Sfantului Naum al Ohridei, din parinti sarbi binecredinciosi, pe nume Dragomir si Katarina Velimirovici, in satucul Lelici, doar la opt kilometri sud-vest de Valievo, oras aflat la poalele muntilor Povlen din Serbia apuseana. Deoarece s-a nascut foarte bolnavicios, acest copil al lui Dumnezeu a fost botezat la scurta vreme dupa nastere. I s-a dat numele Nikolai, dupa numele sfantului ocrotitor al casei, Sfantul Nicolae al Mirelor Lichiei, praznuit la 6 decembrie. Nikolai era cel dintai fiu al lui Dragomir si al Katerinei, si a fost urmat de alti opt copii, care, din nefericire, au murit mai tarziu cu totii, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Botezul micului Nikolai a avut loc la Manastirea Celie si a fost savarsit de iubitul Parinte Andrei, parohul bisericii din Lelici.

Parintii lui Nikolai erau tarani credinciosi, care isi intrerupeau intotdeauna munca pentru rugaciune, tineau posturile si randuiala liturgica a Bisericii Ortodoxe. Mama lui, Katarina, femeie credincioasa, a fost cea care i-a dat lui Nikolai cele dintai invataminte despre Dumnezeu, Iisus Hristos, vietile sfintilor si praznicele anului bisericesc. Adeseori, Nikolai putea fi vazut mergand dus de mana impreuna cu mama lui la Manastirea Celie - un drum de cinci kilometri - pentru a se ruga si a se impartasi. Mai tarziu, pe vremea cand era episcop, Nicolae isi aducea aminte de aceste lectii despre Dumnezeu si de plimbarile cu mama lui ca fiind cele mai marcante experiente din viata. A scris despre ele intr-o poezie autobiografica scrisa in Sarba, numita"Rugaciunile unui intemnitat" (1952).

Educatia lui Nikolai a inceput in Manastirea Celie, inchinata Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil - locul in care tatal lui, Dragomir, nadajduia sa invete pentru a ajunge un conducator si un protector al satului sau, Lelici. Parintele Andrei l-a invatat pe micul Nikola - asa i se spunea in Lelici - cititul, scrisul si aritmetica. Pe langa aceste lectii, Parintele Andrei, duhovnicul micului Nikola, l-a invatat Scripturile, invataturile Sfintilor Parinti ai Bisericii si datinile nationale si religioase din mostenirea sarba. Aceasta invatatura l-a insuflat pe micul Nikola de la bun inceput. De mic copil, el a dat dovada de o minte extraordinar de profunda si de dorinta de a invata. Adeseori, in timpul vacantelor de vara, Nikolai se urca in clopotnita bisericii mari a Manastirii Celie, unde statea ascuns toata ziua, rugandu-se si citind. Astfel, datorita inrauririi mamei sale si a invataturilor iubitului parinte Andrei, Nikolai parea menit pentru ceva mai mult decat sa fie conducatorul satucului Lelici.

Dupa absolvirea clasei a sasea la gimnaziul din Valievo, Nikolai a vrut sa intre la Academia Militara, dar nu a putut trece de examenul medical, deoarece era, potrivit comisiei medicale, "prea mic, cu umeri insuficient de lati si fara o constitutie puternica pentru astfel de activitati." Aceasta a fost, negresit, dumnezeiasca voie a Parintelui Ceresc, care nu a dorit ca Nikolai sa o ia pe un alt drum, ci sa fie ostas al Imparatiei Ceresti, nu a celei pamantesti.

Indata dupa aceea, Nikolai a dat admiterea la Seminarul Sfantul Sava din Belgrad si a fost primit sa isi inceapa studiile de seminarist. Pe langa materiile obisnuite pe care le studia, Nikolai incepu sa citeasca lucrarile celor mai de seama scriitori ai culturii Europene din apus si din rasarit: Shakespeare, Voltaire, Nietzsche, Marx, Puskin, Tolstoi, Dostoievski si altii. Autorul lui preferat era, fara indoiala, muntenegreanul Petar Niegos, ale carui scrieri a inceput sa le citeasca din primele zile de scoala in Valievo. Examenul de absolvire a studiilor din seminar a constat intr-o expunere despre poezia si gandirea lui Niegos. Aceasta expunere, tinuta in 1902 la Manastirea Rakovita, aflata doar la cativa kilometri departare la sud de Belgrad, i-a uimit nu doar pe colegii, ci si pe dascalii lui.

Viata lui Nikolai a fost destul de grea in perioada anilor de seminar la Belgrad. Pentru ca nu obisnuia sa manance prea mult si din pricina groaznicelor conditii de viata de la seminar, Nikolai s-a imbolnavit de scrofuloza, o boala care afecteaza ganglionii limfatici ai trupului omenesc.

Dupa incheierea seminarului, Nikolai a predat pentru scurta vreme in satele Dracici si Leskovat, precum si in Valievo. In Valievo s-a imprietenit cu Parintele Sava Popovici, pe care il ajuta in activitatile parohiale si de la care a invatat cum sa se implice in viata de zi cu zi a credinciosilor. In timpul vacantelor de vara, la sfatul doctorilor, statea la mare. In aceste perioade de odihna a scris "Viata lui Bokel, muntenegreanul si dalmatul." De asemenea, in acest timp, Nikolai a intemeiat un ziar, "Vestitorul Crestin", in care au aparut primele sale scrieri si articole.

In 1905, datorita inteligentei si a cunostintelor sale, precum si a activitatilor sale evanghelice, Nikolai a fost ales, impreuna cu alti studenti, sa fie trimis pentru a-si continua studiile in Rusia sau in Europa Apuseana. Nikolai a ales sa studieze in Europa, la Facultatea deTeologie a Vechilor Catolici din Berna, Elvetia. Pe langa studiile facute la Berna, Nikolai a studiat in Germania, Anglia si, mai tarziu, in Rusia. A primit cea mai buna educatie pe care i-o putea oferi Europa Apuseana. A devenit cunoscator chiar si al cartilor spirituale si filosofice ale vechii Indii. Aceasta educatie a facut din Nikolai un renascentist, ale carui eruditie si profunzime a gandirii erau socotite de toata lumea drept un izvor de cunoastere si o comoara de intelepciune si duhovnicie.

In 1908, Nikolai si-a dat doctoratul in teologie la Berna, cu o dizertatie numita"Credinta in Invierea lui Hristos ca fundament al dogmelor bisericii apostolice". Aceasta lucrare originala a fost scrisa in limba germana, publicata in Elvetia si tradusa mai tarziu in Sarba. In anul urmator, 1909, acest adevarat geniu, la varsta de 29 de ani, si-a pregatit doctoratul in filosofle la Oxford, in Anglia, apoi, in vara aceluiasi an, la Geneva. Nikolai si-a scris a doua lucrare de doctorat intitulata "Filosofia lui Berkeley", in limba franceza.

In toamna anului 1909, Nicolae s-a intors acasa din Europa si s-a imbolnavit foarte grav de dizenterie. Aceasta boala i-a schimbat viata. Asemenea marelui teolog din primele veacuri crestine, Sfantul Grigorie al Nazianzului (+390, praznuit pe 25 si 30 ianuarie), a carui viata a fost schimbata datorita unui necaz, Nicolae s-a hotarat sa isi puna toate darurile si indemanarea in slujba lui Dumnezeu si a Bisericii Ortodoxe.

Stand in spital aproape doua luni, Nicolae s-a rugat din inima, spunand: "Daca Domnul are nevoie de mine, atunci ma va scapa de boala". El a fagaduit atunci ca daca se insanatoseste, se va calugari si le va sluji credinciosilor. Si, astfel, doctorul in teologie si filosofie Nikolai a devenit smeritul monah Nicolae. Dupa tunderea in monahism, Parintele Nicolae a fost hirotonit preot in aceeasi zi, la 20 Decembrie 1909, in Manastirea Rakovita. Ieromonahul Nicolae isi inchina astfel intreaga viata, intreaga stiinta si toata indemanarea in slujba Domnului si a poporului ortodox Sarb. La scurta vreme, Parintele Nicolae a fost facut arhimandrit.

Dupa tunderea in monahism, Parintele Nicolae a fost numit profesor la Seminarul Sfantul Sava din Belgrad. S-a descoperit ca nu isi terminase ultimii doi ani de gimnaziu, clasa a saptea si a opta, si a trebuit sa dea un examen pentru a intruni toate cerintele si a putea ajunge profesor. Comisia inaintea careia a vorbit Parintele Nicolae a ramas uimita de marea lui inteligenta. Dupa cum povestea unul dintre membrii comisiei, ascultand cuvintele sale despre Hristos, toti au ramas inmarmuriti, nimeni nu a mai putut sa-i mai puna vreo intrebare sau sa mai zica ceva.

Inainte de a fi facut profesor, Parintele Nicolae a fost trimis in Rusia cu binecuvantarea Mitropolitului Dimitrie al Serbiei. Parintele a petrecut mai bine de un an in Rusia, unde a invatat multe despre credinta arzatoare a rusilor si despre bogatia de credinta ortodoxa a taranilor. In aceasta perioada, Parintele a scris prima lui mare lucrare,"Credinta lui Niegos". Unul dintre criticii contemporani a spus despre aceasta lucrare ca, din punct de vedere religios-filosofic sau intr-un spirit religios critic, tanarul profesor de seminar Nicolae nu este cu nimic mai prejos de Episcopul Cetiniei, Niegos.

Intorcandu-se la Belgrad ca profesor de seminar, Parintele Nicolae a publicat, in 1912, o antologie de predici sub numele de "Predici la poalele muntelui". Explicand titlul, smeritul Nicolae scria ca Hristos a vorbit de pe munte, dar el nu indrazneste sa vorbeasca decat de la poalele muntelui.

In 1914, Parintele Nicolae a scris cartea "Mai presus de pacat si moarte," o scriere de o uriasa adancime, dar care atinge, totusi, sufletele oamenilor obisnuiti. Parintele Nicolae ii insufla pe majoritatea studentilor sai. Sub inraurirea si indrumarea lui duhovniceasca, multi s-au calugarit, s-au preotit sau au ajuns theologi. Unul dintre ei, Iustin Popovici, un fiu duhovnicesc al Parintelui Nicolae, a ajuns unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe (praznuit la 25 martie).

Cu toate acestea, in afara predarii filosofiei, logicii, istoriei si limbilor straine in Belgrad, Arhimandritul doctor in theologie Nicolae Velimirovici a devenit repede o mare personalitate literara sarba si un pastor duhovnicesc iubit; in scurta vreme va deveni si o personalitate internationala.

O data cu inceperea Primului Razboi Mondial, intreaga Peninsula Balcanica a fost tulburata. Poporul sarb era in primejdie si avea nevoie de un conducator care sa-l ajute sa supravietuiasca crizei internationale. De aceea, Parintele Nicolae a fost trimis intr-o misiune diplomatica oficiala in Anglia, cautand sa dobandeasca sprijinul guvernului Englez pentru poporul Sarb aflat in suferinta. Parintele obtinuse deja doctoratul de la Oxford, asa ca autoritatile Engleze i-au facut o primire plina de cinste, potrivit vredniciei sale. Iscusinta lui politica s-a vadit in predicile tinute in Anglia, care aratau nu numai o grija adanca pentru Sarbii napastuiti, dar faceau pomenire si de pacea mondiala si de felul in care s-ar fi putut realiza acest ideal politic. Pe langa ajutorul obtinut pentru Sarbi, Parintelui Nicolae i s-a acordat si titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Cambridge. Scurtele lui tratate "Poruncile Domnului" si"Talcuire la Tatal Nostru" au deslusit multe conceptii gresite despre credinta ortodoxa.

La sfarsitul verii anului 1915, Arhimandritul Nicolae si-a continuat misiunea de razboi, ajungand peste ocean, la New York. Misiunea lui era sa ii uneasca pe emigrantii sarbi, croati si slovaci impotriva guvernului Austriac, caci marea lor parte se refugiasera in America. Misiunea a izbutit in mare masura, caci America a trimis peste 20.000 de voluntari slavi iubitori de libertate - numiti "a treia armata a Episcopului Nicolae," care au luptat indeosebi pe frontul din Tesalonic - si sute de mii de dolari ajutor pentru fratii lor de acasa. Aceasta calatorie a fost o revelatie pentru Nicolae: a primit in vis o vestire de la un inger al Domnului, care i-a aratat ca intr-o buna zi se va intoarce in America pentru a ajuta la organizarea tinerelor comunitati ortodoxe sarbesti intr-o Eparhie Sarba Americana, unita deplin cu eparhia din tara-mama.

La inceputul anului 1916, Nicolae s-a intors in iubita lui Anglie, unde s-a hotarat sa ramana pana la sfarsitul razboiului. Si-a continuat activitatea literara scriind mai multe articole si carti: "Duhul religios al slavilor" (1916, trimisa soldatilor din patrie), "Serbia in lumina si intuneric" (1916), "Sufletul sarb," "Agonia Bisericii," "Biserica Ortodoxa Sarba" si "Renasterea duhovniceasca a Europei." Adresate publicului englez, aceste eseuri si carti apelau la simtul acestuia de dreptate pentru o Serbie aflata in suferinta, indeosebi "Renasterea duhovniceasca a Europei" a fost de mare interes pentru anglicani, pentru ca facea pomenire de putinta intoarcerii Bisericii Anglicane la Maica ei de drept, Biserica Ortodoxa. Pentru rezultatele lui academice deosebite, Nicolae a mai primit un titlu onorific de Doctor in Teologie, de la Universitatea din Glasgow, Scotia, in 1919.

Facandu-i-se foarte dor de casa, s-a intors la Belgrad la sfarsitul razboiului. Acolo s-a implicat in formarea noii Iugoslavii ca interpret pe langa primul-ministru de atunci, Nikola Pasici. Curand, Nicolae a simtit ca lipsea ceva in viata lui. Voia sa se implice in suferinta de zi cu zi a poporului. Aceasta dorinta i s-a indeplinit repede, o data cu hotararea Sinodului Bisericii Ortodoxe Sarbe din 12 Martie 1919 de a-l ridica pe Parintele Nicolae, atunci in varsta de 39 de ani, la rangul de episcop al Jicei, scaunul istoric al celui dintai Arhiepiscop al Serbiei. La hirotonirea intru episcop, a plans ca un prunc nou-nascut intru Domnul. Astfel, dupa patru ani de incercari in obtinerea sprijinului Angliei si Statelor Unite, Episcopul Nicolae era pregatit sa ajute el insusi la vindecarea sufletelor si inimilor ranite de razboi ale mult-iubitului sau popor Sarb.

Vreme de doi ani (1919-1921), Episcopul Nicolae i-a indrumat duhovniceste nu doar pe credinciosii sarbi din Jicea, dar si pe cei din proaspat-intemeiata Iugoslavie. Ca si Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Arhipastorul Nicolae ii vindeca pe bolnavi, ii slobozea pe cei impovarati duhovniceste si le propovaduia despre mantuire acestor suflete smerite, in 1921, Episcopul Nicolae a fost stramutat in eparhia Ohridei si Bitolei. S-a luat aceasta hotarare pentru a usura unirea dintre biserica Sarba si cea Macedoneana, aparuta in urma unirii Iugoslaviei. Fericitul Parinte Nicolae, intotdeauna un om al unitatii, a reusit sa ii uneasca in chip pasnic pe sarbii si macedonenii din aceste regiuni.

Dupa sadirea semintelor unirii in eparhia sa, Parintele Nicolae a vizitat Atena, Constantinopolul si Sfantul Munte, unde a fost primit ca un unificator al tuturor ortodocsilor in numele dragostei desavarsite pentru Hristos si Sfanta lui Biserica, in tot acest timp, Nicolae a scris doua carti: "Cuvinte despre A-tot-omul", 1920 si "Rugaciuni pe tarmul lacului," 1921. Aceasta lucrare din urma a fost scrisa in momentele de odihna de pe malul Lacului Ohrida, intr-un stil poetico-narativ foarte adanc si patrunzator, asemenea Psalmilor lui David.

Insa parintele Nicolae nu era facut sa stea pe pamantul natal. Ca un far aflat pe culmile unui deal, harul lui dumnezeiesc se vedea de departe, asa ca a fost chemat sa tina cuvantari in universitati si biserici anglicane din America. La inceput, guvernul Iugoslaviei si Sfantul Sinod al Episcopilor au refuzat aceste cereri adresate Parintelui Nicolae, dar invitatiile au continuat sa curga, astfel ca, intr-un sfarsit, au fost de acord sa il trimita pentru a doua oara in America pe indragitul lor Nicolae.

Pe 24 iunie 1921, fericitul Episcop Nicolae a ajuns, cu ajutorul Domnului, la New York. inca de la inceput, a avut trei scopuri in America: 1. sa tina cuvantari si predici in universitati si biserici, ca sa prezinte Primul Razboi Mondial din punctul de vedere al Europei de Est; 2. sa stranga fonduri pentru intemeierea de orfelinate in Serbia, necesare copiilor saraci ai caror parinti si rude murisera in Primul Razboi Mondial si 3. sa viziteze mai multe comunitati ortodoxe sarbesti ca sa le multumeasca pentru efortul patriotic din timpul razboiului si ca sa vada daca s-ar putea infiinta o Eparhie Ortodoxa Americana a Bisericii Sarbe.

Stralucitul Episcop Nicolae a reusit sa implineasca tot ceea ce si-a propus. A tinut aproape 150 de cuvantari si predici in urmatoarele trei luni. A vorbit in multe locuri, inclusiv la Universitatea Columbia din New York, in multe comunitati Sarbesti, chiar si in Congregatia Afro-americana St. Philip din Harlem, New York, in fata a mai bine de 1500 de enoriasi. De fiecare data cand vorbea despre Primul Razboi Mondial, mesajul lui era unul foarte limpede. Nu taranul est-european trebuie invinovatit pentru razboi, spunea el, ci, mai degraba, privirile ar trebui sa se indrepte spre clasa intelectuala creata artificial a sistemului universitar European.

El scria: "Taranul European este un spirit nobil; intelectualii care se ocupa de tarani sunt cei care se afla pe un drum gresit." Nicolae spunea ca daca aceste circumstante vor dainui in apusul Europei, nimic nu va putea impiedica un al Doilea Razboi Mondial. Si asa a si fost. Una dintre cele mai lamuritoare predici a fost tinuta inDuminica de dupa Inaltarea Domnului, in 1921, in Catedrala Episcopaliana St. John din New York, numita "Piatra care au lepadat-o ziditorii", in care chema intoarcerea Europei Apusene la adevaratul izvor si la adevarata piatra de temelie a intregii ei culturi si civilizatii - Domnul si Mantuitorul Iisus Hristos Calea, Adevarul si Viata.

Nicolae a sugerat, de asemenea, ca America, o tara bogata si multinationala, ar putea sa tina flacara sperantei pentru intreaga omenire. Lumea devenise mica si nu mai astepta decat sa-i fie proclamata unirea. Europa a descoperit lumea. Putea America sa o organizeze? - intreba mereu Nicolae, nadajduind ca America va lua calea unei lumi cu pace si dreptate pentru toti. In urma acestor cuvantari, Nicolae a fost numit "al doilea Isaia" si un "nou Gura de Aur" al zilelor noastre; mai mult, cuvantarile sale au ajutat la primirea Iugoslaviei in Liga Natiunilor.

In ce priveste deschiderea de orfelinate pentru sarbii aflati in suferinta in Statele Unite si in Iugoslavia, Nicolae a fost motivat de porunca Domnului Iisus Hristos: "Lasati copilasii si nu-i opriti a veni catre mine, ca a unora ca acestia este imparatia cerurilor." (Mt. 19, 14) "Vedeti sa nu dispretuiti pre vreunul din acestia mici; ca zic voua ca ingerii lor in ceruri pururea vad fata Tatalui meu cel din ceruri." (Mt. 18, 10) "Veniti catre mine toti cei osteniti si impovarati, si eu voi odihni pre voi.. Ca jugul meu e bun si povara mea este usoara." (Mt. 11, 28-30) "Ca am flamanzit si mi-ati dat de am mancat, insetat-am si mi-ati dat de am baut, strein am fost si m-ati priimit, gol, si m-ati imbracat, bolnav am fost si m-ati cercetat, in temnita am fost si ati venit la mine.. Amin zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai mei prea mici, mie ati facut." (Mt. 25, 35-40)

Nicolae simtea durerea pierderii oamenilor dragi atat de profund, incat adesea plangea cand ii vizita pe orfanii si pe cei mai saraci dintre saraci in patria sa. Inainte de a pleca in America a infiintat orfelinatul din Bitola, punandu-o in fruntea acestuia pe Igumena Anna - cunoscuta inainte ca asistenta sociala Nada Adjicin - de la Manastirea Vracievsina. Pentru copii saraci din Iugoslavia, Episcopul Nicolae era"Deda Vladika" ("Bunicul Episcop"), un om caruia chiar ii pasa si care punea in faptuire ceea ce propovaduia, ca sa le usureze durerea si greutatile. Ca si conducator al Consiliului Sarb de Protectie a Copilului, Nicolae, de pe cand era in America, a trimis mii de dolari pentru ingrijirea acestor micuti. Cu acesti bani, el a organizat si a supravegheat personal orfelinatele din Kralievo, Ceaceak, Gorni Milanovat si Kraguievat, unde peste 600 de copii saraci primeau dragostea lui Hristos.

In cele din urma, in privinta intemeierii unei Eparhii Americane a Bisericii Ortodoxe Sarbe, Episcopul Nicolae a trimis o pastorala cu prilejul Pastilor din 1921, catre toate parohiile ortodoxe Sarbe din America, cu urari din partea reinfiintatei Patriarhii Sarbe si a Preafericitului Dimitrie, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sarbe. De asemenea, a schitat cu acest prilej planurile de intemeiere a unei Eparhii Sarbe in America. Nicolae a fost primul ierarh sarb ajuns in America si, de aceea, era primit cu un respect deosebit de catre comunitatile Sarbesti.

Sarbii aveau multe probleme in America: erau pastoriti adesea de preoti rusi care nu le intelegeau limba, nu existau manastiri care sa indrume poporul in viata duhovniceasca, nu exista un seminar pentru educarea clerului si a credinciosilor,casatoriile mixte pricinuisera tulburare printre credinciosi, schismele intre alte biserici ortodoxe au iscat neincredere in conducatorii ortodocsilor din America, practicile protestante, romano-catolice si secularismul american patrunsesera in viata bisericeasca si, peste toate, lipsa de organizare a parohiilor Sarbe ii facea pe sarbi sa se simta ca o insula intr-un mare ocean. Potrivit cuvintelor dintr-o scrisoare a unui preot din Pittsburg trimisa Patriarhului, la inceputul anului 1921, sarbii din America erau ca niste albine intr-un stup fara regina.

Episcopul Nicolae s-a intors la Belgrad in 16 iunie 1921, dupa sase luni de activitati misionare in America. La plecare, sarbii de acolo au fost foarte tristi, dar au nadajduit toti sa se intoarca si sa fie episcopul lor, al Eparhiei Americane. Dar nu aceasta era voia Domnului. Zece zile mai tarziu, pe 26 Iunie, Vladica Nicolae a prezentat raportul despre situatia din America intr-o sesiune a Sinodului Episcopilor tinuta in Sremski Karlovat, iar pe 21 septembrie Mitropolitul Varnava l-a numit pe Episcopul Nicolae sa indeplineasca misiunea de episcop in America si i l-a dat ca ajutor pe Arhimandritul Mardarie Uskokovici de la Manastirea Rakovita din sudul Belgradului. Decizia i-a suparat pe multi credinciosi Sarbi din Iugoslavia, caci nici unul dintre ei - fie episcop, cleric, calugar sau credincios - nu se simtea gata sa-l lase sa plece la Sarbii din America pe mult-iubitul lor "Gura de Aur Sarb" si calauzitor evanghelic.

Dezamagit oarecum de aceasta situatie, in ianuarie 1922 Episcopul Nicolae s-a dus in pelerinaj la Locurile Sfinte, apoi in Sfantul Munte, la Manastirea Hilandar, pentru a petrece Pastile impreuna cu monahii de acolo. Aceasta calatorie era o nevoie duhovniceasca a Episcopului Nicolae, care simtea trebuinta de a se retrage din problemele presante si de a cere indrumare de la Parintele Ceresc.

La intoarcere, cu prilejul adunarii Sinodului Episcopilor, Nicolae se incredintase ca in America era nevoie de un episcop permanent care sa indeplineasca planul dumnezeiesc dezvaluit de inger in vis. Astfel, el insusi l-a desemnat pe Arhimandritul Mardarie Uskokovici ca primul episcop permanent al Bisericii Ortodoxe Sarbe din America. Aceasta numire a fost confirmata de intregul Sinod al Episcopilor si, pe 18 octombrie 1923, Arhimandritul Mardarie a fost numit conducatorul Bisericii Ortodoxe Sarbe din America.

Aceasta hotarare nu a fost doar o binecuvantare duhovniceasca pentru episcopul Nicolae, eliberandu-l de multele obligatii care ii apasau pe umeri, dar si o binecuvantare pentru credinciosii din Iugoslavia. Nicolae era acum liber sa se daruiasca pe deplin scrisului si pastoririi credinciosilor, spre sporirea dragostea pentruHristos si Biserica Lui. In 1923, Nicolae a scris "Noi predici la poalele muntelui,""Ganduri despre bine si rau" si o lucrare mai lunga intitulata "Omilii la Evangheliile din Duminici si praznice."

Pe langa scris, Nicolae a fost conducatorul unei miscari religioase populare, numita mai tarziu "Miscarea Bogomolitilor" (sau a rugatorilor catre Dumnezeu). Ucenicilor Vladicii le placea sa se adune la resedinta episcopala ca sa cante imnele emotionante si ziditoare pe care acesta le scrisese. Rugaciunile catre Dumnezeu in limba lor materna erau o bucurie pentru acesti Sarbi credinciosi. Crestinii sarbi au gasit in Nicolae o prospetime evanghelica ce le innoia sufletele dupa razboi si le ingaduia sa fie din nou in dragostea desavarsita a lui Hristos.

Rugandu-se in limba poporului, acesti sarbi doritori sa traiasca o viata crestineascaautentica au putut fi ziditi duhovniceste intr-un popor al lui Dumnezeu, cu Nicolae cel rugator la Dumnezeu aratandu-le drumul. Erau multi preoti care invidiau miscarea Bogomolitilor condusa de Nicolae, insa, dupa ce au simtit cresterea duhovniceasca a credinciosilor, au inceput treptat sa sustina aceasta miscare de rugaciune. Acesti ravnitori ortodocsi, prin citirea necurmata a Scripturilor, prin cantarea de imne duhovnicesti, prin trairea in rugaciune, prin pelerinajele dintr-o manastire in alta, prin spovedirea statornica a pacatelor, prin tinerea posturilor si prin deasa impartasire cu scumpul Trup si Sange al Domnului Iisus Hristos, au inceput sa preschimbe treptat clerul din eparhiile Sarbesti.

Episcopul Nicolae, un iscusit mester al pastoririi credinciosilor, le-a ingaduit celor ce-l cautau pe Dumnezeu sa duca aceasta viata ca sa innoiasca Biserica Sarba. Prin acest curent de rugaciune, a fost reinsufletit monahismul si studiul teologiei, dupa cum o dovedeste viata marelui teolog si nevoitor Iustin Popovici.

In 1927, la invitatia Societatii Iugoslave Americane, a Institutului Politic din Williamstown, Massachusetts si a Fundatiei Carnegie pentru Pace Mondiala, Episcopul Nicolae a mers din nou in America, pentru a treia oara. Nu a stat decat trei luni, tinand prelegeri la diverse universitati si biserici, si interesandu-se de progresul lucrarilor la Manastirea Sfantului Sava din Libertyville, Illinois, sub conducerea noului episcop investit Mardarie.

Pe drumul de intoarcere in Serbia, Nicolae s-a oprit la Londra, unde a stat doua saptamani, prorocind ca o noua catastrofa ameninta Europa. Prorocul Nicolae, un om inradacinat in prezent, cu o vedere limpede asupra viitorului, era un glas care striga in pustie catre un popor ce nadajduia intr-un viitor pasnic. Mesajul lui era limpede: Pocaiti-va, caci s-a apropiat Imparatia Cerurilor!

Cuviosul episcop s-a intors la Ohrida si a inceput iarasi sa scrie. Parea ca timpul petrecut pe pamant strain i-a umplut sufletul si mintea - intreaga fiinta sa - de neobosite ganduri dumnezeiesti despre Raiul cel Vesnic fagaduit, iar singurul fel in care se putea elibera de aceste tanjiri era sa scrie despre ele. In 1928, a scris"Credinta oamenilor invatati," "Razboiul si Biblia" si "Prologul de la Ohrida."

Aceasta carte, "Prologul de la Ohrida," de peste 1000 de pagini, a avut ca model vechea literatura aghiografica, care cuprindea vieti scurte de sfinti si intamplari ziditoare din vietile sfintilor barbati si femei, dar si din vietile pacatosilor obisnuiti. Numit si "Vietile Sfintilor", textul era intemeiat pe calendarul zilnic al sfintilor ortodocsi. Tradus in engleza in 1985, "Prologul de la Ohrida" a devenit o carte de capatai pentrucrestinii apuseni. Episcopul Muntenegrului Amfilohie Radovici, unul dintre ucenicii Parintelui Nicolae, a spus odata ca cele doua carti pe care trebuie cineva sa le citeasca si sa le puna in faptuire pentru a se mantui sant Scriptura si "Prologul de la Ohrida."

In orasul Bitola din eparhia Episcopului Nicolae se gasea Seminarul Sarb Sfantul Ioan Teologul. Din 1929 si pana in 1934, unul dintre profesorii de theologie de acolo era tanarul Ieromonah Ioan Maximovici, viitorul Arhiepiscop Ioan al San Franciscoului. Episcopul Nicolae il pretuia si il iubea pe Parintele Ioan si avea o inraurire binefacatoare asupra lui. Nu o data a fost auzit spunand: "Daca vrei sa vezi un sfant in viata, du-te la Bitola, sa-l vezi pe Ioan." Vietile Episcopului Nicolae si a parintelui Ioan vor deveni paralele la un moment dat: amandoi si-au petrecut ultimii ani din viata in America si au murit acolo, si amandoi au fost proslaviti sfinti."

La inceputul anului 1930, Episcopul Nicolae a participat la conferinta Pan-ortodoxa tinuta la Manastirea Vatopedi din Sfantul Munte. Putem spune ca Parintele a fost in acea perioada un glas al Ortodoxiei; el nu pastorea doar credinciosi ortodocsi sarbi, rusi si bulgari pentru a depasi orice tendinte nationaliste care ar fi putut ameninta iubirea desavarsita si unitatea duhovniceasca dintre ei, dar, de asemenea, si poate mai de seama, cuviosul episcop, prin felul sau de a percepe adevarata traditie, putea infatisa pe intelesul crestinilor apuseni adevarul si credinta vesnica in Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica.

In perioada in care Sfantul Nicolae Velimirovici a vizitat Sfantul Munte Athos, el il va cunoaste pe unul dintre cei mai minunati sfinti ai veacului nostru: Sfantul Siluan Athonitul. Tot aici, in anul 1930, el il va hirotoni ierodiacon pe Parintele Sofronie Saharov. In anul 1952, Batranul Sofronie va publica "caietele lui Siluan" la indemnulSfantului Nicolae Velimirovici, care va spune: "Siluan e mai mare decat toti ceilalti sfinti in dragostea sa! Cand citesti pe toti ceilalti, o disperare te cuprinde, dar niciodata nu se intampla asa ceva cu ceea ce a scris Siluan".

In necrologul dedicat Sfantului Siluan, publicat in revista misionara a eparhiei sale, Episcopul Nicolae scria: "Despre acest minunat monah nu se poate spune decat un singur lucru: era un suflet plin de blandete. Nu sunt singurul care sa fi simtit aceasta blandete, orice pelerin la Sfantul Munte care l-a intalnit a simtit aceasta blandete. Siluan era un barbat viguros, inalt; avea o barba neagra mare si, la prima vedere, infatisarea lui nu il facea atragator pentru cine nu-l cunostea. Dar era de ajuns o singura conversatie ca sa-l iubesti pe acest om. Vorbea despre nemasurata dragoste a lui Dumnezeu si ii facea pe pacatosi sa se judece foarte sever pe ei insisi. Acest minunat ascet era un simplu monah, dar plin de dragoste de Dumnezeu si de aproapele. Din toate partile Sfantului Munte numerosi monahi alergau la el sa-i primeasca sfaturile, dar era deosebit de iubit de monahii de la Hilandari si Sfantul Savva care vedea in el pe parintele lor duhovnicesc. Si pentru mine, Parintele Siluan mi-a fost de un mare ajutor duhovnicesc. Simteam cum rugaciunea lui ma intarea. La fiecare dintre vizitele mele la Sfantul Munte ma grabeam sa-l vizitez. Cartea vietii sale e smaltuita toata de margaritarele intelepciunii si de aurul dragostei. E o carte uriasa si nestricacioasa."

Inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Nicolae a scris "Simboluri si semne," 1932 si "Nomologia," 1940, iar in 1937, Nicolae a inceput sa faca o antologie a scrisorilor sale, numita "Epistole misionare." Aceasta antologie de sute de scrisori este o marturie a uimitoarei sale lucrari evanghelice si arata cat de ancorat era in prezent si in criza duhovniceasca a vremii.

In anul 1941, tot in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, Episcopul Nicolae este arestat de catre nazisti pe cand se afla in Manastirea Jicia, care a fost la scurta vreme jefuita si daramata, fiind apoi inchis in Manastirea Liubostinia, unde, dupa o executie in masa, a replicat spunand urmatoarele: "Aceasta este cultura germana, sa ucizi sute de sarbi nevinovati, din pricina mortii unui soldat german?! Si turcii erau mai drepti.".

Mai tarziu, acest "nou Gura de Aur" a fost transferat in Manastirea Voilovita de langa Pancevo, unde a stat inchis impreuna cu Patriarhul sarb Gavriil Dozici, pana la sfarsitul anului 1944.

La data de 14 decembrie 1944, Velimirovici este trimis la Dachau, impreuna cu Patriarhul sarb Gavriil Dojici, unde unele surse, indeosebi istoricii Bisericii, consemneaza ca a fost intemnitat si torturat. A stat doi ani in Dachau, vazand si patimind de pe urma unora din cele mai nemiloase chinuri care au existat vreodata. Nicolae spunea apoi ca a putut supravietui acestor chinuri groaznice numai cu ajutorul Maicii Domnului. in inchisoare a scris "Canon de rugaciune si cerere catre Preasfanta Nascatoare-de-Dumnezeu" si "Trei rugaciuni in umbra baionetelor nemtesti." Aceste scrieri sunt un fel de jurnal duhovnicesc al anilor de captivitate.

Pe 8 mai 1945, in urma eliberarii de catre Divizia Americana 36 din cadrul Fortelor Aliate, sfintii marturisitori Nicolae si Gavriil au scapat din inchisoare. Amandoi au cautat atunci adapost in Anglia. Dupa aceea, marturisitorul Gavriil s-a intors la Belgrad ca patriarh, in timp ce marturisitorul Nicolae a plecat in America, pentru a patra si cea din urma oara. Dupa ce i-au trecut durerile de spate si de picioare, episcopul surghiunit a inceput, ca de obicei, sa tina cuvantari in mai multe institutii academice. In iunie 1946 a fost premiat pentru stralucita lui activitate academica cu titlul de Doctor in Teologie la Universitatea Columbia - cu totul, Episcopul Nicolae a primit cinci doctorate.

Din 1946 pana in 1949, Cuviosul Nicolae, mereu credincios poporului sarb, a predat la Seminarul Sfantul Sava din Libertyville, Illinois. Dandu-si seama de nevoia sarbilor nascuti in America de a avea un catehism scris in engleza, a publicat "Credinta Sfintilor," 1949. In 1950, a scris un eseu in engleza despre mistica ortodoxa,"Universul semnelor si simbolurilor," precum si o carte in sarba numita "Tara de nicaieri." in 1951, pe cand preda la Sfantul Sava a scris "Viata Sfantului Sava." Dupa spusele distinsului profesor doctor Veselin Kesici, aceasta carte ne descopera ceva despre Episcopul Nicolae, in talcuirea facuta la sfarsitul "Vietii Sfantului Sava": "Sava a renuntat la casa lui linistita din Studenica si s-a rugat lui Dumnezeu sa moara in pamant strain." De ce s-a rugat pentru aceasta? Episcopul Nicolae da mai multe motive: protestul lui Sava impotriva neoranduielii politice, dorinta de a trezi constiinta oamenilor si credinta ca ii va putea ajuta la mantuire din afara. Aceste trei motive probabil ca au influentat hotararea Sfantul Episcop de a veni dupa razboi in America si de a nu se mai intoarce in Iugoslavia.

In 1951, indragitul Episcop Nicolae s-a mutat la Manastirea ortodoxa Rusa a Sfantului Tihon din South Canaan, Pennsylvania. Aici si-a petrecut ultimii cinci ani din viata pamanteasca, ca profesor, decan si, in cele din urma, rector al Seminarului. Si-a petrecut ultimii ani din viata ca o pilda de smerenie, precum si ca parinte duhovnicescal monahilor de la Manastirea Sfantului Tihon.

Facandu-se toate pentru toti, Nicolae a publicat articole in Rusa pentru toti cautatorii de Dumnezeu de la Sfantul Tihon. Usurinta si fluenta pe care o avea in limbile straine ii uimea pe toti. Nicolae putea citi, scrie si vorbi in sapte limbi straine. Pe langa activitatea lui de la Sfantul Tihon, Episcopul Nicolae tinea cursuri si la Seminarul Sfantul Vladimir din Crestwood, New York, si la Seminarul Ortodox si Manastirea Sfintei Treimi din Jordanville, New York.

Cerintele lui erau unele fundamentale: el preda, tu trebuia sa inveti si el te corecta. Poate una dintre cele mai uimitoare trasaturi ale cursurilor tinute de el era ca nu preda decat in engleza, in vremea in care foarte putine cursuri erau tinute in aceasta limba. Fara folosirea limbii engleze, multe din subtilitatile cursurilor lui s-ar fi pierdut. A extins folosirea englezei chiar si la biserica manastirii, unde, de multe ori, predica in aceasta limba. Adeseori credinciosii din parohie se plangeau de acest lucru, dar raspunsul lui era: "Au invatat si ati auzit atatea. Acum e timpul seminaristilor sa invete ceva."

Nu i-a uitat nici pe credinciosii sarbi si a publicat in 1952 "Secerisul Domnului" si"Casiana," o poveste a pocaintei. In 1953 a scris "Divanul," o carte despre Maica Domnului si minunile ei. Cea din urma carte a lui, "Singurul iubitor de oameni" a fost publicata postum, in 1958. Ultima lui activitate a fost la Institutul Biblic Sarb, unde a publicat o serie de sapte scrieri scurte pe felurite teme theologice: "Hristos a murit pentru noi," "Cugetari la cele sapte zile," "Ingerii, fratii nostri mai mari," "Sapte cereri,""Biblie si putere," "Scrisori misionare" si "Taina atingerii."

Sfantul si de-Dumnezeu-purtatorul Parintele nostru Episcop Nicolae a trecut la Domnul in timp ce se ruga, in noaptea dintre 17 si 18 martie 1956, in chilia lui modesta de la Seminarul Ortodox Sfantul Tihon. Avea 76 de ani. Slujba de inmormantare a fost facuta la Catedrala Sarba a Sfantului Sava din New York. Au venit credinciosi din toata lumea ca sa fie alaturi de unul dintre cei mai mari arhierei ortodocsi ai secolului al XX-lea. Din New York, trupul neinsufletit a fost dus in Libertyville, Illinois, la nord de Chicago, in Manastirea Sarba a Sfantului Sava, unde au fost tinute mai multe parastase. A fost inmormantat in partea de sud a manastirii, la 27 martie 1956.

Ca si Sfantul Sava, luminatorul Serbiei, Sfantul Episcop Nicolae a murit in pamant strain. In spatele bisericii mari a Manastirii Celie din satul sau natal, langa mormantul Arhimandritului Iustin Popovici (1979), era pregatit un loc pentru intoarcerea la credinciosii pe care i-a iubit atat de mult. Si, la 27 aprilie 1991, dupa 25 de ani de la adormirea intru Domnul, trupul Sfantului Episcop Nicolae a fost adus acasa, in vestul Serbiei. Credinciosii ortodocsi americani, si mai ales rusii ortodocsi nu l-au uitat pe Episcopul Nicolae. La Manastirea Sfantului Tihon, chilia lui a fost preschimbata intr-o camera de rugaciune si meditatie.

La data de 19 mai 2003, Sfantul Sinod al episcopilor Bisericii Ortodoxe Sarbe a hotarat, in unanimitate, trecerea Episcopului Nicolae Velimirovici al Ohridei si Jiciei in sinaxarul de sfinti al sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Cu adanca smerenie si recunostinta pentru mila Domnului, cadem inaintea iubitului sfant si prieten al lui Dumnezeu, strigand:

Parinte Ierarhe Nicolae, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Troparul Sfantului Nicolae Velimirovici - Glas 8

Propovaduitorule cu gura de aur al lui Hristos cel inviat,
Calauzitorule prin veacuri al neamului sarbesc purtator de cruce,
Alauta sunatoare a Sfantului Duh,
Inaltarea si dragostea calugarilor,
Bucuria si lauda preotiei, invatatorule al pocaintei, Vladica a tot norodul,
Capetenie a ostirii de rugatori ai lui Hristos,
Sfinte Nicolae al Sarbilor si a toate Pravoslavia,
Impreuna cu toti sfintii Serbiei Ceresti,
Roaga pre Unul Iubitorul-de-oameni
Sa daruiasca pace si intelegere neamului nostru.

Condacul Sfantului Nicolae Velimirovici - Glas 3

Nascandu-te in Leliciul Serbiei,
Arhipastor ai fost in Ohrida Sfantului Naum,
Pre Scaunul Sfantului Sava in Jicea ai statut
Norodul lui Dumnezeu cu Evanghelia ai invatat si luminat
La pocainta si iubirea de Hristos pre oameni ai adus,
Pentru Hristos, si patimire la Dachau ai rabdat:
Pentru aceasta proslavim pre tine,
Sfinte Nicolae, noule bineplacut al lui Dumnezeu!

Sfantul Nicolae Velimirovici - in marturia sfintilor contemporani

Sfantul Nicolae Velimirovici a fost numit, nu de putine ori, "Noul Gura de Aur al Serbiei". Sfantul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul rus al San Francisco-ului, care a fost in tinerete profesor la un seminar din eparhia Jiciei, spunea despre el ca este "un mare sfant, un Hrisostom al zilelor noastre, a carui insemnatate pentru Ortodoxia contemporana poate fi comparata doar cu cea a Mitropolitului Antonie Hrapovitki. Amandoi au fost dascali sobornicesti ai Bisericii Ortodoxe."

Despre Sfantul Nicolae Velimirovici, arhimandritul Iustin Popovici spunea urmatoarele:"El cugeta intru rugaciune, el filosofeaza intru rugaciune. Poti simti ca, printr-insul, graiesc sufletele purtatoare de lumina ale marile asceti ortodocsi, si mai ales minunatul suflet al Sfantului Simeon Noul Teolog. El il afla pe Dumnezeu intru rugaciune, si simte intreaga Zidire. In rugaciunea sa, tuturor se face partas. Aceasta lucrare se poate implini numai in Dreapta Slavire. Intregul suflet se aduna in rugaciune si paseste printr-acest lucru de o greutate covarsitoare, ce se cheama "lume", calauzit fiind de rugaciune; caci rugaciunea este singura calauza a mintii, a inimii si a voii, careia i s-a dat darul vederii."

Tot iubitul lui ucenic, Iustin Popovici, scria aceste cuvinte in 1961, la cinci ani dupa moartea Sfantului Episcop Nicolae:

"Iti multumim, Doamne - intr-insul avem un nou Apostol! Iti multumim, Doamne - intr-insul avem un nou Evanghelist! Iti multumim, Doamne - intr-insul avem un nou Marturisitor! Iti multumim, Doamne - intr-insul avem un nou Mucenic! Iti multumim, Doamne - intr-insul avem un nou Sfant!"

Sursa: Ed. Predania