RIDICAREA HARULUI

Această stare nu este, însă, una care să dureze mult. Răstimpul rămânerii Harului după cea dintâi cercetare a sa diferă de la om la om, depinzând de diferiţi factori: râvna omului, modul său de viaţă, iconomia lui Dumnezeu etc. In orice caz, după o anumită perioadă de timp, Harul se împuţinează.

Este o stare despre care vorbesc toţi Sfinţii Părinţi. Diferă, însă, termenii folosiţi: „împuţinare", „ridicare", „părăsire", „părăsirea de Dumnezeu" etc. Totuşi, este vorba despre acelaşi lucru, care se petrece din diferite pricini.

Ce este, însă, ridicarea Harului? Este într-adevăr ridicare şi părăsire? Şi cum este cu putinţă ca Dumnezeu să-l părăsească desăvârşit pe om?

Cu privire la aceasta, cuvântul Părinţilor este deosebit de grăitor: „Desigur, nu este vorba de o îndepărtare totală, obiectivă a Harului, ci sufletul trăieşte, subiectiv, micşorarea lucrării Harului drept părăsire din partea lui Dumnezeu.

Vederea - contemplarea (theoria) slăbeşte treptat şi această slăbire este trăită de om drept părăsire din partea lui Dumnezeu.

Sfântul Diadoh al Foticeii vorbeşte despre retragerea povăţuitoare a Harului şi despre retragerea sa ca lepădare. Prima are loc din pricini cunoscute numai lui Dumnezeu, spre mântuirea şi înţelepţirea noastră, iar a doua, ca urmare a păcatelor noastre.

Din acestea reiese limpede faptul că Harul nu se îndepărtează cu totul de la om, ci se ascunde, mai bine zis se împuţinează pentru a-i da omului prilejul să lupte cu păcatul, să-şi războiască patimile şi să tânjească după venirea sa din nou. Această luptă, aşa cum vom arăta în continuare, este dureroasă şi se deosebeşte ca durată de la om la om. Totuşi, mulţi ani omul se află în pustiu... Are simţământul că străbate un pustiu duhovnicesc, o ţară unde nu există suflarea dătătoare-de-viaţă a Harului Dumnezeiesc.

Care este raţiunea împuţinării Harului? Sfântul Diadoh scrie: „Credem că suntem prunci adevăraţi ai Harului lui Dumnezeu, alăptaţi de el prin mici retrageri şi dese mângâieri, pentru ca, prin bunătatea lui, să ajungem la [starea] bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei (Efeseni 4:13)." In acest fel, creştem duhovniceşte şi din prunci „ţinuţi la sân" ajungem la vârsta plinătăţii lui Hristos, dobândim, adică, părtăşia cu Hristos. Iar această părtăşie este însăşi mântuirea omului.

De altfel, nu putem păstra Harul lui Dumnezeu fiindcă suntem pătimaşi. Harul ne arată drumul şi sfârşitul alergării, iar apoi ne lasă să ne curăţim, aşa încât să ne învrednicim de acest „sfârşit". De multe ori, în viaţa noastră duhovnicească, simţim că trupul nu poa-te urma sufletului pe calea îndumnezeirii: „Căci duhul este osârduitor, dar trupul, neputincios" (Matei 26:41). Prin această pedagogie a lui Dumnezeu, i se dă într-o oarecare măsură şi trupului putinţa de a păşi pe calea străbătută de suflet.
Referindu-se la drumul făcut de magi pentru a se închina lui Hristos şi cu deosebire la pierderea stelei care îi călăuzea, Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: „După cum steaua luminoasă ce îi conducea şi îi mângâia pe magi în calea lor s-a ascuns de la ei pentru a le pune la încercare răbdarea şi bărbăţia, iar arătându-li-se apoi iarăşi, mai mult decât prima dată i-a bucurat: «Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte» (Matei 2:10), tot astfel obişnuieşte să facă şi Harul lui Dumnezeu cu robii şi prietenii Săi, după cum spun dumnezeieştii Părinţi, cei aşa-numiţi niptici şi, desigur, Sfântul Diadoh.

Ca o mamă iubitoare de fii, acesta îi mângâie şi îi bucură pe copiii săi cu strălucirea, cu dumnezeieştile sale energii şi daruri, luminându-le mintea, străpungându-le nespus de dulce inima, încălzind-o şi înălţându-i la dragostea lui Dumnezeu; alteori se ascunde de la ei şi se îndepărtează, lăsând, adică, ispitele să vină asupra lor, aşa cum face şi o mamă de multe ori, ascunzându-se de copiii ei ca să le pună la încercare răbdarea şi bărbăţia inimii, ca ei să se arate, prin ispite şi necazuri, bărbaţi, iar nu să rămână pentru totdeauna prunci, ca să plângă şi să caute fierbinte Harul Dumnezeiesc pe care l-au pierdut. Şi ca, iarăşi desfătându-se de el, să se bucure mai mult, asemenea unui copil care, pierzându-şi mama, o caută cu bocete şi cu lacrimi, iar când o vede ivindu-se din vreun ungher, aleargă cu o nespusă bucurie şi se aruncă în braţele ei, plângând şi râzând deopotrivă.

Această perioadă este una în care omul se străduieşte să dobândească statornic înlăuntrul său Harul pe care l-a gustat la cea dintâi cercetare a sa. Odată cu această lucrare, ce pentru atletul şi nevoitorul pe calea duhovnicească poate dura ani îndelungaţi, ia naştere conştiinţa dogmatică.

Deşi întru totul binecuvântată, perioada aceasta nu este una uşoară. Omul trece prin mari suferinţe şi este cuprins de o întristare negrăită. Tocmai asupra acestui aspect stăruie în scrierile lor dumnezeieştii Părinţi, ca unii ce au trăit ei înşişi, prin cercare, cele pe care le descriem.

Sfântul Isaac Şirul descoperă în parte această suferinţă: „Câteodată sufletul nostru se sufocă şi este ca potopit de valuri. Fie că citeşte cineva din Scriptură, fie că liturghiseşte, fie că se apropie de orice alt lucru, primeşte întuneric peste întuneric. Unul ca acesta se retrage şi adesea nu este lăsat nici măcar să se apropie. Şi nu crede nicidecum că se va schimba şi va fi în pace. în acest ceas e plin de deznădejde şi de frică, iar nădejdea în Dumnezeu şi mângâierea credinţei au părăsit cu totul sufletul, care este plin numai de îndoială şi frică.

Suferinţa este nespus de mare. Sufletul L-a cunoscut pe Dumne-zeu, iar acum a pierdut această părtăşie cu El. înainte de a-L cunoaşte, toate erau mulţumitoare. Viaţa omenească cu mărunţişurile şi cu clipele ei plăcute îl bucurau. Acum însă, toate acestea nu-i mai aduc bucurie. Omul a pierdut Harul lui Dumnezeu şi este fără de mângâiere. Cade în deznădejdea cea după Dumnezeu. Acesta este, de altfel, un privilegiu al deznădejdii. Plânsul este un mod de viaţă. Pocăinţa nu cunoaşte limite. Harul lui Dumnezeu, care în chip tainic se află în inimă, îl face pe om să nu deznădăjduiască, aşa încât acesta începe să se dedea rugăciunii fierbinţi, suspinelor necontenite, iar ochii îi devin izvoare nesecate de lacrimi. Strigă neîncetat către Dumnezeu. Viaţa sa este adăpată de suferinţă.

Sfântul Simeon Noul Teolog descrie în imagini grăitoare această experienţă:
,,[O, ce lucru ascuns de toată fiinţa cea zidită!]
şi care e lumina [cea gândită] care nu e văzută de nimeni
şi care e bogăţia cea mare, pe care n-a putut s-o afle
sau [să o dobândească nicidecum] cineva din lume?
Ea este de fapt tuturor [neprinsă] şi neîncăpută în lume,
dar mai dorită şi mai poftită decât toată lumea,
întrucât Dumnezeu [covârşeşte] cele văzute pe care le-a creat El însuşi.
Prin aceasta sunt rănit de iubirea Lui
şi întrucât nu mi Se face văzut,
cugetarea mea se usucă,
îmi arde mintea şi inima şi suspin.
Umblu şi caut cu aprindere ici şi colo
şi nicăieri aflu pe Cel iubit de sufletul meu.
Privesc adesea împrejur ca să văd pe Doritul meu
şi Acela, ca nevăzut, nu Se arată nicidecum.

Atunci putem vorbi despre tânguirea lui Adam în însăşi viaţa noastră. Putem să înţelegem întristarea care l-a cuprins pe Adam după ce a săvârşit păcatul. Tot astfel a simţit şi Sfântul Siluan. A simţit pierderea sau împuţinarea Harului asemenea strămoşului Adam. De aceea scrie cu durere şi cu tânguire:

„Nu-mi este dorită pustia. Nu-mi sunt dragi munţii înalţi, nici lunca, nici pădurea, nici cântul păsărilor; nimica îmi este drag. Sufletu-mi zace în mare durere: scârbit-am pre Domnul. Şi de m-ar lua Domnul din nou în Rai, încă şi acolo mă voi mâhni şi voi plânge: pentru ce pre Dumnezeul cel iubit am întristat."

Alungat din Rai, Adam vărsa râuri de lacrimi izvorâte din inima sa rănită. Asemenea lui, tot sufletul care L-a cunoscut pe Domnul se tânguieşte după El şi spune:

„Unde eşti, Doamne? Unde eşti, Lumina mea? Căci Ţi-ai ascuns faţa de la mine, şi sufletu-mi îndelung nu Te vede, şi tânjeşte dupre Tine, şi cu lacrămi caută pre Tine. Unde este Domnul meu? Pentru ce nu îl văd în sufletul meu? Ce îl opreşte a viia întru mine? Nu este dară întru mine a lui Hristos smerenie şi iubirea pentru vrăjmaşi. Dumnezeu este iubire fără saţiu, şi a o înfăţişa este cu neputinţă.

Atunci nevoitorul trăieşte cu toată fiinţa sa moartea, în măsura în care adevărata moarte este tocmai despărţirea omului de Dumnezeu. Dumnezeu este viaţă. Iar îndepărtarea de viaţă aduce inevitabil cu sine moartea. In această perioadă, omul poate simţi pomenirea morţii ca harismă, ca dar. Repetăm, nu este vorba despre acea deznădejde omenească, ci despre „deznădejdea cea după Dumnezeu". Nu despre frica de Dumnezeu înţeleasă omeneşte, ci despre frica lui Dumnezeu după Har.

Cunoaştem aceasta deoarece în cazul din urmă ia naştere însuflarea, rugăciunea! Cu adevărat, potrivit Sfinţilor Părinţi, pomenirea morţii nu este o simplă aducere-aminte de moarte, de altfel la îndemâna tuturor celor care văd caracterul stricăcios al acestei lumi. Este şi aceasta. Insă pomenirea morţii este mai cu seamă o harismă dumnezeiască.

Domnul a murit pentru om. Iar omul, la rândul său, a murit cu adevărat pentru Dumnezeu. Nevoitorul în viaţa duhovnicească vede moartea în toate cele dinlăuntru ale sale, în întreaga sa fiinţă. După cum la simţirea Harului înlăuntrul său trăieşte bucuria Paştilor, văzându-le pe toate cele din afară scăldate în lumină, tot astfel se petrece, la polul opus, odată ce în fiinţa sa se înstăpâneşte simţământul morţii. Toate sunt moarte. Nimic nu îl mulţumeşte. Vede moartea pretutindeni. Pe toţi oamenii îi vede stricăcioşi, muritori. De aceea nici nu caută să aibă stăpânire peste cei muritori. Nu este oare o privelişte sinistră să vezi pe cineva stăpânind peste cei morţi şi muritori, arătându-se pe sine „mai-marele" unui cimitir?

Aceasta este kenoza omului după pilda kenozei lui Hristos. Sfinţii trec, în orice caz, prin această stare. Este un iad, o străbatere a iadului. Flăcările iadului ard totul: dispoziţia lăuntrică, dorinţa, până şi trupul însuşi.

Este important să ne aplecăm asupra acestei perioade a vieţii duhovniceşti şi să încercăm să o explicăm, întrucât mulţi sunt cei care o străbat, fără a cunoaşte, însă, ce este cu adevărat. Ajung până la cea mai de jos treaptă a deznădejdii fiindcă nu cunosc cele ale vieţii duhovniceşti, nici pedagogia lui Dumnezeu. Astfel, îşi pierd minţile, se deznădăjduiesc de mântuirea lor. Există cazuri când unii monahi îşi părăsesc mănăstirea şi pleacă în lume, încălcând făgăduinţele pe care le-au făcut înaintea Domnului la tunderea lor. Alţii aleargă la psihiatri, pentru a primi de la ei o explicaţie cu privire la stările prin care trec, iar alţii ajung chiar la nebunie.

Tuturor le spunem că această stare este firească. Toţi cei care duc lupta cea bună trec prin această ispită şi dobândesc, astfel, experienţă duhovnicească. De aceea, este nevoie de multă răbdare şi de rugăciune fierbinte şi statornică. Apostolul Pavel scrie: „Răbdaţi spre înţelepţire. Dumnezeu Se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi, şi nu fii adevăraţi" (Evrei 12:7-9).

Trebuie spus că puţina rugăciune făcută în acest răstimp echivalează cu multele ore de rugăciune din perioada de mai înainte. Omul învaţă acum să se roage cu mintea. Deprinde felurite moduri de lucrare a rugăciunii minţii. Din multa durere şi din adânca pocăinţă, mintea nevoitorului se adună în inimă. Plânge. După cum corabia aruncă ancora în adâncul mării, tot astfel şi mintea se cufundă în adâncurile inimii şi rămâne acolo. Aceasta este rugăciunea minţii.

De vreme ce ştim că starea aceasta este firească, trebuie să cunoaştem şi felul în care să ne raportăm la ea.

Invăţătura patristică îl povăţuieşte pe om la răbdare, rugăciune şi cercetarea unor astfel de povăţuitori duhovniceşti care să cunoască din experienţă aceste stări cu adevărat binecuvântate. Fireşte, este trebuinţă de oameni care să fi trecut prin treptele rugăciunii, aceştia fiind acei duhovnici adevăraţi şi neînşelaţi, în stare să călăuzească poporul lui Dumnezeu. Tocmai în aceasta constă, în vremurile noastre, marea valoare a monahilor. Ei îi odihnesc, îi povăţuiesc, îi însuflă şi îi liniştesc pe oameni.

Sfântul Diadoh accentuează faptul că este cu neputinţă să dobândim deplinătatea Harului Dumnezeiesc. De aceea sufletul şi rabdă dureri, de aceea şi este trebuinţă de purtarea unei lupte, astfel încât, încetul cu încetul, omul să primească Harul, să dobândească viaţa, iar ceea ce este muritor să fie înghiţit de nemurire.

+ Ierotei Vlahos,
Mitropolit de Nafpaktos

PĂCATUL CEL MAI MARE

Odata, un calugar a fost intrebat:

 - Parinte, care este cel mai mare pacat ?

 - Sinuciderea este, fara indoiala, cel mai groaznic pacat. Nimeni nu aredreptul sa isi ia viata pe care Dumnezeu, din bunatate, i-a dat-o. Chiar daca, in viata, ne incearca mari greutati sau deznadejdi, Dumnezeu ne-a dat si puterea de a trece peste ele, iar prin rugaciune si cainta, toate vor parea mai usoare.

 Iuda a fost cel care s-a rupt de Iisus si de invatatura Sa. Treptat, inima lui s-a indepartat de Dumnezeu si locul dragostei si al vointei a fost luat de nechibzuinta. Increderea data de credinta a disparut. Mai intai, Iuda nu a fost de acord cu Iisus, apoi L-a tradat, pentru ca, in final, sa isi ia viata, ca semn al ruperii totale de Dumnezeu. Iuda nu s-a omorat din deznadejde, ci din ura. Si, de aceea, sinuciderea este cel mai mare pacat.

 Inima ta trebuie sa traiasca in speranta indreptarii, a mantuirii, nu sa fie omorata. Chiar si cel mai pacatos om nu trebuie sa cada prada deznadejdii, ci sa aiba incredere in mila si bunatatea lui Dumnezeu. Prin sinucidere, omul nu scapa de necazuri, ci se condamna singur la neputinta, nemeritandu-si astfel mantuirea. A-ti lua viata nu este eroism, ci lasitate.

 Voi l-ati lauda pe capitanul care, de teama furtunii, ar vrea sa-si scufunde singur corabia, inecand tot ce este pe ea ? Furtuni de pacate ne incearca si pe noi. Sa renuntam la lupta ? Sa renuntam la viata ? Sa inecam singuri tot ce e mai bun in noi: speranta, iubirea, dorinta de viata ? In nici un caz. Cu atat mai mare este meritul celui ce reuseste in viata, trecand peste obstacole si greutati!

"Cine nu crede ca va invia si ca va da socoteala, ci gandeste ca toata fiinta sa se margineste la viata aceasta, aceluia nu-i va pasa prea mult de faptele bune. Credinta in Inviere este adevarata mangaiere in suferinti, in lupta cu ostenelile si cu greutatile vietii. Nici un om nu trebuie sa deznadajduiasca."

DRAGOSTEA CĂLUGĂRULUI

Pe un drum, un caine a sarit la un om si a inceput sa-l latre. Omul, insa, a pus imediat mana pe o piatra si a aruncat dupa animal. Cainele s-a ferit si, ce sa vezi ?!, a sarit mai tare la om, gata-gata sa-l muste. Speriat rau, omul a mai apucat doar sa intre intr-o curte si sa tranteasca poarta. Acum statea acolo, in timp ce cainele urla de mama focului dincolo de gard.

 Chiar in acel timp, a trecut pe strada si un calugar. Vazandu-l, cainele a sarit la parinte, latrand si aratandu-si coltii. Linistit, calugarul a scos o bucata de paine din traista si i-a intins-o catelului. Imediat, acesta a incetat sa latre, s-a apropiat usor-usor si, dandu-si seama de bunatatea omului, a luat bucatica de paine chiar din mana acestuia si a inceput sa o manance de zor. Apoi s-a asezat langa calugar, dand din coada.

- Vezi, omule - i-a spus parintele celui din spatele gardului - bunatatea naste totdeauna bunatate. Daca tu ai fost rau cu cainele, cum ai fi vrut sa fie el cu tine. Hai, vino si mangaie-l!

 Sa nu mai faci niciodata un rau, acolo unde poti face bine. Si crede-ma, oriunde si oricand poti face numai bine. De tine depinde!

"Dragostea este bucuria de a face altora bucurii."

NU TE FERI DE OSTENELI, ȘI ȚI SE VA DA DEGRABĂ ISIHIA DE CĂTRE DUMNEZEU

Marele Antonie nu a stabilit la întâmplare ordinea canoanelor. Toate au o dezvoltare firească, formează o întreagă clădire. Un înţeles se dezvoltă în următorul. Mai înainte ne-a spus că, dacă nu vrem să ne întoarcem la vechea noastră viaţă, atunci să nu fim lacomi la mâncare. Lucrul acesta are importanţă pentru a trece la canonul de mai sus. Cine începe să-şi piardă legătura cu pocăinţa suferă un dezechilibru: mai întâi se dedă la mâncare, apoi la vorbărie şi, în cele din urmă, la încercarea de a atrage dragostea celorlalţi, de a ajunge centrul atenţiei, de a voi să fie ceva în mediul lui. Dar nimeni nu-l recunoaşte, pentru că fiecare este aplecat spre propriile sale probleme, spre propriile lui griji, spre propria sa viaţă. Şi aşa începe să se îmbolnăvească...!

Dacă vrei viaţa cea nouă, leapădă, mai întâi, lăcomia pântecelui şi, apoi, străduieşte-te să te osteneşti cât poţi mai mult. Osteneala ta este munca pe care o faci, canonul tău, slujba de la biserică. Iţi sporeşte osteneala, rugăciunea, postul, duhul de comuniune? Te iubesc toţi fraţii? Dacă da, atunci Dumnezeu îţi va dărui isihia, premisele nepăcătuirii.

Noi, oamenii, suntem nemulţumiţi de toate, nicicând nu-I vom spune „mulţumesc" lui Dumnezeu. De-ar coborî chiar şi îngerii şi Maica Domnului ca să ne lumineze şi să ne întărească şi să ne binecuvinteze, nici atunci nu vom fi mulţumiţi. Când vor pleca, o să ne exprimăm nemulţumirea: „De ce a plecat Maica Domnului? Ce-am făcut?" Avem nevoie de isihie, de siguranţa Sfântului Duh în inima noastră.

Isihia este atmosfera lăuntrică şi exterioară a omului duhovnicesc, pacea, luminarea inimii, care strigă plină de încredinţare, dintru adâncuri: „Awa! Părinte!" (Gal. 4, 6). In inima noastră este Dumnezeu însuşi. Acolo mărturiseşte şi îşi descoperă prezenţa şi dumnezeirea Sa.

Isihia, pacea sufletului, putinţa ca cineva să-L trăiască pe Dumnezeu în mod liniştit au fost pierdute prin păcat. Omul nu mai găseşte nicăieri isihie, nici în chilie, nici la rugăciune. Se roagă şi simte că rugăciunea nu-i este auzită de Dumnezeu, Şi atunci nu-şi află odihna nici în singurătate, nici în societate. Desigur, societatea nu odihneşte niciodată. Numai simţirea unităţii trupului unic al lui Hristos poate să ne odihnească. Astfel, omul se chinuie neîncetat şi strigă: „Om nenorocit ce sunt!" (Rom. 7, 24). Ostenelile i se par grele. Dar Sfântul spune: să nu vrei imediat desfătarea, bucuria, să nu vrei să redobândeşti de îndată dreptatea de la început, pentru că ai zdrenţuit-o. Acum călătoria ta, cărarea ta sunt durerile şi, după mulţimea durerilor tale, vei primi isihia, pacea şi harul (cf. Ps. 93, 19).

Omul însă, în timp ce el însuşi e de vină pentru că păcătuieşte, în timp ce spune de fapt: „Depărtează-Te de mine, Dumnezeul meu!" (Iov. 21, 14), atunci când se întoarce, are pretenţii de la Dumnezeu, vrea totodată şi restaurarea lui. Dacă Dumnezeu ar face asta, ar fi pierdută orice nădejde de mântuire şi omul ar ajunge un monstru. Singurul lucru care-l poate face ceara topită şi tămâie bineplăcută înaintea lui Dumnezeu sunt duj rerile, osteneala. Primeşte deci osteneala, deoarece tu singur ; adus-o în existenţa ta! Nu te feri de osteneli, pentru că altfel nu găseşti odihnă, bucurie, pace. Când vei osteni, cum zic Psaltirea şi Părinţii, vei primi degrab pe Sfântul Duh, tihna privegherii şi a păcii, odihna isihiei. Fii sigur - zice Dumnezeu - că îţi va : dată isihia de îndată ce sufletul tău va fi pregătit! Atât timp cât nu ţi-o dau, înseamnă nu eşti pregătit. Dacă ţi-o voi da, îţi fi spre pierzanie. Tu luptă-te, pentru că acum înfăţişarea ta înaintea Mea sunt neîncetatele tale osteneli! Acesta este martiriul tău, aceasta este calea ta.

Osteneala şi credinţa că stăm înaintea lui Dumnezeu, Ca ne vede şi ne miluieşte, ne dăruiesc tihnă, libertate, nădejde, pentru că ştim că „nu este nici de la cel ce voieşte, nici de la ce aleargă, ci de la Dumnezeu Care miluieşte" (Rom. 9, 16). Vai şi amar dacă isihia şi pacea ar depinde de noi! Dar, ce mângâiere! Asta nu-i treaba ta - zice Dumnezeu -, e treaba Mea! „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă din calea ce vicleană şi să trăiască" (Iez. 18, 23).

Acest Dumnezeu trăieşte pe de-a-ntregul numai şi numai să ne odihnească! Altfel, nu ne-ar fi adus la viaţă! Căci pentru a ne aduce la viaţă - pentru aceasta El este. Ce nădejde! Ce tihna ne dă! Oricât de puţină minte curată şi oricât de puţină inima curată de-am fi avut, am fi strigat: Un astfel de Dumnezeu există, şi eu n-am putut să-L înţeleg până astăzi! „El poartă grijă de mine" (1 Ptr. 5, 7)! El a hotărât aceasta, a făgăduit-o şi o va face cu noi. Atunci eu ce fac? Eu sufăr, mă lupt, strig, mă chinui, dar ştiu sigur că toată această suferinţă este o călătorie dumnezeiască, împreună cu mine este însuşi Dumnezeu, Dumnezeu Care miluieşte, şi este exclus să facă altceva cu mine decât să mă mântuiască.

Aşadar, când eu Il iubesc cu adevărat pe Dumnezeu şi cred în El, atunci iubesc osteneala. Când însă îmi iubesc şinele şi vreau odihnă, şi nu slava lui Dumnezeu, atunci osteneala mea este un chin, pentru că nu-mi satisface egoismul, adică faptul de a ajunge un mare om în această viaţă.

Ca să ne încredinţăm de câtă vrednicie are osteneala şi truda, ne vom referi la trăirea pe care a avut-o cineva în vremea rugăciunii: „Am început să spun rugăciunea cu şiragul de metanii. Mă străduiam să îmi cobor mintea în inimă, dar mi se părea că respiraţia mi s-a oprit. Nu m-am oprit. Am inspirat adânc de câteva ori şi mi-am continuat strădania. După puţin timp, nu mai era nevoie de niciun efort. Simţeam că rugăciunea iese din inimă într-un ritm continuu."

Rugăciunea nu este propria noastră reuşită, ci o căutare şi o găsire. Căutarea aduce găsirea. In timp ce încerca să găsească rugăciunea, ea a izbucnit, aşa cum ţâşneşte apa într-o fântână arteziană, când îi deschizi robinetul.

„Atunci m-am umplut de bucurie multă, pentru că am văzut că sunt înconjurat cu totul de bucurie, de pace şi de veselie."

Dacă mai înainte se ostenea şi trudea, acum zice: „Sunt înconjurat cu totul de bucurie, de pace şi de veselie." Bucuria, pacea şi veselia au aproape acelaşi înţeles, dar omul încearcă să-şi traducă trăirea folosind multe cuvinte, dar fără să reuşească.

„Pe când alteori nu puteam să stau nemişcat pe scaun nici măcar un sfert de oră, acum am văzut că au trecut două ore întregi şi nu m-am clintit de la locul meu."

Aşa se întâmplă când harul iese dinlăuntrul nostru. Pe noi însă trebuie să ne intereseze osteneala, nu rezultatele. Fratele nu va primi răsplată pentru că dinlăuntrul său au izvorât apele harului, ci pentru osteneala lui. Cu cât mai mult ne ostenim, cu atât mai mult vom fi răsplătiţi, chiar dacă fratele acesta sau altul au fost răsplătiţi mai repede decât mine. Nu are importanţă când vom primi harul, ci care va fi rezultatul, premiul final, pe care ni-l va da Dumnezeu.

Să mai relatăm încă o trăire frumoasă, care arată importanţa ostenelii.

„Fiecare cateheză mă umple de atâta bucurie, încât nu găsesc cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Vreau atât de mult să împlinesc cuvintele pe care le aud, dar mă tem că pe cele mai multe le voi uita."

Oamenii din lume se chinuie foarte mult hotărându-se care păcate să le îndepărteze. Dar cine poate să oprească păcatele? Sau, zic ei, astăzi voi dobândi răbdarea şi smerenia. Iar apoi se tot iscodesc pe ei înşişi dacă le-au câştigat.

„Doresc ca în practică inima să vorbească mai puternic decât mintea. Intr-adevăr, desăvârşirea nu este ceva de nepătruns, ceva nesigur, de neatins şi de nerealizat."

Când oamenii vorbesc despre desăvârşire şi viaţă duhovnicească, li se pare tuturor că ceva-ceva au şi ei. Dar desăvârşirea nu este un lucru de nepătruns, de neatins. In lume laşi păcatul, dar, în cele din urmă, trăieşti în mijlocul păcatului, în griji, între spini, cum zice pilda (cf Mt. 13, 7), şi îndată ce pui mâna pe desăvârşire, o şi înşfaci, pentru că nu poţi să rabzi spinii. Desăvârşirea ţi se pare de neatins, de nerealizat. Ea este însă ceva care se potriveşte cu viaţa noastră de zi cu zi. Aşa cum se potriveşte capacul pe oală, tot aşa se potriveşte şi desăvârşirea cu viaţa monahală.

„Asta îmi dă multă bucurie, pentru că dorul după desăvârşire nu este o iubire de slavă."

Pentru oamenii care se feresc de osteneală şi se preocupă de ceea ce le va da Dumnezeu, lor sau altora, dorul după desăvârşire reprezintă iubire de slavă. Aceştia se plâng lui Dumnezeu că altora le dă, iar lor nu. Iubitorul de slavă se uită la rezultate, cel smerit la osteneală.

Dorul după desăvârşire nu este o iubire de slavă, nici o nădejde viitoare. Nu este un loc interzis, nu este ceva pe care vrei să-l prinzi şi nu poţi. Devine o trăire palpabilă. Dar deşi este o trăire palpabilă, totuşi nu-şi pierde caracterul sfânt şi dumnezeiesc. Desăvârşirea, viaţa duhovnicească sunt Dumnezeu însuşi. Toate pe care le spune Marele Antonie sunt dovedite psihologic şi scripturistic. Sfântul vorbeşte în mod simplu. Tu, zice, nu te feri de osteneli, şi atunci sfârşitul lor va veni tocmai când trebuie. Dumnezeu îţi va opri medicaţia atunci când trebuie.

Arhim. Emilianos Simonopetritul

Talcuiri la canoanele monahale ale sfinților Antonie, Augustin și Macarie - necartonata, Editura Egumenita