CEI DOISPREZECE APOSTOLI ( 3)

3. SFÂNTUL APOSTOL IACOB ” CEL BĂTRÂN”

Sfantul Apostol Iacob, fiul lui Zevedeu, cel numit de Domnul "fiul tunetului", era fratele Sfantului Ioan Evanghelistul. Sfantul Apostol Iacob, este uneori numit “cel batran” pentru a-l deosebi de celalalt Apostol, Sfantul Iacov cel tanar. Dupa Inaltarea Domnului, a propovaduit Cuvantul lui Dumnezeu, mai intai la toata Iudeea si, dupa aceea, in Spania. Din Faptele Apostolilor aflam ca a fost ucis de catre regele Agripa in Ierusalim (Fapte 12:2). Biserica il praznuieste pe 30 aprilie.

Sfantul Apostol Iacob, ruda Domnului

Sfantul Iacov a fost fiul Sfantului Iosif, logodnicul Preacuratei Fecioare. Din tineretele sale, iubind viata aspra, niciodata n-a mancat bucate sau untdelemn, ci numai paine. De asemenea, nici vin sau vreo alta bautura alcoolica n-a gustat, decat numai apa. In baie n-a intrat si toata odihna trupeasca a lepadat-o, apoi pe trup avea intotdeauna o haina aspra de par si toate noptile le petrecea in rugaciuni, dormind foarte putin iar din pricina deselor plecari de genunchi se asprise pielea ca a camilelor. Apoi a pazit curatia fecioriei sale fara de prihana, pana la sfarsit. Pentru ca el se numea fratele Domnului, iata ce se scrie: "Ca Iosif, logodnicul fecioarei Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, avea patru feciori cu femeia lui cea dintai pe care o chema Salomeea, fiica lui Agheu, fratele lui Zaharia preotul, tatal lui Ioan Botezatorul. Acesti feciori erau: Iacov, Simion, Iuda si Iosi. Mai avea si trei fiice: Estir, Maria si Solomeea, care era femeia lui Zevedeu si mama apostolului Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu. Murind Salomeea, femeia lui cea dintai, Iosif traia cu multa intelepciune, crescandu-si copiii sai in frica Domnului si intru invatatura poruncilor Legii. Si lui Iosif, ca unui batran intelept, preotii i-au logodit pe Fecioara Maria, din care S-a nascut Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu-Tatal, mai presus de fire. Iosif tinea loc de tata Domnului nostru Iisus Hristos, cum era numit de multi care nu stiau taina intruparii Fiului lui Dumnezeu si care era socotit ca barbat al pururea Fecioarei Maria, Nascatoarea de Dumnezeu. Pentru aceasta iudeii, mirandu-se, ziceau: "Nu este Acesta feciorul lui Iosif, teslarul? Oare nu se numeste mama Lui Maria si fratii Lui Iacob, Simon, Iuda si Iosi? Si surorile lui nu sunt toate trei la noi?". Deci, Mantuitorul nostru este socotit ca unchi al apostolului Ioan, Cuvantatorul de Dumnezeu, care era fiu al Salomeei, fiica lui Iosif, logodnicul. De aceea se numea Domnul fiul lui Iosif si frate dupa trup al fiilor acestuia, pentru ca impreuna cu ei a vietuit. Pentru aceea si Iacov s-a numit fratele Domnului dupa trup. Iar cand s-a intrupat Hristos Domnul si Preacurata Fecioara, Nascatoarea de Dumnezeu, a fugit cu dansul in Egipt, atunci si Iacob a fugit cu dansii, calatorind impreuna cu Maica Domnului si cu Sfantul Iosif, tatal lui.

Sfantul Iacob - Ruda Domnului

Ajungand dumnezeiescul prunc Iisus Hristos la varsta desavarsita si invatand pe popoare Imparatia lui Dumnezeu, dovedind ca El este adevaratul Mesia, Sfantul Iacov a crezut in El si, ascultand dumnezeiestile Lui cuvinte, mai mult s-a aprins cu inima spre dragostea lui Dumnezeu, incepand a duce o viata mai aspra. Acum avea si dansul de la Domnul sau imprumutul dragostei, care a fost dovedita prin faptul ca dupa patima cea de bunavoie si invierea Domnului, S-a aratat intai lui Iacov, iubitul Sau frate, apoi celorlalti Apostoli. De acest lucru pomeneste Pavel, zicand: "Iar dupa aceea s-a aratat lui Iacob, apoi tuturor apostolilor". De toti a fost numit Sfantul Iacov drept, caci toti vedeau viata lui cea buna si placuta lui Dumnezeu, fiind numarat in ceata celor saptezeci de apostoli. Apoi insusi Domnul nostru Iisus Hristos, asezandu-l episcop, l-a invatat sfintita lucrare. Acestui intai arhiereu si pastor i s-a incredintat biserica Ierusalimului cea din nou luminata. Acesta a alcatuit mai intai si a scris Liturghia, fiind povatuit de Sfantul Duh, Liturghie pe care, mai tirziu Sfantul Vasile cel Mare, apoi Sfantul Ioan Gura de Aur, pentru neputinta omeneasca au scurtat-o.

Sfantul Iacob, pascand turma lui Hristos in Ierusalim, pe multi evrei si elini i-a intors la Domnul prin invatatura sa si i-a povatuit la calea cea dreapta. Apoi a scris soborniceasca epistola catre cele douasprezece semintii ale lui Israel, pline de invatatura insuflata de Dumnezeu si foarte folositoare, cu care se lauda toata Biserica lui Hristos, indemnandu-se la credinta si la fapte. Iar pentru viata sa cea imbunatatita, Sfantul Iacob avea mare cinste de la toti, nu numai de la credinciosi, ci si de la necredinciosi, pentru ca arhiereii evrei, cei ce intrau in Sfanta Sfintelor numai o data intr-un an cand savarseau slujbe, pe Sfantul Iacov adeseori nu-l opreau sa intre acolo si sa se roage. Pentru ca vedeau viata lui cea curata si neprihanita, de aceea i-au mai dat un nume nou Obli sau Ofli, adica ingradire sau, intarire oamenilor, sau decat toti mai drept il numeau pe el.

Drept aceea, sfantul intra in Sfanta Sfintelor nu numai ziua, ci si noaptea si, cazand cu fata la pamant, aducea rugaciuni cu plangere lui Dumnezeu, pentru toata lumea. El era iubit de tot poporul pentru sfintenia sa, incat multi iudei dintre cei mai batrani au crezut invatatura lui si toti cu placere il ascultau si se adunau la dansul, unii ca sa asculte cuvintele lui, iar altii dorind sa se atinga de marginea hainelor lui. In acea vreme era arhiereu Anan. Vazand fariseii si carturarii ca tot poporul asculta invatatura lui Iacov si ca multi se intorc la Hristos, au inceput din invidie a se infuria impotriva sfantului si gandeau rau despre dansul, vrand ca sa-l ucida. Deci, s-au sfatuit sa-l roage ca sa intoarca poporul de la Hristos si daca n-ar vrea sa faca aceasta, atunci sa-l ucida.

Sosind praznicul Pastelui, cand poporul din toate cetatile si laturile s-au adunat in Ierusalim - iar Fest, care a izbavit pe Pavel din mainile iudeilor si l-a trimis la Roma, murise si inca nu venise de la Roma alt stapanitor in locul lui - atunci carturarii si fariseii au inconjurat pe Sfantul Iacov in biserica, zicandu-i: "Rugamu-ne tie, dreptule, ca in ziua aceasta de praznic, in care s-a adunat de pretutindeni multime de popor, sa faci o invatatura catre toti, intorcandu-i pe ei de la credinta in Iisus, prin care s-au inselat multi, numindu-L pe Dansul Fiul lui Dumnezeu si sa-i inveti pe ei sa nu se rataceasca, caci noi toti te cinstim pe tine si cu tot poporul te ascultam si marturisim pentru tine cum ca tu iubesti adevarul si nu cauti in fata; deci, sa sfatuiesti pe popor, ca sa nu se insele cu Iisus Cel rastignit. Rugamu-ne tie, ridica-te pe aripa cea inalta a bisericii, ca toti sa te poata vedea si auzi, caci precum vezi este multa lume, adunata din toate partile".

Acestea zicandu-le, au suit pe Iacob pe aripa bisericii, iar ei au strigat catre dansul cu mare glas: "Prea dreptule barbat, noi toti suntem datori a te asculta, spune-ne noua adevarul, cum intelegi tu invatatura lui Iisus Cel rastignit, caci popoarele noastre ratacesc in urma Lui". Iar sfantul cu glas mare a zis: "Ce ma intrebati pentru Fiul Omului, Care de voie a patimit, S-a rastignit, S-a ingropat si a treia zi S-a sculat din mormant? Iata, El acum sade in ceruri, de-a dreapta Puterii celei preainalte si iarasi va veni pe norii cerului, ca sa judece viii si mortii". Aceste cuvinte auzindu-le popoarele, s-au bucurat foarte mult de marturia lui Iacov, care a spus-o pentru Iisus Hristos si au strigat intr-un glas: "Marire lui Dumnezeu! Osana Fiului lui David!". Iar fariseii si carturarii au zis: "Rau am facut dandu-i voie lui Iacov sa graiasca pentru Iisus, caci iata, popoarele mai mult s-au tulburat". Evreii, umplandu-se de rautate, l-au aruncat de pe aripa bisericii, pentru infricosarea poporului, ca sa se teama si sa nu creada cuvintele lui Iacob. Apoi au racnit foarte tare, zicand: "Oh! Oh! dreptul s-a inselat!"

Sfantul Iacob, cazand de la inaltime, s-a ranit greu, dar inca era viu, si, ridicandu-se in genunchi, si-a inaltat mainile sale si se ruga, zicand: "Doamne, iarta-le lor pacatul acesta, ca nu stiu ce fac". Iar ei au aruncat cu pietre asupra lui si il ranira si mai mult. Apoi un preot din fiii lui Rahav a strigat: "Incetati, ticalosilor, ce faceti? Dreptul se roaga pentru voi, iar voi il ucideti pe el?" Atunci indata un om, alergand cu un lemn, s-a repezit la sfant si, lovindu-l cu toata puterea in cap, l-a zdrobit, incat i-au iesit creierii. Si intru aceasta muceniceasca patimire si-a dat duhul. Iar sfantul sau trup a fost ingropat acolo, aproape de biserica. Credinciosii l-au plans mult pe dansul, caci a fost episcop in Ierusalim treizeci de ani, iar la saizeci si sase de ani ai vietii sale a patimit pentru Hristos Domnul, Caruia, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, se cuvine cinste si slava, in vecii vecilor. Amin.

IZVORUL TĂMĂDUIRII 17 APRILIE 2015

Izvorul Tamaduirii, sarbatoare inchinata Maicii Domnului, este praznuita anul acesta pe 17 aprilie. Nu are data fixa. Ea este trecuta in calendar in vinerea din Saptamana Luminata, prima dupa Sfintele Pasti. La originea acestei sarbatori se afla o minune petrecuta in apropierea Constantinopolului. Potrivit Traditiei, un orb a primit vederea dupa ce s-a spalat cu apa unui izvor din jurul acestui loc. Orbul ajunge la izvor datorita imparatului Leon (457- 474), pe atunci neincoronat, care implineste descoperirea facuta de Maica Domnului: "Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape. Patrunde, Leone, mai adanc in padure si, luand cu maini apa tulbure, potoleste cu ea setea orbului si unge cu ea ochii lui cei intunecati".

Mai tarziu, cand Leon ajunge imparat, ridica pe locul unde s-a petrecut minunea o biserica cu hramul "Izvorul Tamaduirii". Aici primeste vindecare de o boala grea si imparatul Justinian (526-575), care ridica drept multumire o biserica si mai mare. Biserica zidita de imparatul Justinian a fost distrusa in anul 1453, de turci.

Izvorul tamaduirii din timpul lui Leon se pastreaza si in zilele noastre. Credinciosii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot inchina in biserica Izvorului Tamaduirii. Actuala constructie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se afla un paraclis din secolul al V-lea, unde exista izvorul cu apa tamaduitoare din trecut.

De Izvorul Tamaduirii se sfintesc apele

De Izvorul Tamaduirii, se sfintesc apele, slujba cunoscuta sub denumirea de Aghiasma Mica. Termenul "aghiasma" vine de cuvantul grecesc "aghiasmos", care isi are originea in cuvantul "aghios"(sfant). "Aghiasmos" se poate traduce si ca slujba de sfintire, dar si ca apa sfintita. Astfel, atunci cand spunem "voi face o aghiasma", intelegem slujba, iar cand spunem "voi bea un pic de aghiasma", ne referim la apa sfintita.

Sunt insa si persoane care sustin ca termenul "aghiasma" vine de la "iazma". In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", este indicat ca si in DLR, cu etimologie necunoscuta. In sprijinul acestui punct de vedere s-a oferit urmatoare explicatie: atunci cand preotul sfinteste apa, la sfarsit, canta troparul: "Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau". Cand se canta troparul, preotul stropeste pe credinciosi in cele patru puncte cardinale cu apa sfintita, spre alungarea "celui potrivnic", adica a celui rau, a celui urat, care este naluca, vedenie rea, satana. De la actiunea stropirii cu apa sfintita si rostirea cantarii ei, s-a retinut in popor scopul urmarit prin aiasma - aiazma - iazma, de a alunga "aratarea urata si rea", adica duhul cel rau, satana.

Izvoare tamaduitoare la noi in tara

Maica Domnului a daruit si poporului roman izvoare tamaduitoare. Unul din acestea se afla la Manastirea Ghighiu din judetul Prahova, la mai putin de 5 km de municipiul Ploiesti. Potrivit Traditiei, episcopul sirian care a adus icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului in aceasta manastire (1958), a cerut iertare Fecioarei pentru ca a luat icoana din locul in care se afla, iar a doua zi, in locul in care s-a rugat, a aparut un izvor tamaduitor.

Un alt izvor cu apa vindecatoare se afla la Manastirea Dervent. Traditia spune ca acest izvor a tasnit din locul in care Apostolul Andrei a impuns piatra cu toiagul.

Alt loc binecuvantat cu apa tamaduitoare este izvorul de la Manastirea Horaicioara din judetul Neamt. Acest izvor a fost descoperit acum un secol, datorita rugaciunilor monahilor catre Maica Domnului de a le darui un izvor mai aproape de manastire. El izvoraste de sub muntele Feriga si se afla la 50 m de biserica manastirii.

Nu trebuie uitate izvorul de la Manastirea Cetatuia Negru Voda, din judetul Arges si cel de la Biserica Greaca din Braila, descoperit in anul 1863, in vremea efectuarii unor lucrari de constructie la sfantul lacas.

Izvorul Tamaduirii in iconografie

In icoana sarbatorii Izvorul Tamaduirii, Maica Domnului si Hristos se afla intr-un bazin asemanator cu o cristelnita, vasul in care primim Taina Botezului. Fecioara Maria este reprezentata cu mainile inaltate, semn al rugaciunii, iar Mantuitorul binecuvantand cu ambele maini, ca raspuns al rugaciunilor maicii Sale. Din bazin izvoraste apa care are darul tamaduirii bolilor sufletesti si trupesti.

Aceasta icoana exprima ideea ca Fecioara L-a nascut pe Hristos, Care este Datatorul apei vii a Duhului. De altfel, insusi Hristos i-a spus femeii samarinence: "De ai fi stiut darul lui Dumnezeu si cine este Cel ce zice tie: da-mi sa beau, tu ai fi cerut de la Dansul si ti-ar fi dat tie apa vie" (In. 4, 10; In. 7, 38).

Sa ne intareasca Dumnezeu sa bem din Apa cea vie.

CEI DOISPREZECE APOSTOLI (2)

2. SFÂNTUL APOSTOL BARTOLOMEU

In Sfanta Scriptura, Sfantul Bartolomeu este identificat cu Natanael (Ioan 1:45-51), despre care Mantuitorul Insusi a marturisit ca reprezinta un israelian in care nu exista viclesug (Ioan 1:47). Potrivit traditiei Bisericii, a predicat Evanghelia in Licaonia, India si Armenia, unde a primit martiriul. Ziua sa de praznuire este 11 iunie.

Viaţa Sfântului Apostol Bartolomeu

Sfântul Apostol Bartolomeu a fost unul din cei doisprezece apostoli. După primirea limbilor în chip de foc ale Sfântului Duh, acestuia i-au căzut sorţii ca, împreună cu Sfântul Apostol Filip, să meargă în Siria şi în Asia de sus, pentru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Deci au plecat amândoi în părţile acelea, uneori umblând împreună, alteori despărţindu-se prin cetăţi şi apoi iarăşi întâlnindu-se; şi întorceau cu învăţăturile lor pe mulţi oameni spre mântuire.

Deci într-o vreme, Sfântul Filip despărţindu-se de Sfântul Bartolomeu şi ducându-se în părţile Asiei Mici spre a propovădui cuvântul lui Dumnezeu la popoarele sălbatice din Lidia şi Misia, i-a poruncit DumnezeuSfântului Bartolomeu, care era prin alte cetăţi, să meargă în ajutorullui Filip. Şi întâlnindu-se ei, amândoi într-un gând sufereau ostenelile şi relele pătimiri apostoleşti, precum scrie despre aceasta în pătimireaSfântului Apostol Filip, astfel:

Sfântul Apostol Bartolomeu a fost trimis de Dumnezeu în ajutorul lui Filip, căruia îi urma şi sora lui, fecioara Mariamia, toţi slujind la mântuirea oamenilor. Ei au trecut prin toate cetăţile Lidiei şi ale Misiei, binevestindu-le şi suferind multe ispite şi scârbe de la cei necredincioşi, fiind bătuţi, închişi în temniţe şi loviţi cu pietre. Dar păzindu-se vii întru toate acele ispite şi bătăi, cu darul lui Dumnezeu, se sârguiau spre ostenelile ce le erau înainte întru bună- vestirea lui Hristos.

Şi au ajuns şi până în Asia la iubitul ucenic al lui Hristos, Ioan- Cuvântătorul de Dumnezeu, care propovăduia pe Hristos acolo şi mângâindu-se cu dânsul prin duhovniceasca mângâiere, s-au dus în ţara Frigiei. Şi intrând în cetatea Ierapole a Frigiei, au propovăduit pe Hristos. Iar cetatea aceea era plină de idoli, cărora li se închina poporul cel orbit de diavoleasca înşelăciune. Şi era acolo o viperă oarecare, pe care locuitorii Ierapolei o cinsteau ca pe o zeiţă şi o ţineau închisă în capiştea cea zidită pentru dânsa, aducându-i multe feluri de jertfe spre hrană. Acel popor mai păzea cu cinste şi alte târâtoare, balauri şi vipere. Pentru aceea, Sfântul Filip cu însoţitorii săi mai întâi s-au înarmat prin rugăciune asupra acelei vipere. Atunci s-a întâmplat să fie cu dânşii şi Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumne­zeu, care le-a ajutat şi au biruit vipera, înjunghiind-o cu rugăciunea ca şi cu o suliţă; şi au omorât-o, cu puterea lui Dumnezeu.

Iar Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu s-a despărţit degrabă de dânşii, lăsându-le lor cetatea Ierapolei, spre a propovădui într-însa cuvântul lui Dumnezeu; iar el s-a dus în alte cetăţi pentru a propovădui bunăvestirea lumii. Iar Sfântul Filip cu Bartolomeu şi cu Mariamia, rămânând în Ierapole, se sârguiau cu dinadinsul să izgonească de acolo întunericul închinării de idoli şi să strălucească cunoştinţa adevărului ca o lumină mare, ostenindu-se ziua şi noaptea în predicarea cuvântului, învăţând pe cei înşelaţi, înţelepţind pe cei fără de minte şi povăţuind la calea dreptăţii pe cei rătăciţi.

În cetatea aceea era un om, anume Stahie; iar acela era orb de 40 de ani. Deci Sfinţii Apostoli i-au deschis cu rugăciunea ochii cei trupeşti, iar prin propovăduirea lui Hristos i-au luminat şi ochii cei sufleteşti şi, botezându-l pe el, petreceau în casa lui. Atunci a ieşit vestea prin toată cetatea, cum că Stahie cel orb s-a vindecat; şi s-a adunat popor mult în casa lui. Şi Sfinţii Apostoli îi învăţau credinţa în Iisus Hristos pe cei ce veneau. încă se mai aduceau acolo şi mulţi neputincioşi, pe care îi tămăduiau pe toţi prin rugăciune şi izgoneau diavolii din oameni; de aceea, mulţi au crezut în Hristos şi s-au botezat de aceşti Sfinţi Apostoli. Iar antipatul acelei cetăţi avea o femeie, anume Nicanora, care, fiind muşcată de un şarpe, zăcea bolnavă, aproape moartă.

Şi auzind ea de Sfinţii Apostoli că sunt în casa lui Stahie şi că tămăduiesc toate bolile cu cuvântul, a poruncit slugilor s-o ducă la dânşii, nefiind bărbatul ei acasă. Şi a câştigat de la dânşii îndoită tămăduire, pentru că s-a vindecat şi de muşcătura şarpelui şi de diavoleasca vătămare de suflet, crezând în Hristos, prin învăţătura lor. Deci, venind antipatul acasă, slugile lui i-au spus că femeia lui a învăţat a crede în Hristos, de la nişte oameni străini care locuiesc în casa lui Stahie.

Atunci antipatul, mâniindu-se foarte mult, a poruncit ca îndată să prindă pe apostoli, iar casa lui Stahie să o ardă; şi s-a făcut după porunca lui. Şi s-a strâns în Ierapole o mulţime mare de popor şi, prinzând pe Sfinţii Apostoli Bartolomeu, Filip şi sora sa, Mariamia, îi târau pe uliţă, bătându-i şi batjocorindu-i; apoi i-au aruncat în temniţă. După aceea antipatul a şezut la judecată, ca să cerceteze pe propovăduitorii lui Hristos.

Deci, adunându-se la dânsul toţi slujitorii idoleşti şi slujitorii viperei celei ucise, au făcut plângere împotriva Sfinţilor Apostoli, zicând: „Fă dreptate, antipate, pentru necinstea adusă zeilor noştri-: căci de când au intrat aceşti străini în cetatea noastră, au pustiit altarele marilor zei, pentru că poporul a uitat să aducă obişnuitele lor jertfe; încă au mai omorât şi cinstita noastră zeiţă viperă şi toată cetatea s-a umplut de fărădelege; deci să nu laşi să mai trăiască aceşti fermecători".

Atunci antipatul a poruncit să dezbrace pe Sfântul Filip de îmbrăcăminte, crezând că poate vor fi farmece în îmbrăcămintea lui şi, dezbrăcându-l, n-au găsit nimic; asemenea şi pe Bartolomeu l-au dezbrăcat. Iar când se apropiarăde Mariamia, vrând să o dezbrace şi pe ea şi să-i dezgolească feciorescul ei trup, atunci deodată s-a schimbat înaintea ochilor lor şi s-a făcut ca o văpaie de foc, iar păgânii, înspăimântându-se, au fugit din faţa ei. După aceea ighemonul a osândit pe Sfinţii Apostoli la răstignire.

Deci mai întâi găurindu-i călcâiele Sfântului Apostol Filip, l-au legat cu o funie şi, spânzurându-l de un lemn în preajma uşii capiştei viperei, l-au răstignit cu capul în jos, batjocorindu-l şi lovindu-l cu pietre. După aceea l-au răstignit şi pe Sfântul Bartolomeu lângă pereţii capiştei şi îndată s-a făcut mare cutremur, încât pământul, deschizându-se, a înghiţit pe antipat şi pe toţi slujitorii viperei, împreună cu mulţime de popor necredincios. Văzând aceasta, s-au înfricoşat toţi credincioşii şi necredincioşii şi au strigat către Sfinţii Apostoli ca să-i miluiască şi să roage pe Unul Adevăratul Dumnezeu pentru ei, ca să nu-i înghită pământul de vii. Şi îndată grăbindu-se, au dezlegat pe Bartolomeu, iar pe Filip n-au putut să-l dezlege îndată, că era spânzurat sus.

Dar astfel a fost bună voirea lui Dumnezeu, ca prin acest fel de pătimire şi moarte să treacă apostolul Lui de la pământ la cer, spre care şi picioarele lui erau întoarse. Astfel fiind spânzurat, Sfântul Filip se ruga lui Dumnezeu pentru vrăjmaşii săi, ca să le ierte toate greşelile şi să le lumineze ochii minţii lor, ca să cunoască şi să vadă adevărul. Iar Domnul s-a plecat spre rugăciunea lui şi îndată a poruncit pământului de a scos vii pe toţi pe care îi înghiţise, numai antipatul şi cu slujitorii viperei au rămas în adânc. Iar ceilalţi au mărturisit cu mare glas şi au preamărit puterea lui Hristos, dorind să fie botezaţi.

Şi pe când ei voiau să ia de pe lemn pe Sfântul Filip, el şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Hristos, deci l-au pogorât mort. Iar Mariamia, sora lui, care prin curăţie şi-a păzit fecioria, privind la pătimirea şi la moartea fratelui său, Sfântul Filip, l-a cuprins cu dragoste şi l-a sărutat, veselindu-se de el cu duhul, că bine şi-a săvârşit alergarea sa. Iar Bartolomeu a botezat pe toţi cei ce crezuseră în Hristos, rânduindu-le episcop pe Stahie. După aceea au îngropat cu cinste trupul Sfântului Filip, iar în locul unde a curs sângele lui, a crescut viţă de vie după, trei zile, în semn că Sfântul Apostol Filip, după vărsarea sângelui său pentru Hristos, acum se îndulceşte de bucuria cea veşnică, împreună cu Domnul său în împărăţia cerului.

Iar Sfântul Apostol Bartolomeu şi fericita fecioară Mariamia au mai zăbovit câteva zile în Ierapole după îngroparea Sfântului Filip şi, întărind bine în credinţă biserica cea nou adunată, s-au despărţit, pornind fiecare în calea sa. Sfânta Mariamia s-a dus în Licaonia, unde s-a şi mutat către Domnul, iar Sfântul Bartolomeu s-a dus în părţile Indiei şi a zăbovit acolo, ostenindu-se multă vreme, umblând şi propovăduind cuvântul Domnului prin cetăţi şi sate şi tămăduind pe cei neputincioşi cu numele lui Hristos. Apoi, luminând pe mulţi şi facându-le biserici, le-a dat Evanghelia Sfântului Matei ce o purta la sine, tălmăcind-o în limba lor. încă a lăsat la ei şi pe cea în limba evreiască, care, după o sută de ani şi mai mult, a fost adusă în Alexandria de Pantin, filosoful creştin.

Iar după ce a ieşit din India, Sfântul Bartolomeu s-a dus în Armenia cea mare. Şi mergând el acolo, idolii şi mai ales diavolii care locuiau în idoli au tăcut, zicând cu mare glas acest din urmă cuvânt, că „Bartolomeu îi izgoneşte şi-i munceşte pe ei". Şi se izgoneau duhurile cele necurate nu numai din idoli, dar şi din oameni prin venirea Sfântului Apostol Bartolomeu; pentru aceea, mulţi credeau în Hristos. în ţara aceea era un împărat cu numele Polimie, care avea o fată îndrăcită, iar diavolul striga prin gura ei: „O, Vartolomee, şi de aici ne izgoneşti pe noi?" Iar împăratul auzind aceasta, a poruncit să fie căutat Bartolomeu cu dinadinsul.

Iar apostolul lui Hristos, ducându-se la acea fată îndrăcită, îndată a fugit diavolul dintr-însa, iar fata împăratului s-a făcut să­nătoasă. După aceasta, vrând împăratul să mulţumească sfântului, i-a trimis cămile încărcate cu daruri: cu aur, cu argint, cu mărgăritare şi cu alte lucruri preţioase. Iar el, fiind sărac cu duhul şi neavând trebuinţă de nimic, le-a trimis înapoi la împărat, zicându-i: „Eu nu fac neguţătorie cu aceste lucruri, ci caut suflete omeneşti, pe care, de le voi dobândi, le voi duce la cer şi atunci mă voi arăta înaintea Domnului meu că sunt mare neguţător". Şi umilindu-se împăratul de cuvintele lui, a crezut în Hristos cu toată casa sa şi au fost botezaţi de mâinile sfântului apostol atât împăratul Polimie, cât şi împărăteasa, fiica lui cea tămăduită şi mulţi din boieri şi popor fără număr; căci mai mult de zece cetăţi, căutând la împărat, au primit Sfântul Botez.

Aceasta văzând slujitorii idoleşti, s-au mâniat asupra sfântului apostol, socotind de rău aceea pentru ei; căci idolii lor se sfărâmau, închinarea de idoli cu totul se pierdea şi jertfele din care ei se hrăneau nu se mai făceau. Deci, apropiindu-se de Astiagis fratele împăra­tului, l-au îndemnat să-l piardă pe Bartolomeu şi să răzbune nedreptatea ce s-a făcut idolilor lor.

Deci acela, găsind vreme potrivită, a prins pe sfântul apostol şi l-a muncit în cetatea Albana din Armenia cea mare; apoi l-a răstignit pe cruce cu capul în jos. Iar sfântul apostol, bucurându-se, pătimea pentru Hristos, Domnul său, şi fiind spânzurat pe cruce cu capul în jos, nu înceta a propovădui cuvântul lui Dumnezeu; pentru că pe cei credincioşi îi întărea în credinţă, iar pe cei necredincioşi îi sfătuia să cunoască adevărul şi să se întoarcă de la întunericul cel diavolesc la lumina lui Hristos. Iar muncitorul, nesuferind aceste cuvinte, a poruncit să jupoaie pielea de pe el; dar sfântul răbda şi într-această muncă ca într-un trup străin, neîncetat binecuvântând şi proslăvind pe Dumnezeu. In sfârşit, muncitorul a poruncit ca odată cu pielea să-i taie şi capul. Atunci a tăcut gura cea de Dumnezeu grăitoare, luându-se capul de la trup, care singur a rămas spânzurat pe cruce, cu picioarele spre cer, însemnând cu adevărat mergerea apostolului spre cele de sus.

Astfel s-a sfârşit Sfântul Bartolomeu, Apostolul lui Hristos, trecând după acele multe dureri şi osteneli la odihna cea fără de dureri, întru bucuria Domnului său. Iar credincioşii, care au fost de faţă la sfârşitul lui, au luat cinstitul lui trup de pe cruce, împreună cu capul, şi le-au pus într-o raclă de plumb, aşezându-le în aceeaşi cetate Albana din Armenia mare. Iar de la sfintele lui moaşte se dădeau bolnavilor tămăduiri cu minune; pentru aceasta, mulţi necredincioşi s-au apropiat de Biserica lui Hristos.

Iar după multă vreme, prigonitorii din părţile acelea, cei întunecaţi cu îndrăcirea idolească, auzind şi văzând minunile ce se făceau de moaştele Sfântului Bartolomeu, nevrând să cunoască puterile lui Dumnezeu, au luat sfintele moaşte cu racla cea de plumb şi le-au aruncat în mare. Dar o, minune! Racla cea de plumb a plutit uşoară ca o luntre pe apă, sosind la insula Lipar. Şi s-a făcut descoperire lui Agaton, episcopul cetăţii Liparului, despre moaştele apostoleşti care au fost aduse de ape. Şi ducându-se episcopul cu clerul şi cu tot poporul la malul mării şi găsind moaştele, s-au minunat cu toţii cum racla cea de plumb şi cu moaştele nu s-au afundat în apă, ci, mai uşoară decât o luntre, a călătorit pe mare o cale atât de lungă până la dânşii. Pentru aceasta au preamărit pe Dumnezeu şi au luat racla cu moaştele şi au pus-o în biserica lor cu bucurie şi cu cântări de psalmi.

Dar nu se cuvine a trece cu tăcerea şi aceasta despre Sfântul Bartolomeu, care se scrie în viaţa Cuviosului Iosif, scriitorul de cântări. Acest cuvios, câştigând o părticică din moaştele Sfântului Apostol Bartolomeu, a adus-o în locaşul său care era aproape de Constantinopol. El a zidit o biserică osebită în numele apostolului şi partea aceea din moaştele lui a pus-o într-însa cu cinste; şi adeseori se învrednicea a-l vedea pe sfântul apostol în vedenia visului, pentru că avea către dânsul mare dragoste şi credinţă. Şi dorea să împodobească cu cântări de laude praznicul acestui sfânt apostol, dar nu îndrăznea, ci se îndoia dacă-i va fi plăcut lui acel lucru sau nu.

De aceea se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu şi apostolului, ca să i se dea lui pentru aceasta încredinţare şi să i se dăruiască înţelepciune de sus, ca să poată scrie stihurile cântării. Şi rugându-se pentru aceasta patruzeci de zile cu post şi cu lacrimi, şi apropiindu-se ziua pomenirii apostolului, a văzut la Vecernia praznicului pe Sfântul Apostol Bartolomeu arătându-i-se în altar, îmbrăcat în haine albe, şi ridicând perdeaua altarului, l-a chemat la dânsul. Iar Iosif apropiin­du-se de sfântul apostol, acela a luat cartea Sfintei Evanghelii de pe dumnezeiasca Masă şi a pus-o pe pieptul lui Iosif, zicându-i: „Să te binecuvinteze dreapta Atotputernicului Dumnezeu şi să izvorască din limba ta apele cereştii înţelepciuni. Inima ta să fie scaun al Sfântului Duh, iar cântările tale să îndulcească toată lumea!" Zicându-i aceasta, Sfântul Apostol Bartolomeu s-a făcut nevăzut. Iar Cuviosul Iosif, umplându-se de negrăită bucurie şi simţind în sine darul înţelepciunii, s-a întins cu totul spre mulţumire.

Deci, din acel ceas, a început a scrie cântările bisericeşti şi pesnele canoanelor, prin care a împodobit nu numai prăznuirea Sfântului Apostol Bartolomeu, dar şi pe ale multor sfinţi; iar mai ales pe a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu a cinstit-o cu multe canoane, asemenea şi pe a Sfântului Ierarh Nicolae, umplând Sfânta Biserică de frumoase cântări, de unde a câştigat şi numirea de "scriitor de cântări". Iar noi pentru toate acestea slăvim pe Hristos Mântuitorul nostru Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh slăvit în veci de toată făptura. Amin.

Notă.Unii îl socotesc pe acest Sfânt Bartolomeu că este Natanail, pe care Filip l-a adus la Hristos, ca şi cum Natanail ar fi fost unul şi acelaşi cu Bartolomeu - Natanail cu numele, dar cu porecla sau cum s-ar zice, după tatăl său, i se zicea Bartolomeu, adică fiul lui Tolomeu; pentru că cuvântul "var" în limba evreiască se tâlcuieşte "fiu", precum şi Hristos a zis către Sfântul Apostol Petru:Fericit eşti, Simon var Iona, adică fiul lui Iona. Tot astfel, un orb din Ierihon se numea Vartimeu, adică fiul lui Timeu. Aşa şi acest sfânt apostol, ca şi cum după tată se numea Bartolomeu, fiul lui Tolomeu, pentru că acest nume Tolomeu era vechi la evrei şi mai des, precum este arătat în Scriptura Legii Vechi la Isus al lui Navi, în capitolul 15, stihul 14 şi în Cartea a Il-a a împăraţilor în capitolul 3, stihul 3. Iar ei socotesc că numele cel adevărat al lui Bartolomeu ar fi fost Natanail, pentru că nu se află în nici o parte a Evangheliei chemarea lui Bartolomeu la apostolie, decât numai în locul lui Natanail. Apoi, cei trei Sfinţi Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca, care pomenesc pe Bartolomeu, nu îl pomenesc pe Natanail; iar Sfântul Ioan Evanghelistul, pomenind pe Natanail, nu îl pomeneşte pe Bartolomeu, şi spune că Natanail este prieten al apostolilor la vânarea peştilor, când L-a văzut pe Iisus Hristos după înviere, pentru că zice: Erau împreună Simon Petru, Toma, Natanail, fiii lui Zevedeu şi ceilalţi.

Iar alţii nu se învoiesc la aceasta, precum şi Prologul pe luna lui mai, în 10 zile, spune că Simon Zilotul este Natanail, iar alţii socotesc că Natanail este unul din cei şaptezeci de ucenici ai lui Hristos.

Despre cetatea Alban, unde a pătimit Sfântul Bartolomeu, să nu creadă cineva că este ţara Albaniei, pentru că una este ţara Albaniei în Europa şi alta cetatea Alban în Armenia cea mare, care este în Asia. încă mai sunt şi prin alte părţi cetăţi cu acelaşi nume.

CEI DOISPREZECE APOSTOLI ( 1)

1. SFÂNTUL APOSTOL ANDREI- CEL DINTÂI CHEMAT

Sfantul Apostol Andrei, propovaduitorul Evangheliei in Scythia Minor(Dobrogea)

Sfantul Andrei desi era iudeu de neam, a propovaduit intr-o parte a pamantului romanesc, la stramosii nostri geto-daci, si anume in teritoriile situate pe tarmul apusean al Marii Negre (Pontul Euxin).

Cine era Sfantul Andrei?

Sfantul Andrei, "cel intai chemat" la apostolie era frate al lui Simon Petru, care s-a numarat, de asemenea, printre cei 12 apostoli ai Domnului, fiind amandoi fiii pescarului Iona. Erau originari din Betsaida, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), din provincia Galileea, in nordul Tarii Sfinte. Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor. Amandoi s-au numarat printre "ucenicii" Sfantului Ioan Botezatorul, ascultand timp indelungat predicile acestuia in pustiul Iordanului, cu indemnuri la pocainta si cu proorocia despre venirea lui Mesia. De la acesta a auzit Andrei cuvintele "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1,29). A fost si el martor, alaturi de alti ucenici, la botezul Domnului si la cunoscuta convorbire dintre Iisus si Ioan, intarindu-se in convingerea ca Acesta era Mesia cel prezis de prooroci. A doua zi dupa botezul Domnului in Iordan, Ioan Botezatorul statea pe tarmul acestui rau cu doi dintre ucenicii lui, Andrei si Ioan (viitorul apostol si evanghelist), carora le spune din nou: "Iata Mielul lui Dumnezeu" (Ioan 1,36). Auzind aceasta marturisire, cei doi ucenici au pornit dupa Iisus, in dorinta de a-L cunoaste. Iisus i-a observat si i-a intrebat: "Ce cautati?" La care ei au zis: "invatatorule, unde locuiesti?" El le-a zis: "Veniti si veti vedea". Au mers deci si au vazut unde locuia si au ramas la El in ziua aceea (Ioan 1, 37-39). Andrei a anuntat apoi si pe fratele sau Simon Petru ca "a gasit pe Mesia" (Ioan 1,41).

Chemarea lui Andrei la Apostolie

Chemarea lui Andrei la apostolie s-a petrecut ceva mai tarziu. Este relatata de Sfantul Apostol si Evanghelist Matei prin cuvintele: "Pe cand (Iisus) umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20 si Marcu 1, 16-18).

Sfintele Evanghelii mai pomenesc pe Sfantul Andrei doar de doua ori: la inmultirea painilor, dincolo de Marea Galileii, cand el a instiintat pe Mantuitorul ca acolo, in multime, era un baiat care avea cinci paini de orz si doi pesti (Ioan 6, 8-9), iar a doua oara, dupa invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, au instiintat pe Domnul ca niste elini (greci), veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, voiau sa-L vada (Ioan 12, 20-22).

Alaturi de ceilalti ucenici, a fost trimis si Andrei de catre Mantuitorul la propovaduire (Matei 10 si urm). L-a insotit pe Mantuitorul pe drumurile Tarii Sfinte, a fost martor la minunile pe care le-a savarsit, a ascultat cuvintele Sale de invatatura si parabolele pe care le-a rostit in fata multimilor, a suferit alaturi de ceilalti apostoli, atunci cand Domnul a fost prins, judecat, chinuit si apoi rastignit pe cruce; s-a bucurat alaturi de ei cand a aflat de minunea invierii din morti si L-a vazut pe Domnul inviat in prima zi, si dupa opt zile, apoi la aratarea din Galileea, cand au primit porunca predicarii Evangheliei la toate neamurile (Matei 28, 19).

In urma poruncii Domnului, de a vesti Evanghelia la toate neamurile, dupa pogorarea Duhului Sfant si intemeierea Bisericii crestine la Ierusalim, in ziua Cincizecimii din anul 30, Sfintii Apostoli si apoi ucenicii lor, au inceput sa predice noua invatatura adusa in lume de Mantuitorul Iisus Hristos. Potrivit traditiei si celor scrise de unii istorici si teologi din primele veacuri crestine, Sfantul Apostol Andrei a fost primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci, in teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra - cunoscut pe atunci sub numele de Scythia (Scitia), dar si in teritoriile de dincolo de Prut, in nordul Marii Negre. Dar pana a ajunge aici, el a predicat in Asia Mica, de unde s-a indreptat spre teritoriile amintite de la Dunare si Marea Neagra. Trebuie sa notam ca in aceste teritorii, locuite de geto-daci, prin secolele VII-VI i. Hr. s-au asezat colonisti greci, care au intemeiat cunoscutele cetati de pe tarmul apusean al Marii Negre: Tyras (Cetatea Alba), Histria (Istria), Tomis (Constanta), Callatis (Mangalia) si altele. Spre sfarsitul secolului al IV-lea i. Hr. s-au asezat aici triburi de sciti, populatie nomada de origine iraniana, care au fost asimilati cu timpul de autohtoni; ei au dat insa teritoriului respectiv numele de "Scitia" (Scythia). Mai tarziu, teritoriile de pe tarmul apusean al Marii Negre, pana inspre gurile Bugului, au facut parte din statul geto-dac condus de regele Burebista (sec. I, i. Hr.), dar in anul 28 cetatile grecesti de aici au acceptat protectoratul statului roman.

In anul 46 d. Hr., intreg teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra a fost cucerit de romani si anexat la provincia Moesia Inferior (Bulgaria rasariteana de azi), iar in anul 297, in timpul imparatului roman Diocletian, a devenit provincie aparte, sub numele de Scythia Minor (Scitia Mica).

Anexarea acestui teritoriu - inclusiv a cetatilor grecesti pomenite mai sus -, in cultura si formele de viata grecesti si apoi romane, a oferit conditii prielnice pentru predica Sfantului Apostol Andrei. Asa cum aratam mai sus, traditia despre predica sa in Scitia apare in cateva lucrari scrise in primele veacuri crestine. De pilda, in lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort in timpul persecutiei imparatului Decius (249-251), iar in secolul IV in Istoria bisericeasca a episcopului Eusebiu din Cezareea Palestinei (+ 339/340) care o preluase de la un alt mare teolog, Origen din Alexandria (+ 254). Iata ce scria Eusebiu: "Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia...". De altfel, din epistola Sfantului Apostol Pavel catre Coloseni (3,11), reiese ca si "scitii" au putut auzi cuvantul lui Dumnezeu.

Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata mai tarziu si de alti scriitori bisericesti. De pilda, calugarul Epifanie, in secolul VIII, in Viata Sfantului Apostol Andrei scria ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. In asa numitul Sinaxar al Bisericii constantinopolitane se preciza ca acest apostol "a predicat in Pont, Tracia si Scitia". In acelasi Sinaxar se afla o alta stire, potrivit careia, Sfantul Andrei ar fi hirotonit ca episcop de Odyssos sau Odessos (Varna de azi, in Bulgaria), pe un ucenic al sau cu numele Amplias (Ampliat), pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 31 octombrie. Mult mai tarziu, scriitorul bizantin Nichifor Calist (secolul al XIV-lea) scria ca Sfantul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galatia si Bitinia) "in pustiurile scitice", care puteau fi situate fie in Scitia Mare (sudul fostei Uniuni Sovietice), fie Scitia Mica sau Dacia Pontica, locuita de greci, romani si geto-daci. De altfel, istoricii bisericesti rusi socotesc ca Sfantul Apostol Andrei a predicat si in nordul Marii Negre.

Invatatul mitropolit Dosoftei al Moldovei, in cartea sa Viata si petrecerea sfintilor, scria ca "Apostolului Andrei i-a revenit (prin sorti) Bitinia si Marea Neagra si partile Propontului, Halcedonul si Vizantea, unde e acum Tarigradul (Constantinopolul n. n.), Tracia si Macedonia, Tesalia, si sosind ia Dunare, ce-i zic Dobrogea si altele ce sunt pe Dunare, si acestea toate le-a umblat".

Colinde, legende si obiceiuri - marturii ca Sfantul Andrei a predicat in tara noastra

In sprijinul evanghelizarii teritoriilor de pe tarmul apusean al Marii Negre de catre Sfantul Andrei vin si unele colinde, legende si obiceiuri din Dobrogea si din stanga Prutului, adica din Basarabia, care amintesc de trecerea lui prin aceste locuri. Una din aceste colinde pomeneste de "schitul" sau "manastirea" lui Andrei, la care veneau Decebal si Traian, cel din urma ascultand si slujba savarsita acolo. Exista apoi cateva numiri de ape si locuri ca "Paraiasul Sfantului Andrei", "Apa Sfantului" sau "Pestera Sfantului Andrei", care se vede si azi in hotarul comunei Ion Corvin, in apropiere de granita romano-bulgara.

Fara indoiala ca Sfantul Apostol Andrei nu s-a marginit numai la predicarea Evangheliei si la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre grecii si geto-dacii din teritoriile amintite, ci el a hirotonit pe unii dintre ei ca episcopi si preoti, asa cum facea si Sfantul Apostol Pavel in calatoriile sale misionare. Numai asa se poate explica faptul ca cea mai veche episcopie cunoscuta pe teritoriul tarii noastre este cea de la Tomis (Constanta de azi). Episcopul (sau episcopii) peste care "si-a pus mainile" Sfantul Apostol Andrei au hirotonit, la randul lor, alti episcopi, preoti sau diaconi pentru noile comunitati crestine de la Pontul Euxin, ca sa se asigure "succesiunea" neintrerupta a preotiei, si care au devenit propovaduitori ai noii credinte, - prin predica si botez - in randul autohtonilor geto-daci, iar mai tarziu daco-romani.

Avand in vedere caracterul misionar al crestinismului din primele veacuri, se poate sustine ca unii dintre cei increstinati de Sfantul Apostol Pavel si ucenicii sai in Peninsula Balcanica, dar si dintre cei increstinati de Sfantul Apostol Andrei in zona apuseana a Marii Negre, au dus "vestea cea buna" despre Iisus Hristos cel inviat si in nordul Dunarii, deci in Dacia propriu-zisa, cunoscute fiind legaturile care existau intre locuitorii de pe ambele maluri ale Dunarii. Prin episcopii, preotii si misionarii veniti din sudul Dunarii si din Orientul Apropiat, ca si prin cei din randul localnicilor, invatatura crestina si-a castigat noi adepti, incat din secolul al IV-lea se poate vorbi de o generalizare a invataturii crestine, nu numai in provincia Scitia Mica, ci si in teritoriile nord-dunarene, locuite acum de daco-romani, deveniti apoi romani. in provincia Scitia Mica, vigoarea crestinismului este dovedita de numarul mare de martiri de la sfarsitul secolului III si inceputul celui urmator, ca si de organizarea bisericeasca temeinica ce exista aici in secolul IV, cu o episcopie la Tomis - devenita apoi Arhiepiscopie -, de teologii de prestigiu care au activat aici, de numarul mare de bazilici care s-au construit in marile cetati de pe tarmul apusean al Marii Negre in secolele IV-VI, de multele obiecte cu caracter crestin din aceeasi perioada, descoperite aici.

Scriitorul bisericesc Nichifor Calist, pe care l-am mai pomenit, pe baza unor stiri istorice mai vechi, scrie ca Sfantul Apostol Andrei a plecat de la noi spre sud, trecand prin Tracia, a ajuns in Bizant (viitorul Constantinopol), iar de aici a trecut prin Macedonia si Tesalia, ajungand pana in orasul Patras din Ahaia, deci in Grecia de azi. Acolo a suferit moarte martirica, fiind rastignit pe o cruce in forma de X (numita pana azi "Crucea Sfantului Andrei"). Biserica primara a stabilit, inca de pe la sfarsitul secolului II, ca data de praznuire a patimirii sale ziua de 30 noiembrie. Nu se cunoaste anul martiriului sau; unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii 64-67, altii mult mai tarziu, pe la sfarsitul veacului "apostolic", in cursul persecutiei imparatului Domitian.

Moastele sale au fost mutate din Patras la Constantinopol, noua capitala a imperiului roman de Rasarit, prin anii 356-357, cu prilejul sfintirii bisericii "Sfintii Apostoli". Mai tarziu, Sfantul Ambrozie, episcopul Milanului (c. 339-397), scria ca, in a doua jumatate a secolului al IV-lea, particele din sfintele sale moaste au fost oferite bisericilor din Milano, Nola si Brescia din Italia.

La cativa ani dupa Cruciada a patra, din 1204, cand Constantinopolul a fost cucerit de cavalerii apuseni si s-a creat aici o "Patriarhie latina" in locul celei ortodoxe, cardinalul Petru din Capua a dispus ca moastele Sfantului Andrei sa fie duse in Italia si asezate in catedrala din Amalfi. in aprilie 1462, in timpul papei Pius II, capul sau a fost asezat intr-o biserica din Roma. De aici, pe baza unei hotarari a Vaticanului, in semn de fratietate crestina, capul sau a fost restituit Bisericii Ortodoxe a Greciei, fiind asezat - in cadrul unor festivitati religioase - in biserica cu hramul Sfantul Andrei din orasul Patras.

Sfantul Apostol Andrei se bucura de o cinstire deosebita in Bisericile rusa, greaca si romana, datorita faptului ca a predicat in teritorii care apartin azi Rusiei, Greciei si Romaniei. Patriarhia ecumenica din Constantinopol il socoteste chiar ca "intemeietor" al acestui "scaun apostolic". Se cuvine ca Biserica Ortodoxa Romana sa-l cinsteasca si mai mult si sa-l considere nu numai ca "cel dintai chemat la apostolie", ci si ca pe cel dintai propovaduitor al Evangheliei la stramosii nostri, ca pe un "apostol" al neamului nostru, al Ortodoxiei romanesti! Iar crestinismul romanesc trebuie sa fie considerat ca fiind de origine apostolica.

Ca atare, socotim ca se impune ca ziua de 30 noiembrie sa fie trecuta in calendarele bisericesti ortodoxe cu litera rosie, ca o adevarata sarbatoare a crestinismului romanesc. Ea ar premerge zilei de 1 decembrie, ziua nationala sau a unitatii romanilor de pretutindeni. S-ar impreuna astfel sarbatoarea Bisericii cu sarbatoarea neamului, dupa cum Biserica si neamul au fost una in tot decursul istoriei noastre!

Sa ne rugam dar Sfantului Andrei, increstinatorul daco-romanilor, zicand: "Pe propovaduitorul credintei la geto-daci si slujitor al Cuvantului, pe Andrei cel dintai chemat sa-l laudam, ca pe stramosii nostri i-a adus la cunostinta lui Hristos, crucea in maini tinand si izbavind din inselaciunea vrajmasului sufletele lor, pe care le-a adus la Dumnezeu ca dar bine primit. Pe acesta, toti romanii sa-l laudam si sa-l cinstim, ca sa se roage neincetat lui Hristos Dumnezeu, ca sa ne fereasca de toata rautatea si sa mantuiasca sufletele noastre". (Stihira glasului 6 la Utrenia din 30 noiembrie cu unele adaptari).

Sursa: Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu

IZVORUL TĂMĂDUIRII

Praznic inchinat Maicii Domnului

(VINERI, 17 APRILIE LA MĂNĂSTIREA RADU VODĂ DIN BUCUREȘTI ARE LOC SLUJBA DE SFINȚIRE A APEI, ÎNCEPÂND CU ORA 9.00-14.00)

In fiecare an, in prima vineri dupa Pasti, Biserica Ortodoxa sarbatoreste Izvorul Tamaduirii. Este un praznic inchinat Maicii Domnului, menit sa arate rolul Fecioarei Maria in lucrarea mantuirii oamenilor. Numele de Izvorul Tamaduirii aminteste de o serie de minuni savarsite la un izvor aflat in apropierea Constantinopolului.

Potrivit traditiei, Leon cel Mare, cu putin timp inainte de a ajunge imparat, se plimba printr-o padure din apropierea Constantinopolului. Intalneste un batran orb care ii cere sa-i dea apa si sa-l duca in cetate. Leon va cauta in apropiere un izvor, dar nu va gasi.

La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunandu-i: "Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape! Patrunde, Leone, mai adanc in aceasta padure si luand cu mainile apa tulbure potoleste setea orbului si apoi unge cu ea ochii lui cei intunecati". Leon va face ascultare si astfel, va gasi un izvor din care ii va da orbului sa bea. Ii va spala fata cu aceasta apa, iar orbul va incepe sa vada.

Dupa ce a ajuns imparat, Leon a construit langa acel izvor o biserica. Mai tarziu, imparatul Justinian (527-565), care suferea de o boala grea, s-a vindecat dupa ce a baut apa din acest izvor. Ca semn de multumire a construit o biserica si mai mare. Aceasta biserica a fost distrusa de turci in anul 1453.

De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli si a tamaduit diferite rani si suferinte.

Izvorul Tamaduirii

Credinciosii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot inchina in biserica Izvorului Tamaduirii. Actuala constructie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se afla un paraclis din secolul al V-lea unde exista pana astazi izvorul cu apa tamaduitoare din trecut.

De Izvorul Tamaduirii, se sfintesc apele

Crestinii ortodocsi vin in aceasta zi la biserica pentru a lua parte la slujba de sfintire a apei, cunoscuta si sub numele de Aghiasma Mica.

In vorbirea populara, aghiasmei i se mai spune si aiasma. Cuvantul aiasma vine de la iazma. In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", este indicat ca si in DLR cu etimologie necunoscuta.

Se cere o explicatie in legatura cu sensul cuvantului iasma-iazma, de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", contrar sensului originar de "apa sfintita". Explicatia este urmatoarea.

Dupa ce preotul a sfintit apa, ii stropeste pe credinciosi in timp ce se canta troparul: "Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau". Astfel, s-a retinut in popor ca scopul urmarit prin aiasma este de a alunga "aratarea urata si rea", adica duhul cel rau.

Izvoare tamaduitoare la noi in tara

Manastirea Ghighiu este cunoscuta nu doar prin icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, adusa aici in anul 1958, ci si prin izvorul ei tamaduitor.

La Manastirea Dervent, pe locul unde Sfantul Apostol Andrei a facut o minune, exista un alt izvor cu apa vindecatoare.

Un alt loc in care putem gasi izvor cu apa vindecatoare este Manastirea Horaicioara. Pelerini din toata tara vin la cele trei manastiri sa primeasca apa de la aceste izvoare minunate.

Izvorul Tamaduirii - Traditii si credinte populare

In aceasta zi, in unele zone ale tarii, tinerii adolescenti fac legamantul juvenil. Acest legamant se facea, cu sau fara martori, in casa, in gradini sau in jurul unui copac inflorit. Tinerii treceau prin mai multe momente rituale prin care faceau juramantul respectiv: pronuntarea cu voce tare a juramantului, schimbul colacului si al altor obiecte cu valoare simbolica, de obicei o oala sau o strachina din lut, insotite intotdeauna de o lumanare aprinsa, imbratisarea frateasca, ospatarea cu alimente rituale si dansul.

Profesorul Ion Ghinoiu mentioneaza ca in unele zone etnografice, ceremonia se repeta anual, la aceeasi data, pana la intrarea in joc a fetelor insuratite si baietilor infartatiti. Persoanele legate, veri, varute, surate, frati de cruce etc., se intalneau anual sau, dupa casatorie, la Rusalii. Dupa incheierea solemna a legamantului, copii si apoi oameni maturi isi spuneau pana la moarte surata, vere, fartate, verisoara si se comportau unul fata de altul ca adevarati frati si surori: se sfatuiau in cele mai intime si grele probleme ivite in viata, isi impartaseau tainele, nu se casatoreau cu sora sau cu fratele suratei sau fartatului, se ajutau si se aparau reciproc pana la sacrificiul suprem.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Invierea Domnului

"Iar daca Hristos n-a inviat zadarnica este credinta voastra, sunteti inca in pacatele voastre; si atunci si cei ce au adormit in Hristos au pierit”. (I Cor. 15, 18)

Crestinul prin fiecare sarbatoare devine contemporan cu Hristos, astfel incat sarbatoarea devine o reactualizare a evenimentului, nu o comemorare. Invierea lui Hristos sau Pastele este trecerea noastra de la moarte la viata, este biruinta vietii asupra mortii. Aceasta depasire a mortii se realizeaza prin jertfa, ca act de daruire totala sau forma suprema de manifestare a iubirii. Dumnezeu a ales jertfa ca sa ne descopere cat de mult ne iubeste.

Pentru majoritatea Sfintilor Parinti sensul sarbatorii este unul duhovnicesc, depasind caracterul istoric. Jertfa este nedespartita de inviere, iar jerfa lui Hristos presupune jertfa noastra. Hristos impreuna cu fiecare dintre noi trece prin starile prin care El a trecut, in sens mistic, pentru ca toate se cer dupa Hristos, cruce, mormant si inviere.

Prin perioada postului calatorim impreuna cu Dumnezeu, asemenea poporului evreu, si suntem eliberati din robia patimilor, ca dintr-un Egipt, pentru a intra in tara Canaanului. Iata cum perspectiva istorica se impleteste cu cea duhovniceasca.

Invierea Domnului nu a insemnat revenirea la viata biologica, ci spiritualizarea vietii. Daca Hristos nu ar fi inviat, ar fi insemnat ca totul se sfarseste in mormant. Depasirea mortii prin inviere este sensul vietii noastre prin care se implineste planul lui Dumnezeu, Care a creat omul pentru vesnicie. Omul nu se intelege pe sine, decat in relatie cu Dumnezeu, Modelul sau, ca intr-o replica celebra din Dostoievsky: „Daca Dumnezeu exista, eu sunt nemuritor.”

Este trist ca astazi omul incearca sa rationalizeze totul, pana si taina lui Dumnezeu. Invierea lui Hristos este o taina de care trebuie sa ne apropiem prin credinta, sa nu o rationalizam, ratiunea sa fie luminata de har, sa devina un act suprarational, ca cei doi apostoli, Petru si Ioan, care in ziua Invierii alergau la mormant, unul fiind filozofia activa-fapta si celalalt filozofia contemplativa-mintea induhovnicita. Nu vom accepta taina Invierii lui Hristos si taina invierii noastre, ca existenta dupa moarte, decat printr-o pregatire duhovniceasca. Progresul in cunoasterea lui Dumnezeu presupune progresul duhovnicesc.  

Privind la icoana Invierii Domnului redata prin Coborarea Sa la iad observam cum Hristos iese din iad, dimpreuna cu Adam si Eva si toti dreptii Vechiului Testament, asemenea bobului de grau care “daca moare nu ramane singur, ci aduce rod mult” (Ioan 12, 24).

Aceasta minunata pilda a bobului de grau care se jertfeste reprezinta raspunsul Mantuitorului cu privire la jertfa Sa, dar trebuie sa fie o permanenta provocare de a parasi modul nostru egoist al pacatului . Prin Invierea Sa din morti Mantuitorul ne redescopera sensul existentei noastre si anume ca purtam in noi o sete dupa Absolut, iar aceasta nu poate fi potolita cu nimic din lumea aceasta. Hristos cel rastignit si inviat devine temeiul invierii si vietii vesnice a fiecaruia dintre noi care intram in comuniune cu El ca izvor al vietii, insa nu intr-un mod teoretic sau printr-o simpla meditatie, ci intr-un mod practic si viu prin rugaciune dar mai ales prin Taina Sfintei Impartasanii, dupa cum El Insusi ne fagaduieste: “Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi”(Ioan 6,54.)  

Sa rastignim patimile noastre prin post si rugaciune si sa inviem cu Hristos la o noua viata.

HRISTOS A INVIAT!

DUMINICA FLORIILOR

Duminica Floriilor este ziua in care praznuim Intrarea Mantuitorului in Ierusalim. Intra smerit, calare pe manzul asinei, implinind astfel profetia lui Zaharia: "Bucura-te foarte fiica Sionului, veseleste-te fiica Ierusalimului, caci iata Imparatul tau vine drept si biruitor, smerit si calare pe asin, pe manzul asinei" (Zaharia IX, 9). Multimea l-a intampinat cu ramuri de finic si cantari de bucurie: "Osana Fiului lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus!" (Matei 21, 9).

Mantuitorul este primit cu atata entuziasm de multime datorita invierii lui Lazar din mormant, minune sarbatorita in sambata dinaintea Duminicii Floriilor. Biruinta Sa asupra mortii lui Lazar prevesteste biruinta asupra propriei morti. Din acest motiv de Florii purtam ramuri de salcie inmugurite, simbol al biruintei vietii asupra mortii.

De ce vine Iisus la Ierusalim? Mentionam ca legea evreiasca cerea fiecarui iudeu sa mearga macar o data pe an la templul din Ierusalim pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu. Mantuitorul vine sa implineasca profetia si sa-i cheme pe iudei la Sine. Sfantul Chiril al Alexandriei spune in Comentariul la Evanghelia dupa Ioan, ca El nu a venit la Ierusalim pentru o impreuna praznuire cu iudeii, ci sa le predice dumnezeirea Sa prin cuvintele, minunile si ranile Sale.

Intrarea Sa triumfala in Ierusalim avea sa descopere ca El este Mesia cel asteptat, ca poporul nu trebuie sa mai astepte un alt Imparat, dar sa le arate ca este un altfel de Imparat, neasemanator celor cunoscuti in istorie. Din acest motiv El n-a intrat calare pe un cal, asa cum s-ar fi cuvenit unui imparat, ci pe un asin, ca semn al neacceptarii tronului lumesc. Ierusalimul in care intra Hristos este chipul Ierusalimului ceresc, acolo unde Fiul domneste vesnic impreuna cu Tatal si cu Duhul si preinchipuie Noul Ierusalim - Biserica, in care El va fi mereu prezent prin Duhul Sfant.

Mantuitorul a intrat in Ierusalim calare pe manzul asinei din smerenie. In fiecare moment al vietii Sale, Hristos ramane smerit. Deci, si cand intra triumfal in Ierusalim, Domnul o face smerit. Parintele Staniloae, in notele la Comentariul Sfantului Chiril la Evanghelia dupa Ioan, marturiseste: "Intrarea in Ierusalim, sezand pe asin, mai indica si blandetea Imparatului vesnic al Imparatiei cerurilor. Nu forta, ci iubirea va caracteriza relatiile in acea Imparatie. Membrii ei vor fi nevinovati asemenea copiilor".

Drumul Mantuitorului spre Ierusalim nu tine de trecut. Tainic acest drum este refacut in cadrul fiecarei Liturghii prin Vohodul sau Iesirea Mare. Iesirea preotului din altar pe usa dinspre miazanoapte cu cinstitele daruri, in timp ce se canta "Ca pe imparatul tuturor sa-L primim...", traversarea naosului si intrarea prin usile imparatesti actualizeaza Intrarea Domnului in Ierusalim.

Parintele profesor Ene Braniste afirma ca aceasta sarbatoare se mai numea si Duminica aspirantilor la Botez, deoarece in aceasta zi catehumenii, care fusesera admisi la Botez, mergeau la episcop pentru a primi Crezul ca marturisire de credinta. Aceasta duminica a purtat si denumirea de Duminica gratierilor, pentru ca in cinstea ei, imparatii acordau gratieri.

La inceput, Duminica Floriilor a fost tinuta numai de comunitatea crestina din Ierusalim. Mai tarziu o intalnim prezenta in Egipt, Siria si in Asia Mica. In secolul al V-lea se celebra in Constantinopol, cand imparatul si curtea sa participau la procesiunea solemna. Sarbatoarea Floriilor era praznuita intr-un mod cu totul special. Credinciosii purtau ramuri de finic pe strazile orasului, intonand cantari compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul. La Bucuresti, pelerinajul de Florii a fost interzis de regimul comunist in 1948 si a fost reluat in anul 2008 cu binecuvantarea Preafericitului Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane.

Intrarea Domnului in Ierusalim inaugureaza ultima saptamana din viata Sa pamanteasca. Astfel, din aceasta zi incepe Saptamana Patimilor. In toate bisericile se oficiaza in fiecare seara Deniile, slujbe prin care credinciosii sunt chemati sa-L insoteasca pe Hristos pe drumul crucii, pana la moartea si Invierea Sa.

In Duminica Floriilor, Biserica a randuit sa fie dezlegare la peste.

Textul evangheliei din Duminica Floriilor:
"Iar cand s-au apropiat de Ierusalim si au venit la Betfaghe, la Muntele Maslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, zicandu-le: Mergeti in satul care este inaintea voastra si indata veti gasi o asina legata si un manz cu ea; dezlegati-o si aduceti-o la Mine. Si daca va va zice cineva ceva, veti spune ca-I trebuie Domnului; si le va trimite indata. Iar acestea toate s-au facut, ca sa se implineasca ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice: «Spuneti fiicei Sionului: Iata Imparatul tau vine la tine bland si sezand pe asina, pe manz, fiul celei de sub jug». Mergand deci ucenicii si facand dupa cum le-a poruncit Iisus, au adus asina si manzul si deasupra lor si-au pus vesmintele, iar El a sezut peste ele. Si cei mai multi din multime isi asterneau hainele pe cale, iar altii taiau ramuri din copaci si le asterneau pe cale, iar multimile care mergeau inaintea Lui si care veneau dupa El strigau zicand: Osana Fiului lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus!" (Matei 21, 1-9).

SURSA:http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-floriilor-intrarea-domnului-ierusalim/duminica-floriilor-144477.html