POSTUL ȘI ROLUL LUI ÎN VIAȚA CREDINCIOȘILOR

Sensul spiritual al postului in viata crestina si timpul nostru

Precum bine se stie, postul este retinerea totala sau partiala de la anumite alimente si bauturi, pe un timp mai lung sau mai scurt, in scop religios-moral. Aceasta retinere de la mancari si bauturi trebuie insa insotita si de retinerea de la ganduri, pofte, patimi si fapte rele, ceea ce inseamna ca postul trupesc trebuie sa fie insotit de post sufletesc. Postul este de origine si instituire divina, de aceea il gasim practicat din vremuri stravechi, intalnindu-l aproape in toate religiile si la toate popoarele. Dupa unii Sfinti Parinti ca: Vaisile cel Mare, Ioan Gura de Aur si altii, el isi are originea in rai, prin interzicerea data de Dumnezeu protoparintilor nostri de a manca din pomul oprit.

Postul a fost practicat de evrei in Vechiul Testamment, fiind cerut si de Legea lui Moise (Deut. IX, 10; Lev. XVI, 29-31; Jud. XX, 26; I Regi VII, 6; Is. LVIII, 6; Ioil II, 15; Iona III, 5-8). Dupa exemplul Vechiului Testament, inainte de a-si incepe activitatea, Mantuitorul Hristos s-a retras in pustie, unde a postit 40 de zile si 40 de nopti (Matei IV, 2; Luca IV, 2), sanctionand astfel postul prin insusi exemplul Sau si desavarsindu-l prin aratareasensului sau adevarat, ca si a modului in care trebuie sa fie practicat (Matei VI, 16-18), de asemenea recomandandu-l, alaturi de rugaciune, drept mijlocul cel mai eficace de a izgoni diavolii (Matei XVII, 21; Marcu IX, 29).

Sfintii Apostoli si ucenicii lor au continuat practica postului dupa exemplul Mantuitorului, pregatindu-se totdeauna pentru misiuni importante prin post si rugaciune (Fapte XIII, 3; XIV, 23) de asemenea au recomandat crestinilor practica postului ca obligatie generala (Can. 66 si 69 apost.; Const. Apost. V, 15; Marturiile lui Herma, Iustin Martirul, Policarp, Varnava si Clement Romanul).

Sfintii Parinti din veacurile urmatoare au practicat si recomandat postul, subliniind valoarea deosebita a acestuia, iar prin hotararile unor Sinoade ecumenice si particulare, ca si prin canoanele unor Sfinti Parinti, postul a fost institutionalizat (can. 66 si 69 apost.; 89 sin VI ecum.; 49, 50, 51 si 52 Laodiceea; 1 Dionisie al Alexandriei; 15 Petru al Alexandriei; 8 si 10 Timotei al Alexandriei, s.a.).

Dintre Sfintii Parinti care au subliniat in mod deosebit importanta postului amintim pe: Irineu, Ieronim, Augustin, Epifaniu, Petru al Alexandriei, Vasile cel Mare, Atanasie celMare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nisa, Timotei si Teofil ai Alexandriei, Ioan Gura de Aur, Nichifor Marturisitorul, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschin si altii. Ei nu uita insa sa accentueze ca postul trupesc fara cel sufletesc este lipsit de orice valoare morala.

La inceput n-au existat prescriptii precise si obligatorii cu privire la timpul, durata si severitatea postului, dar cu vremea, autoritatea bisericeasca a stabilit prescriptii si norme care reglementau timpul, durata si modul de a posti. Despre acestea avem dovezi mai multe din veacul al IV-lea. Dar unele existau de mai inainte.

Conform Didahiei, zile de post pentru toti crestinii sunt miercurile si vinerile, iar canoanele 66 si 69 apostolice, Didascalia (cap. 21) si Constitutiile Apostolice (5, 13 si 15 alaturi de 7, 22 si 23) prescriu postul inainte de hirotonie, de botez si de impartasanie, inainte de Pasti si in zilele de miercuri si vineri. Dar nu in toate Bisericile postul era la fel de lung si de aspru. Calugarita spaniola Etheria noteaza in jurnalul ei (care dateaza din ultimul deceniu al veacului IV) ca in acea vreme, la Ierusalim, postul dinaintea Invierii Domnului (Postul Pastilor) era lasat la libera vointa a crestinilor, durata si asprimea lui nefiind stabilita in acea vreme. Cu timpul insa, dispozitiile bisericesti care reglementau disciplina postului s-au inmultit, oficializindu-se prin canoanele unor Sinoade ecumenice si particulare, sau ale unor Sfinti Parinti, uniformizindu-se si generalizandu-se intre veacurile VII-IX in intreaga Biserica Ortodoxa.

Cu privire la timpurile si durata postului, aceste dispozitii prevad urmatoarele:

1. Toate miercurile si vinerile de peste an, vechimea postului in aceste zile fiind testata de marturii din veacurile I-III (Didahia; Pastorul lui Herma; Tertulian; Origen, Clement Alexandrinul, s.a.) exceptie facand cele in care este dezlegare (harti) si anume: miercurea si vinerea din saptamana luminata; miercurea si vinerea din saptamana de dupa Rusalii; miercurile si vinerile dintre Nasterea Domnului si Botezul Domnului; miercurea si vinerea din saptamana Vamesului si Fariseului; miercurea si vinerea din saptamana branzei, in care se dezleaga la lapte, branza si oua. Regimul postului in zilele de miercuri si vineri e mai usor decat cel al Postului Patruzecimii.

2. Ajunari (posturi) de o zi pe an: Ajunul Botezului Domnului (5 ianuarie); Ajunarea din ziua taierii capului Sf. Ioan Botezatorul (29 august); Ajunarea din ziua Inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie). Aceste zile de post au un regim mai sever.

Posturile de mai multe zile in decursul anului bisericesc sunt:

1. Postul Patruzecimii (al Paresimilor, al Pastilor). Dupa marturiile unor Sfinti Parinti, numele i s-a dat dupa postul de 40 de zile al Mantuitorului Iisus Hristos; tinut inainte de iesirea Sa la propovaduire. Despre acest post voresc: canonul 69 apostolic, canonul 50 al sinodului din Laodiceea, canonul 56 si 89 al sinodului trulan, precum si numerosi Sfinti Parinti si scriitori bisericesti.

In privinta lungimii acestui post, la inceput el nu se tinea la fel peste tot: unii posteau o zi inainte de inviere, altii mai multe zile, pana la o saptamana. Din veacul IV avem dovezi ca acest post era de 40 de zile, iar apoi de 6 saptamani, pentru ca dupa aceea sa se fixeze la 7 saptamani (49 de zile), ultima saptamana, numita a Patimilor, fiind considerata ca un post deosebit, mai sever, legat de Pastele Rastignirii.

Acest post a fost socotit totdeauna drept cel mai sever, de aceea indrumarile tipiconale - pe baza canonului 50 Laodiceea, 56 trulan si 40 al Sf. Nichifor Marturisitorul - prescriu cu privire la el urmatoarele: "in sfanta si marea Patruzecime, in ziua dintai a saptamanii dintai, adica luni, nicidecum nu se cuvine a manca, asisderea si marti. Iar miercuri dupa savarsirea dumnezeiestii Liturghii a celor mai inainte sfintite, mancam paine calda si se da si apa calda cu mied. Iar cei ce nu pot sa pazeasca cele doua zile dintai, mananca si beau apa marti, dupa vecernie, asisderea si batranii. Sambetele si duminicile dezlegam numai la untdelemn si vin. Iar in celelalte saptamani ajunam pana seara cinci zile, mancand mancare uscata, afara de sambata si duminica. Peste in sfanta si marea Patruzecime nu mancam, afara de sarbatoarea Buneivestiri a Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu si de Duminica stalparilor."

Postul din ultima saptamana (a Patimilor) este cel mai aspru. Constitutiile Apostolice prescriu pentru aceasta saptamana urmatoarele: "In zilele Pastelor (adica insaptamana Patimilor) ajunati, incepand de luni pana vineri si sambata, sase zile, mancand numai paine, sare, fructe uscate si band numai apa si va abtineti atunci de vin si de carne (de peste), caci acestea sunt zile de intristare si nu zile festive. Si anume vinerea si sambata, cei ce pot sa nu guste nimic pana la cantarea de noapte a cocosului. Cine insa din cauza slabiciunii nu poate ajuna amandoua zilele, sa ajune cel putin sambata".

Postul Patruzecimii a fost privit totdeauna drept cel mai insemnat dintre toate posturile si cel mai potrivit pentru primirea de catre credinciosi a Sfintelor Taine a Pocaintei si Euharistiei, fiind cel mai nimerit prilej de curatire de pacate, rugaciune si fapte de milostenie. Canonul 69 apostolic osandea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii, iar pe laici cu excomunicarea, daca nu respectau Paresimile, asemenea miercurile si vinerile, admitand exceptii numai in caz de boala. Si porunca a IV-a bisericeascaconsidera acest post drept cel mai potrivit pentru implinirea obligatiei minimale a crestinilor, de marturisire a pacatelor.

2. Postul Sfintilor Apostoli. Potrivit Constitutiilor Apostolice, acest post a fost randuit de Biserica in amintirea Sfintilor Apostoli si indeosebi a Sf. Apostoli Petru si Pavel. Despre el stim din veacul IV. El tine de la Duminica I-a dupa Pogorarea Duhului Sfant(Duminica tuturor sfintilor) si pana in ziua sarbatorii Sf. Apostoli Petru si Pavel. El este mai usor decat cel al Paresimilor.

3. Postul Adormirii Maicii Domnului. Este cel mai nou dintre toate posturile, datand din veacul al V-lea. Durata lui de la 1 la 15 august s-a stabilit la un sinod din Constantinopol din 1166, tinand deci pana la sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului. Acest post e mai usor decat al Patruzecimii, dar mai aspru decat al Nasterii Domnuluisi al Sfintilor Apostoli. La sarbatoarea Schimbarea la Fata (6 august) se dezleaga la untdelemn, peste si vin.

4. Postul Nasterii Domnului. Cele mai vechi marturii despre acest post le avem din veacurile IV-V, de la Fericitul Augustin si de la episcopul Romei Leon cel Mare. Daca la inceput durata lui nu era pretutindeni la fel, la acelasi sinod din Constantinopol de la 1166, tinut sub patriarhul Luca Hrisoverghi, durata lui s-a stabilit la 40 de zile, anume de la 15 noiembrie pana la 25 decembrie. Ultima lui zi, adica 24 decembrie, este zi de ajun (ajunul Craciunului).

In privinta severitatii lor, locul intai il ocupa Postul Patruzecimii, dupa care urmeaza Postul Maicii Domnului; Postul Sf. Apostoli si al Nasterii Domnului sunt mai putin severe, fiind egale in aceasta privinta, in ele acordandu-se de mai multe ori dezlegare la untdelemn, vin si peste.

Cu privire la gradul de severitate sau de asprime, se deosebesc mai multe feluri de post si anume:

1. Ajunare sau post total - consta din abtinerea de la orice mancare si bautura.

2. Post aspru (xirofagie) - adica mancare uscata: paine, seminte, fructe uscate si apa, o singura data pe zi, dupa ora 15.

3. Post comun sau obisnuit - se mananca mancaruri pregatite din alimente vegetale cu untdelemn, mancandu-se de mai multe ori pe zi si gustandu-se si putin vin (dupa unii vinul nu este ingaduit).

4. Dezlegare de post sau post usor - se mananca peste si se bea vin.

Pastrandu-i sensul adevarat, postul este un mijloc de stapanire si infranare a poftelor, de intarire a vointei, de inaltare a sufletului catre Dumnezeu, de sporire in virtute, de detasare a crestinului de orice pofte si placeri senzuale. Bineinteles insa ca la retinerea de bucate trebuie adaugata o continua straduinta de dominare a poftelor si patimilor, de o curatire a gandurilor si simtirii, asadar de o disciplinare a vietii sub toate aspectele ei.

Adevaratul post este deci acela care imbina in mod fericit cele doua aspecte ale lui: aspectul trupesc si aspectul sufletesc, asadar cand retinerea de la bucate este impreuna cu retinerea de la pacate si cu efortul continuu spre virtute si progres duhovnicesc. Numerosi Sfinti Parinti insista asupra acestui fapt, subliniind ca postul trupesc fara cel sufletesc este lipsit de orice valoare morala. "Postul cel adevarat - spune Sf. Vasile cel Mare - consta in retinerea de la cele rele. Dezleaga toata legatura nedreptatii, iarta aproapelui tau vatamarile, daruieste lui datoriile. Tu nu mananci carne, dar mananci pe fratele tau. Tu te retii din vin, dar nu infranezi zburdarile trupului. Tu nu mananci pana seara, dar petreci ziua cu procese." (Despre post, 10).

Acelasi lucru il arata o stihira a Triodului, din Postul Mare: "Sa postim post primit, bine placut lui Dumnezeu: postul cel adevarat este instrainarea de rautate, infranarea limbii, lepadarea maniei, departarea de pofte, de clevetire, de minciuna si de juramant mincinos. Lipsa acestora este postul cel adevarat si bine primit" (Triod, stihira I de la stihoavna Vecerniei de luni, intaia saptamana din post).

Rezulta deci ca postul complet este cel ce uneste infranarea trupeasca cu cea spirituala, iar timpurile postului sunt perioade care ofera crestinului cele mai potrivite conditii, atmosfera si mijloacele de induhovnicire si imbunatatire morala.

In legatura cu sensul si semnificatia postului, mentionam faptul ca literatura teologicaromaneasca din a doua jumatate a veacului trecut, ca si cea din veacul nostru si mai ales cea din ultimele decenii, insumeaza un mare numar de pagini referitoare la post si la sensul lui cel adevarat. In manuale de liturgica, pastorala, morala si drept bisericesc, in studii si articole, in pastorale chiriarhale, in nenumarate predici publicate in volume sau in revistele noastre bisericesti, se accentueaza importanta postului sufletesc, fara insa a se nesocoti valoarea postului trupesc.

Luandu-se in considerare faptul nerespectarii disciplinei traditionale a postului in toate Bisericile Ortodoxe, prima Conferinta Panortodoxa de la Rodos - 1961 a inclus in lista temelor care urmeaza sa fie dezbatute in viitorul sinod al Bisericii Ortodoxe si problema privitoare la post in timpul nostru.

A patra Conferinta Panortodoxa de la Chambesy (Elvetia), din 1968 a mentinut pe lista temelor viitorului sinod si pe aceasta. Comisia interortodoxa pregatitoare a Sfantului si Marelui Sinod a incredintat aceasta tema spre tratare Bisericii Ortodoxe Sarbe. In cadrul lucrarilor ei din 16-28 iulie 1971, Comisia a facut cateva precizari in legatura cu tema respectiva. Ea a constatat de la inceput ca institutia postului in sanul Bisericii a evoluat in ceea ce priveste durata, felul de a posti si hrana folosita in timpul postului. Totodata ea a constatat faptul ca desi exista deosebiri in materie de post intreBisericile Ortodoxe (mai ales in legatura cu felul de a posti si cu hrana folosita), totusi acestea nu afecteaza nicidecum unitatea Bisericii si importanta postului in viata crestina.

Pornind de la constatare ca cea mai mare parte a credinciosilor contemporani nu respecta toate prescriptiile privitoare la post din cauza conditiilor diferite ale vietii actuale in raport cu cele din trecut, Comisia propune ca postul sa devina mai putin aspru, iar durata lui sa fie mai scurta, intrucat o schimbare de acest fel nu contrazice principiile postului si nici nu pericliteaza mantuirea credinciosilor.

Luandu-se in considerare raportul prezentat de Biserica Ortodoxa Sarba, ca si de comentariile Bisericilor din Cipru si Cehoslovacia, si de discutiile ulterioare, Comisia interortodoxa a facut urmatoarele propuneri:

1. Toate prescriptiile privitoare la post, care sunt in prezent in vigoare, trebuie sa fie respectate intocmai de catre monahi si de catre toti acei clerici si credinciosi care doresc si sunt in stare sa le tina.

2. Pentru crestinii care intampina greutati in practicarea postului din cauza conditiilor specifice de clima, de viata sau au greutati in procurarea alimentelor de post, Bisericile Ortodoxe sa ingaduie si consumarea unor altfel de alimente, adica de dulce, dar acest lucru trebuie sa fie considerat ca "o diminuare a postului, dupa imprejurari", ca un pogoramant sau forma mai putin aspra a postului.

3. Sa se respecte postul de miercuri si vineri in tot timpul anului, dar sa se ingaduie uleiul si pestele, cu exceptia zilelor de miercuri si vineri din perioada Postului Mare, sau cand in aceste zile cad sarbatorile inaltarii Sfintei Cruci, a Taierii capului Sf. Ioan Botezatorul si ajunul Bobotezei.

4. Sa se permita mancarea de dulce in toate miercurile si vinerile din perioada de laDuminica Tomei pana la Inaltare.

5. Durata Postului Mare trebuie sa ramana asa cum este, adica de 6 saptamani, plusSaptamana Patimilor, dupa prescriptiile Pascaliei si Tipicului. Prescriptiile actuale in ceea ce priveste cantitatea si felul alimentelor sa se mentina pentru prima saptamana si in Saptamana Patimilor. In celelalte zile, incepand cu a doua saptmana si pana laDuminica Floriilor inclusiv, afara de miercuri si vineri, sa se permita uleiul si pestele.

6. In ceea ce priveste Postul Craciunului, se fac doua propuneri: a) Sa se reduca durata lui la jumatate (20 de zile), urmand sa inceapa din 5 decembrie, si sa se permita consumarea uleiului si pestelui in timpul acestei perioade, cu exceptia ultimelor cinci zile; sau b) Sa se mentina postul la 40 de zile, ingaduindu-se uleiul si pestele in tot acest timp, in afara de primele trei si ultimele trei zile, cand trebuie sa se tina post aspru.

7. Sa se reduca Postul Sfintilor Apostoli la 8 zile, in cazul in care intre Duminica tuturor sfintilor si sarbatoarea sfintilor Apostoli exista un interval mai mare de opt zile, ingaduindu-se in acest post uleiul si pestele.

8. Postul Maicii Domnului dintre 1 si 15 august sa ramana asa cum este in ce priveste durata, dar sa se permita uleiul si pestele, cu exceptia zilelor de miercuri si vineri.

9. Daca sarbatorile Sfintilor Apostoli Petru si Pavel sau a Adormirii Maicii Domnului cad in zilele de miercuri si vineri, sa se suprime postul, intrucat ele au fost precedate de post.

Pozitia bisericii ortodoxe romane cu privire la posturile bisericesti

Biserica Ortodoxa Romana de la inceputurile ei a fost si a ramas credincioasainvataturii Bisericii Rasaritene, pastrand nestirbite randuielile si practica bisericeasca a postului, asa cum au fost stabilite de Sfintele Sinoade si de Sfintii Parinti. Avand legaturi neintrerupte cu Patriarhia Ecumenica a Constantinopolului, cu Patriarhiile rasaritene istorice, iar mai tarziu cu Bisericile Ortodoxe nationale, ea nu a nesocotit niciodata dispozitiile privitoare la disciplina si practica postului, recunoscute in intreaga Ortodoxie, cerand credinciosilor ei practicarea postului potrivit randuielilor canonice. Aceasta disciplina isi are temelia in oranduirile bisericesti din epoca patristica, fiind cuprinsa in canoane, in poruncile bisericesti, in Marturisirile de Credinta ale ei si in alte oranduiri, ca si in numeroase catehisme si marturisiri de credinta mai noi.

Precum rezulta din Marturisirea Ortodoxa a lui Petru Movila, din invatatura de Credinta Crestina Ortodoxa, din numeroase catehisme mai noi, din manuale de liturgica, pastorala, teologie morala, din numeroase studii si articole ale teologilor romani privitoare la post, din numeroase pastorale ale ierarhilor Bisericii noastre, din diferite indrumari si predici privitoare la post, scrise de cei mai competenti teologi si duhovnici, pozitia Bisericii Ortodoxe Romane cu privire la post se poate rezuma in urmatoarele:

1. Postul este de origine si instituire divina, fiind practicat atat in Vechiul Testament, cait si in Noul Testament, insusi Mantuitorul Hristos, practicandu-l si recomandandu-l urmasilor Sai.

2. Postul are un inalt sens religios. El este un act de cinstire a lui Dumnezeu, o jertfa benevola din partea crestinului, o renuntare de bunavoie la ceea ce nu ne-a fost oprit, din dragoste si pentru cinstirea lui Dumnezeu, in scopul propriei noastre desavarsiri morale. El este un exercitiu de infranare a poftelor si a patimilor, un mijloc de intarire a vointei si de practicare a virtutii, o forma a pocaintei si un mijloc de descatusare de tot ceea ce este potrivnic mantuirii noastre.

3. Atat in invatatura Mantuitorului, a Sfintilor Apostoli, a Sfintilor Parinti cat si din scrierile unor renumiti teologi, rezulta ca postul are doua aspecte: unul trupesc si altul sufletesc, spiritual, ceea ce corespunde postului extern si postului intern, care insa constituie o unitate. Postul trupesc sau extern, fara post sufletesc, este lipsit de deplina valoare morala, caci noi ne infranam de la hrana in scopul infranarii poftelor si patimilor, in scopul imbunatatirii si desavarsirii noastre duhovnicesti. Noi postim de bucate, ca sa postim de pacate, dupa afirmatia unor Sfinti Parinti. Retinerea de la bucate nu se face pentru valoarea acestui exercitiu in sine, ci pentru efectul pe care il are asupra vietii sufletesti a postitorului: infranarea si disparitia poftelor pacatoase, stapanirea vointei asupra patimilor si placerilor pacatoase, dobandirea libertatii fata de pornirile si poftele pacatoase, inaltarea si daruirea gandurilor noastre lui Dumnezeu prin rugaciune si meditatie etc.

De aici rezulta ca infranarea nu se refera numai la mancarea de la care ne retinem, ci la efectul acestei retineri asupra trupului si sufletului: infranarea si stapanirea poftelor, dorintelor, ispitelor si patimilor. Din acest motiv, Biserica ne indeamna sa postim postul cel adevarat, bineplacut lui Dumnezeu, care este: instrainarea de rautati, infranarea limbii, lepadarea maniei, departarea de pofte, de clevetire, de minciuna si de juramant fals. "Lipsa acestora e postul cel adevarat si bineprimit".

4. Biserica Ortodoxa Romana a cerut totdeauna credinciosilor ei respectarea disciplinei postului in conformitate cu randuielile canonice, dar ea n-a aplicat nicicind aceasta disciplina fara dragoste si fara intelegere fata de fiii ei duhovnicesti, fata de posibilitatile si nevoile acestora. Din acest motiv, ea a dat dezlegare de post nu numai in cazuri particulare, ci si atunci cand s-au ivit nevoi generale, determinate de diferite calamitati naturale: inundatii, cutremure, epidemii, foamete, seceta, foc, razboaie etc, in astfel de imprejurari ea acordand dezlegari generale de la post. Aceasta a facut-o tinand seama de invatatura si practica generala a Bisericii Ortodoxe, precum si de practica si exemplul unor Biserici Ortodoxe surori in cazuri asemanatoare.

Astfel, cunoastem cazuri in care unii din ierarhii Bisericii Ortodoxe Romane au sesizatSfantul Sinod, solicitand acordarea unor dispense de la disciplina postului, cu caracter mai larg. Este cunoscut cazul episcopului Partenie al Dunarii de Jos, care, la 4 mai 1899, tinand seama de starea economica, sociala si culturala a credinciosilor din acea vreme, de cresterea mortalitatii la copii si la varstnici, de prezenta unor boli epidemice care faceau ravagii si impotriva carora nu se putea lupta decat printr-o hrana mai buna si mai imbelsugata, a inaintat o cerere Sfantului Sinod, solicitand pentru credinciosi o dispensa mai generala de la post. Astfel, el ruga forul suprem de conducere a Bisericii noastre sa aprobe, pe de o parte, "imputinarea zilelor de post", iar pe de alta parte, "dezlegarea pentru o hrana mai buna si mai indestulatoare pentru cei bolnavi si slabi, pentru lehuze si copii, pentru batrani si neputinciosi, pentru scoli si cantine, internate si ospicii, pentru armata si taranimea rurala, pentru cei ce vin cu regularitate la serviciul divin sau zidesc si contribuie la zidiri si intemeieri de biserici, scoli si asezaminte de binefacere, precum si celor ce ajuta pe fete la maritat, pe tineri la invatatura, arte si meserii si pe toti cei ce fac mila si judecata dreapta cu vaduva si cu orfanul, cu saracul si cu miselul".

Dar nu numai in trecut, ci si in vremea noastra, Biserica Ortodoxa Romana tinand seama de noile realitati aparute in viata credinciosilor ei, precum si de nevoile fiilor ei duhovnicesti, la propunerea Patriarhului Justinian, in sedinta Sfantului Sinod din 27 februarie 1956 a hotarat urmatoarele:

1. Copiii pana la 7 ani sa fie dezlegati de pravila postului, putand manca in tot timpul anului orice fel de alimente.

2. Pentru copiii de la 7 la 12 ani si pentru credinciosii de orice varsta care sunt cuprinsi de slabiciuni si suferinte trupesti, pravila postului sa fie obligatorie numai in urmatoarele zile:

a. Toate miercurile si vinerile de peste an, afara de acelea cand este dezlegare de peste.

b. Prima si ultima saptamana din Sfantul Post al Pastelui si tot asa din Postul Nasterii Domnului.

c. De la 24 la 29 iunie (adica 5 zile din postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel).

d. De la 1 la 15 august (adica cele doua saptamani ale Postului Adormirii Maicii Domnului).

e. Ajunul Craciunului, ajunul Bobotezei, Taierea Capului Sfaintului Ioan (29 august) si Ziua Iinaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie).

3. Pentru celelalte zile si saptamaini din timpul marilor posturi bisericesti, copiii intre 7 si 12 ani si credinciosii de orice vairsta care suint suferinzi, sa fie dezlegati a mainca: peste, icre, oua, lapte si branza.

Iata deci o serioasa usurare si adaptare a postului la conditiile vremurilor noastre, facuta de Biserica noastra pentru credinciosii ei inainte de a se pune in discutie aceasta problema de catre toate Bisericile Ortodoxe.

5. In conditiile vietii de astazi, cand au aparut noi situatii in viata oamenilor, acestea n-au ramas fara urmari in viata Bisericii Ortodoxe Romane si a credinciosilor ei. Biserica Ortodoxa Romana in calitate de Biserica slujitoare lumii si fiilor ei duhovnicesti, este convinsa ca are datoria sa tina seama de aceste situatii din viata credinciosilor sai. De aceea, ea este de acord cu ideea de a se tine seama in aplicarea disciplinei postului la conditiile vremurilor noastre, printr-o hotarare a viitorului Sfant si Mare Sinod Ontodox. In acest fel, ea este convinsa ca va putea aduce un real serviciu fiilor ei duhovnicesti, precum si crestinilor ortodocsi din lumea intreaga, care, prin usurarea acestei discipline, potrivit unor situatii ale vremurilor noastre o vor putea respecta.

Cateva premise pentru reacomodarea randuielilor bisericesti privitoare la post

Recunoscand nevoia reacomodarii randuielilor bisericesti privitoare la post la conditiile vremurilor noastre, Biserica Ortodoxa Romana ramane insa credincioasa invataturii dogmatice, morale si disciplinare a Bisericii Rasaritului in ceea ce priveste postul, precum si traditia acestuia in viata Bisericii. Ea recunoaste inaltul sens si importanta valoare religios-morala a postului, care are origine si instituire divina.

Postul ramane o fapta bineplacuta lui Dumnezeu, un mijloc de despatimire, un act de daruire Lui, o jertfa consimtita pentru cinstirea si preamarirea lui Dumnezeu, un mijloc de dominare a poftelor, o renuntare de buna voie la unele placeri si desfatari trupesti pe un anumit timp, toate acestea facandu-se in scopul desavarsirii morale a crestinului. Postul inseamna un exercitiu de infranare a poftelor si patimilor din om, un mijloc de dobandire a stapanirii de sine prin intarirea vointei si practicarea virtutii, un mijloc de pocainta, de desprindere si purificare a omului de tot ceea ce i se opune si il indeparteaza de dobandirea propriei sale mantuiri.

Dar in conformitate cu invatatura Mantuitorului, cu parerea unanima a Sfintilor Parinti, ca si a unor renumiti teologi apartinatori tuturor Bisericilor Ortodoxe, postul trupesc fara postul sufletesc nu-si implineste deplin scopul lui. Asadar, nu trebuie nesocotit nici postul sufletesc, spiritual. Post nu e deci numai retinerea de la mancare si bautura ci aceasta sa fie imbinata cu schimbarea felului de viata: retinere de la pofte, placeri, desfatari si patimi, care sa asigure crestinului atmosfera spirituala necesara progresului sau duhovnicesc.

Biserica noastra considera ca adevaratul post este postul total, postul integral, care este post trupesc si post sufletesc in acelasi timp. De aceea, nici atitudinea de desconsiderare ori chiar de dispret fata de postul trupesc, manifestata de unii pentru a se sustrage de la obligativitatea postului, ori pentru a scoate in evidenta primatul spiritual al postului, nu poate fi aprobata. Acest fapt il sublinia un teolog roman, afirmand ca pentru crestinul umil care ar vrea sa implineasca porunca postului, "nesocotirea sau dispretul fata de postul trupesc constituie un fel de sminteala, caci postul trupesc este el insusi un act cu caracter spiritual: o incordare a vointei, o rezistare in fata poftei, o realizare a domniei spiritului".

Pe de alta parte nu trebuie sa se uite ca in conceptia ortodoxa, trupul si sufletul se afla intr-o unitate fiintiala ceea ce inseamna ca unul exercita asupra celuilalt influente reciproce. Dar, desigur, pentru a trezi si ridica astazi interesul crestinilor fata de postul total sau integral, este nevoie sa sporim in ei dorinta de desavarsire in viata morala, deci de imbunatatire duhovniceasca.

Referindu-se acum in mod concret la potrivirea randuielilor bisericesti privitoare la post cu unele situatii ale timpului nostru mentionam ca Biserica Ortodoxa Romana a inregistrat cu satisfactie propunerile facute in aceasta privinta de catre Comisia interortodoxa pregatitoare, in cadrul lucrarilor ei din 16-28 iulie 1971, propuneri care, desigur inseamna o usurare a respectarii disciplinei postului de catre credinciosi, dovedind o serioasa incercare de potrivire a acestei discipline la conditiile vremurilor noastre. Dar aceste propuneri nu trebuie privite nici ca definitive, nici pe deplin satisfacatoare, ele putand, desigur, sa fie imbunatatite fie inainte de prezentarea lor in discutia Sfantului si Marelui Sinod, fie in decursul dezbaterilor din cadrul acestuia. Esential este ca "diminuarea" sau "pogoramantul" de la disciplina traditionala a postului sa poata ajuta efectiv pe credinciosii Bisericii Ortodoxe Romane la respectarea disciplinei postului astfel reacomodata, pentru ca practica postului in viitor sa fie reintrodusa in viata crestinilor ortodocsi intr-o masura cat mai larga si cat mai generala.

Dar pentru rezolvarea acestei probleme, Sfantul si Marele Sinod va trebui sa tina seama si de conditiile geografice diferite sau specifice unor zone, in care traiesc unii dintre credinciosii Bisericii Ortodoxe, luand in considerare ca disciplina postului a fost randuita indeosebi de monahi (de la manastiri trecand la credinciosii de rand), tinandu-se seama de climatul mediteranean, suficient de calduros si bogat in hrana vegetala. De aceea astazi, cand Biserica Ortodoxa are credinciosi care traiesc in zone climatice aspre, unde nu e posibila cultivarea legumelor si fructelor si unde frigul si zapada sunt prezente aproape in tot timpul anului, acestia fiind nevoiti sa consume aproape numai carne si grasime spre a rezista gerului, nu poate fi vorba de o disciplina unica a postului, valabila pentru toti crestinii de pretutindeni. De aceea, in reacomodarea randuielilor privitoare la post, va trebui sa se tina seama si de aceste realitati.

Pe de alta parte, va trebui sa se acorde mai multa imputernicire autoritate si libertate duhovnicilor, in aplicarea individuala sau colectiva a disciplinei postului, fie la dezlegarile pe care le vor putea acorda, fie in privinta canoanelor sau epitimiilor date pentru nerespectarea acestei discipline. Caci pe langa toate "diminuarile" sau "pogoramintele" pe care Sfantul si Marele Sinod le va face, duhovnicul va trebui imputernicit cu dreptul de a spori aceste pogoraminte atat cu privire la durata postului, cat si cu privire la alimentele permise a fi consumate, tinand seama de nivelul religios-moral al credinciosilor, de conditiile de viata in care traiesc, de felul si greutatea muncii pe care o presteaza (stiut fiind ca antidotul principal impotriva toxicitatii este laptele), cat si de mediul social in care isi desfasoara munca, mare parte dintre muncitori fiind nevoiti sa manance la cantine, bufete, restaurante etc, unde, se stie, nu se pregatesc mancaruri de post.

Pastrand dispozitiile traditionale care reglementeaza posturile ca obligatorii pentru monahi, precum si pentru clericii si credinciosii care sunt in masura si voiesc sa le respecte, dar acordand "pogoraminte" de la aceasta disciplina si extinzand sfera celor ce beneficiaza de ele, de asemenea, adaptand dispozitiile generale privitoare la post la conditiile geografice si de clima, ca si la conditiile sociale si de munca si dand o mai mare imputernicire duhovnicilor in interpretarea canoanelor si largirea pogoramintelor acolo unde este vorba de cazuri, conditii si imprejurari speciale, Sfantul si MareleSinod al Bisericii Ortodoxe va putea rezolva in mod satisfacator problema potrivirii randuielilor bisericesti privitoare la post la unele situatii ale vremurilor noastre, tinand seama si de greutatile unor credinciosi de a observa si pastra poate vechile randuieli, dar aducand si liniste in constiinta credinciosilor mai ravnitori. Prin aceasta se va putea ajunge la o mai mare pretuire si la o mai larga practicare a postului din partea credinciosilor ceea ce va contribui la progresul vietii lor religios-morale si la o sporire a autoritatii bisericesti in ochii lor.

prof. dr. Ioan Zagrean

pr. dr. Nicolae Necula

SURSA: crestinortodox

PELERINAJUL LA SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI CUVIOS DIMITRIE CEL NOU, OCROTITORUL BUCURESTIULUI , 23-28 OCTOMBRIE 2015

Pelerinajul la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor (prăznuit la 27 octombrie), organizat ca în fiecare an de Patriarhia Română şi Arhiepiscopia Bucureştilor, se va desfăşura în perioada 23-28 octombrie 2015 după următorul program:
Vineri, 23 octombrie 2015, la ora 12.00, va avea loc procesiunea Calea Sfinţilor cu Sfintele Moaşte ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor de la Catedrala patriarhală, pe bulevardul Regina Maria până la baza Colinei Patriarhiei. De la aceeaşi oră, 12.00, de la Catedrala mitropolitană Sfântul Spiridon Nou, vor fi aduse în procesiune Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena pe traseul Calea Şerban Vodă, strada Bibescu Vodă până la urcarea pe Dealul Patriarhiei.
Cele două procesiuni se vor întâlni la Sfânta Cruce brâncovenească din piatră de la baza Colinei Patriarhiei, unde va avea loc întâmpinarea Sfintelor Moaşte ale Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, aduse la Bucureşti de la Mănăstirea „Sfântul Pavel” din Muntele Athosde o delegaţie a Bisericii Ortodoxe a Greciei condusă de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Pavlos (Pavel) de Drama.
La ora 12.30, procesiunea Calea Sfinţilor cu Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Trei Ierarhi, ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor şi ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena va continua de la Sfânta Cruce brâncovenească până la Catedrala Patriarhală, unde acestea vor fi întâmpinate de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel la Altarul de vară de lângă Catedrala patriarhală. Apoi, Sfintele Moaşte vor fi depuse spre închinare în noul baldachin de pe Colina Patriarhiei pentru a fi cinstite de către cler şi credincioşi până în ziua de miercuri, 28 octombrie 2015.
Sâmbătă, 24 octombrie 2015, de la ora 9.30, va avea loc Sfânta Liturghie arhierească în Catedrala patriarhală, iar duminică, 25 octombrie 2015, de la ora 9.30, Sfânta Liturghie arhierească va fi oficiată la Altarul de vară de lângă Catedrala patriarhală.
Luni, 26 octombrie 2015, la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, de la ora 9.30, Înaltpreasfinţitul Părinte Pavlos (Pavel) de Drama va oficia Sfânta Liturghie, împreună cu alţi ierarhi din ţară şi străinătate, preoţi şi diaconi, la Altarul de vară de lângă Catedrala patriarhală.
Marţi, 27 octombrie 2015, la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, între orele 7.00 – 8.30, în Catedrala Patriarhală va fi oficiată Sfânta Liturghie pentru credincioşii care doresc să se împărtăşească. În continuare, de la ora 9.30, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel va oficia Sfânta Liturghie solemnă, împreună cu un sobor de ierarhi români şi greci, preoţi şi diaconi, la Altarul de vară.
De asemenea, marţi 27 octombrie 2015, la ora 19.00, la Sala Radio din Bucureşti va avea loc etapa finală a celei de a opta ediţii a concursului coral național de muzică bisericească intitulat Lăudați pe Domnul, organizat de Patriarhia Română în parteneriat cu Societatea Română de Radiodifuziune. Anul acesta concursul a avut două secțiuni: interpretare pentru coruri ale mănăstirilor din cele şase mitropolii din ţară şi compoziție muzicală de cântări la Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur. La acest eveniment muzical invitați speciali sunt Corul de copii Radio, dirijor Voicu Popescu, şi actrița Ana Calciu.
Miercuri, 28 octombrie 2015, la sărbătoarea Sfântului Ierarh Iachint de Vicina, la ora 7.00, va fi oficiată Sfânta Liturghie arhierească în Catedrala patriarhală, urmată de slujba de Te Deum în deschiderea şedinţei solemne a Sfântului Sinod.
De la ora 10.00, în Sala Sinodală din Reşedinţa Patriahală, va avea loc şedinţa solemnă a Sfântului Sinod cu tema 2015 - Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhiiîn Patriarhia Română.În cadrul şedinţei solemne vor fi evaluate cele mai importante manifestări cu caracter religios-duhovnicesc, cultural-editorial şi mediatic desfăşurate de eparhiile Patriarhiei Române din ţară şi din străinătate în anul 2015.
Delegaţia Bisericii Greciei condusă de Înaltpreasfinţitul Părinte Pavel de Drama cu Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Trei Ierarhi aduse de la Mănăstirea „Sfântul Pavel” din Muntele Athos se va întoarce în Grecia în după-amiaza zilei de miercuri, 28 octombrie 2015.
Sfintele Moaşte ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor şi ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena vor rămâne spre cinstire în baldachinul de pe Colina Patriarhiei până la închinarea ultimului pelerin.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

RIDICAREA HARULUI

Această stare nu este, însă, una care să dureze mult. Răstimpul rămânerii Harului după cea dintâi cercetare a sa diferă de la om la om, depinzând de diferiţi factori: râvna omului, modul său de viaţă, iconomia lui Dumnezeu etc. In orice caz, după o anumită perioadă de timp, Harul se împuţinează.

Este o stare despre care vorbesc toţi Sfinţii Părinţi. Diferă, însă, termenii folosiţi: „împuţinare", „ridicare", „părăsire", „părăsirea de Dumnezeu" etc. Totuşi, este vorba despre acelaşi lucru, care se petrece din diferite pricini.

Ce este, însă, ridicarea Harului? Este într-adevăr ridicare şi părăsire? Şi cum este cu putinţă ca Dumnezeu să-l părăsească desăvârşit pe om?

Cu privire la aceasta, cuvântul Părinţilor este deosebit de grăitor: „Desigur, nu este vorba de o îndepărtare totală, obiectivă a Harului, ci sufletul trăieşte, subiectiv, micşorarea lucrării Harului drept părăsire din partea lui Dumnezeu.

Vederea - contemplarea (theoria) slăbeşte treptat şi această slăbire este trăită de om drept părăsire din partea lui Dumnezeu.

Sfântul Diadoh al Foticeii vorbeşte despre retragerea povăţuitoare a Harului şi despre retragerea sa ca lepădare. Prima are loc din pricini cunoscute numai lui Dumnezeu, spre mântuirea şi înţelepţirea noastră, iar a doua, ca urmare a păcatelor noastre.

Din acestea reiese limpede faptul că Harul nu se îndepărtează cu totul de la om, ci se ascunde, mai bine zis se împuţinează pentru a-i da omului prilejul să lupte cu păcatul, să-şi războiască patimile şi să tânjească după venirea sa din nou. Această luptă, aşa cum vom arăta în continuare, este dureroasă şi se deosebeşte ca durată de la om la om. Totuşi, mulţi ani omul se află în pustiu... Are simţământul că străbate un pustiu duhovnicesc, o ţară unde nu există suflarea dătătoare-de-viaţă a Harului Dumnezeiesc.

Care este raţiunea împuţinării Harului? Sfântul Diadoh scrie: „Credem că suntem prunci adevăraţi ai Harului lui Dumnezeu, alăptaţi de el prin mici retrageri şi dese mângâieri, pentru ca, prin bunătatea lui, să ajungem la [starea] bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei (Efeseni 4:13)." In acest fel, creştem duhovniceşte şi din prunci „ţinuţi la sân" ajungem la vârsta plinătăţii lui Hristos, dobândim, adică, părtăşia cu Hristos. Iar această părtăşie este însăşi mântuirea omului.

De altfel, nu putem păstra Harul lui Dumnezeu fiindcă suntem pătimaşi. Harul ne arată drumul şi sfârşitul alergării, iar apoi ne lasă să ne curăţim, aşa încât să ne învrednicim de acest „sfârşit". De multe ori, în viaţa noastră duhovnicească, simţim că trupul nu poa-te urma sufletului pe calea îndumnezeirii: „Căci duhul este osârduitor, dar trupul, neputincios" (Matei 26:41). Prin această pedagogie a lui Dumnezeu, i se dă într-o oarecare măsură şi trupului putinţa de a păşi pe calea străbătută de suflet.
Referindu-se la drumul făcut de magi pentru a se închina lui Hristos şi cu deosebire la pierderea stelei care îi călăuzea, Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: „După cum steaua luminoasă ce îi conducea şi îi mângâia pe magi în calea lor s-a ascuns de la ei pentru a le pune la încercare răbdarea şi bărbăţia, iar arătându-li-se apoi iarăşi, mai mult decât prima dată i-a bucurat: «Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte» (Matei 2:10), tot astfel obişnuieşte să facă şi Harul lui Dumnezeu cu robii şi prietenii Săi, după cum spun dumnezeieştii Părinţi, cei aşa-numiţi niptici şi, desigur, Sfântul Diadoh.

Ca o mamă iubitoare de fii, acesta îi mângâie şi îi bucură pe copiii săi cu strălucirea, cu dumnezeieştile sale energii şi daruri, luminându-le mintea, străpungându-le nespus de dulce inima, încălzind-o şi înălţându-i la dragostea lui Dumnezeu; alteori se ascunde de la ei şi se îndepărtează, lăsând, adică, ispitele să vină asupra lor, aşa cum face şi o mamă de multe ori, ascunzându-se de copiii ei ca să le pună la încercare răbdarea şi bărbăţia inimii, ca ei să se arate, prin ispite şi necazuri, bărbaţi, iar nu să rămână pentru totdeauna prunci, ca să plângă şi să caute fierbinte Harul Dumnezeiesc pe care l-au pierdut. Şi ca, iarăşi desfătându-se de el, să se bucure mai mult, asemenea unui copil care, pierzându-şi mama, o caută cu bocete şi cu lacrimi, iar când o vede ivindu-se din vreun ungher, aleargă cu o nespusă bucurie şi se aruncă în braţele ei, plângând şi râzând deopotrivă.

Această perioadă este una în care omul se străduieşte să dobândească statornic înlăuntrul său Harul pe care l-a gustat la cea dintâi cercetare a sa. Odată cu această lucrare, ce pentru atletul şi nevoitorul pe calea duhovnicească poate dura ani îndelungaţi, ia naştere conştiinţa dogmatică.

Deşi întru totul binecuvântată, perioada aceasta nu este una uşoară. Omul trece prin mari suferinţe şi este cuprins de o întristare negrăită. Tocmai asupra acestui aspect stăruie în scrierile lor dumnezeieştii Părinţi, ca unii ce au trăit ei înşişi, prin cercare, cele pe care le descriem.

Sfântul Isaac Şirul descoperă în parte această suferinţă: „Câteodată sufletul nostru se sufocă şi este ca potopit de valuri. Fie că citeşte cineva din Scriptură, fie că liturghiseşte, fie că se apropie de orice alt lucru, primeşte întuneric peste întuneric. Unul ca acesta se retrage şi adesea nu este lăsat nici măcar să se apropie. Şi nu crede nicidecum că se va schimba şi va fi în pace. în acest ceas e plin de deznădejde şi de frică, iar nădejdea în Dumnezeu şi mângâierea credinţei au părăsit cu totul sufletul, care este plin numai de îndoială şi frică.

Suferinţa este nespus de mare. Sufletul L-a cunoscut pe Dumne-zeu, iar acum a pierdut această părtăşie cu El. înainte de a-L cunoaşte, toate erau mulţumitoare. Viaţa omenească cu mărunţişurile şi cu clipele ei plăcute îl bucurau. Acum însă, toate acestea nu-i mai aduc bucurie. Omul a pierdut Harul lui Dumnezeu şi este fără de mângâiere. Cade în deznădejdea cea după Dumnezeu. Acesta este, de altfel, un privilegiu al deznădejdii. Plânsul este un mod de viaţă. Pocăinţa nu cunoaşte limite. Harul lui Dumnezeu, care în chip tainic se află în inimă, îl face pe om să nu deznădăjduiască, aşa încât acesta începe să se dedea rugăciunii fierbinţi, suspinelor necontenite, iar ochii îi devin izvoare nesecate de lacrimi. Strigă neîncetat către Dumnezeu. Viaţa sa este adăpată de suferinţă.

Sfântul Simeon Noul Teolog descrie în imagini grăitoare această experienţă:
,,[O, ce lucru ascuns de toată fiinţa cea zidită!]
şi care e lumina [cea gândită] care nu e văzută de nimeni
şi care e bogăţia cea mare, pe care n-a putut s-o afle
sau [să o dobândească nicidecum] cineva din lume?
Ea este de fapt tuturor [neprinsă] şi neîncăpută în lume,
dar mai dorită şi mai poftită decât toată lumea,
întrucât Dumnezeu [covârşeşte] cele văzute pe care le-a creat El însuşi.
Prin aceasta sunt rănit de iubirea Lui
şi întrucât nu mi Se face văzut,
cugetarea mea se usucă,
îmi arde mintea şi inima şi suspin.
Umblu şi caut cu aprindere ici şi colo
şi nicăieri aflu pe Cel iubit de sufletul meu.
Privesc adesea împrejur ca să văd pe Doritul meu
şi Acela, ca nevăzut, nu Se arată nicidecum.

Atunci putem vorbi despre tânguirea lui Adam în însăşi viaţa noastră. Putem să înţelegem întristarea care l-a cuprins pe Adam după ce a săvârşit păcatul. Tot astfel a simţit şi Sfântul Siluan. A simţit pierderea sau împuţinarea Harului asemenea strămoşului Adam. De aceea scrie cu durere şi cu tânguire:

„Nu-mi este dorită pustia. Nu-mi sunt dragi munţii înalţi, nici lunca, nici pădurea, nici cântul păsărilor; nimica îmi este drag. Sufletu-mi zace în mare durere: scârbit-am pre Domnul. Şi de m-ar lua Domnul din nou în Rai, încă şi acolo mă voi mâhni şi voi plânge: pentru ce pre Dumnezeul cel iubit am întristat."

Alungat din Rai, Adam vărsa râuri de lacrimi izvorâte din inima sa rănită. Asemenea lui, tot sufletul care L-a cunoscut pe Domnul se tânguieşte după El şi spune:

„Unde eşti, Doamne? Unde eşti, Lumina mea? Căci Ţi-ai ascuns faţa de la mine, şi sufletu-mi îndelung nu Te vede, şi tânjeşte dupre Tine, şi cu lacrămi caută pre Tine. Unde este Domnul meu? Pentru ce nu îl văd în sufletul meu? Ce îl opreşte a viia întru mine? Nu este dară întru mine a lui Hristos smerenie şi iubirea pentru vrăjmaşi. Dumnezeu este iubire fără saţiu, şi a o înfăţişa este cu neputinţă.

Atunci nevoitorul trăieşte cu toată fiinţa sa moartea, în măsura în care adevărata moarte este tocmai despărţirea omului de Dumnezeu. Dumnezeu este viaţă. Iar îndepărtarea de viaţă aduce inevitabil cu sine moartea. In această perioadă, omul poate simţi pomenirea morţii ca harismă, ca dar. Repetăm, nu este vorba despre acea deznădejde omenească, ci despre „deznădejdea cea după Dumnezeu". Nu despre frica de Dumnezeu înţeleasă omeneşte, ci despre frica lui Dumnezeu după Har.

Cunoaştem aceasta deoarece în cazul din urmă ia naştere însuflarea, rugăciunea! Cu adevărat, potrivit Sfinţilor Părinţi, pomenirea morţii nu este o simplă aducere-aminte de moarte, de altfel la îndemâna tuturor celor care văd caracterul stricăcios al acestei lumi. Este şi aceasta. Insă pomenirea morţii este mai cu seamă o harismă dumnezeiască.

Domnul a murit pentru om. Iar omul, la rândul său, a murit cu adevărat pentru Dumnezeu. Nevoitorul în viaţa duhovnicească vede moartea în toate cele dinlăuntru ale sale, în întreaga sa fiinţă. După cum la simţirea Harului înlăuntrul său trăieşte bucuria Paştilor, văzându-le pe toate cele din afară scăldate în lumină, tot astfel se petrece, la polul opus, odată ce în fiinţa sa se înstăpâneşte simţământul morţii. Toate sunt moarte. Nimic nu îl mulţumeşte. Vede moartea pretutindeni. Pe toţi oamenii îi vede stricăcioşi, muritori. De aceea nici nu caută să aibă stăpânire peste cei muritori. Nu este oare o privelişte sinistră să vezi pe cineva stăpânind peste cei morţi şi muritori, arătându-se pe sine „mai-marele" unui cimitir?

Aceasta este kenoza omului după pilda kenozei lui Hristos. Sfinţii trec, în orice caz, prin această stare. Este un iad, o străbatere a iadului. Flăcările iadului ard totul: dispoziţia lăuntrică, dorinţa, până şi trupul însuşi.

Este important să ne aplecăm asupra acestei perioade a vieţii duhovniceşti şi să încercăm să o explicăm, întrucât mulţi sunt cei care o străbat, fără a cunoaşte, însă, ce este cu adevărat. Ajung până la cea mai de jos treaptă a deznădejdii fiindcă nu cunosc cele ale vieţii duhovniceşti, nici pedagogia lui Dumnezeu. Astfel, îşi pierd minţile, se deznădăjduiesc de mântuirea lor. Există cazuri când unii monahi îşi părăsesc mănăstirea şi pleacă în lume, încălcând făgăduinţele pe care le-au făcut înaintea Domnului la tunderea lor. Alţii aleargă la psihiatri, pentru a primi de la ei o explicaţie cu privire la stările prin care trec, iar alţii ajung chiar la nebunie.

Tuturor le spunem că această stare este firească. Toţi cei care duc lupta cea bună trec prin această ispită şi dobândesc, astfel, experienţă duhovnicească. De aceea, este nevoie de multă răbdare şi de rugăciune fierbinte şi statornică. Apostolul Pavel scrie: „Răbdaţi spre înţelepţire. Dumnezeu Se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi, şi nu fii adevăraţi" (Evrei 12:7-9).

Trebuie spus că puţina rugăciune făcută în acest răstimp echivalează cu multele ore de rugăciune din perioada de mai înainte. Omul învaţă acum să se roage cu mintea. Deprinde felurite moduri de lucrare a rugăciunii minţii. Din multa durere şi din adânca pocăinţă, mintea nevoitorului se adună în inimă. Plânge. După cum corabia aruncă ancora în adâncul mării, tot astfel şi mintea se cufundă în adâncurile inimii şi rămâne acolo. Aceasta este rugăciunea minţii.

De vreme ce ştim că starea aceasta este firească, trebuie să cunoaştem şi felul în care să ne raportăm la ea.

Invăţătura patristică îl povăţuieşte pe om la răbdare, rugăciune şi cercetarea unor astfel de povăţuitori duhovniceşti care să cunoască din experienţă aceste stări cu adevărat binecuvântate. Fireşte, este trebuinţă de oameni care să fi trecut prin treptele rugăciunii, aceştia fiind acei duhovnici adevăraţi şi neînşelaţi, în stare să călăuzească poporul lui Dumnezeu. Tocmai în aceasta constă, în vremurile noastre, marea valoare a monahilor. Ei îi odihnesc, îi povăţuiesc, îi însuflă şi îi liniştesc pe oameni.

Sfântul Diadoh accentuează faptul că este cu neputinţă să dobândim deplinătatea Harului Dumnezeiesc. De aceea sufletul şi rabdă dureri, de aceea şi este trebuinţă de purtarea unei lupte, astfel încât, încetul cu încetul, omul să primească Harul, să dobândească viaţa, iar ceea ce este muritor să fie înghiţit de nemurire.

+ Ierotei Vlahos,
Mitropolit de Nafpaktos

PĂCATUL CEL MAI MARE

Odata, un calugar a fost intrebat:

 - Parinte, care este cel mai mare pacat ?

 - Sinuciderea este, fara indoiala, cel mai groaznic pacat. Nimeni nu aredreptul sa isi ia viata pe care Dumnezeu, din bunatate, i-a dat-o. Chiar daca, in viata, ne incearca mari greutati sau deznadejdi, Dumnezeu ne-a dat si puterea de a trece peste ele, iar prin rugaciune si cainta, toate vor parea mai usoare.

 Iuda a fost cel care s-a rupt de Iisus si de invatatura Sa. Treptat, inima lui s-a indepartat de Dumnezeu si locul dragostei si al vointei a fost luat de nechibzuinta. Increderea data de credinta a disparut. Mai intai, Iuda nu a fost de acord cu Iisus, apoi L-a tradat, pentru ca, in final, sa isi ia viata, ca semn al ruperii totale de Dumnezeu. Iuda nu s-a omorat din deznadejde, ci din ura. Si, de aceea, sinuciderea este cel mai mare pacat.

 Inima ta trebuie sa traiasca in speranta indreptarii, a mantuirii, nu sa fie omorata. Chiar si cel mai pacatos om nu trebuie sa cada prada deznadejdii, ci sa aiba incredere in mila si bunatatea lui Dumnezeu. Prin sinucidere, omul nu scapa de necazuri, ci se condamna singur la neputinta, nemeritandu-si astfel mantuirea. A-ti lua viata nu este eroism, ci lasitate.

 Voi l-ati lauda pe capitanul care, de teama furtunii, ar vrea sa-si scufunde singur corabia, inecand tot ce este pe ea ? Furtuni de pacate ne incearca si pe noi. Sa renuntam la lupta ? Sa renuntam la viata ? Sa inecam singuri tot ce e mai bun in noi: speranta, iubirea, dorinta de viata ? In nici un caz. Cu atat mai mare este meritul celui ce reuseste in viata, trecand peste obstacole si greutati!

"Cine nu crede ca va invia si ca va da socoteala, ci gandeste ca toata fiinta sa se margineste la viata aceasta, aceluia nu-i va pasa prea mult de faptele bune. Credinta in Inviere este adevarata mangaiere in suferinti, in lupta cu ostenelile si cu greutatile vietii. Nici un om nu trebuie sa deznadajduiasca."

DRAGOSTEA CĂLUGĂRULUI

Pe un drum, un caine a sarit la un om si a inceput sa-l latre. Omul, insa, a pus imediat mana pe o piatra si a aruncat dupa animal. Cainele s-a ferit si, ce sa vezi ?!, a sarit mai tare la om, gata-gata sa-l muste. Speriat rau, omul a mai apucat doar sa intre intr-o curte si sa tranteasca poarta. Acum statea acolo, in timp ce cainele urla de mama focului dincolo de gard.

 Chiar in acel timp, a trecut pe strada si un calugar. Vazandu-l, cainele a sarit la parinte, latrand si aratandu-si coltii. Linistit, calugarul a scos o bucata de paine din traista si i-a intins-o catelului. Imediat, acesta a incetat sa latre, s-a apropiat usor-usor si, dandu-si seama de bunatatea omului, a luat bucatica de paine chiar din mana acestuia si a inceput sa o manance de zor. Apoi s-a asezat langa calugar, dand din coada.

- Vezi, omule - i-a spus parintele celui din spatele gardului - bunatatea naste totdeauna bunatate. Daca tu ai fost rau cu cainele, cum ai fi vrut sa fie el cu tine. Hai, vino si mangaie-l!

 Sa nu mai faci niciodata un rau, acolo unde poti face bine. Si crede-ma, oriunde si oricand poti face numai bine. De tine depinde!

"Dragostea este bucuria de a face altora bucurii."

NU TE FERI DE OSTENELI, ȘI ȚI SE VA DA DEGRABĂ ISIHIA DE CĂTRE DUMNEZEU

Marele Antonie nu a stabilit la întâmplare ordinea canoanelor. Toate au o dezvoltare firească, formează o întreagă clădire. Un înţeles se dezvoltă în următorul. Mai înainte ne-a spus că, dacă nu vrem să ne întoarcem la vechea noastră viaţă, atunci să nu fim lacomi la mâncare. Lucrul acesta are importanţă pentru a trece la canonul de mai sus. Cine începe să-şi piardă legătura cu pocăinţa suferă un dezechilibru: mai întâi se dedă la mâncare, apoi la vorbărie şi, în cele din urmă, la încercarea de a atrage dragostea celorlalţi, de a ajunge centrul atenţiei, de a voi să fie ceva în mediul lui. Dar nimeni nu-l recunoaşte, pentru că fiecare este aplecat spre propriile sale probleme, spre propriile lui griji, spre propria sa viaţă. Şi aşa începe să se îmbolnăvească...!

Dacă vrei viaţa cea nouă, leapădă, mai întâi, lăcomia pântecelui şi, apoi, străduieşte-te să te osteneşti cât poţi mai mult. Osteneala ta este munca pe care o faci, canonul tău, slujba de la biserică. Iţi sporeşte osteneala, rugăciunea, postul, duhul de comuniune? Te iubesc toţi fraţii? Dacă da, atunci Dumnezeu îţi va dărui isihia, premisele nepăcătuirii.

Noi, oamenii, suntem nemulţumiţi de toate, nicicând nu-I vom spune „mulţumesc" lui Dumnezeu. De-ar coborî chiar şi îngerii şi Maica Domnului ca să ne lumineze şi să ne întărească şi să ne binecuvinteze, nici atunci nu vom fi mulţumiţi. Când vor pleca, o să ne exprimăm nemulţumirea: „De ce a plecat Maica Domnului? Ce-am făcut?" Avem nevoie de isihie, de siguranţa Sfântului Duh în inima noastră.

Isihia este atmosfera lăuntrică şi exterioară a omului duhovnicesc, pacea, luminarea inimii, care strigă plină de încredinţare, dintru adâncuri: „Awa! Părinte!" (Gal. 4, 6). In inima noastră este Dumnezeu însuşi. Acolo mărturiseşte şi îşi descoperă prezenţa şi dumnezeirea Sa.

Isihia, pacea sufletului, putinţa ca cineva să-L trăiască pe Dumnezeu în mod liniştit au fost pierdute prin păcat. Omul nu mai găseşte nicăieri isihie, nici în chilie, nici la rugăciune. Se roagă şi simte că rugăciunea nu-i este auzită de Dumnezeu, Şi atunci nu-şi află odihna nici în singurătate, nici în societate. Desigur, societatea nu odihneşte niciodată. Numai simţirea unităţii trupului unic al lui Hristos poate să ne odihnească. Astfel, omul se chinuie neîncetat şi strigă: „Om nenorocit ce sunt!" (Rom. 7, 24). Ostenelile i se par grele. Dar Sfântul spune: să nu vrei imediat desfătarea, bucuria, să nu vrei să redobândeşti de îndată dreptatea de la început, pentru că ai zdrenţuit-o. Acum călătoria ta, cărarea ta sunt durerile şi, după mulţimea durerilor tale, vei primi isihia, pacea şi harul (cf. Ps. 93, 19).

Omul însă, în timp ce el însuşi e de vină pentru că păcătuieşte, în timp ce spune de fapt: „Depărtează-Te de mine, Dumnezeul meu!" (Iov. 21, 14), atunci când se întoarce, are pretenţii de la Dumnezeu, vrea totodată şi restaurarea lui. Dacă Dumnezeu ar face asta, ar fi pierdută orice nădejde de mântuire şi omul ar ajunge un monstru. Singurul lucru care-l poate face ceara topită şi tămâie bineplăcută înaintea lui Dumnezeu sunt duj rerile, osteneala. Primeşte deci osteneala, deoarece tu singur ; adus-o în existenţa ta! Nu te feri de osteneli, pentru că altfel nu găseşti odihnă, bucurie, pace. Când vei osteni, cum zic Psaltirea şi Părinţii, vei primi degrab pe Sfântul Duh, tihna privegherii şi a păcii, odihna isihiei. Fii sigur - zice Dumnezeu - că îţi va : dată isihia de îndată ce sufletul tău va fi pregătit! Atât timp cât nu ţi-o dau, înseamnă nu eşti pregătit. Dacă ţi-o voi da, îţi fi spre pierzanie. Tu luptă-te, pentru că acum înfăţişarea ta înaintea Mea sunt neîncetatele tale osteneli! Acesta este martiriul tău, aceasta este calea ta.

Osteneala şi credinţa că stăm înaintea lui Dumnezeu, Ca ne vede şi ne miluieşte, ne dăruiesc tihnă, libertate, nădejde, pentru că ştim că „nu este nici de la cel ce voieşte, nici de la ce aleargă, ci de la Dumnezeu Care miluieşte" (Rom. 9, 16). Vai şi amar dacă isihia şi pacea ar depinde de noi! Dar, ce mângâiere! Asta nu-i treaba ta - zice Dumnezeu -, e treaba Mea! „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă din calea ce vicleană şi să trăiască" (Iez. 18, 23).

Acest Dumnezeu trăieşte pe de-a-ntregul numai şi numai să ne odihnească! Altfel, nu ne-ar fi adus la viaţă! Căci pentru a ne aduce la viaţă - pentru aceasta El este. Ce nădejde! Ce tihna ne dă! Oricât de puţină minte curată şi oricât de puţină inima curată de-am fi avut, am fi strigat: Un astfel de Dumnezeu există, şi eu n-am putut să-L înţeleg până astăzi! „El poartă grijă de mine" (1 Ptr. 5, 7)! El a hotărât aceasta, a făgăduit-o şi o va face cu noi. Atunci eu ce fac? Eu sufăr, mă lupt, strig, mă chinui, dar ştiu sigur că toată această suferinţă este o călătorie dumnezeiască, împreună cu mine este însuşi Dumnezeu, Dumnezeu Care miluieşte, şi este exclus să facă altceva cu mine decât să mă mântuiască.

Aşadar, când eu Il iubesc cu adevărat pe Dumnezeu şi cred în El, atunci iubesc osteneala. Când însă îmi iubesc şinele şi vreau odihnă, şi nu slava lui Dumnezeu, atunci osteneala mea este un chin, pentru că nu-mi satisface egoismul, adică faptul de a ajunge un mare om în această viaţă.

Ca să ne încredinţăm de câtă vrednicie are osteneala şi truda, ne vom referi la trăirea pe care a avut-o cineva în vremea rugăciunii: „Am început să spun rugăciunea cu şiragul de metanii. Mă străduiam să îmi cobor mintea în inimă, dar mi se părea că respiraţia mi s-a oprit. Nu m-am oprit. Am inspirat adânc de câteva ori şi mi-am continuat strădania. După puţin timp, nu mai era nevoie de niciun efort. Simţeam că rugăciunea iese din inimă într-un ritm continuu."

Rugăciunea nu este propria noastră reuşită, ci o căutare şi o găsire. Căutarea aduce găsirea. In timp ce încerca să găsească rugăciunea, ea a izbucnit, aşa cum ţâşneşte apa într-o fântână arteziană, când îi deschizi robinetul.

„Atunci m-am umplut de bucurie multă, pentru că am văzut că sunt înconjurat cu totul de bucurie, de pace şi de veselie."

Dacă mai înainte se ostenea şi trudea, acum zice: „Sunt înconjurat cu totul de bucurie, de pace şi de veselie." Bucuria, pacea şi veselia au aproape acelaşi înţeles, dar omul încearcă să-şi traducă trăirea folosind multe cuvinte, dar fără să reuşească.

„Pe când alteori nu puteam să stau nemişcat pe scaun nici măcar un sfert de oră, acum am văzut că au trecut două ore întregi şi nu m-am clintit de la locul meu."

Aşa se întâmplă când harul iese dinlăuntrul nostru. Pe noi însă trebuie să ne intereseze osteneala, nu rezultatele. Fratele nu va primi răsplată pentru că dinlăuntrul său au izvorât apele harului, ci pentru osteneala lui. Cu cât mai mult ne ostenim, cu atât mai mult vom fi răsplătiţi, chiar dacă fratele acesta sau altul au fost răsplătiţi mai repede decât mine. Nu are importanţă când vom primi harul, ci care va fi rezultatul, premiul final, pe care ni-l va da Dumnezeu.

Să mai relatăm încă o trăire frumoasă, care arată importanţa ostenelii.

„Fiecare cateheză mă umple de atâta bucurie, încât nu găsesc cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Vreau atât de mult să împlinesc cuvintele pe care le aud, dar mă tem că pe cele mai multe le voi uita."

Oamenii din lume se chinuie foarte mult hotărându-se care păcate să le îndepărteze. Dar cine poate să oprească păcatele? Sau, zic ei, astăzi voi dobândi răbdarea şi smerenia. Iar apoi se tot iscodesc pe ei înşişi dacă le-au câştigat.

„Doresc ca în practică inima să vorbească mai puternic decât mintea. Intr-adevăr, desăvârşirea nu este ceva de nepătruns, ceva nesigur, de neatins şi de nerealizat."

Când oamenii vorbesc despre desăvârşire şi viaţă duhovnicească, li se pare tuturor că ceva-ceva au şi ei. Dar desăvârşirea nu este un lucru de nepătruns, de neatins. In lume laşi păcatul, dar, în cele din urmă, trăieşti în mijlocul păcatului, în griji, între spini, cum zice pilda (cf Mt. 13, 7), şi îndată ce pui mâna pe desăvârşire, o şi înşfaci, pentru că nu poţi să rabzi spinii. Desăvârşirea ţi se pare de neatins, de nerealizat. Ea este însă ceva care se potriveşte cu viaţa noastră de zi cu zi. Aşa cum se potriveşte capacul pe oală, tot aşa se potriveşte şi desăvârşirea cu viaţa monahală.

„Asta îmi dă multă bucurie, pentru că dorul după desăvârşire nu este o iubire de slavă."

Pentru oamenii care se feresc de osteneală şi se preocupă de ceea ce le va da Dumnezeu, lor sau altora, dorul după desăvârşire reprezintă iubire de slavă. Aceştia se plâng lui Dumnezeu că altora le dă, iar lor nu. Iubitorul de slavă se uită la rezultate, cel smerit la osteneală.

Dorul după desăvârşire nu este o iubire de slavă, nici o nădejde viitoare. Nu este un loc interzis, nu este ceva pe care vrei să-l prinzi şi nu poţi. Devine o trăire palpabilă. Dar deşi este o trăire palpabilă, totuşi nu-şi pierde caracterul sfânt şi dumnezeiesc. Desăvârşirea, viaţa duhovnicească sunt Dumnezeu însuşi. Toate pe care le spune Marele Antonie sunt dovedite psihologic şi scripturistic. Sfântul vorbeşte în mod simplu. Tu, zice, nu te feri de osteneli, şi atunci sfârşitul lor va veni tocmai când trebuie. Dumnezeu îţi va opri medicaţia atunci când trebuie.

Arhim. Emilianos Simonopetritul

Talcuiri la canoanele monahale ale sfinților Antonie, Augustin și Macarie - necartonata, Editura Egumenita